Frank Miller & Dave Gibbons, "The Life and Times of Martha Washington in the Twenty-First Century" (2009)

Imagine preluată de pe situl Comixology.eu

În urmă cu un sfert de veac, în 1995, la recomandarea domnului Cristian Lăzărescu, am achiziționat de la Librăria Noi, din centrul Bucureștiului, un roman grafic de Frank Miller și Dave Gibbons intitulat: Give Me Liberty. Ulterior, am aflat că, în aceeași serie, au apărut și alte volume. Ca atare, în decembrie 2019, mulțumită importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un volum omnibus intitulat: The Life and Times of Martha Washington in the Twenty-First Century (Dark Horse Books, Milwaukie, Oregon, 2017). L-am parcurs în intervalul decembrie 2019 - ianuarie 2020.

Și iată ce am aflat:

Introducerea îi aparține lui Frank Miller și are forma unei scrisori adresate protagonistei.

Primul roman grafic, "Give Me Liberty - An American Dream" (apărut inițial în 1990), acoperă intervalul 1995-2012, începând cu nașterea Marthei Washington în cartierul Cabrini Green din Chicago - prezentat aici ca o închisoare neoficială pentru oameni fără vină. Tatăl Marthei e ucis într-o demonstrație antiguvernamentală, iar Martha însăși e răpită, abuzată, amenințată. La limită, îl ucide pa agresor, însă intră în catatonie, e internată în ospiciu și evadează pentru a se înrola în PAX - forțele armate pentru menținerea păcii.

Serviciul militar o duce în pădurea amazoniană, unde luptă împotriva mercenarilor unei corporații de mâncăruri la minut, pe orbită circumterestră, unde înfruntă neonaziști, într-o rezervație de ameri-indieni, dar și în atenția lui Moretti - un ofțier ambițios ale cărui planuri includ o lovitură de stat și asasinarea președintelui în exercițiu al S.U.A.

Cu ajutorul unei mutante telepate și a unui războinic apaș, Martha Washington îl salvează pe președinte, apoi îi decimează pe mercenarii lui Moretti, iar pe acesta din urmă îl împinge la sinucidere.

Urmează câteva episoade scurte, precum: "Happy Birthday, Martha Washington!", "Collateral Damage" sau "Logistics", care ilustrează tribulațiile protagonistei în Al Doilea Război Civil American. Unul dintre ele, "Insubordination", este un omagiu adus creatorului lui Captain America, artistul grafic Jack Kirby.

Apoi, volumul prezintă un al doilea roman grafic consistent, "Martha Washington Goes to War". De această dată, în intervalul 2014-2016, protagonista dejoacă planurile Chirurgului-General, salvează stația spațială Harmony, înfruntă mutanți în deșert și descoperă o enclavă unde se lucrează pentru refacerea sistemului ecologic planetar.

Alte trei episoade scurte relatează o aventură spațială a protagonistei în 2016.

Al treilea roman grafic, "Martha Washington Saves the World", tratează despre o expediție în spațiu, până pe orbita lui Saturn, despre o navă extraterestră care a adus viața pe Pământ, apoi inteligența, dar și despre eforturile unei inteligențe artificiale, Venus, de a subjuga omenirea. Iar protagonista trebuie să găsească soluția pentru a-și salva semenii... fie și cu prețul distrugerii civilizației. La final, Martha conduce prima expediție printr-o "gaură-de-vierme" pentru a explora adâncurile Căii Lactee.

Ultimul episod, "Martha Washington Dies", se petrece în 2095, când protagonista ajunge la centenar. Într-o lume ruinată, protagonista le relatează apropiaților săi ce minunății a întâlnit în expediție - iar făpturile extraterestre pe care le întâlnise îi acordă transcendența.

Volumul se încheie cu o galerie de planșe promoționale, cu note biografice ale scenaristului Frank Miller, ale graficianului Dave Gibbons și ale coloriștilor Angus McKie și Robin Smith.

Pe ansamblu, The Life and Times of Martha Washington in the Twenty-First Century mi se pare o prezență remarcabilă în peisajul benzii desenate în general și în mediul comics-urilor nord-americane în special - din mai multe motive.

Mai întâi, protagonista nu este o supereroină dotată cu superputeri supranaturale. Dimpotrivă, Martha Washington este defavorizată din punct de vedere economic și social. Dă însă dovadă de voință de fier, de tenacitate, de adaptabilitate și de discernământ.

Apoi, cel puțin în primul roman grafic al seriei, există o doză serioasă de satiră socială la adresa megacorporațiilor, a politicienilor corupți, a oligarhilor și a mass-media.

Satira e dublată de o doză de comedie bufă, vizibilă atât în scenariu (unde, spre exemplu, cel mai inofenziv membru al administrației prezidențiale devine șeful în exercițiu al Executivului numai pentru că toți ceilalți membri ai cabinetului pieriseră într-o deflagrație), cât și în grafică, unde numeroase dintre personajele secundare sunt reprezentate caricatural.

Nu în ultimul rând, mai ales în "Give Me Liberty", apar, printre planșele de bandă desenată, parodii ale copertelor unor publicații precum Newsweek, Time și Playboy.

Adăugați la asta o mulțime de planșe cu coperte ale fasciculelor în care au apărut inițial aceste benzi desenate, materiale promoționale, articole în care Dave Gibbons prezintă geneza fiecărui episod, precum și excelentele condiții tipografice în care a apărut acest roman grafic, și veți înțelege de ce The Life and Times of Martha Washington... se află acum la loc de cinste în colecția mea.

Desigur, după această incursiune în domeniul comics-urilor americane, m-am simțit tentat să mă întorc pe tărâmul benzii desenate europene și am mai citit un volum din integrala Orașelor obscure de François Schuiten și Benoît Peeters.

Dar despre acela rămâne să discutăm cu alt prilej.

Oscar Lovell Triggs, "The Arts & Crafts Movement" (2009)

În iunie 2014, anticariatul Antic ExLibris din București părea pe cale să își schimbe unul dintre sedii. Ca urmare, destule dintre volumele oferite spre vânzare erau disponibile la un preț atractiv. Așa se face că am achiziționat un exemplar dintr-un album de artă superb, intitulat The Arts & Crafts Movement (Parkstone Press International, New York, 2009). L-am parcurs în intervalul iunie 2014 - ianuarie 2017.

Și iată ce am aflat:

Autorul, Oscar Lovell Triggs, a organizat materialul în câteva mari capitole. Cel dintâi tratează despre contribuția lui Ruskin la doctrina muncii. Al doilea - despre William Morris și pledoaria acestuia pentru o comunitate industrială. Al treilea - despre Ashbee și atelierul reconstruit. Iar al patrulea - despre dezvoltarea conștiinței industriale.

Spre final, în capitolul dedicat artiștilor de importanță majoră, apar secțiuni biografice despre cei care și-au adus contribuția la această mișcare artistică din Marea Britanie.

Albumul se încheie cu o succintă bibliografie și cu un index.

Trebuie să vă mărturisesc că am fost nu doar interesat de textul din album (căci domnul Triggs prezintă foarte frumos bazele ideologice ale mișcării Arts & Crafts, precum și evoluția acesteia), ci și fermecat de prezentarea tipografică excelentă: copertă cartonată color, lăcuită, supracopertă color, lăcuită, hârtie cretată de cea mai bună calitate, fotografii color uluitoare (multe pe o pagină, destule pe două pagini), tehnoredactare impecabilă. Ca urmare a celor menționate anterior, The Arts & Crafts Movement nu e doar o utilă sursă de informații despre o etapă importantă din istoria artei, ci și o piesă de colecție demnă de a fi revizitată și reapreciată ocazional.

Probabil nu veți fi deloc surprinși dacă am să vă spun că la aceeași editură, Parkstone Press International, a apărut și albumul dedicat lui Émile Gallé, nici dacă am să mărturisesc că am luat, cu același prilej, încă un album din serie - unul dedicat mișcării artistice Art Nouveau. Despre acesta din urmă promit însă că am să vă relatez cu altă ocazie.

Chris Wooding, "Retribution Falls" (2009)

La începutul lunii septembrie 2011, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat două romane dintr-o serie fantastică de Chris Wooding. Pe cel dintâi, Retribution Falls (Editura Gollancz, Londra, 2010), l-am parcurs în prima decadă a lunii iunie 2017.

Și iată ce am aflat:

Personajele principale ale romanului sunt căpitanul Darian Frey și membrii echipajului de pe aeronava Ketty Jay. Cadrul de desfășurare este un tărâm fantastic, cu țări, colonii, teritorii insuficient explorate, contrabandiști și pirați.

Căpitanul Frey atacă și distruge o aeronavă, iar ulterior este învinovățit pentru moartea fiului unui arhiduce. Împreună cu echipajul său, Frey trebuie să descopere cine a organizat conspirația pentru asasinarea aristocratului, apoi să dejoace o tentativă de lovitură de stat.

Dintre calitățile care recomandă acest roman (o combinație de dieselpunk și fanastic), cea mai vizibilă este acțiunea alertă. Astfel, intriga implică urmăriri, confruntări, negocieri tensionate, trădări și duble trădări, dueluri și salvări în ultimul moment.

O altă calitate o constituie galeria de personaje, precum antagonista Trinica Dracken, demonologul Grayther Crake, moarta-vie Jez sau golemul Bess. Pe lângă faptul că fiecare personaj e individualizat, rețeaua lor de relații e bine construită și redată convingător prin dialoguri și interacțiuni. Mai mult, întrucât Retribution Falls e primul roman dintr-o tetralogie, chiar dacă intriga principală se rezolvă mulțumitor, dinamica relațiilor dintre personajele principale rămâne activă și lasă loc pentru dezvoltare.

Nu în ultimul rând, trebuie să amintesc bogăția lumii imaginare în care se desfășoară acțiunea cărții - aristocrați, ordine religioase, traficanți de zvonuri, coloniști, cartofori, agenți ai ordinii publice, piloți de aeronave, veterani și așa mai departe. Fundalul divers și exotic merită cu siguranță explorat și îi conferă romanului o oarecare profunzime.

Pe de altă parte, Retribution Falls are o anume asemănare de familie cu serialul Firefly, respectiv, mai pe departe, cu filmele despre corsari și pirați în care apărea Erol Flynn prin anii 1940, împreună cu Olivia de Haviland. Firește, asta nu constituie neapărat un defect, dar îi inspiră cititorului un sentiment de déjà vu.

Aș aminti, în treacăt, și unele chestiuni de gramatică și stil, precum situații în care autorul a utilizat Past Simple mai degrabă decât Past Perfect Simple pentru acțiuni care se petrecuseră înaintea momentului de referință din frază. Dar presupun că asta se poate pune pe seama particularităților stilului indirect liber.

Pe ansamblu, aș zice că, deși Retribution Falls nu rivalizează nici cu Perdido Street Station, nici cu The Court of the Air, totuși a meritat banii și timpul de lectură. (Dacă doriți, puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) Mai mult, imediat după ce l-am terminat, am început să citesc al doilea roman din tetralogie, The Black Lung Captain. Însă despre acela am să vă relatez cu alt prilej.

Stephen Hunt, "The Rise of the Iron Moon" (2009)

În februarie 2010, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Librăria Nautilus, am achiziţionat un exemplar din romanul The Rise of the Iron Moon (Colecţia Harper Voyager, Editura Harper Collins, Londra, 2009). Din păcate, lectura acestui roman s-a desfăşurat, cu întreruperi, din ianuarie până în decembrie 2014. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

În al treilea roman din seria jackeliană, regatul Jackal se confruntă cu o ameninţare nemaiîntâlnită în istoria recentă. O forţă de invazie, Armata Umbrelor, cucereşte ţară după ţară, iar de la un punct încolo forţele armate jackeliene se văd nevoite să se alieze cu inamicul lor tradiţional, trupele din Quartérshift, pentru a sta în calea cotropitorilor.

Sursa acestei forţe de invazie nonumane pare să fie însă una... celestă. Mai exact, cotropitorii provin de pe un satelit artificial, Caliban, o lună de metal care, o dată la câteva mii de ani, ajunge periculos de aproape de lumea imaginară a domnului Hunt. Ca urmare, o expediţie din care fac parte Molly Templar, comandantul Jared Black şi Coppertracks, robotul acţionat cu aburi, călătoreşte cu un vehicul interplanetar pentru a se confrunta cu sursa invaziei.

Pe Pământ, alte personaje - unele noi, ca orfana Purity Drake, altele recurente, ca Oliver Brooks sau Harry Stave - luptă în felul lor împotriva invadatorilor. Purity Drake, în mod special, se dovedeşte a fi descendenta unei figuri istorice arhetipale şi, înarmată cu o sabie magică şi sprijinită de Bandiţii Mlaştinilor - o galerie de personaje semilegendare din trecut - joacă un rol hotărâtor în salvarea regatului.

Ceea ce mi s-a părut remarcabil în cazul romanului The Rise of the Iron Moon a fost pe de o parte aparenta uşurinţă cu care domnul Stephen Hunt creează un mixaj postmodern din elemente heteroclite. Dacă principalele planuri ale intrigii revizitează două lucrări clasice ale literaturii ştiinţifico-fantastice - De la Pământ la Lună de Jules Verne, respectiv Războiul lumilor de H. G. Wells - pe alocuri am fost uimit să văd trimiteri la nanotehnologie, la arhetipurile jungiene, la Revoluţia Franceză şi la colonelul T. E. Lawrence.

Pe de altă parte, am apreciat vasta galerie de personaje şi multiplele planuri narative ale cărţii. De altfel, unul dintre motivele pentru care lectura a fost întrucâtva dificilă a fost tocmai complexitatea romanului. Structura intrigii este însă bine planificată, iar suspansul e atent controlat, aşa încât lectura devine din ce în ce mai captivantă pe măsură ce cititorii se apropie de finalul volumului.

Ca urmare, după ce am terminat de citit The Rise of the Iron Moon (pe care, dacă doriţi, îl puteţi comanda aici), am parcurs şi următorul volum al seriei, Secrets of the Fire Sea. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie... 

Graeme Aymer, "Dragon Art" (2009)

Săptămâna trecută, am achiziţionat de la anticariatul Antic Ex Libris mai multe volume, între care un exemplar din albumul Dragon Art - Inspiration, Impact & Technique in Fantasy Art (Editura Flaming Tree, Londra, 2009), realizat de Graeme Aymer, cu o prefaţă de John Howe.

Albumul acoperă o gamă largă de subiecte legate de creaturile fantastice. Astfel, în introducere, artistul grafic John Howe tratează succint despre mitologie, despre literatura şi arta fantastică, precum şi despre experienţa sa de decenii în crearea ilustraţiilor cu balauri.

Apoi, diferitele capitole tratează despre arta fantastică, despre istoria artei şi elemente fantastice prezente în picturile clasice, despre graficieni de marcă precum "Fantastic" Frank Frazetta sau Michael Whelan, despre influenţa asupra artelor grafice a unor autori celebri ca J. R. R. Tolkien sau Robert E. Howard, despre prezenţa balaurilor în mitologii de pe mapamond (Egiptul Antic, Grecia Antică, India, China, Australia, Imperiul Maya) şi despre prezenţa balaurilor în filme.

Foarte des, în paginile acestui album, veţi întâlni şi secţiuni succinte în care stadiile realizării unor lucrări grafice sunt expuse şi explicate de către artiştii care le-au creat. Dealtfel, unul dintre capitolele finale este dedicat unei discuţii ample asupra trecerii artelor grafice de la pânză şi vopsele la sisteme computerizate.

Albumul se încheie cu o bibliografie amplă, cu o listă de recomandări de lectură şi cu un index.

Pe lângă prezentarea grafică foarte atrăgătoare, Dragon Art este o piesă de colecţie şi pentru că acoperă un spectru larg. Astfel, în cuprinsul său veţi găsi reproduceri ale unor lucrări create de artişti argentinieni, chilieni, britanici, irlandezi, ruşi, canadieni, cehi, finlandezi, chinezi şi, desigur, americani. Diversitatea conţinutului, buna documentare dindărătul textului, planşele color foarte elegant tipărite şi excelenta prezentare tipografică, în format cartonat, cu supracopertă, recomandă acest album pentru pasionaţii de literatură şi artă fantastică. (Puteţi comanda un exemplar online aici.)

În ceea ce mă priveşte, am început deja să parcurg un alt album publicat în aceeaşi serie, Fantasy Art. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie.

Malcolm Gladwell, "What the Dog Saw" (2009)

Spre finalul lunii aprilie 2014, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, am procurat un exemplar dintr-o ediţie de buzunar a unei cărţi de Malcolm Gladwell, What the Dog Saw and Other Adventures (Editura Penguin, Londra, 2010). Am parcurs această lucrare pe îndelete, în şapte luni. Şi iată ce am aflat:

What the Dog Saw reprezintă o colecţie de nouăsprezece articole publicate inţial în revista The New Yorker. Ca temă comună, acestea au ideea de a le arăta cititorilor lumea prin ochii altora.

Astfel, în partea întîi, "Pasionaţi, pionieri şi alte varietăţi de geniu minor", veţi găsi capitole dedicate lui Ron Popeil, inventator şi producător de aparate electrocasnice - şi vînzător de geniu; tentativelor de a diversifica reţeta de ketchup după modelul diversificării reţetelor de muştar; lui Nassim Taleb, cel care pe piaţa speculaţiilor financiare a investit în inevitabilitatea dezastrului - şi a făcut avere în 2007; istoriei vopsirii părului în America; lui John Rock şi invenţiei pastilelor contraceptive; respectiv lui Cesar Milan şi metodelor dezvoltate de acesta pentru stăpînirea cîinilor.

Partea a doua, "Teorii, previziuni şi diagnostice", tratează despre alte subiecte interesante: despre Enron, inteligenţă şi exces de informaţii; despre problema persoanelor fără locuinţă - o problemă de rezolvat, nu de administrat; despre limitele imaginilor în stabilirea diagnosticelor în mamografie; despre probleme legate de plagiat şi proprietate intelectuală; despre reformarea serviciilor de informaţii americane; despre diferenţa dintre spaimă şi panică - spre exemplu, în întrecerile sportive; şi despre dezastrul navetei Challenger - cauzele acestuia şi reacţiile pe care le-a declanşat.

Partea a treia se ocupă de un subiect şi mai interesant: "Personalitate, caracter şi inteligenţă". Un capitol din această secţiune a cărţii demonstrează că geniile nu sînt neapărat precoce şi prezintă cazuri de genii tîrzii. Un altul pledează pentru necesitatea unor criterii clare la angajarea în funcţii de conducere şi de răspundere. Un capitol prezintă cîte ceva despre criminologie. Altul tratează despre supraevaluarea persoanelor inteligente. Unul discută despre reţeaua tinerilor şi despre metodele folosite de tinerii talentaţi pentru abordarea interviurilor de angajare. Nu în ultimul rînd, un capitol este dedicat blamării rasei pit-bull pentru comportamentul agresiv al cîtorva exemplare izolate - cu cauzele şi efectele acestei situaţii.

Pe ansamblu, cu toate că What the Dog Saw nu este un volum unitar, pe o singură temă, precum The Tipping Point sau Blink, cu siguranţă că lectura lui este agreabilă şi instructivă. Dacă doriţi, vă puteţi procura fie un exemplar în engleză de la Librăria Nautilus, aici, fie o traducere română, de la Editura Publica, aici.

În ceea ce mă priveşte, după What the Dog Saw am parcurs şi cea mai recentă carte a lui Malcolm Gladwell, David şi Goliat. Dar despre aceea vă voi relata cu altă ocazie.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Mike Ashley (antologator), „The Mammoth Book of Mindblowing SF” (2009)

În februarie 2010, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, am achiziţionat un exemplar dintr-o antologie de Mike Ashley intitulată The Mammoth Book of Mindblowing SF – The 21 Finest Stories of Awesome Science Fiction (Editura Robinson, Grupul Editorial Constable & Robinson, Londra, 2009). Mi-am făcut timp ca să parcurg această antologie masivă abia în primăvara lui 2014, după ce mă luptasem cu un roman prea lung şi prea puţin SF. Şi, dacă mi-am dorit poveşti SF spectaculoase, exact asta am găsit în antologia despre care vă relatez aici.

În introducere, „That Sense of Wonder”, antologatorul arată concis ce l-a atras mai întîi la literatura SF – acel sentiment al uimirii – după care oferă cîteva exemple de idei uimitoare ce se vor întâlni în paginile antologiei. De asemenea, Mike Ashley laudă sentimentul de încredere şi optimism pe care i-l insuflă povestirile şi nuvelele pe care le-a adunat în această antologie-mamut.

Prima schiţă din antologie îi aparţine lui Arthur C. Clarke. „Out of the Sun” relatează, din perspectiva unui cercetător ştiinţific cantonat într-o expediţie pe Mercur, un eveniment neobişnuit – o erupţie solară în urma căreia a ieşit în spaţiul cosmic o masă de plasmă. Studiindu-i traiectoria şi comportamentul, cercetătorii emit ipoteza că ar fi un emisar al unei civilizaţii de entităţi constituite din plasmă. Dar emisarul acela piere din cauza condiţiilor extreme din spaţiu...

„The Pevatron Rats” de Stephen Baxter este tot o naraţiune la persoana întîi. Protagonistul-narator, un cetăţean britanic, Joe Hathaway, relatează cum experimente cu un accelerator de particule au drept efect secundar apariţia unei specii de şobolani inteligenţi... şi capabili să călătorească în timp. Din păcate, eforturile autorităţilor de a opri înmulţirea exponenţială a şobolanilor, precum şi soluţia găsită de protagonist şi de partenera acestuia, Amanda Breslin, duc la consecinţe tragice.

„The Edge of the Map” de Ian Creasey tratează despre investigaţiile în Zair ale unei jurnaliste în căutare de senzaţional, Susanna Munro. Intervievatul, un excentric pe nume Ivo, are teoria că, pe măsură ce noi şi noi zone de pe Pământ sînt supravegheate non-stop cu nano-drone, ariile în care se pot desfăşura fenomene paranormale se restrîng. Paradoxal, Ivo însuşi dispare într-o asemenea „zonă oarbă” situată în mijlocul unui lac.

„Cascade Point” de Timothy Zahn e o nuvelă care în 1983 a primit Premiul Hugo. Protagonistul-narator, Pall Durriken, este căpitanul unei astronave, Dansatoarea, şi cîştigă un trai modest transportînd mărfuri şi pasageri. În salturile prin hiperspaţiu, la viteze superluminice, vede versiuni ale sale din universuri paralele, în care istoria s-a desfăşurat puţin altfel. Spre exemplu, în unele cazuri, Durriken a avut o carieră respectabilă la bordul unei astronave mari, de lux, în serviciul unei companii majore de transporturi spaţiale. Lucrurile capătă o turnură urîtă într-o călătorie, iar protagonistul, cu mari sacrificii şi cu sprijinul echipajului său, revine în Universul nostru şi salvează pasagerii. Iar finalul îi aduce atît şansa de a reveni în cariera respectabilă pe care o pierduse... cît şi o nouă perspectivă.

„A Dance to Strange Musics” de Gregory Benford relatează eforturile unei expediţii cu echipaj uman de a face contact cu o civilizaţie stranie, bazată pe manipularea curenţilor electrici, pe planeta Shiva, în sistemul Alfa Centauri. O povestire remarcabilă atît prin lumea imaginară descrisă foarte convingător cît şi prin efectul de bulgăre de zăpadă al evenimentelor din intrigă.

„Palindromic” de Peter Crowther e o povestire-paradox, scrisă de un autor britanic din perspectiva unui american provincial, din Sud. Evenimentele narate se referă la o invazie extraterestră. Concluziile personajelor sînt uimitoare – ca şi în cazul extratereştrilor din Cartea Soarelui Nou de Gene Wolfe, pentru invadatori timpul curge invers. Iar naraţiunea este scrisă delicios.

„Castle in the Sky” de Robert Reed este o nuvelă foarte emoţionantă şi memorabilă. Protagonistul-narator, Craig, relatează cum, în copilărie, avea un foarte bun prieten, Donnie. Din păcate, mama acestuia a ales să se siuncidă împreună cu toţi copiii săi şi cu animalele de casă. Pierderea lui Donnie l-a traumatizat pe Craig. Mulţi ani mai tîrziu, acesta are şansa, colaborînd la un proiect de pe Lună, să afle modul de funcţionare al unei instalaţii extraterestre. Din cercetările unui personaj secundar, Peck, rezultă că instalaţia poate fi utilizată pentru a revedea scene din trecut. Iar Craig are şansa de a-şi revedea prietenul o ultimă oară...

„The Hole in the Hole” de Terry Bisson, în schimb, este o povestire umoristică, scrisă în maniera poveştilor gogonate în care excela Mark Twain. Naratorul-martor, un avocat din New York, caută piese la mîna a doua pentru un model vechi de Volvo, iar împreună cu protagonistul Wilson Wu descoperă nu doar un cimitir de maşini, ci şi... un portal spaţial care duce la zona unei aselenizări americane. Cum, în introducerea scrisă pentru această povestire, Mike Ashley ne informează că există o serie de trei povestiri despre Wilson Wu, abia aştept să le citesc şi pe celelalte două.

„Hot Rider” de Keith Brooke este despre sporturi extreme pe Io, unul dintre sateliţii jovieni. Naratorul-martor, Ray Siefert, relatează cum o vedetă locală a surfingului pe curenţi de sulf topit, Omul de Tinichea, este în pericol de a-şi pierde postul. Cei prieteni doi găsesc o metodă pentru a-şi salva slujbele şi a-şi recîştiga celebritatea care se cam ofilise – şi încă o metodă spectaculoasă, care vă va ţine cu sufletul la gură cînd veţi citi povestirea.

„Mother Grasshopper” de Michael Swanwick este o povestire de mici dimensiuni, însă plasată într-o lume imaginară de neuitat – o lume în formă de lăcustă. Protagonistul-narator, Daniel, devine ucenicul unui personaj singuratic şi misterios care, pretutindeni unde călătoreşte, declanşează epidemii ce menţin constantă populaţia acelei lumi. Ulterior, cînd maestrul pleacă pe neaşteptate, Daniel îi preia îndatoririle şi porneşte în urmărirea lui. Iar pe traseu ajunge să aibă drept parteneră o femeie revenită la viaţă după mulţi ani de comă, Victoria...

„Waves and Smart Magma” de Paul Di Filippo este o povestire antrenantă, umoristică, încărcată de accente biopunk şi post-singularitate tehnologică. Protagonistul, Storm, e un postuman care călătoreşte prin America de Nord, iar conştiinţa planetară îl trimite să se ocupe de o zeitate feminină rebelă care înrobeşte toate formele de viaţă din Hawaii cu magmă inteligentă parazitară. Storm se alătură unui echipaj postuman, navighează către Hawaii şi se confruntă cu furia dezlănţuită a zeiţei Mauna Loa. „Waves and Smart Magma” este poate una dintre povestirile cele mai pline de imaginaţie din această antologie.

„The Black Hole Passes” de John Varley a fost iniţial antologată de Mike Ashley în 1975 şi reluată în Mindblowing SF. E o poveste plină de suspans, oarecum asemănătoare ca subiect cu filmul Gravity. Personajele principale sînt un bărbat, Jordan Moon, şi o femeie, Treemonisha, ambii astronauţi. Fiecare este izolat pe cîte o staţie spaţială, la periferia Sistemului Solar, şi deservesc o instalaţie de ascultare a unui şir de transmisiuni dinspre Ophiuchi. Din păcate, rutina lor de transmisiuni holografice prin care îşi alungă plictiseala şi se ajută reciproc pentru a-şi păstra sănătatea mintală este întreruptă de trecerea unei găuri negre miniaturale care le avariază staţiile spaţiale. Apoi începe o cursă contra cronometru pentru salvarea lui Jordan de către Treemonisha.

„The Peacock King” de Ted White şi Larry McCombs, publicată prima dată în 1965, prezintă eforturile unei societăţi viitoare de a găsi piloţi pentru astronave superluminice. Cum salturile prin hiperspaţiu aduc nebunie în numeroase cazuri, căutarea piloţilor implică nu doar testarea pentru echilibru emoţional, ci şi utilizarea unei substanţe psihedelice. Iar personajele principale, Eric şi Karen, ajung nu numai să testeze cu succes salturile în hiperspaţiu, ci şi să descopere teleportarea prin puterea minţii.

Povestirea „Bridge” de James Blish datează din anii 1950 şi a ajuns ulterior să fie încorporată în romanul They Shall Have Stars (1956), apoi în volumul omnibus Cities in Flight. Protagonistul, Robert Helmuth, este unul dintre constructorii unui pod în adîncurile atmosferei planetei Jupiter. Helmuth dirijează de la distanţă, dintr-un habitat aflat pe satelitul Jupiter V, roboţi-cărăbuş care repară şi extind podul. Din păcate, condiţiile infernale din atmosfera joviană, chiar şi percepute prin teleprezenţă, îi afectează pe constructori. Conducătorii proiectului, în schimb, dezvăluie la final că procesul de construcţie a condus la aflarea unor rezultate esenţiale referitoare la gravitaţie şi magnetism – iar rezultatele vor putea fi puse în practică pentru a ridica oraşele occidentale în spaţiul cosmic. Podul jovian poate fi lăsat să se năruiască, însă aventura abia începe. (Promit să vă ofer mai multe detalii despre acest subiect după ce voi termina de citit Cities in Flight.)

„Anhedonia” de Adam Roberts propune o soluţie ingenioasă pentru paradoxul lui Fermi. Personajele principale, aflate într-un habitat marţian şi căutînd să negocieze cu o rasă extraterestră, Autostopiştii, sînt nevoite să trăiască lipsite de emoţii şi de interes ca o condiţie pentru a primi informaţii şi ajutor de la vizitatorii din stele. Cînd unul dintre ei, Macro, insistă să fie dus într-un tur al spaţiului cosmic cunoscut de Autostopişti, însă cu capacitatea emoţională restabilită complet, rezultatele sînt devastatoare. Personajul revine copleşit de ceea ce văzuse în călătorie şi cu mintea spulberată. Aşa încît oamenii au cu două opţiuni teribile – fie să viziteze minunăţiile Universului, dar să nu se poată bucura de ele, fie să-şi păstreze capacitatea emoţională intactă, dar să rămînă de-a pururi în Sistemul Solar.

„Tiger Burning” de Alastair Reynolds mi-a amintit întrucîtva de clasicele povestiri în care Isaac Asimov combina fundalul ştiinţifico-fantastic cu intriga poliţistă. Doar că, în acest viitor îndepărtat imaginat de autorul britanic, ancheta poliţistă trebuie să exploreze nenumărate universuri paralele, iar Adam Fernando, de la Biroul de Cercetare, foloseşte tehnologii cu adevărat uimitoare.

„The Width of the World” de Ian Watson datează din 1983, iar la noi a apărut în traducere prin 1988 într-un număr al revistei timişorene Helion. Atunci, la prima lectură, nu m-a impresionat prea mult. Acum, dimpotrivă, m-a atras prin echilibrul atent construit între ideea bizară şi reacţiile plauzibile, cumva fireşti, ale personajelor. Mai exact, angajaţii firmei britanice GeoGraphics proiectează un program de calculator care să le ofere utilizatorilor o mulţime de hărţi, iar lumea reală, mult prea explorată şi cartografiată, începe să se... dilate, amplificînd distanţele locale şi globale. Mai mult, în această lume care tot creşte se deschid pe neaşteptate căi spre alte tărîmuri, iar soţia protagonistului se rătăceşte şi nu mai poate găsi drumul înapoi spre casă. Spre final, cînd lucrurile par să revină la normal, Alan Roxbury decide să planifice din timp căutarea soţiei sale cînd lumea se va dilata din nou, iar căile acelea se vor redeschide. Cumva, ca subiect şi caracterizare, povestirea aceasta mi-a amintit de romanele catastrofice timpurii ale lui J. G. Ballard.

„Our Lady of the Sauropods” de Robert Silverberg este o metaficţiune – mai exact, jurnalul unei cercetătoare, Anne, exilată într-un habitat spaţial populat cu dinozauri reconstituiţi prin inginerie genetică. Protagonista descoperă că aceştia sînt inteligenţi şi telepaţi, iar cu ajutorul ei vor cuceri toată pleiada de habitate spaţiale construite de oameni. (De remarcat că povestirea aceasta a apărut în 1980, cu un deceniu înaintea romanului Jurassic Park de Michael Crichton.)

„Into the Miranda Rift” de G. David Nordley este o nuvelă de neuitat. Personajele principale, Wojciech Bubka, Miranda Lotati şi soţii Nikhil şi Katherine Ray, pleacă în explorări speologice sub suprafaţa satelitului Miranda. Din păcate, sînt prinşi în subteran şi trebuie să coboare prin peşteri şi crevase, dincolo de centrul satelitului, apoi să urce spre suprafaţă în direcţia opusă. Parcursul este istovitor, descoperirile făcute sînt suprinzătoare, iar povestea merită citită şi a doua oară. O recomand cu căldură în special pasionaţilor de hard SF, ca o versiune adusă la zi a romanului clasic O călătorie spre centrul Pământului.

„The Rest Is Speculation” de Eric Brown e o fantezie sclipitoare despre viitorul îndepărtat. Protagonistul-narator, Channon, este un om din zilele noastre, resuscitat la amurgul Pămîntului, laolaltă cu cîţiva reprezentanţi ai altor specii inteligente care vor fi trăit pe planeta noastră în următoarele miliarde de ani. Ei sînt purtaţi de gazda lor, o creatură în formă de crab numită Reîmprospătează-362, într-un periplu al sfîrşitului de lume. Doar că destinaţia lor este o breşă în ţesătura spaţio-temporală ce duce către alte universuri.

Antologia-mamut se încheie cu o schiţă de Geoffrey A. Landis, „Vacuum States”. Protagonistul-narator este chemat să medieze între doi cercetători, Celia şi David, care au opinii divergente despre Marea Teorie Unificatoare. Cei doi au construit un aparat care poate extrage energia din vacuum, iar protagonistul trebuie să decidă dacă aparatul să fie pus în funcţiune sau nu. Conform lui David, acţionarea aparatului ar aduce o sursă inepuizabilă de energie. Conform Celiei – sfîrşitul Universului nostru şi poate declanşarea ulterioară a altui Big Bang. Şi întrerupătorul îi e oferit protagonistului...

Pe ansamblu, The Mammoth Book of Mindblowing SF a meritat cu prisosinţă atît banii pentru achiziţie cît şi timpul petrecut cu lectura. Nici una dinte prozele incluse în volum nu mi s-a părut slabă, plictisitoare sau „de umplutură”. Dimpotrivă, toate au fost de nivel superior, iar cartea este de păstrat în colecţie. Ca urmare, vă recomand şi dumneavoastră această antologie-mamut. (Puteţi comanda online un exemplar aici.) În ceea ce mă priveşte, probabil că voi parcurge curând şi alte antologii îngrijite de Mike Ashley – pentru că mai am cîteva necitite pe raft.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Lian Hearn, "Across the Nightingale Floor" (2002)

În iunie 2011, mă aflam într-o companie agreabilă la Tîrgul de Carte BookFest. Am fost încîntat cînd doamna Roxana Petrescu, directoarea de relaţii publice a Grupului Editorial Corint, mi-a oferit cadou o trilogie fantastică într-o ediţie foarte elegantă. Erau "Legendele clanului Otori" de Lian Hearn, în traducerea Lidiei Grădinaru. Cu toate că volumele aveau o prezentare de excepţie, abia în perioada ianuarie - martie 2014 am reuşit să-mi fac timp pentru a parcurge primul roman al seriei în original: Across the Nightingale Floor (Pan MacMillan, Londra, 2002).

Şi iată ce am aflat:

Primul roman al seriei despre clanul Otori urmăreşte două fire narative. Unul dintre ele îl are ca protagonist-narator pe tînărul Tomasu Kikuta, talentatul fiu al unui asasin renegat, crescut într-o comunitate ascunsă. Celălalt relatează la persoana a treia evenimentele prin care trece o adolescentă ostatică, Kaede, fiica seniorului Shirakawa.

Soldaţii unui puternic senior, Sadamu Iida, îi extermină pe sătenii printre care crescuse Tomasu, iar acesta din urmă este salvat de un alt senior, Shigeru Otori. Căpetenia clanului Otori îi schimbă numele protagonistului în Takeo, îl adoptă, îl creşte şi îl educă pe cheltuiala sa în oraşul Hagi. Mai mult, un membru marcant din tribul asasinilor, Kenji Muto, îl învaţă pe Takeo arte marţiale şi tehnici de disimulare - dintre care unele par de-a dreptul magice.

Kaede, pe de altă parte, este pusă în situaţia de a se cununa cu seniorul Otori la ordinele lui Iida. Shigeru ar prefera să nu o ia de soţie - pentru că are o relaţie de durată cu doamna Maruyama, o văduvă ce controlează un domeniu strategic din Apus, şi pentru că pretinsa cununie ar putea fi numai un pretext pentru o capcană mortală. Dar călătoria lui Shigeru Otori, împreună cu Takeo şi cu Kaede, către oraşul de reşedinţă al rivalului său este un bun prilej pentru a urzi un plan de răzbunare.

Căci Takeo s-ar putea strecura de-a curmezişul podelei-privighetoare din Inuyama ca să-l asasineze pe seniorul Iida, conducătorul clanului Tohan...

Intriga romanului Across the Nightingale Floor este construită elegant, cu lovituri de teatru şi răsturnări de situaţie plasate strategic. Dealtfel, acţiunea începe încă din primul capitol, iar planurile diferitelor personaje se intersectează în moduri spectaculoase. Din acest punct de vedere, am admirat modul în care autoarea a controlat tensiunea narativă, a creat suspansul şi a relatat scenele de acţiune - dintre care unele sînt cu adevărat memorabile.

Personajele sînt interesant conturate, iar autoarea a combinat foarte bine dezvoltarea intrigii şi caracterizarea. Dealtfel, evoluţia lui Takeo ca protagonist e marcată de conflicte multiple - între religia ascunsă în care a fost crescut şi codul războinicilor cu care este educat în adolescenţă, între datoria de a-şi răzbuna familia şi responsabilitatea ca moştenitor al domeniilor Otori, între iubirea pentru Kaede şi jurămîntul de a sluji tribul secret al asasinilor.

Şi principalul personaj feminin este sfîşiat de conflicte, căci Kaede are datoria de a se cununa cu cine îi spun tatăl şi seniorul clanului Tohan, însă doreşte să îşi petreacă viaţa împreună cu Takeo - sau, dacă asta nu este posibil, să piară împreună cu el.

Fundalul romanului seamănă foarte bine cu Japonia tradiţională - numele ţinuturilor, personajelor, localităţilor şi templelor sînt nipone. Cu toate acestea, veţi întîlni şi elemente fantastice, precum abilitatea asasinilor de a-şi proiecta un al doilea trup, iluzoriu, ori capacitatea lor de a deveni invizibili pentru o vreme, sau abilitatea acestora de a face timpul să curgă mai repede sau mai încet.

Tot în această manieră transfigurată veţi găsi tratate în roman şi religiile. Creştinii (persecutaţi în unele perioade în Japonia) nu sînt numiţi ca atare. Personajele se referă la ei cu apelativul Ascunşii - iar practicanţii acestei religii au semne secrete de recunoaştere. Nici buddhiştii nu sînt numiţi ca atare. Chiar dacă se fac referiri la călugări şi temple, Gautama Buddha este denumit în roman Iluminatul.

Parte din farmecul cărţii, dincolo de intrigă şi de personaje, rezidă însă în impresia de lume vie pe care o creează autoarea. Astfel, pe parcursul scenelor relatate, vocea naratorială găseşte timp pentru a descrie păduri, oraşe, cetăţi, grădini, schimbări de anotimpuri, păsări şi copaci, sunete şi arome. Dacă suspansul îi îndeamnă pe cititori să parcurgă Across the Nightingale Floor prima dată, cu siguranţă că atmosfera şi limbajul poetic încurajează o a doua lectură.

Şi ediţia română, publicată sub titlul Să nu trezeşti podeaua-privighetoare (Editura Leda, Bucureşti, 2009), a redat eleganţa poetică a originalului. Merită menţionat şi faptul că versiunea de la Leda este cartonată, cu supracopertă embosată şi decorată cu foiţă metalică, iar tehnoredactarea este foarte atrăgătoare, cu litere prietenoase. Hîrtia pe care e imprimat volumul este de bună calitate, iar legătura e trainică. Cu adevărat, Să nu trezeşti podeaua-privighetoare este un volum de colecţie pe care merită să-l aveţi în bibliotecă şi să-l recitiţi. (Dacă nu deţineţi deja un exemplar, puteţi comanda unul aici.)

În ceea ce mă priveşte, am aflat că autoarea anglo-australiană Gillian Rubinstein a mai publicat sub pseudonimul Lian Hearn şi alte volume din "Legendele clanului Otori", aşa încît am început deja să citesc romanul Grass for His Pillow. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Alan Moore & Kevin O'Neill, "The League of Extraordinary Gentlemen: Century 1910" (2009)

Într-o postare din mai 2011 vă anunţam că am primit, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru, o mulţime de cărţi, care de care mai frumoase. Dintre acestea, un roman grafic de Alan Moore şi Kevin O'Neill, The League of Extraordinary Gentlemen: Century 1910 (Top Shelf Productions, Marietta, şi Knockabout Comics, Londra, 2010), a tot aşteptat la raft. Motivul este că al treilea volum din seria Ligii Domnilor Extraordinari, Century, a fost împărţit în trei tomuri (1910, 1969, respectiv 2009), iar la lectură m-am încumetat abia după ce le-am achiziţionat şi pe următoarele două.

Aşa se face că, în ianuarie 2014, am reluat aventurile Ligii Domnilor Extraordinari. Şi iată ce am aflat:

Intriga celui de-al treilea volum se bazează pe eforturile organizaţiei conduse de Wilhelmina Murray de a împiedica proiectul malefic al unei organizaţii oculte. De această dată, pe lîngă Mina, Allan Quatermain şi Orlando, din echipă mai fac parte A.J. Raffles şi Thomas Carnacki. În paralel, Căpitanul Nemo este pe moarte, iar fiica sa îl părăseşte şi se mută în East End, în vreme ce marinarul asasin Jack MacHeath debarcă la Londra numai pentru a fi acuzat de... asasinatele lui Jack Spintecătorul. Execuţia fără judecată a lui MacHeath este însă întreruptă în ultimul moment de o mărturisire a unui membru al Camerei Lorzilor şi de un atac devastator al echipajului de pe Nautilus, iar confruntarea Ligii cu organizaţia ocultă nu duce la un rezultat concludent.

După cum probabil vă aşteptaţi, romanul grafic propriu-zis este însoţit de un episod dintr-un foileton, scris în stilul literaturii de consum, în care e descrisă o călătorie în Lună a Wilhelminei Murray.

Pe lîngă conexiunile intertextuale aşteptate (20,000 de leghe sub mări de Jules Verne, Moby Dick de Herman Melville, Dracula de Bram Stoker, Războiul lumilor de H.G. Wells sau Orlando de Virginia Woolf), 1910 conţine şi altele - de la Opera de trei parale a lui Bertolt Brecht la Amantul doamnei Chatterley de D.H. Lawrence şi de la seria Harry Potter la... Popeye marinarul, trecînd prin Războiul Troian şi prin legendele arthuriene.

Mărturisesc că multe dintre trimiterile la literatura edwardiană mi-au scăpat pe de-a-ntregul. Astfel, am ajuns să consult Wikipedia ca să aflu că personajul A.J. Raffles este un gentleman spărgător creat de E.W. Hornung (cumnatul lui Sir Arthur Conan Doyle), că Thomas Carnacki e un detectiv cu puteri supranaturale creat de William Hope Hodgson, iar Oliver Haddo, conducătorul organizaţiei oculte, a fost creat de către W. Somerset Maugham pentru a-l caricaturiza pe Aleister Crowley. Cumva, Liga Domnilor Extraordinari a început să semene din ce în ce mai mult cu munca de cercetare - nu numai pentru creatori, ci şi pentru cititori.

Pe ansamblu, Century 1910 a fost o lectură agreabilă - şi ultima etapă în care această serie de romane grafice s-a mai încadrat în curentul steampunk. Pentru că tomul următor, Century 1969, are altă gamă de referiri culturale.

Dar asta e altă poveste...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Jay Lake, "Escapement" (2009)

În octombrie 2009, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, am achiziţionat un exemplar dintr-o ediţie de buzunar a unui roman de Jay Lake, Escapement (Editura Tor, New, York, 2010). Cum romanul este al doilea dintr-o trilogie, mai întîi am aşteptat ca să-l citesc pe primul - Mainspring - după care, în decembrie 2013, l-am parcurs şi pe acesta.

Şi iată ce am aflat:

Ca şi predecesorul său, Escapement este o ucronie - un roman care se desfăşoară într-un trecut alternativ în care istoria s-a desfăşurat altfel. Într-un univers mecanic, în care Pămîntul şi celelalte planete se mişcă împrejurul Soarelui într-un colosal mecanism cu roţi dinţate, la un an după evenimentele din Mainspring, trei personaje pleacă la drum din motive destul de diferite - iar intriga este împărţită pe trei planuri.

Unul dintre personajele principale este adolescenta Paolina Barthes, care locuieşte într-o comunitate mică şi săracă de pe Zidul ce desparte Pămîntul Nordic de cel Sudic. Ea se împrieteneşte cu un adolescent britanic care făcuse parte din echipajul dirijabilului Bassett, construieşte un dispozitiv mecanic cu care poate controla de la distanţă ritmurile materiei şi decide să călătorească spre Marea Britanie, cu speranţa că "vrăjitorii" epocii industriale o vor învăţa ingineria.

Al doilea personaj principal este Threadgill Angus al-Wazir, fostul şef de echipaj de pe Bassett. Acesta şi-a croit drum de la Zid înapoi pînă la Londra, însă primul ministru britanic îi încredinţează o misiune delicată - însoţirea unei expediţii destinate să construiască un tunel prin Zid către Pămîntul Sudic. (După cum probabil vă imaginaţi, proiectantul uriaşului aparat de foraj este un savant excentric, profesor doctor Lothar Ottweil.)

Cel de-al treilea personaj principal al romanului este bibliotecara Childress, care e trimisă într-o călătorie de către o organizaţie secretă, Păsările Albe, numai ca să afle că urmează să fie sacrificată, ca un pion într-un joc de şah, pentru ameliorarea relaţiilor cu altă organizaţie secretă, Ordinul Tăcut. Din fericire, nava pe care călătorea Childress este atacată de un submarin chinez, echipajul şi pasagerii sînt măcelăriţi, iar bibliotecara, luată drept una dintre conducătoarele Păsărilor Albe, este dusă într-o adevărată odisee pe mările şi oceanele Pămîntului Nordic.

Fiecare dintre cele trei personaje călătoreşte cu vase oceanice, cu dirijabile, cu submarine sau pe căi ferate, iar intriga implică o mulţime de scene spectaculoase. Printre personajele secundare apar agenţii unor organizaţii secrete, creaturi înaripate, oameni mecanici, într-o revărsare de imaginaţie ce rivalizează cu cărţile lui China Miéville sau Stephen Hunt. Trimiterile intertextuale sînt şi ele numeroase - de la Ozma din Oz de Frank L. Baum la 20.000 de leghe sub mări de Jules Verne şi de la The Digging Leviathan de James P. Blaylock la Kingdoms of the Wall de Robert Silverberg.

Din păcate, miza intrigii nu este la fel de mare ca în Mainspring, iar bună parte dintre tribulaţiile personajelor par să fi fost introduse de dragul lungirii romanului, mai degrabă decît cu scopul de a avansa intriga. E adevărat că, spre final, planurile narative sînt aduse laolaltă, iar personajele principale se întîlnesc şi cooperează pentru rezolvarea unei situaţii de criză, însă romanul mi s-a părut prea lung. Am afirmat în repetate rînduri că romanele cyberpunk bune mai lungi de 300 de pagini sînt rare. S-ar putea să fie adevărat şi în cazul celor steampunk. Escapement are 457 şi nu cred că am să-l mai citesc a doua oară.

Trilogia se încheie cu volumul Pinion, despre care am să vă ofer detalii aici, pe blogul Ţesătorul, la momentul potrivit. Însă nu foarte curînd...

Ar mai fi cazul să adaug că, dacă doriţi să vă procuraţi un exemplar din romanul Escapement, îl puteţi comanda online aici - şi încă la un preţ rezonabil.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Liviu Radu, "O după-amiază cu bere şi zâne" (2009)

În noiembrie 2009, prin amabilitatea domnului Liviu Radu, am primit cadou, cu dedicaţie şi autograf, un exemplar din cel de-al treilea romanţ al lui Waldemar, O după-amiază cu bere şi zâne (Editura Tritonic, Bucureşti, 2009). De citit, l-am citit abia la începutul lunii mai 2013. Şi iată ce am aflat:

La cîţiva ani după evenimentele din Blocul câş, Waldemar merge într-un local cu scriitorul Liviu, cu Grigore Baul şi cu Spiridon Verdeaţă. Din păcate, discuţia le este întreruptă discret de o vizitatoare de pe tărîmul zînelor care îi solicită ajutorul protagonistului.

Ajuns pe tărîmul zînelor, Waldemar primeşte misiunea de a organiza un concurs pe baza căruia cîştigătorului să-i revină jumătate din împărăţie şi prinţesa Claudette de soţie. Selectarea candidaţilor e destul de interesantă, iar concursul final se încheie într-un mod neaşteptat, cînd un zmeu o răpeşte pe prinţesă şi o duce pe alte tărîmuri.

Protagonistul, însoţit de Grigore Baul şi de tînărul Ramon, pleacă în căutarea prinţesei. Se confruntă cu zmeul şi cu ajutoarele acestuia pe mai multe tărîmuri, inclusiv în Cartierul Lacul Tei, după care o salvează pe Claudette, iar el revine la întrunirea din local.

În cele din urmă, Waldemar revizitează tărîmul ielelor, unde i se clarifică unele nelămuriri pe care le avusese, după care se întoarce acasă.

Ca şi Blocul câş, romanul O după-amiază cu bere şi zâne se încadrează în categoria fantasticului de portal. Tonul naraţiunii este jucăuş şi amuzant, iar destule evenimente din intrigă au un element de farsă.

Am remarcat, ca şi în Waldemar, o doză de autoreferenţialitate. Nu numai că apare un personaj secundar numit Liviu, un scriitor între două vîrste, dar i se şi solicită autograf pe un volum care are portretul său pe prima copertă. (Să fie cumva Spre Ierusalim?)

Pentru amatorii de puzzle-uri literare, există şi o sumedenie de trimiteri intertextuale, de la Dracula la Peter Pan, de la Stormbringer la Wyrd Sisters şi de la 1001 de nopţi la Motocentauri pe acoperişul lumii. Cum romanul este fantastic, numeroase dintre aceste trimiteri sînt la basme populare, fie la cele ale lui Petre Ispirescu, ale fraţilor Grimm sau ale lui Charles Perrault. Destule dintre referirile intertextuale sînt parodice, însă am observat că autorul a folosit frecvent pe parcursul romanului procedeul poveştilor-în-poveste din 1001 de nopţi.

Pe ansamblu, O după-amiază cu bere şi zâne a fost o lectură agreabilă. Probabil că aş fi apreciat acest roman şi mai mult dacă la tehnoredactare textul n-ar fi fost pus în pagină cu nişte litere înguste, care îngreunează cititul. Din acest punct de vedere, abia aştept să parcurg Modificatorii, o carte imprimată cu litere frumoase. Dar asta e altă poveste...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)