A noua carte

Pe 21 ianuarie 2019 am terminat de scris și am propus spre publicare a noua carte. Se intitulează "Motorul de căutare" și este al doilea volum din seria steampunk "Cartea cu scoarțe de argint, ferecate". Deocamdată nu pot furniza prea multe detalii, însă probabil va avea o copertă nu frumoasă, nu superbă, ci de-a dreptul fabuloasă.

Fram

(o poveste din cartea cu scoarţe de argint, ferecate)

Copertă realizată de artistul grafic Tudor Popa

Se spune că, pe vremuri, printre numeroasele circuri ambulante care străbăteau în lung şi în lat împărăţia Gorenei, s-a aflat unul în menajeria căruia, pe lângă tot felul de lighioane care de care mai ciudate, exista un urs alb. Se numea Fram. Era uriaş – ridicat pe labele din spate era de două ori mai înalt decât dresorul – şi făcea tot felul de giumbuşlucuri în spectacole, spre amuzamentul copiilor. Traversa bârne înguste, ţinându-şi echilibrul, mergea pe velociped, făcea tumbe, saluta, iar, când dresorul îi cerea să sară printr-un cerc de flăcări, lua o găleată cu apă din bazinul focilor, stingea focul, după care trecea liniştit prin cerc.

Copiii îl iubeau şi-i dădeau bomboane, iar Fram pedala cu sârg împrejurul arenei la fiecare spectacol ca să ardă calorii şi să nu dea în diabet. Din când în când, le arunca focilor câte o privire lungă şi hămesită, însă apoi îşi amintea că, fără ele, n-ar mai fi avut de unde să ia apă ca să stingă cercul de foc. Ofta adânc şi se mulţumea cu peştii pe care-i primea de la îngrijitori, după spectacol.

Noaptea, târziu, visa banchize şi viscole.

Aşa a călătorit Fram mulţi ani, din oraş în oraş şi din spectacol în spectacol, până când focile împreună cu care ieşea seară de seară în arenă au pierit una câte una de bătrîneţe. Şi, încet-încet, a început să tânjească, până când n-a mai reuşit nimeni să-l scoată din cuşca lui.

Atunci, directorul circului a decis să-l trimită pe Fram înapoi la pol, de unde venise. Şi, cum nimeni nu s-ar fi încumetat să ia la bordul unui vas un urs polar neînsoţit, iar dresorul şi îngrijitorii nu puteau pleca de la circ pentru a-l însoţi pe Fram în această ultimă călătorie, au fost nevoiţi să-l urce în nacela unui dirijabil cu echipajul format exclusiv din mecanoizi.

Şi Fram a plecat în zbor către pol...

Doar că, dintr-o regretabilă eroare de programare a mecanoizilor, ursul alb a fost transportat dincolo de Oceanul Îngheţat de-a Binelea, la Polul Sud. De acolo, i-a transmis directorului un mesaj în HTML¹: „E plin de pinguini pe aici. Nu cumva am greşit polul?”

Norocul lui Fram a fost că mecanoizii din echipajul dirijabilului fuseseră programaţi nu numai să-l ducă la destinaţie, ci şi să se întoarcă de acolo. Aşa că ursul alb a revenit în Gorena şi, după ce mecanoizii au fost reprogramaţi cu alt set de cartele perforate, a plecat iarăşi în zbor – de această dată dincolo de Oceanul Îngheţat de Tot, către Polul Nord.

Numai că nici acolo nu i-a priit. Orchestră nu era, public nu era, bomboane ioc... Până şi focile se grăbeau să se ascundă în câte o copcă de fiecare dată când îl zăreau sosind peste banchiză.

Iar viscolele erau infernale.

N-a trecut mult şi Fram i-a trimis un nou mesaj directorului: „Vin înapoi. M-am săturat până peste cap să stau singur pe banchiză şi mi-e frig de mor.”

Mecanoizii l-au primit din nou în nacela dirijabilului şi l-au dus pentru a doua oară înapoi în Gorena, unde a fost primit cu alai, dagherotipizat, intervievat şi decorat ca un vajnic explorator.

De atunci, a rămas cunoscut drept Fram, ursul bipolar.

___________________________________________________________

1 HTML – Hiper-Telegrafie Mecanoidă Linotipizată.

Schița "Fram" face parte din cuprinsul volumului Delirul încapsulat, publicat la editura Crux Publishing în 2015.

Instinctul

 (o poveste din cartea cu scoarţe de argint, ferecate)

Se spune că Lady Badminton avea o moşie departe, în nordul Gorenei, dincolo de rîul Xelion. Se retrăgea acolo mai ales vara, cînd canicula din Ytrik devenea infernală, iar mirosurile metropolei ajungeau de nesuportat chiar şi în cartierele selecte. Prin livezile cu pomi fructiferi şi prin fîneţele de pe moşia doamnei, departe de zgomotul şi de aglomeraţia capitalei, fiecare vară trecea ca un vis încîntător de care nu-i mai venea să se despartă.

În plus, de-a lungul anilor, Lady Badminton adusese şi sădise tot felul de pomi fructiferi exotici – unii din excursiile pe care le făcea pentru a promova sportul ce-i purta numele, alţii din expediţiile Clubului pentru Explorări şi Experimente. Destui dintre aceştia prinseseră rădăcini şi, de la o vreme, începuseră să dea rod. La întoarcerea în Ytrik, Lady Badminton şi-ar fi dorit să aducă cu ea unele dintre acele fructe neobişnuite, însă condiţiile de transport erau dificile. Cu trenul dura prea mult, iar la destinaţie fructele erau alterate în cele mai multe cazuri. Cu dirijabilul, cantitatea ce se putea transporta era destul de limitată, iar contele de Sandwich cu Ton nu-i putea pune întotdeauna aeronava personală la dispoziţie distinsei doamne.

După ce Lady Badminton îi invita pe membrii clubului la două sau trei cine delicioase pentru care bucătarul ei făcea minuni de nedescris, fructele aduse se terminau, amintirea gustului lor se risipea curînd, iar doamna rămînea cu nostalgia livezilor, fîneţelor şi grădinilor pînă la venirea verii următoare. Instinctiv, şi-ar fi dorit să se poată bucura de roadele livezilor sale de-a lungul întregului an.

Şi, în fiecare toamnă, cele mai multe fructe din acele livezi rămîneau să se strice, neculese, ori ca să hrănească păsările cerului. E drept că, fără ştirea doamnei, grădinarul încercase să fermenteze şi mai ales să distileze unele licori din acele fructe, însă şi el renunţase după un delir prelungit şi o mahmureală vecină cu moartea cauzate de un extras din boabe de wygda.

Lady Badminton a încercat să ofere coşuri cu fructe vecinilor, sătenilor din apropiere, ba chiar şi servitorimii. Însă, oricîtă dărnicie neobosită ar fi avut distinsa doamnă, cantitatea de fructe din livezile sale era mult prea mare în fiecare an. (Şi poate ar trebui menţionat aici că unii dintre localnici priveau fructele exotice cu destulă suspiciune.)

Aşa se face că, într-un an, Lady Badminton a decis să experimenteze cu diverse recipiente, capace, metode de sterilizare şi condiţii de păstrare, gîndindu-se, între altele, la o teorie a germenilor despre care îi vorbise doctorul Victor Rammstein. Rezultatele au fost variate – de la jalnice la excelente – însă Motanul Înţepat a refuzat categoric să guste din borcanele păstrate în pivniţa conacului şi deschise după cîteva luni pentru testare.

Contele de Sandwich cu Ton, în schimb, a fost încîntat de unele dintre reţetele folosite de Lady Badminton. Cum spunea chiar el, echipajele de pe dirijabilele sale se cam săturaseră de biscuiţi marinăreşti, heringi afumaţi şi ceai, aşa încît gemurile, compoturile şi marmeladele preparate sub îndrumarea doamnei reprezentau un supliment binevenit pentru dietă. La relativ scurt timp, funcţionari din slujba Maiestăţii Sale Imperiale au început să facă unele comenzi pentru forţele armate şi pentru marina militară, iar Lady Badminton a trecut de la borcane de ceramică la cutii de conserve din tablă inoxidabilă, etanşate – şi a început producţia la scară industrială.

După o vreme, lîngă livezile şi fîneţele cîndva liniştite, s-au ivit fabrici de conserve care, cu vuiet grav de sirene, îi chemau pe localnici la lucru de trei ori pe zi, în schimburi. Peisajul rural a ajuns să fie presărat cu magazii şi depozite, traversat de căruţe încărcate şi întretăiat de drumuri pietruite. Căile ferate goreniene au construit o linie specială pentru a aduce în capitală cutiile de metal patentate, iar şuierul locomotivelor cu aburi a înlocuit cîntecul păsărilor şi ţîrîitul greierilor în livezi şi fîneţe. Poate că nu asta îşi dorise Lady Badminton, însă nimeni nu poate opri progresul.

(Pe de altă parte, distinsa doamnă a ajuns destul de repede să adune o avere mai mare decît ar fi avut laolaltă toate rudele sale prezente şi trecute, ceea ce nu o deranja deloc.)

În cele din urmă, ca o încununare a activităţii asidue a doamnei, Maiestatea Sa Imperială a decorat-o pentru instinctul ei de conservare.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Iluminatul

 (O poveste din cartea cu scoarţe de argint, ferecate)

 Se spune că, pe vremuri, în Gorena, a trăit un înţelept care căuta iluminarea. Fireşte, ca el erau destui – unii mai destoinici, alţii mai superficiali – însă, de regulă, aceştia se retrăgeau departe de lume, în creierii munţilor, la cîte un schit, pentru a medita pe îndelete la cele sfinte fără teama de a fi întrerupţi.

Înţeleptul din povestea noastră nu se temea însă de mulţimi ori de agitaţia şi de zgomotul oraşelor, iar de meditat medita adesea în pieţe, pe străzi, în parcuri sau pe cheiul cîte unui rîu, în mijlocul trecătorilor. Cîteodată putea fi zărit lîngă Operă sau aproape de intrarea unui teatru de vodevil, ori pe peronul unei gări, printre hamalii mecanoizi. O gravură din epocă îl reprezintă printre picioarele dansatoarelor exotice de la Mulan R'uj. Cu altă ocazie, un dagherotip l-a surprins şezînd la mijloc, între tabăra docherilor cu pancarte şi cea a spărgătorilor de grevă înarmaţi cu ciomege, pe timpul Marii Greve Generale.

După ani nenumăraţi, a reuşit într-un tîrziu să atingă iluminarea. De atunci încoace, în Gorena a rămas cunoscut drept Iluminatul Public.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

"Anul terminal" - Capitolul 5

Ştii cum zic ăştia prin filme, să ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să primeşti. Nu s-a crăpat pământu-n seara aia ca să mă-nghită, dar era să se-ntâmple ceva de genu'.

În noaptea aia, când s-a făcut târziu de tot şi s-au rărit trecătorii de-a binelea, ne-am gândit că nu mai era rost de vândut mare lucru, ne-am urcat în maşină şi le-am dus pe fete la ele-acasă. Cre' că ne mai rămăseseră vreo două doze de metamfetamină şi-nainte să plecăm le-am dat unora care treceau pe-acolo că ne-am gândit că, dacă voiam să ne vină clienţi noi, prima doză era bine s-o dăm gratis.

E, şi le-am dus pe fete-acasă, una câte una, şi-abia o lăsasem pe Dominique la colţu' străzii ei, că ea stătea-n sud, aproape de dig, şi mersesem un cvartal-două, când pe ochelari mi-a apărut alertă de la dig. Mai eram cu Sharon în maşină, că ţi-am zis că ea stătea cel mai aproape de mine.

- Asta ne mai lipsea, am zis.

- Ce-i, fată, ce s-a-ntâmplat? m-a-ntrebat Sharon.

- Ce să fie, fată? Probleme la dig.

- Da' lasă-i încolo cu digu' mă-sii, că doar n-o să ne rupem noi unghiile când sunt atâţia hăndrălăi pe stradă! Să se-ocupe ăia cât or vrea!

- Ţie ţi-e uşor să vorbeşti, da', dac-am primit mesaj pe telefon şi nu mă duc s-ajut, patrula o să-mi facă o-nsemnare-n baza de date şi-o să-mi crească taxa de protecţie pe-apartament. Şi n-am de unde să le dau mai mulţi bani, că maică-mea şi cu mine abia ne-ajungem de la zi la zi.

- Fată, eşti nebună? Abia azi-dimineaţă mi-am lăcuit unghiile! Şi sunt cu treningu-ăl nou pe mine...

- Deci, dacă mai faci figuri, te dau jos din maşină, să mor eu. Da', dacă vii şi tu şi chemi mai multă lume, poate-om scăpa uşor.

Am cotit către dig şi-am început să mă uit unde era problema.

Faza cu taxa de protecţie şi cu baza de date a patrulei o scosesem din pălărie, ca să nu se mai miorlăie Sharon atâta, că mă enerva cu ifosele ei.

Nu ştiu dacă ştii că la noi, în Bronx, n-a făcut nimeni cupolă de-aia şmecheră ca-n Manhattan. Ca să nu păţim în puii mei ca ăia din New Orleans sau ca ăia din L.A., am pus mână de la mână, a luat primăria materiale şi-a făcut diguri. E, şi-acuma suntem ca-n Olanda, fată - cum păstrăm digu', aşa-l avem. În rest, mă-sa pe gheaţă, unii-şi îngrijesc locuinţa, alţii nu, unii dau foc ca să ia banii pe-asigurări şi rămân clădirile-alea arse şi-nnegrite de ţi-e şi frică să treci pe-acolo, da' de diguri avem grijă cu toţii, că nu-i de joacă - aşa mi-a explicat vecinu' Martin. La cât a crescut apa după ce s-a topit gheaţa aia de la poli, dacă se-ntâmplă naibii să crape-un dig, ne-necăm toţi ca şobolanii.

De-aia nici nu m-am fofilat, cu toate că, la cât bănănăisem prin laborator şi pe străzi, ore-n şir, numa' de eroisme nu-mi ardea. Am tras de volan, am cotit pe-o străduţă şi-am ajuns la nişte porţi din plasă metalică dincolo de care se vedea digu'. Senzorii din porţi mi-au citit cipu' RFID din ureche, pe urmă porţile s-au deschis uşurel, iar noi am rulat în incinta digului.

Pe lângă dig era o ditamai fâşie de siguranţă, luminată cu proiectoare şi supravegheată cu drone. Din loc în loc, sus, pe dig, era câte-un cetăţean de pază, şi să-l fi pus naiba pe careva să intre pe fâşie neanunţat sau neautorizat, că-l ventilau ăia de pe dig de nu se vedea. În rest, ţi-am zis că nu prea avea lumea greţuri pe la noi, pe-acolo, apropo de explozibili şi de chestii de-astea, da' dacă se-apuca-n puii mei vreunu' să se joace cu pocnitori la dig, dracii ne-ar fi găsit pe toţi.

Da' de data asta se descoperise-o fisură sau ceva, aşa că vizitele la dig erau mai mult decât binevenite. M-am uitat unde era necazu', iar pe ochelari primeam înştiinţări de la senzorii din secţiunile digului: "Situaţie normală." "Situaţie normală." Mai încolo-am văzut oameni şi utilaje, aşa că n-a fost nici o surpriză când m-am apropiat şi-am primit mesaj: "Slăbire a rezistenţei structurale. Posibilă avarie."

Sharon nu stătuse nici ea degeaba. Depliase telefonu', se uitase care dintre cunoscuţi era activ prin reţea, pe forumuri şi prin medii 3D, deschisese câteva ferestre şi chema lumea la treabă.

Pe bucata care stătea să crape se căţăraseră deja vreo trei betoniere, nişte vechituri pătate de rugină, ca nişte scorpioni mecanici, care-mproşcau straturi peste straturi de liant. Jos, câţiva oameni descărcau bidoane cu chimicale dintr-un camion, iar alţii trăgeau un furtun de la un hidrant ca s-amestece chimicalele cu apă-n nişte cuve. Alte betoniere se-apropiau câş-câş, în speranţa c-o să le umple şi lor careva rezervoarele ca să poată să-şi facă treaba.

E, şi nici nu m-am dat bine jos din maşină-n toată vânzoleala aia, c-a venit la mine un ditamai negru' cărunt, cu mustaţă.

- Voi cine sunteţi?

- De la liceu' William Burroughs.

- Treceţi la descărcat sacii de ciment! Colega ta ce face?

- Mai cheamă oameni.

- Foarte bine, să-i cheme şi să treacă repede la treabă!

S-a dat jos şi Sharon din maşină, am încuiat rabla şi-am lăsat-o-acolo - gen, cine mai avea timp s-o parcheze sau ceva? - după care-am dat fuga la un camion bălţat din care vreo doi bătrânei descărcau saci de ciment.

- Ce-i cu voi, fetelor? a-ntrebat unu' din ei.

- Ne-a trimis şefu' să descărcăm sacii.

- Păi nu s-a uitat la voi, că sunteţi cât un nod?

Deci, m-a secat la inimă, să mor eu. Digu' stătea să crape şi lu' boşorogu-ăla-i ardea să mă măsoare.

- Dă-mi, tataie, un sac din ăla şi lasă-mă, că nu facem prezentare de modă!

Mi-a pus un sac pe umăr, a luat şi Sharon unu'.

- Unde-i ducem? a-ntrebat ea.

- Colo, la cuva aia, lângă betoniere, a zis moşu' din camion.

I-am dus repede, că nici nu erau aşa de grei. Ne-am întors, iar între timp au mai sosit maşini, au mai coborât din ele nişte oameni. În fine, pân-am mai cărat doi-trei saci fiecare, s-a organizat treaba, unii-au dat din mână-n mână bidoanele cu chimicale, alţii-au amestecat cimentu' cu apa şi cu chimicalele-alea, alţii-au turnat amestecu-n rezervoarele betonierelor, iar din alea de pe dig au coborât vreo două la reîncărcare.

După ce-am pus jos ultimu' sac, m-am uitat cum nişte betoniere de-astea proaspăt încărcate se căţărau pe dig ca să mai împroaşte nişte straturi de material. Vai de mama lor, abia se mişcau, nu ca alea nemţeşti noi pe care le vezi la Discovery.

- Tu ce-aştepţi, mă fată?

M-am întors. Era o vecină de la mine din bloc.

- Du-te şi umple şi tu o betonieră de-aia, că nu se umplu singure!

Am dat fuga, fără să comentez, am pus mâna pe-o găleată şi-am început să torn pastă dintr-o cuvă-ntr-o betonieră care era la rând. Fată, da' mi-era să nu mă stropesc în puii mei cu pastă de-aia. Ştii că, de la chimicalele-alea care se-adaugă, cimentu' se-ntăreşte una-două şi te trezeşti naibii statuie până să-ţi dai seama ce s-a-ntâmplat.

Sharon nici nu mai ştiu unde era în toată vânzoleala. În schimb, lângă mine, la umplut betoniera, a nimerit T.T., negrişoru-ăla slăbuţ de care-ţi ziceam că era paznic la noi la liceu.

- Ce faci, Isabel? m-a-ntrebat.

- Manichiura, i-am zis. Nu vezi?

A zâmbit larg şi i-au sclipit dinţii în lumina proiectoarelor.

- Ţi-ai uitat briceagu' la liceu când ai plecat, fată.

- Las' că mi-l dai tu mâine-napoi, T.T.

Numa' la briceagu' butterfly nu-mi stătuse mintea când plecasem de la liceu.

- Ţi-l dau, da' te costă.

Am terminat de golit găleata-n rezervoru' betonierei, am luat-o de-acolo şi m-am uitat lung la el până i-a pierit zâmbetu' de pe faţă.

- T.T. ... Râdem, glumim, da' nu ne luăm nasu' la purtare.

- Am zis şi eu. Briceagu'...

- Dă-l în mă-sa de briceag. Vezi că la liceu e una şi pe stradă e alta. Mă laşi?

A tăcut şi şi-a căutat repede de lucru-n altă parte. Pe urmă, senzorii de pe dig au anunţat că rezistenţa structurală revenise la normal, aşa că oamenii-au început să plece la casele lor. I-am filmat din mers pe-ăia care-aduseseră ciment şi chimicale cu camioanele, am pus nişte programe de recunoaştere să prelucreze pozele, i-am aflat cine erau şi prin telefon le-am trimis în conturi nişte valută de-asta anonimă, că doar nu era să plătească ei singuri pentru toate materialele. Le-a trimis şi Sharon, că ţi-am zis că e fată de treabă.

Ne urcaserăm deja-n maşină şi ne pregăteam să ne tirăm, că era târziu şi eram obosite-moarte-n puii mei, când negru-ăla mare, cărunt, cu mustaţă, a venit lângă maşină. Am dat geamu' jos.

- Mersi, fetelor.

- N-aveţi pentru ce.

- Mulţumesc şi pentru bani.

Îţi dai seama că se prinsese.

- Cu plăcere, oricând.

- Dacă toţi oamenii ar fi săritori, ca voi, lumea asta ar fi un loc mai bun.

I-am zâmbit.

- Mulţumim. S-aveţi grijă.

(P.S. Romanul Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

"Anul terminal" - Capitolul 4

Am ieşit în puii mei pe stradă cu gaşca să vindem metamfetamina, că doar nu munciserăm degeaba s-o facem. Nu ştiu dac-ai văzut în ultimu' timp cum mai arată străzile pe la noi, prin Bronx, da' de când a colapsat economia s-a schimbat şi traficu', că destui care se dădeau cu maşina au rămas lefteri, s-au lăsat de şofat şi-au început care să se dea pe role, care să meargă pe jos, iar ăi mai nostalgici şi-au scos bicicleta de la naftalină. Da, zi şi tu, mai mare râsu', mergi pe stradă cu fetele şi te trezeşti că te mai depăşeşte câte unu' cărunt şi smochinit pe bicicletă...

Bine, mie nu de-ăştia mi-era, da' ca să ne putem vedea liniştite de treabă trebuia să stăm geană pe patrule. De când s-a ales prafu' de federaţie, s-a cam zis şi cu poliţia, cel puţin pe la noi, pe-acolo, că ăştia de la primărie au închis tot şi n-au mai plătit nici secţiile de poliţie. Da, ştiu că prin alte părţi s-au reorganizat ăia-ntr-un fel, da' la noi oricum nu era mare sfârâială nici cu banii, nici cu taxele, nici cu subvenţiile, aşa că n-au avut cum să ţină poliţia oficial. Sau aşa-mi povestea vecinu' Martin.

Numa' că oficial e una şi pe teren e alta. Pe teren, poliţiştii ăia n-au dispărut peste noapte, că n-avea nimeni cum să-i desfiinţeze prin decret. E, şi dac-aveau ei colegi, relaţii, uniforme, arme şi muniţie, că n-a venit nici dracu' să-i dezarmeze în debandada care-a fost când cu dezmembrarea Uniunii, s-au organizat în patrule cetăţeneşti care-asigură protecţia-n cartier, contra taxă. Păi, care-i a mai mare gaşcă de pe stradă? Este că-i poliţia?

E, acuma nu mai este cum zice vecinu' Martin că era pe vremuri, să te salte gaborii dacă vinzi prafuri sau chestii de-astea. Acuma le e clar şi lor că, dacă merge comerţu' şi circulă banu', are lumea de unde să le dea taxă de protecţie, iar dacă nu, nu. Da' nu trebuia să ştie ei câţi clienţi aveam şi cât vindeam şi ce bani luam, că pe urmă se-ntindeau la caşcaval. Şi ne costau toate alea de nu vrei să ştii şi mai trebuia să trăim şi noi din ceva.

În seara aia ne-am răsfirat niţel, Sharon cu mine-ntr-o parte, lâng-o mezelărie cu vitrina acoperită cu scânduri, Eva şi Dominique mai încolo, în faţă la o tutungerie, şi Natalia în partea ailaltă, aproape de colţu' străzii. Regula era ca una dintre noi să trateze cu clientu', iar ailaltă să caşte ochii-mprejur ca să nu ne filmeze-n puii mei vreo dronă sau vreun ameţit de pe-acolo şi să fie de pază în caz că făcea careva vreo mişcare greşită. Da' Natalia n-avea nevoie de nimeni care să-i păzească spatele. Cre' că-n sinea ei îşi dorea să facă vreunu' din amărâţii ăia o mişcare greşită.

E, şi-am dat drumu' la treabă, ca de obicei, că e şi păcat să nu fie oamenii fericiţi dacă asta vor de la viaţă, numa' că fericirea nu-i gratis. După vreo câteva ore, aşa, pe la un zece, a trecut pe-acolo şi sergentu' Dylan cu patrula, într-o maşinuţă electrică, de făceau fetele mişto de ei dup-aia că se plimba-ntr-un prăjitor de pâine. Au venit încetinel, la bunu' simţ, ca s-avem timp să-i vedem, să pitim marfa, să pregătim banu' şi să nu ne prindă cu nimic dubios. Cum ar fi, ei păzeau legea şi ordinea, da', dacă nu ne surprindeau cu nimic, la ce să ne salte de pe stradă aşa, degeaba?

- Care-i treaba, fetelor? m-a-ntrebat sergentu' când a trecut prin dreptu' meu. Ce mişcaţi?

- Iarbă, dom' sergent, i-am zis.

- Iarbă, ă? Să n-o fumaţi, fetelor!

- N-o fumăm, dom' sergent, că pe urmă nu mai avem ce vinde!

Nu era-n nici un caz treaba lui să ştie ce vindeam noi acolo, că doar nu era strada lu' mă-sa.

- Ne dai şi nouă să tragem un fum, fată? a-ntrebat unu' de pe bancheta din spate.

I-am dat o ţigăruţă cu iarbă, pe care-o adusese Natalia special, şi poliţaiu' s-a apucat s-o fumeze la poştă cu ăilalţi din patrulă. Lângă mine, Sharon şi-a depliat mobilu', le-a trimis nişte valută anonimă într-un cont care cre' că şi-acuma se mai cheamă "Fond de pensii" sau aşa ceva, şi sergentu' Dylan a primit înştiinţarea, a văzut suma pe mobilu' lui, ne-a zâmbit frumos şi-a urnit maşinuţa aia mai departe-n patrulare, că mai avea şi alte afaceri de protejat.

E, şi nu cred c-apucase să dea bine colţu' prăjitoru' ăla de pâine, că pe stradă a venit agale, printre biciclete şi trecători, Adderu-ăla nesimţit al lu' băiatu-ăsta nou, de care-ţi ziceam, şi era maşina cu geamurile lăsate, cu muzica tare, cu başii daţi la maxim, de simţeam cum îmi tremurau chiloţii pe mine, şi cu Straight Edge şi cu băieţii lui din gaşcă-năuntru, relaxaţi, cu ochelari de soare noaptea, că ei erau şmecheri. Mă rog, şi eu aveam ochelarii, dar erau ăia de realitate-amplificată, nu-i tot aia.

S-au oprit lângă noi şi s-au uitat lung. Voiau să dea impresia că ei erau prea cool ca să mai tragă aer sau ceva. Da' mie nu mi-era de Straight Edge şi de-ăia din gaşca lui, fată! Pe locu' şoferului era băiatu-ăla frumos, care se uita şi el la mine, da' n-avea ochelari de soare sau fiţe de-astea-n el. Numa' se uita lung la mine.

E, şi, când mă gândeam că l-aş fi privit aşa toată viaţa şi că altceva nu mi-ar mai fi trebuit, m-a tras de mânecă Sharon.

- Isabel, vezi că te cheamă Straight Edge.

Eu uitasem de-ăilalţi din maşină. M-am dus pe marginea trotuarului, lângă Adder, şi Edge mi-a zis:

- Faceţi paşi.

- Care-i treaba, Edge, nu-ţi mai ajunge strada? i-am zis.

- N-ai tu treabă. Faceţi paşi.

Au plecat mai departe, iar fetele din gaşcă s-au strâns lângă mine.

- Ce vroia, fată? m-a-ntrebat Natalia.

- Zice că să facem paşi.

- E, na!

- Cred că vrea să se-ntindă-ncoace cu cocaina aia a lui sintetică, a zis Dominique.

- Da' ce, fată, nu-i mai ajunge zona aia unde vinde?

Dominique a clătinat din cap.

- Lui i-o fi ajungând, dar ăia de mai sus, din cartel, i l-au trimis pe Lushus ca să extindă afacerea.

- Lushus? am zis. Care Lushus?

- Ăla care era la volan.

Mi s-au tăiat picioarele.

 

- Ăla a venit de la cartel ca să ne ia nouă clienţii şi să ne scoată din circulaţie?

Dominique a dat din cap că da. Natalia s-a uitat lung la mine.

- Ce-ai de ţi-au dat lacrimile, fată?

M-am şters repede cu dosu' mâinii.

- Nu ştiu, fată. Mi-o fi intrat ceva-n ochi...

- Lasă, Isabel, n-o lua în tragic, mi-a zis Sharon, c-o scoatem noi la capăt într-un fel. Doar nu vindem marfă pe stradă de ieri, de azi.

- Da, sigur, vedem noi cum facem şi cu ăştia, le-am zis.

Fată, în sinea mea nu-mi mai ardea de nimic. Dacă s-ar fi crăpat atunci pământu' ca să mă-nghită, cred c-aş fi zis mersi.

(P.S. Romanul Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

"Anul terminal" - Capitolul 3

Fată, şi-am plecat în după-masa aia de la liceu cu toată gaşca. Le-am urcat pe fete-n maşină - Sharon cu Eva şi cu Dominique s-au înghesuit în spate, iar Natalia a urcat în faţă, lângă mine. Dominique şi-a depliat mobilu' şi le-a arătat fetelor ce-i mai trimisese Marcus, că fraieru' tot încerca să se bage-n seamă cu ea şi-i trimitea mesaje şi mixaje şi colaje şi tot felu' de aberaţii de-ale lui, chipurile ca s-o impresioneze, iar noi ne tăvăleam de râs când vedeam ce dume avea ăla-n el. E, de data asta-i trimisese un poem, dacă-ţi vine să crezi, o poezie pe care-o făcuse el şi care-n mintea lui trebuia, gen, s-o dea pe spate pe Dominique. Ne-a citit-o şi nouă când ne duceam la fabrică şi-alea din spate râdeau cu lacrimi, că Marcus ăsta e patetic când vine vorba de Dominique, numa' că nu prea eram atentă la gargariseala aia că şofam.

Aşa voiam să creadă ele. Şofam, nu-i vorbă, da' mă gândeam la băiatu-ăla nou şi ce bine-arăta şi ce frumos se mişca, de-mi venise să tabăr pe el acolo-n parcare când dădusem cu ochii de el. Fată, şi se-mbrăca mai cu stil decât băieţaşii ăştia ai noştri de cartier. Fără şepci de-alea cu sclipici, fără bandane şi baticuţe şi cozoroace multimedia - da-n schimb avea un maieu original, făcut în China, de la o echipă de baschet din Miami, şi cu autografe de la toată echipa brodate pe piept şi pe spate. Zi şi tu, cât de tare putea să fie?

E, şi cum visam eu aşa, cu ochii deschişi, la tipu-ăsta nou şi şofam pe pilot automat - vorba vine, că maşina mea era veche şi n-avea Google Drive pe ea, ca să şofeze ea pe pilot automat şi să mă lase să-mi văd de-ale mele - şi cum se hăhăiau alea-n spate de ce-i scrisese Marcus lu' Dominique, odată văd că se-ntoarce Natalia şi le zice fetelor:

- Bă, gata! Luaţi o pauză!

- Ce-ai, fată? a-ntrebat-o Dominique. Ne distrăm şi noi, că nu suntem la priveghi.

- Vă distraţi pe naiba, a zis Natalia. Parcă altă distracţie nu mai e decât să ascultăm ce-ţi trimite tocilaru-ăla de Marcus!

Am tras cu ochiu-n retrovizor şi-am văzut că fetele de pe bancheta din spate se uitau una la alta, cam încurcate.

- Pana mea, a continuat Natalia, e mereu acelaşi mesaj, numa' că se schimbă cuvintele cu altele la fel de fiţoase. Parc-ar fi retardat şi ăla, de nu e-n stare să vorbească naibii ca toată lumea.

- Fată, nu e retardat, e fraier, a-ncercat Eva să-i explice.

- E şi retardat şi fraier, i-a tăiat-o Natalia scurt. Mi s-a luat de prostiile lui de-acu' douăj' de mesaje.

- Păi nu mi-a trimis decât opti'ş'pe în patru zile, a zis Dominique. Şi, dacă nu-ţi place, poate vrei să-ţi pui nişte muzică.

- Poate vrei să-ţi pui proteză dentară, a zis Natalia. Mai bine tragem o ţigară, în puii mei, că de prostiile lu' Marcus mi-a ajuns pe ziua de azi.

Fată, şi s-a-ntors Natalia la loc şi-a dat să deschidă torpedou'. Am prins-o de-ncheietură până să-l deschidă. S-a uitat Natalia la mine - gen, mă laşi?! I-am dat drumu' la mână imediat.

- N-am ţigări, fată, i-am zise repede.

- Cum adică n-ai?

- N-am ţigări în torpedou.

Mi-a aruncat o privire lungă, parcă nu-i venea să creadă.

- Fată, tu eşti proastă? Cum adică n-ai ţigări în torpedou?

- N-am, fată, ce vrei? I-am dus lu' maică-mea aseară ultimu' pachet, că ale ei se terminaseră, şi mi le-a fumat pe toate-azi-noapte, cât a stat de beleuză prin reţea, şi dimineaţă n-am mai apucat să cumpăr altele, c-am plecat târziu de-acasă tot din cauza ei, că ne-am certat.

- Lasă, na de la mine una, că nu-i un capăt de ţară, i-a zis Sharon şi i-a-ntins pachetu' peste umăr.

Şi-a scos Natalia o ţigară, pe urmă s-a uitat la mine.

- Vrei şi tu una?

- Poate mai târziu.

Fată, mie nu de fumat mi-era, să mor eu. Aveam chef să aflu ce era cu băiatu' ăla nou şi cum puteam să mă mai văd cu el.

Natalia şi-a aprins ţigara c-o brichetă transparentă şi-a tras un fum, după care i-a întins peste umăr pachetu-napoi lu' Sharon. M-am uitat în retrovizor şi-am văzut că Dominique îşi pliase la loc mobilu', îl pusese-n buzunar şi stătea aşa, cam îmbufnată. Eva nu zicea nimic, că se prinsese că Natalia era-ntr-o zi proastă şi nu cred c-avea chef s-o calce pe nervi în vreun fel, că lu' Natalia îi sărea tare uşor ţandăra.

E, şi-am mai mers niţel pe străduţe, pe lângă nişte blocuri de-astea pe care le-arseseră proprietarii ca să ia banii de-asigurare şi pe care nu le mai reparase nici dracu', şi-am ajuns la noi, la fabrică. Fată, nici fabrica nu era mai brează ca alte clădiri de pe străduţa aia, dar era, gen, a noastră.

Era la capătu' străzii, aproape de nişte terenuri virane unde pe vremuri industria chimică arunca tot felu' de reziduuri, asta când mai era o industrie p-aci, pe la noi, şi chiar fusese fabrică, da' precis deschisese concernu' care-o avea-n grijă alta, mai hoaţă, gen, în Mexic sau prin Indonezia, şi utilajele din asta le vânduse la fiare vechi în China sau ceva, iar halele rămăseseră de izbelişte ca să se-aciueze prin ele unii şi-alţii. Prin alte hale chiar se mai aciua câte-un boschetar, o vreme, sau se mai punea de câte-un rave, da-n hala noastră n-avea nimeni tupeu să intre nici ziua, nici noaptea.

Arăta la fel de dărăpănată ca şi-alelalte hale din zonă, cu tencuiala căzută şi cu geamurile sparte şi cu tot felu' de tâmpenii împroşcate pe pereţi cu vopsea fosforescentă şi cu bălării urâte de jur-împrejur şi c-un aer, gen, aici se-ntâmplă chestii nasoale. Numa' că noi, astea din gaşcă, eram chestiile nasoale care li se-ntâmplau altora.

Am rulat pân-aproape de intrare, iar pe sub roţi au trosnit cutii de bere vechi, sticle de plastic, cioburi şi pietricele care nu se vedeau din bălării. Ne-am dat jos din maşină, am intrat în hală şi, când un cuţu a venit să ne miroasă, Natalia a zâmbit niţel.

- Nicăieri nu-i ca acasă, a zis ea.

Cuţu s-a dus în treaba lui, gen, îşi făcuse datoria şi n-avea rost să mai frece menta pe-acolo. Era o Unitate Postcanină de Pază şi Protecţie, sau aşa le spunea paznicu-ăla proaspăt concediat de la care luasem o haită-ntreagă, da' noi le ziceam "cuţu" la toate chestiile-alea patrupede care ne păzeau fabrica. Doar nu era să ne lungim prea mult cu vorba. Pe noi ne ştiau căţeii, că doar noi îi programaserăm şi tot noi aveam grijă de ei, da' dacă altă vietate se-aventura pe-acolo, prin hala noastră, căţeii ăştia ori o puneau pe fugă, ori o prindeau şi-o omorau. Atâta că le setaserăm nişte limite clare şi nici un cuţu n-ar fi ieşit din hală, gen, să-l pici cu ceară.

Am traversat parteru', care era cu ghemotoace de praf şi cu te miri ce gunoaie adusese vântu' de când rămăsese hala-n părăsire, şi-am urcat la etaj, unde era cu totul altă viaţă. Aveam acolo laborator în toată regula, cu catalizatori şi reactivi şi retorte şi-o etuvă şi-o centrifugă şi ăl mai bun spectrofotometru pe care banii puteau să-l convingă să cadă din spatele unui camion şi eprubete şi sticluţe şi pipete şi tot ce nici n-avea curaj să viseze cotoroanţa aia de profă de chimie, totu' zăvorât după o uşă etanşă. Ne costase laboratoru-ăla şi ochii din cap, să mor eu. Nu-ţi spun că la intrare ne puneam halate, măşti de gaze şi mănuşi, ca să nu ne intoxicăm naibii de la gazele-alea care ieşeau de la reacţiile roşu-alb-albastre.

E, şi ne-am pus pe treabă. A, nu, să nu mă-ntrebi ce mama zmeului făceam acolo, cu toate substanţele-alea, că nu ştiu să-ţi spun în amănunt, fată. Niciodată n-am înţeles exact ce reactivi foloseam şi-n ce ordine-aveau loc reacţiile-alea, că Eva era chimista găştii. Noi, alelalte, eram pe-acolo pe post de roboţi industriali. Pune asta, toarnă aia, mai adu din ailaltă, dă drumu' la ventilaţie ca să nu sărim naibii-n aer. Ce ne zicea, aia făceam şi nu stăteam să cerem explicaţii, că n-aveam timp de pierdut cu prostiile ei. Chiar mă-ntreb cum ne-am fi descurcat fără ea prin laboratoru-ăla...

E, şi, dacă făceam ce ne zicea Eva, când ne zicea şi cum ne zicea, ne ieşeau nişte cristale de metamfetamină de mai mare dragu'. Avea ea lecţiile de chimie bine-nvăţate, treaba ei de pe unde, şi clienţii de pe stradă umblau după noi cu limba scoasă-n fiecare seară, gen, ca să le mai vindem câte-o doză. Cine-a zis că banii n-aduc fericirea nu ştia pe ce stradă să se ducă la cumpărături, să mor eu.

Fată, şi-n ziua aia mai moşmondeam pe-acolo, prin laborator, una-alta şi iar mă gândeam la băiatu-ăla. Da' nu puteam, în puii mei, să vorbesc despre el cu fetele din gaşcă. Văzusem ce mişto făceau de Dominique chiar dacă nu-i plăcea de Marcus, gen, numa' pentru că-i plăcea ăluia de ea. Dacă le ziceam că-mi plăcea de el, parcă văd că picam de fraieră.

În fine, după ce-am pus marfa-n sticluţe, am curăţat şi-am aşezat totu' frumos la loc, afar' de-o pipetă pe care-a spart-o Natalia, de-a-njurat nebuna o juma' de oră dup-aia de parc-o spărsese-altcineva, şi ne-am tirat de-acolo că se-nsera şi n-aveam nici un chef să ne-apuce noaptea pe la halele-alea părăsite. Nu de alta, da' seara aveam treabă-n altă parte.

(P.S. Romanul Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)