Mark Hodder, "The Secret of Abdu El Yezdi" (2013)

Imagine preluată de pe situl lwcurrey.com

În a doua decadă a lunii octombrie 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la un preț promoțional, un exemplar dintr-un roman de Mark Hodder intitulat The Secret of Abdu El Yezdi  (editura Del Rey, grupul editorial Random House, Londra, 2014). De parcurs, am reușit să îl parcurg abia în a doua decadă a lunii aprilie 2022.

Și iată ce am aflat:

The Secret of Abdu El Yezdi este al patrulea roman din seria steampunk despre Burton și Swinburne. De această dată, acțiunea este plasată pe alt fir temporal, în care regina Victoria a fost asasinată în 1840, dar, în locul ei, a fost încoronat fiul lui Ernest Augustus I de Hanovra, George al V-lea (care, în istoria noastră, a fost regele Hanovrei între 1851 și 1866).

În "Partea întâi - Burton", protagonistul Richard Francis Burton descoperă izvoarele Nilului în Africa Centrală, iar, în 1859, la revenirea în Anglia, este înnobilat și devine agentul secret al regelui. În paralel, se pregătește cununia lui cu Isabel Arundell, în pofida unei profeții că are să o ucidă când ea va fi încă îmbrăcată cu rochia de mireasă. Burton primește de la rege și de la prim-ministrul Benjamin Disraeli misiunea de a afla cine a organizat recent o serie de răpiri. Alte răpiri similare fuseseră evitate grație sfaturilor date de un spirit numit Abdu El Yezdi - doar că, de la un timp, spiritul nu s-a mai manifestat.

Fratele lui Burton, Edward, îl sfătuiește pe explorator să se consulte cu poetul Algernon Swinburne. De asemenea, polițistul William Trounce, care fusese martor la asasinarea reginei Victoria în 1840, îl informează pe protagonist că seamănă cu unul dinte suspecți - deși, pe atunci, Burton avea doar 19 ani, iar suspectul arăta mult mai vârstnic. Un alt martor ocular dezvăluie informații despre arma crimei - aparent, o pușcă cu lunetă adusă din 1918.

Burton îl interoghează în azilul Bedlam pe ocultistul Laurence Oliphant și află despre evadarea altui pacient, Francis Galton, cu ajutorul vărului acestuia, Charles Darwin. Din păcate, în timp ce Burton îl vizita pe Darwin și familia sa, survine un atac organizat de două personaje dubioase, Burke și Hare, care îl răpesc pe naturalist.

În "Partea a doua - Swinburne", Burton și Swinburne investighează conexiunile unui mistic american itinerant, Thomas Lake Harris, cu un spirit adus din altă dimensiune de către Oliphant. Cu ajutorul exorcistului francez Eliphas Lévi și al micului vânzător de ziare Bram Stoker (pe care Burton îl angajează ca valet), cei doi anchetează straniile evenimente care avuseseră loc la bordul vasului Royal Charter înaintea naufragiului acestuia, căci, din păcate, unul dintre supraviețuitorii naufragiului, John Judge, posedat parcă de un spirit malefic, Perdurabo, bântuie pe la conacul unde urmează să aibă loc nunta lui Burton cu Isabel Arundell și îi transformă, pe rând, pe oaspeți în strigoi.

Lévi organizează identificarea și distrugerea strigoilor - inclusiv a tinerei Isabel, care îi căzuse victimă lui Perdurabo - doar că uciderea lui John Judge nu distruge și spiritul malefic care îl posedase.

În "Partea a treia - Bestia", Burton și însoțitorii săi revin la Londra, identifică spiritul Perdurabo ca fiind o proiecție a ocultistului Aleister Crowley de pe alte fire temporale și dejoacă parțial un complot criminal cu ajutorul Poliției Metropolitane, ba chiar află identitatea lui Abdu El Yezdi. Paradoxal, Crowley reușește în primul rând să își arunce în aer propriii complici și propriii părinți, iar rezultatul este că, pe acest fir temporal, nu mai are cum să se nască.

Volumul se încheie, ca și cele precedente, cu note biografice dedicate personajelor principale și destinului lor din istoria noastră, cu scurte articole despre evenimente precum naufragiul vasului Royal Charter și cu o notă autobiografică amuzantă și autoironică a autorului.

Pe ansablu, în pofida dimensiunilor respectabile (548 p.), The Secret of Abdu El Yezdi mi-a făcut o impresie mai puțin favorabilă decât romanele precedente din seria Burton și Swinburne.

E adevărat că reapar, în fundal, elemente de recuzită steampunk creative precum trenurile pneumatice, girocopterele acționate cu aburi și o versiune orală a motorului de căutare Google - așa-numita rețea a șoptitorilor.

E la fel de adevărat că, pe lângă personaje istorice care revin, ca Laurence Oliphant, Florence Nightingale, Charles Babbage și Isambard Kingdom Brunel, apar și altele, ca Benjamin Disraeli, William Morris și Lewis Carroll.

Și e adevărat că stilul în care e scris romanul e îngrijit, cu dialoguri care pastișează elegant stilul victorian și cu o dozare atentă a suspansului, care duce la un punct culminant de mijloc și la un al doilea punct culminant de final.

Dar pastișa horror după Dracula de Bram Stoker, cu vampiri și strigoi, chiar dacă adusă la tema ucroniilor care domină seria Burton și Swinburne, nu mi s-a părut la fel de interesantă ca alte subiecte atinse de către Mark Hodder. Iar romanul a părut să fi fost lungit mai mult decât era cazul.

În plus, efortul de a promova o altă serie steampunk, despre detectivul Macallister Fogg din... Baker Street, mi s-a părut puțin prea insistent. Intertextualitatea și autoreferențierea sunt elemente recurente în postmodernism, și cu atât mai mult în steampunk, dar e de dorit să fie o măsură în toate.

Per total, The Secret of Abdu El Yezdi a meritat o lectură (mai ales pentru că autorul pare să fi depus o muncă asiduă de documentare în vederea scrierii romanului), însă, în ceea ce mă privește, am îndoieli că va avea parte curând și de o a doua. Firește, asta nu m-a împiedicat să parcurg următorul roman din seria Burton și Swinburne, intitulat The Return of the Discontinued Man. Dar, despre acela, rămâne să discutăm pe larg cu altă ocazie tot aici, la "Țesătorul".

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Andy Weir, "The Martian" (2014)

În noiembrie 2015, la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus, organizat la Pavilionul Expoziţional Romexpo, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi un exemplar din romanul de debut al lui Andy Weir, The Martian (Editura Del Rey, Londra, 2014). Spre surprinderea mea, l-am parcurs în mai puţin de două zile. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Premisa romanului The Martian este una deosebit de dramatică: astronautul Mark Watney este abandonat pe Marte şi se vede nevoit să supravieţuiască în condiţii extreme, respectiv să găsească metode de comunicare cu pământenii. La rândul lor, colegii săi de la NASA fac eforturi supraomeneşti pentru a-l salva.

Fireşte, The Martian invită o paralelă cu un roman mult mai celebru - Robinson Crusoe de Daniel Defoe - care, de-a lungul secolelor, a atras replici literare faimoase de la Jonathan Swift, Edgar Allan Poe, Jules Verne, R. M. Ballantyne, William Golding, J. G. Ballard şi Adrian Mitchell. Ca şi personajul lui Defoe, Mark Watney ţine un jurnal, cultivă plante, adaptează artefacte ale civilizaţiei din care provine, face expediţii de explorare, îşi menţine optimismul şi inventariază cu minuţiozitate de contabil resursele de care dispune.

Spre deosebire de Robinson Crusoe, The Martian are însă o particularitate structurală care probabil i-ar irita nespus pe naratologi (în cazul în care ar binevoi să îl citească). Mai exact, dacă romanul lui Defoe este un exemplu clasic de naraţiune la persona întâi, cu un protagonist-narator homodiegetic, The Martian încalcă flagrant convenţiile referitoare la punctul de vedere în naraţiune şi alternează secţiuni narate la persoana întâi cu secţiuni narate la persoana a treia, discurs al naratorului-protagonist homodiegetic cu discurs al unui narator heterodiegetic, naraţiune subiectivă cu naraţiune obiectivă.

Efectul este neaşteptat de captivant. Dacă Robinson Crusoe pare un roman lung (în primul rând din cauza capitolelor ample şi alineatelor de mare întindere), The Martian, deşi de două ori mai lung decât ilustrul său model, pare destul de concis şi de alert (mai ales datorită împărţirii capitolelor în secţiuni). Totodată, am remarcat precizia inginerească cu care autorul a plasat în text cârlige narative de tot felul pentru a-i încuraja pe cititori să parcurgă încă o secţiune, încă un capitol...

Nu în ultimul rând, suntem stimulaţi să citim The Martian şi prin modul agreabil în care protagonistul reacţionează la toate dificultăţile cu care se confruntă. Astfel, dacă Robinson Crusoe părea cam obtuz, habotnic şi dornic să se ia prea mult în serios, Mark Watney e isteţ, (auto)ironic şi cu nădejde în colegii săi de la NASA mai degrabă decât în pronia cerească. Tocmai umorul şi autoironia protagonistului, verva naraţiunii şi desele întorsături de situaţie din intrigă vă vor face să citiţi The Martian cu amuzament şi cu plăcere. 

Aş adăuga şi că, în pofida meritelor deloc puţine ale ecranizării realizate de Ridley Scott, cu Matt Damon în rolul principal, romanul lui Andy Weir reprezintă o experienţă mult mai bogată şi mai agreabilă. Ca urmare, dacă aţi vizionat filmul, vă invit să citiţi cartea (puteţi comanda un exemplar aici), iar, dacă aţi citit deja romanul, nu strică să vizionaţi şi filmul.