Neal Stephenson & Frederick George, "The Cobweb" (1996)

Imagine preluată de pe situl penguin.com.au

La mijlocul lunii mai 2004, chiar în ziua când lansam simultan volumele Necropolis (ediția a doua) și An/Organic (ediția întâi), am primit cadou, din partea domnului Bogdan Tudor Bucheru, un colet cu cărți din Statele Unite ale Americii - între care al doilea roman scris de către Neal Stephenson în colaborare cu unchiul său, Frederick George - The Cobweb (editura Bantam Books, New York, 1996). L-am parcurs în același an.

Și iată ce am aflat:

Dacă Interface era plasat în ceea ce, la mijlocul anilor 1990, se presupunea că avea să fie viitorul apropiat, The Cobweb se petrece în ceea ce, pe atunci, era trecutul recent. Mai exact, în 1990, în vremea operațiunilor militare americane din Kuweit, șeriful adjunct Clyde Banks, dintr-un orășel din Iowa, rămâne să aibă grijă de fiica sa de cinci luni, căci doamna Désirée Banks a fost chemată în serviciul militar în Orientul Mijlociu.

Din păcate, Clyde descoperă că, la universitatea din apropiere, expatriații irakieni pregătesc un atac biologic asupra populației civile americane, iar protagonistul trebuie să intervină ca să oprească inițierea unei epidemii locale de botulism.

Cum, la data când am citit prima oară The Cobweb, parcursesem relativ recent și apreciasem mult precedentul roman al celor doi autori americani, Interface, mărturisesc că așteptările mele erau destul de mari.

Din acest punct de vedere, recunosc că prima lectură m-a cam dezamăgit. (Firește, poate că ar fi trebuit să iau în calcul ideea că domnul Neal Stephenson și unchiul său, Frederick George, deciseseră în anii 1990 să scrie romane techno-thriller doar ca să se amuze.)

Pe de altă parte, cum, între timp, am citit alte romane mai recente ale lui Neal Stephenson, precum Reamde sau Termination Shock, în care componenta techno-thriller e mai vizibilă, iar cea științifico-fantastică e în bună parte atenuată, probabil că, la o a doua lectură, aș trata The Cobweb cu mai multă îngăduință. În fond, e literatură de consum, cu o premisă interesantă, cu o scriitură clară, inteligibilă, cu o intrigă captivantă și cu un protagonist destul de simpatic.

E drept și că am fost mult mai impresionat de romane ulterioare ale lui Neal Stephenson, precum The Confusion sau The System of the World din Ciclul Baroc. Însă, despre acelea, rămâne să discutăm în detaliu cu alte prilejuri tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Neal Stephenson & Frederick George, "Interface" (1994)

Imagine preluată de pe situl LWCurrey.com

În 2003, prin amabilitatea importatorilor de carte de la Books Unlimited, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Neal Stepehson și Frederick George intitulat: Interface (editura Arrow Books, grupul editorial Random Books, Londra, 2002). L-am parcurs în același an.

Și iată ce am aflat:

În ceea ce, în anii 1990, se presupunea a fi viitorul apropiat, guvernatorul statului Illinois, William Anthony Cozzano, suferă un dublu atac cerebral, ceea ce îi afectează atât funcțiile motorii, cât și pe cele de vorbire. În paralel, un agent al unei organizații secrete, Otis Simpson, este activat cu o misiune ca urmare a anunțului Președintelui S.U.A. că nu se va mai plăti datoria externă a țării. Iar viața unei femei de culoare, Eleanor Boxwood Richmond, este dată peste cap când fiul ei adolescent piere.

Lucrurile se complică atunci când, pentru a contracara efectele secundare ale atacurilor cerebrale, guvernatorului Cozzano i se implantează un microcip în creier, iar Otis Simpson și organizația sa accesează microcipul ca să-l propulseze Cozzano în cursa electorală pentru postul de Președinte al S.U.A. - și pentru a-l face să le spună alegătorilor ceea ce vor să audă.

Eleanor Richmond e cooptată în cursa electorală pentru funcția de vicepreședinte. Numai că, în urma câștigării alegerilor, William Cozzano își scurtcircuitează microcipul cu un aparat cu electroșocuri și anunță alegătorii că alegerile fuseseră trucate - după care un personaj secundar cu idei radicale îl asasinează.

Și Eleanor Richmond devine prima președintă de culoare a S.U.A.

Îmi amintesc cum, în urmă cu aproape două decenii, am citit, cu sufletul la gură, acest techno-thriller care, în pofida dinensiunilor respectabile (640 de pagini) se parcurge ușor și cu plăcere. (Dealtfel, Interface a exercitat o oarecare influență asupra primului meu roman, Gangland.)

Premisa microcipului implantat în creier, care le-ar permite unor terțe părți să manipuleze ca pe o marionetă un candidat la postul de președinte al unei țări, mi s-a părut bizară și neliniștitoare.

Alternarea rapidă a mai multor planuri narative mi-a plăcut și mi s-a părut o strategie scriitoricească demnă de reținut.

Am simțit o profundă simpatie față de personajul Eleanor Richmond - dealtfel, acesta e principalul motiv pentru care mi-aș dori să recitesc Interface.

Și, nu în ultimul rând, lumea tenebroasă a unor organizații oculte care controlează din umbră economia, politica și mass-media (cam ca în romanele lui Thomas Pynchon sau ca în seria cinematografică John Wick) mi s-a părut frumos sugerată în acest roman - cu câteva detalii ca să lase impresia că organizațiile există, însă fără atâtea date încât să se disipeze sugestia că societățile acelea sunt secrete.

Poate tocmai pentru că Interface mi-a făcut o impresie atât de bună, mi-am dorit neapărat să parcurg și celălalt techno-thriller scris de către Neal Stephenson în colaborare cu unchiul său, Frederick George - The Cobweb. Însă, despre acela, vom discuta mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.) 

Neal Stephenson, "Quicksilver" (2003)

(Imagine preluată de pe situl Antiqbook)

În 2003, prin amabilitatea domnului Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou un exemplar cartonat din prima ediție a unui volum de Neal Stephenson: Quicksilver (Editura HarperCollins, New York, 2003). De parcurs, am izbutit să îl parcurg abia la a patra tentativă, în intervalul decembrie 2018 - ianuarie 2019.

Și iată ce am aflat:

După cum scrie chiar pe copertă, Quicksilver este primul volum dintr-o serie mai amplă, intitulată Ciclul baroc. Și... e un volum omnibus, care cuprinde trei romane.

Cel dintâi roman al seriei se intitulează Quicksilver. La începutul acestuia, în octombrie 1713, Enoch Root (pe care poate vi-l amintiți din Cryptonomicon) îl vizitează undeva, lângă Boston, pe un anume Daniel Waterhouse, membru al Societății Regale și întemeietor al Institutului din Golful Massachussetts pentru Arte Tehnologice. Dr. Waterhouse se vede nevoit să înceteze lucrul la mașina de calcul pe care o făcuse după planurile lui Leibniz și, la invitația unei principese moștenitoare, să se îmbarce pentru a reveni în Anglia.

Pe parcurs, Dr. Waterhouse își amintește evenimente din tinerețea sa, precum Marea Ciumă din 1665, Marele Incendiu din 1666, studii făcute la Cambridge în compania lui Isaac Newton, precum și interesul acestuia pentru optică, pentru alchimie, pentru mecanică și pentru hidrodinamică - ceea ce îl conduce la dezvoltarea calculului integral.

Traversarea Atlanticului se dovedește mai anevoioasă decât era cazul, în principal din cauza lui Edward Teach, zis Barbă-Neagră, și a flotilei sale de pirați, însă, mulțumită căpitanului van Hoek și echipajului de pe Minerva, Dr. Waterhouse scapă cu bine.

Al doilea roman, King of the Vagabonds, are alt fir narativ și alt protagonist. Jack Shaftoe este un copil al străzii care ajută la abordarea și jefuirea navelor comerciale ancorate în estuarul Tamisei, apoi la executarea condamnaților la Tyburn, iar, în cele din urmă, devine copil de trupă, împreună cu fratele său, Bob, într-un regiment de dragoni. Mai târziu, tânărul Shaftoe ajunge la asediul Vienei, unde o salvează pe o sclavă, Eliza. Cei doi rătăcesc prin Austria și Boemia, apoi ajung la Leipzig, unde au de-a face cu dr. Gottfried Wilhelm Leibniz și cu familia de bancheri von Hacklheber. După o călătorie prin Saxonia și aventuri în Munții Hartz, Jack și Eliza ajung în Amsterdam, iar ea se implică în afaceri și în speculații financiare. De acolo, Jack merge la Paris, unde își croiește relații în lumea interlopă, apoi la Lyons.

Jack revine la Paris, e capturat, însă evadează, iscând confuzii la un bal mascat unde vedeta era Regele Soare. Reîntors în Amsterdam, decide să plece în lume și să câștige o avere, ceea ce o înfurie pe Eliza atât de mult încât îl atacă cu un harpon. Iar pirații de pe coasta berberă capturează vasul pe care călătorea protagonistul, drept pentru care, la finalul romanului, Jack ajunge sclav la galere.

Al treilea roman se intitulează Odalisque și prezintă moartea lui Carol al II-lea, apoi accederea lui Iacob al II-lea la tronul Angliei. Eliza se stabilește la Versailles, unde, pe de o parte, atrage aristocrația franceză în speculații financiare, iar, pe de altă parte, spionează în beneficiul lui William de Orania. Daniel Waterhouse se implică în intrigile de la curtea regală, dar și în cercetările lui Isaac Newton. Bob Shaftoe, în schimb, revine în Anglia cu un regiment de dragoni în care devenise sergent-major și participă la reprimarea rebeliunii ducelui de Monmouth. Apoi, în Olanda, o contactează pe Eliza și îi solicită ajutorul pentru eliberarea iubitei lui, Abigail, din sclavie.

Daniel Waterhouse e întemnițat de iacobini, în vreme ce Eliza dejoacă o tentativă de asasinat asupra lui William de Orania. La Versailles, un tânăr criptanalist, Rossignol, decriptează jurnalul brodat al Elizei și îl informează pe Ludovic al XIV-lea despre unele dintre deplasările și activitățile ei, însă Eliza îl seduce, iar Rossignol trece sub tăcere faptele ei de spionaj condamnabile.

Spre final, Daniel Waterhouse asistă la Glorioasa Revoluție și la fuga lui Iacob al II-lea. Eliza dă naștere unui copil. Societatea Regală, în schimb, organizează o petrecere de adio pentru dr. Waterhouse - care suferă de calculi renali și poate nu va supraviețui litotomiei.

Printre numeroasele calități care recomandă acest volum omnibus, voi aminti doar câteva:

Mai întâi, intriga vastă, cuprinzătoare, ce implică evenimente din istoria politică, militară și economică a mai multor țări europene. Munca de documentare a autorului a fost titanică, iar rezultatele se văd.

În al doilea rând, e de apreciat vasta galerie de personaje. Domnul Stephenson a plasat la finalul volumului o listă a zecilor de personaje ce apar în acest volum, cu notițe biografice, și a avut grijă să facă diferența între persoanele istorice, precum Samuel Pepys, și personajele fictive, precum dr. Daniel Waterhouse. Și aici, efortul scriitorului a fost colosal, căci în romanele din Quicksilver apar Sir Isaac Newton, Christiaan Huygens, Robert Hooke, John Wilkins, Sir Christopher Wren, precum și o pleiadă de aristocrați și de monarhi.

În al treilea rând, am fost impresionat de diversitatea convențiilor textuale folosite. Astfel, vaste porțiuni din Odalisque sunt scrise în stilul de roman epistolar, iar altele redau pasaje din jurnalul Elizei. De asemenea, unele scene iau forma unor piese de teatru în miniatură. Ca un omagiu la adresa lui Thomas Pynchon, pe alocuri apar cântece umoristice și numere de vodevil.

Nu în ultimul rând, merită amintită bogăția vocabularului utilizat. Atât discursul personajelor, cât și stilul indirect liber în care le sunt redate gândurile și percepțiile sunt foarte grijuliu construite pentru a prezenta atmosfera istorică și mentalitatea epocii.

Aș dori, de asemenea, să menționez prezentarea foarte îngrijită a volumului: copertă cartonată, supracopertă color, metalizată, în relief, tehnoredactare îngrijită, hărți relevante pe coperta a doua și a treia, margini zimțate, inegale ale filelor, ca la cărțile vechi.

Ca urmare a celor expuse mai sus, imediat cum am terminat volumul Quicksilver l-am început pe următorul, The Confusion. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie. 

Neal Stephenson - "Some Remarks" (2012)

Pe Neal Stephenson îl apreciez nu doar ca romancier, ci şi ca eseist. De aceea, când mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Librăria Nautilus am avut ocazia să achiziţionez un exemplar din volumul său Some Remarks (Atlantic Books, Londra, 2013), nu am ezitat.

Am parcurs cu plăcere acest volum în iulie 2015. Şi iată ce am aflat:

"Introducerea" pune, într-un mod concis şi clar, conţinutul volumului în perspectivă.

Apoi, veţi găsi, în ordine non-cronologică, articole de popularizarea ştiinţei, interviuri, transcrieri ale unor discursuri publice, povestiri, prefeţe ale unor cărţi, reportaje. Astfel, veţi afla despre efectele dăunătoare ale şederii la birou ("Arsebestos"), despre rivalitatea dintre Leibniz şi Newton ("Metaphysics in the Royal Society 1715-2010") şi despre contextul politic şi militar internaţional care a dus la cursa spaţială din perioada Războiului Rece ("Locked In").

Interviurile sunt edificatoare şi amuzante, precum "Slashdot Interview", din 2004, sau "The Salon Interview", din acelaşi an. Am remarcat totodată tactul cu care, când întrebările au trecut de la zona literaturii la cea a consilierii unei companii private ce se ocupă de zborul spaţial, Neal Stephenson a evitat să dea răspunsuri exacte.

Destul de amuzante şi autoironice sunt şi discursuri publice ca "Gresham College Lecture", unde scriitorul discută despre diferenţele dintre literatura cu pretenţie de artă şi literatura de consum, sau ca "Why I Am a Bad Correspondent", în care se pun franc în balanţă avantajele şi dezavantajele întreţinerii corespondenţei particulare cu diverşi cititori cu beneficiile şi neajunsurile concentrării exclusive asupra carierei de scriitor.

În aceeaşi zonă a opiniilor exprimate franc se înscriu câteva cronici de film ("It's All Geek to Me", despre 300, sau "Turn On, Tune In, Veg Out", despre Revenge of the Sith), prezentările propriilor cărţi ("Time Magazine Article about Anathem") sau prefeţele scrise pentru cărţile altor autori ("Everything and More Foreword" şi "Innovation Starvation"). Adesea, opiniile exprimate sunt nu doar bine argumentate, ci şi relevante pentru societatea occidentală - ca, de exemplu, noţiunea că idei ştiinţifico-fantastice precum roboţii lui Isaac Asimov, astronavele lui Robert A. Heinlein sau ciberspaţiul lui William Gibson au exprimat sintetic, hieroglific, proiecte pe care ulterior inginerii le-au pus în practică. (Şi tot de la autorii de literatură SF se aşteaptă următoarele viziuni care să se transforme în proiecte majore.)

Punctul de interes al volumului l-au constituit însă reportaje scrise de Neal Stephenson pentru revista Wired, ca "In the Kingdom of Mao Bell" (fragmente) şi "Mother Earth, Mother Board" (reprodus integral). Dacă în In the Beginning... Was the Command Line Neal Stephenson a tratat despre diferitele sisteme de operare şi efectele lor asupra utlizatorilor individuali, respectiv asupra societăţii în ansamblul ei, în cele două reportaje din acest volum se concentrează asupra telecomunicaţiilor globale şi asupra unor aspecte precum construirea cablurilor de fibră optică, instalarea cablurilor submarine, tranziţia cablurilor la ţărm sau jocurile de cooperare/concurenţă între diversele corporaţii telecom pe plan internaţional.

Fireşte, veţi găsi şi două povestiri SF ale autorului american ("Spew" şi "The Great Simoleon Caper", dintre care cea dintâi a apărut şi în traducere română sub titlul "Măţăraie"), precum şi prima (şi singura) frază dintr-un roman poliţist plasat în Comitatul de pe Pământul de Mijloc al lui J. R. R. Tolkien, "Under-Constable Proudfoot".

Pe ansamblu, Some Remarks a meritat cu prisosinţă timpul petrecut cu lectura, iar unele articole din cuprinsul său m-au făcut curios în privinţa altor lucrări ale lui Neal Stephenson, ca Anathem sau Ciclul Baroc. Nu în ultimul rând, eseul "Innovation Starvation" a reprezentat punctul de plecare pentru o antologie foarte ambiţioasă, Hieroglyph, în cuprinsul căreia apar multe nume de valoare din SF-ul anglo-saxon. Prin urmare, la momentul potrivit veţi găsi la Ţesătorul noi cronici dedicate volumelor semnate de Neal Stephenson.

(Iar dacă doriţi şi dumneavoastră un exemplar din Some Remarks, puteţi comanda online un exemplar aici.)

Neal Stephenson, "Reamde" (2011)

Spre finalul lunii septembrie 2012, prin amabilitatea doamnei lector universitar doctor Ecaterina Pătraşcu, am primit un exemplar din (pe atunci) cel mai recent roman al autorului american Neal Stephenson, Reamde (Atlantic Books, Londra, 2012). Am izbutit să îl parcurg abia în 2014 - poate şi pentru că, la 1044 de pagini, mă cam intimida. Însă, odată ce l-am început, l-am parcurs uşor şi cu plăcere. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Intriga romanului este foarte captivantă. Mai exact, Zula, nepoata unui magnat din industria jocurilor video, Richard "Dodge" Forthrast, asistă fără voie la un asasinat, apoi este răpită şi transportată ilegal în China. Jocul T'Rain oferit de compania lui Richard, un MMORPG cu zeci de milioane de abonaţi, este afectat de un virus numit Reamde, iar criminalii ruşi care au răpit-o pe Zula caută să afle sursa virusului. Din păcate, o organizaţie teroristă islamică condusă de un anume Abdallah Jones intervine, îi ucide pe răpitori şi o iau ostatică pe Zula, apoi zboară în Columbia Britanică. Pe urmele lor se află un veteran Spetsnaz, Sokolov, şi o agentă MI6, Olivia. Finalul este grandios şi implică treceri ilegale ale graniţei americano-canadiene, urmăriri înverşunate, schimburi de focuri şi situaţii pe muchie de cuţit.

Dealtfel, succesiunea rapidă a episoadelor tensionate, alternarea planurilor acţiunii şi schimbarea frecventă a decorului fac deliciul acestui roman. În pofida dimensiunilor ample (suspectez că Reamde are cam tot atâtea cuvinte cât Ulise şi Finnegans Wake laolaltă), acest techno-thriller se citeşte lejer şi cu plăcere.

Parte din plăcerea lecturii provine însă şi din creionarea personajelor. Fie că vorbim despre protagonişti (precum Richard şi Zula Forthrast), despre personaje principale (ca hackerul maghiar Csongor sau ca şoferiţa chineză Yuxia), ori despre personaje episodice, Neal Stephenson le dezvoltă credibil. Fiecare dintre zecile de personaje ale romanului are un trecut, o reţea de relaţii personale, manierisme de vorbire, tipare comportamentale, planuri, scopuri şi motivaţii. Şi tocmai caracterizarea personajelor îi face pe cititori să urmărească firul acţiunii, dorind să afle cum vor trece protagoniştii de la un punct de criză la altul şi dacă vor rezolva cu bine o situaţie periculoasă şi cu implicaţii pe plan internaţional.

Fireşte, scris de un autor mediocru, un roman cu asemenea subiect ar fi fost bun de citit în vacanţă şi de uitat pe plajă. Dar pentru că Reamde este scris de Neal Stephenson, merită (re)citit şi pentru elementele de fundal. Fie că e vorba de relaţiile dintr-o familie americană extinsă, despre dedesubturile creării unui joc video pentru milioane de participanţi de pe tot globul, despre ideologia grupurilor libertariene din zonele rurale izolate sau despre tehnica tirului cu arme de foc (ca să mă limitez la doar câteva exemple), autorul strecoară în text o mulţime de informaţii interesante, într-un mod care îi instruieşte pe cititori şi care nu e niciodată plictisitor. Unele asemenea elemente de fundal sunt cunoscute şi îndrăgite (ca istoria tărâmului de basm T'Rain scrisă de un profesor de filologie de la... Cambridge), altele sunt mai degrabă neobişnuite (ca banda rulantă pentru marş folosită de un scriitor pentru a-şi menţine condiţia fizică în timp ce scrie), însă toate arată că Neal Stephenson s-a documentat minuţios în privinţa unui număr impresionant de domenii.

Prin urmare, am convingerea că, aşa cum am recitit Snow Crash şi The Diamond Age, mai devreme sau mai târziu voi relua şi Reamde pentru simpla plăcere a lecturii. Fireşte, până atunci ar trebui să parcurg alte câteva romane de Neal Stephenson. Dar despre acelea vom discuta cu alte prilejuri...

Neal Stephenson – "Zodiac – The Eco-Thriller" (1988)

Pe la începutul anului 1998, după ce citisem două romane de Neal Stephenson şi le apreciasem foarte mult, prin amabilitatea unui coleg de la facultate, Tim Hilton, am primit cadou un exemplar dintr-o ediţie de buzunar britanică a unui roman ceva mai vechi al acelui autor american, Zodiac. L-am parcurs cu plăcere, iar în anii care au urmat am observat un fenomen curios: după cîte o vizită a unor doamne sau domnişoare, din raftul cu cărţi cyberpunk una era mişcată, ca şi cînd ar fi fost scoasă de acolo în lipsa gazdelor, examinată puţin, apoi aşezată la loc. Întotdeauna era aceeaşi carte: Zodiac. Nu mi-a trebuit mult timp ca să-mi dau seama că doamnele şi domnişoarele sperau să fie un volum despre astrologie. Însă, spre ghinionul lor, Zodiac era cu totul alt gen de carte. Să vedem împreună despre ce este vorba:

Protagonistul-narator al romanului, Sangamon Taylor, este un activist ecologist aflat la limita terorismului. Spre deosebire de teroriştii adevăraţi, care pun explozibili şi aruncă în aer diverse lucruri, S.T. (cum îi spun prietenii) organizează evenimente mediatice în care umileşte diverse companii pentru faptul că deversează substanţe chimice dăunătoare în mediul înconjurător. S.T. şi colegii săi acţionează din oraşul Boston, iar multe dintre operaţiunile lor vizează protejarea apelor din Golful Boston şi respectiv a rîurilor care se varsă acolo.

Protagonistul ajunge să acorde atenţie specială companiei Basco, aflată în proprietatea unui candidat la preşedenţia Statelor Unite ale Americii, Alvin Pleshy. Pe parcursul investigaţiilor, S.T. descoperă că Basco se face vinovată de deversarea unor cloruri organice în Golful Boston, ceea ce afecteză creaturile marine, dar şi pe pescarii care se hrănesc cu ele. Intriga se complică atunci cînd corporaţia caută să ascundă efectele nocive ale activităţilor sale cu ajutorul unor bacterii modificate prin inginerie genetică, dar protagonistul reuşeşte în cele din urmă să captureze un vapor plin de dovezi compromiţătoare şi să aducă corporaţia la faliment.

Bună parte din farmecul acestui roman provine de la personajul-narator, un ins destul de neconvenţional şi uneori de-a dreptul enervant pentru cei din jurul său. Modul în care interacţionează cu celelalte personaje îi face pe cititori să se întrebe adesea cîte dintre acţiunile sale sînt menite numai să-i scoată din sărite pe afaceriştii corupţi pentru a le şifona imaginea publică dinaintea camerelor de luat vederi şi cîte sînt pur şi simplu un rezultat al inabilităţii lui de a înţelege regulile conduitei sociale. Din acest punct de vedere, S.T. este foarte convingător ca personaj, iar Neal Stephenson are grijă să nu-l împingă în caricatural, ci să-i păstreze întotdeauna complexitatea şi credibilitatea.

Antagoniştii sînt ceva mai schematici, precum Pleshy, candidatul prezidenţial, Laughlin, aghiotantul dur, cu pistol nichelat şi geantă-diplomat căptuşită cu Kevlar, ori Dolmacher, geneticianul cu probleme de adaptare socială care alunecă de la jocuri paintball la paranoia şi tentative de asasinat. Dar, cum Zodiac nu pretinde a fi altceva decît un techno-thriller pe teme ecologice, personajele secundare sînt construite pentru a îndeplini anumite funcţii în intrigă şi fac asta impecabil. Pe de altă parte, un personaj asemănător cu Dolmacher avea să apară într-un alt techno-thriller scris de Neal Stephenson, Interface, despre care vom discuta cu altă ocazie. (Şi, pentru cei care apreciază genul acesta de intertextualitate autoreferenţială, S.T. vorbeşte la telefon în capitolul al cincisprezecelea cu iubitul unei prietene, un personaj înarmat cu săbii japoneze care seamănă destul de bine cu Hiro Protagonist din Snow Crash...)

Ceea ce este interesant în legătură cu Zodiac însă este modul abil în care autorul strecoară, printre episoadele intrigii, explicaţii ştiinţifice privitoare la poluare şi efectele ei. Neal Stephenson s-a priceput foarte bine să reducă problema poluării la o singură chestiune – poluarea apelor, iar pe aceasta din urmă la un singur aspect – efectele cancerigene ale clorurilor organice. Prea multe explicaţii în legătură cu prea multe forme de poluare probabil că ar fi îngreunat enorm romanul şi l-ar fi făcut de necitit. Aşa, după ce parcurg o poveste captivantă, cititorii se aleg şi cu cîteva informaţii utile, căci în cazul lui Neal Stephenson science-fiction nu înseamnă fantezie amestecată cu pseudo-ştiinţă, ci de multe ori ficţiune despre ştiinţă...

Ingredientele din care e construit romanul sînt destul de obişnuite pentru genul techno-thriller: corporaţiile dornice de profit, politicienii corupţi, scenele de urmărire, mesajele de intimidare, bombele cu ceas (uneori dezamorsate la timp, alteori nu), idila protagonistului, schimburile de focuri şi posibilitatea distrugerii vieţii pe Pămînt (de data asta de către bacterii create prin inginerie genetică ce convertesc clorura ionică din ocean în clorură covalentă), toate ar putea foarte bine să între într-un film de consum de la Hollywood. Ceea ce reuşeşte autorul să facă din aceste ingrediente este un roman care se citeşte cu plăcere nu numai prima dată (pentru că intriga este alertă, iar capitolele – scurte), ci şi a doua oară (pentru că naraţiunea are umor, iar documentarea ştiinţifică a autorului a fost temeinică).

Ca urmare, nu e de mirare nici că în unele cercuri de activişti ecologişti Zodiac a devenit o carte-cult, nici că grupul editorial britanic Penguin a re-editat-o spre sfîrşitul anilor ’90 pentru beneficiul cititorilor care parcurseseră Snow Crash şi The Diamond Age. Dacă vreodată veţi avea ocazia s-o citiţi, v-o recomand cu căldură.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Neal Stephenson – 'The Diamond Age' (1995)

La prima lectură, în 1996, cînd l-am primit cadou de la distinsa doamnă Raluca Voicu, The Diamond Age or A Young Lady’s Illustrated Primer mi-a făcut o impresie atît de bună încît, în ciuda unui program de lectură destul de încărcat, mi-am făcut timp şi am recitit-o în iunie 2008. Iar efortul mi-a fost răsplătit, pe de o parte pentru că între timp îmi sporise destul de mult capacitatea de a înţelege limba engleză, iar pe de altă parte pentru că, nefiind atît de grăbit ca prima oară ca să parcurg povestea numai de dragul intrigii, am putut să apreciez mai pe îndelete anumite elemente de stil. Dar despre acestea am să vă spun ceva mai încolo. Deocamdată, să vedem despre ce este romanul:

În a doua jumătate a secolului al XXI-lea, ordinea politică mondială a fost reorganizată în teritorii şi republici distribuite. Unele organizaţii, precum niponezii şi neo-victorienii, se bucură de numeroase avantaje. Alte grupuri, precum theţii, sînt dezavantajate. Din fericire, o carte inteligentă interactivă creată de un neo-victorian, John Hackworth, ajunge în mîinile unei fetiţe sărace, Nell, iar educaţia pe care o capătă fetiţa îi schimbă viaţa radical.

În timp ce Nell caută să scape dintr-un cămin abuziv şi din capcana sărăciei, John Hackworth, la rîndul său, ajunge să fie implicat în crearea unui sistem de calcul bazat pe nanomecanisme, iar apoi în dezvoltarea cu ajutorul acestui sistem a unor asambloare de materie descentralizate, Seminţele, care să aducă sfîrşitul sistemului centralizat al Conductelor.

Destinele celor doi se întretaie pe fundalul unor revolte din China şi al apariţiei unei armate de fetiţe orfane crescute cu nişte versiuni ale cărţii micuţei Nell.

Deşi protagonista romanului are acelaşi nume cu o eroină dickensiană, este departe de a fi o femeie-copil neajutorată, aflată în căutarea protecţiei cuiva ş.a.m.d. Aşa cum cartea interactivă a fost proiectată din ordinul unui personaj neo-victorian important, Lord Finkle-McGraw, cu scopul precis de a fi subversivă, romanul lui Neal Stephenson ne prezintă evoluţia unei protagoniste care subverteşte modelele din literatura victoriană. Nell este inteligentă, întreprinzătoare, dornică să înveţe tot ceea ce îi este necesar pentru a reuşi în viaţă – de la arte marţiale la programarea calculatoarelor şi de la bunele maniere la proiectarea nanomecanismelor.

Pe de altă parte, John Hackworth ilustrează paradoxurile ideologiei neo-victorienilor, tensiunea dintre conformism şi spiritul iscoditor care vrea să descopere ce se află dincolo de bariere. Din acest punct de vedere, manierele sale rigide (sosite parcă dintr-o carte de-a lui Dickens) sînt aşezate adesea într-un contrast ironic cu situaţiile penibile, hazlii sau periculoase în care ajunge din cauza încălcării normelor societăţii sale.

Romanul lui Stephenson este populat şi de personaje secundare interesante, precum Miranda, actriţa care foloseşte mediul virtual ca s-o crească şi s-o educe pe Nell, Carl Hollywood, impresarul ei, judecătorul Fang, preocupat nu numai de aplicarea legilor, ci şi de învăţăturile confucianiste, sau Dr. X, „răufăcătorul” care creşte şi educă un sfert de milion de orfane. Dintre personajele secundare ar trebui în mod special să-l amintesc pe Bud, tatăl protagonistei, care se îmbracă şi se comportă ca un erou tipic cyberpunk, dar este capturat, judecat şi executat fără mare dificultate în primele capitole ale romanului. Într-un fel, acesta este semnalul autorului către cititori că petrecerea literară cyberpunk s-a terminat şi că rolul principal îi revine acum altui tip de personaj – integrat social, cu familie, carieră şi responsabilităţi.

La a doua lectură, am remarcat fineţea cu care discursul naratorial se schimba la trecerea de la punctul de vedere al protagonistei la cel al lui John Hackworth sau la cel al unuia dintre personajele secundare. În capitolele despre Nell, limbajul naratorului trece gradat de la vorbirea simplă, specifică copiilor, la un discurs nuanţat, asociat cu o persoană educată şi inteligentă. Capitolele despre John Hackworth, în schimb, pastişează foarte convingător stilul înflorit al romanelor victoriene.

Lumea imaginată în The Diamond Age este o combinaţie interesantă de înaltă tehnologie şi design victorian. În enclavele neo-victoriene, personajele poartă joben sau melon, redingote sau rochii cu crinolină, ceasuri de buzunar (pe brelocurile cărora pot citi mesaje e-mail). Pe de altă parte, nanotehnologia le permite să asambleze din atomi obiecte de uz curent, hrană sau vehicole, iar proiectele mai ambiţioase includ insule întregi crescute din coral sintetic. Din acest punct de vedere, în funcţie de care aspecte sînt luate în consideraţie, The Diamond Age s-ar putea încadra atît în curentul post-cyberpunk cît şi în cel steampunk.

Nu în ultimul rînd, societatea imaginată în The Diamond Age pare să fi evoluat din aceea prezentată în romanul anterior al lui Neal Stephenson. Un personaj feminin vîrstnic şi respectabil, domnişoara Matheson, directoarea unei şcoli la care învaţă Nell, mărturiseşte că a ajuns la sfîrşitul vieţii să circule în scaun cu rotile pentru că în tinereţe umblase prea mult pe skateboard – o referire la personajul feminin Y.T. din Snow Crash.

Şi, dacă tot am menţionat în cîteva rînduri romanul Snow Crash, ar trebui să precizez faptul că, deşi The Diamond Age este cu cincizeci de pagini mai lung, el este mai bine organizat, mai captivant, mai complex şi mai bine documentat (între altele, foloseşte în intrigă o reconsituire a răscoalei boxerilor de la finalul secolului al XIX-lea), iar ca urmare a fost recompensat de fani cu Premiul Hugo în 1996. În plus, se pare că postul de televiziune Sci-Fi Channel va lansa un mini-serial de şase ore bazat pe acest roman.

Cîteva cuvinte despre traducere: În 1999, Editura Image a publicat în cadrul colecţiei Odiseea SF volumul Era de diamant, cuprinzînd prima parte a romanului. Pînă la data scrierii acestui articol, din cîte ştiu, nu a fost publicată şi cea de-a doua parte.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Neal Stephenson – "Cryptonomicon" (1999)

În 1999, domnul Mihai Dan Pavelescu m-a anunţat că Neal Stephenson publicase un nou roman, Cryptonomicon. Cum petrecusem oarece timp în adolescenţă cu proza fantastică a lui H.P. Lovecraft, mai întîi am crezut că este Necronomicon, dar domnul Pavelescu a avut grijă să-mi explice diferenţa. După ce l-am împrumutat de la domnia sa şi m-am speriat foarte - Cryptonomicon e un volum de aproape o mie de pagini, tipărit mărunt şi fără pauze mari între capitole - am primit de Crăciun un exemplar de la doamna Diana Enăchescu-Giurgi şi de la soţul său de atunci, domnul Marius Giurgi. Cartea a stat un timp pe raft, prea impozantă ca să mă apropii de ea, iar într-un tîrziu mi-am făcut curaj şi am citit-o. De la capătul celălalt al acestei cărţi, de dincolo de coperta a patra, trebuie să vă spun ceva:

Cititorii lui declară că dacă Neal Stephenson ar scrie cartea de telefon, ei s-ar înfiinţa primii la coadă ca s-o cumpere. Înclin să le dau dreptate. Daţi-mi voie să vă explic de ce.

Intriga cărţii se desfăşoară în paralel pe două planuri. Unul dintre ele este plasat în anii 30 şi 40 ai secolului trecut, celălalt la sfîrşitul anilor 90. Personajele principale de pe firul narativ „trecut” îi includ pe Lawrence Pritcher Waterhouse (de profesie inginer) şi pe caporalul Bobby Shaftoe. Misiunea lor este să ajute o echipă britanică condusă de Alan Turing ca să pună la punct primul calculator digital pentru a decripta codurile generate de maşina germană Enigma.

Personajele principale de pe firul narativ „prezent” îi includ pe Randy Waterhouse, nepotul lui Lawrence, şi pe Amy (America) Shaftoe, nepoata lui Bobby. Misiunea lui Randy este să folosească tehnologia informaţională de ultimă oră pentru a crea un port de date – un depozit de informaţii criptografiat atît de bine încît nici un serviciu de spionaj (pardon, de informaţii) din lume să nu-l poată decripta.

Romanul include şi o intrigă de legătură. Pe firul „trecut”, o cunoştinţă a lui Bobby Shaftoe din tabăra adversă, japonezul Goto Dengo, ajută la construirea unui depozit secret în care să fie stocate lingourile de aur ale Axei. Pe firul „prezent”, Randy, Amy şi asociatul lor Avi contribuie la descoperirea acestui tezaur.

Tot ca un element de legătură apare în ambele planuri narative şi un personaj misterios, Enoch Root, un alchimist care treptat se dovedeşte a fi nemuritor, şi care în plus are un dispozitiv (piatra filosofală?) cu care poate vindeca bolnavii şi chiar învia persoanele care tocmai au decedat. Ca o glumă informaţională, Randy Waterhouse ia semnătura lui Root din mesajele primite prin poşta electronică (eroot) drept numele de cod al rădăcinii unui sistem informatic.

Trebuie să menţionez aici că intrigile sînt atît de bine construite şi controlate încît, deşi spre finalul cărţii cititorul ştie deja care dintre personaje urmează să supravieţuiască şi care urmează să piară, tot este ţinut în suspans pînă la ultima pagină.

Pe de altă parte, asemenea lui Victor Hugo în Mizerabilii, Neal Stephenson adună în acest roman o mulţime de elemente eclectice cu pasiune de adevărat colecţionar. Astfel, cel dintîi capitol include o imagine memorabilă a incendiului dirijabilului Hindenburg (1938), al cărui schelet în flăcări pare să fie un glob terestru cu meridiane şi paralele incendiate – o premoniţie a celui de-Al Doilea Război Mondial – în vreme ce ultimul capitol se încheie cu o scenă la fel de spectaculoasă în care tezaurul Axei se revarsă într-un şuvoi de aur lichid.

Printre alte asemenea elemente (prea numeroase ca să le pot menţiona aici pe toate) se află o relatare a atacului de la Pearl Harbour, date despre istoria Insulelor Filipine, discuţii despre jocurile de roluri fantasy, o satiră la adresa atitudinilor post-moderniste ale specialiştilor în ştiinţe umaniste din mediile academice occidentale, glume inginereşti în care chestiuni banale precum zgomotele de paşi de pe străzile londoneze sînt transformate în grafice atent numerotate, discuţii despre criptografie şi criptanaliză, o viziune cyberpunk a sistemului Linux (numit aici Finux) şi o parodie a literaturii pornografice de genul scrisorilor din Penthouse care include foarte puţine scene explicite, însă este plină de tensiune erotică după principiul „Mai puţin înseamnă mai mult.”

În privinţa dimensiunilor, complexităţii şi minuţiozităţii documentării istorice, Cryptonomicon poate fi comparat numai cu Gravity’s Rainbow (1973) de Thomas Pynchon. Ambele pretind că tratează despre Al Doilea Război Mondial, însă fiecare dintre ele se concentrează de fapt asupra unor chestiuni care sînt relevante pentru perioada în care au fost scrise.

În Gravity’s Rainbow, centrul de interes îl reprezintă rachetele V2 şi (într-o manieră mai discretă) bomba atomică, dispozitive care, într-o formă evoluată, s-au combinat pentru a furniza baza tehnologică a Războiului Rece – rachetele balistice intercontinentale cu capete nucleare.

În Cryptonomicon, centrul de interes este calculatorul digital pus la punct de echipa lui Alan Turing şi conexiunea acestui aparat cu criptanaliza. Calculatorul digital a furnizat baza tehnologică a perioadei contemporane – informatizarea societăţii şi dezvoltarea Internetului.

Şi, pentru că oamenii judecă adesea prin analogii, dacă Gravity’s Rainbow a fost salutat la vremea lui de criticii literari ca un echivalent post-modern al romanului Ulise (1922) de James Joyce, Cryptonomicon a fost numit echivalentul cyberpunk al romanului Gravity’s Rainbow. Cu siguranţă că reprezintă o încununare a genului cyberpunk, iar o măsură a succesului său este că pe site-ul lui Bruce Sterling, conducătorul neoficial al acestei mişcări literare, a apărut - mai în glumă, mai în serios – o Întrebare Pusă Frecvent: „Dumneavoastră aţi scris Crypto-chestia aia?” (Răspuns: „Nu. Am scris laude extravagante la adresa ei, şi le merită, dar nu am scris-o eu.”)

Iniţial, romanul trebuia să includă trei planuri narative, dintre care unul urma să fie plasat peste jumătate de secol şi să îi implice pe descendenţii familiilor Waterhouse şi Shaftoe. Întrucît planul „trecut” şi cel „prezent” au devenit prea voluminoase, cel „viitor” a rămas să fie scris şi publicat ca o carte separată. (Cunosc pe cineva care mai aşteaptă şi acum acea carte…)

Ca urmare însă a primirii călduroase de către public şi critică a ceea ce a fost numit „cel dintîi roman cyberpunk istoric”, planurile literare ale autorului au suferit o mutaţie şi Neal Stephenson a scris o trilogie de romane istorice despre strămoşii famililor Waterhouse şi Shaftoe şi implicarea lor în dezvoltarea ştiinţei moderne în a doua jumătate a secolului al XVII-lea.

Dar asta e altă poveste.

(Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al autorului la adresa http://www.nealstephenson.com/ . )

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Neal Stephenson – "In the Beginning..." (1999)

În anul 2000, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, am căpătat acces la un mare număr de articole de pe site-ul The Cyberpunk Project, între care se afla şi un eseu foarte lung de Neal Stephenson pe care autorul, după ce îl publicase în revista WIRED, îl oferise integral (şi gratuit) pe Internet. După cum era de aşteptat, dacă am avut acest eseu gratuit, în format electronic, prima mea grijă a fost să îl comand pe bani în versiunea tipărită. Aşa se face că, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am intrat în posesia unui exemplar din In the Beginning... Was the Command Line (Avon Books, New York, 1999). După ce am terminat de citit această carte (incredibil de scurtă pentru standardele lui Neal Stephenson), mi-am dat seama că banii pe care îi dădusem pe ea fuseseră cei mai cu folos cheltuiţi vreodată.

Să vedem împreună de ce:

Tonul pe care Stephenson îl foloseşte este relaxat şi accesibil, pentru că eseul său nu li se adresează specialiştilor în informatică, ci oamenilor obişnuiţi care pînă relativ recent nu ştiau nici de unde să pornească un calculator personal (adică persoanelor precum autorul acestor rînduri). De aceea, tehnologia destul de nouă şi (pentru unii) nefamiliară a sistemelor de operare şi a interfeţelor acestora cu utilizatorii este comparată permanent cu tehnologii mai vechi şi mai familiare.

Astfel, sistemele de operare Apple sînt descrise ca nişte maşini stilate, bătrînul MS-DOS ca o bicicletă, Windows95 ca o camionetă, WindowsNT ca un Jeep, sistemul Be ca un Batmobil, iar sistemele Linux ca nişte tancuri militare gratuite.

Din perspectiva a douăzeci de ani de experienţă cu diferite sisteme de operare, autorul ne relatează despre avantajele şi dezavantajele fiecăruia, despre comunităţile de programatori şi utilizatori, despre linia oficială a companiilor producătoare şi (poate lucrul cel mai important) despre iluzia pe care fiecare companie producătoare o creează în mintea utilizatorilor. Spre exemplu, Apple le insuflă clienţilor săi ideea că sînt independenţi, creativi şi rebeli (ceea ce nu e obligatoriu adevărat), în vreme ce Microsoft le creează clienţilor săi impresia că prin achiziţionarea programelor sale participă la o tranzacţie comercială temeinică (cea ce nu e obligatoriu adevărat). Stephenson furnizează apoi exemple privitoare la diferenţa dintre iluzia creată prin reclame şi realitatea de care se ciocnesc uneori utilizatorii.

Dacă eseul ar fi tratat numai despre sistemele de operare pe înţelesul tuturor, probabil că l-aş fi considerat rezonabil de util (şi atît). Importanţa lui se află însă în cu totul altă direcţie. Neal Stephenson analizează modul în care răspîndirea pe scară largă a calculatoarelor personale cu interfeţe grafice pentru utilizatori a transformat radical mentalitatea individuală a utilizatorilor şi structura societăţii în ansamblul ei.

O consecinţă a acestui fenomen este că lumea din ţările dezvoltate s-a împărţit în două categorii distincte: o majoritate de consumatori de produse audio-vizuale pentru care experienţa mediată electronic este preferată cele imediate (consumatori pe care autorul îi numeşte „eloi”, în amintirea personajelor diurne vegetariene din Maşina timpului de H. G. Wells) şi o minoriate de creatori de produse audio-vizuale pe care prima categorie le consumă, minoritate a cărei cultură se bazează pe cărţi tipărite (pe aceşti creatori autorul îi numeşte „morloci”, în amintirea personajelor nocturne carnivore din Maşina timpului). Diferenţa funamentală este că eloii preferă produse culturale uşor de consumat cu minimum de efort intelectual (şi plătesc pentru acest lux), în vreme ce morlocii procesează mari cantităţi de date, au capacitatea să creeze şi să se descurce în abordarea unei varietăţi de probleme (şi sînt plătiţi pentru aceste aptitudini). Argumentul final al lui Neal Stephenson este că, dacă nu dorim ca alţii să hotărască în locul nostru cum ne vom trăi viaţa, trebuie să ne dezvoltăm aptitudinile necesare ca să putem face propriile opţiuni.

Tocmai pentru această viziune largă, eseul In the Beginning... Was the Command Line este de interes nu numai pentru utilizatorii de calculatoare personale, ci şi pentru toţi oamenii care trăiesc într-un mediu tehnologizat. Ca urmare, vă recomand cu căldură să căutaţi acest eseu, încă disponibil gratuit pe Internet în format electronic la adresa http://project.cyberpunk.ru/lib/in_the_beginning_was_the_command_line/ , şi să îl citiţi cu atenţie. Este cel mai educativ text din cîte a produs pînă acum mişcarea cyberpunk.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Neal Stephenson – "Snow Crash" (1992)

Romanul Snow Crash se leagă de prima mea experienţă cu Internetul. În toamna anului 1996, pe cînd făceam studii aprofundate la Universitatea din Bucureşti, am avut ocazia să intru pe Internet. Am scris singura adresă pe care o ştiam (alt.cyberpunk) şi am găsit hiperlegături către pagini dedicate lui William Gibson, lui Bruce Sterling, lui John Shirley şi (la coada listei) unui autor despre care nu auzisem absolut nimic, Neal Stephenson. Aşa am aflat despre unele romane ale lui (Snow Crash, respectiv The Diamond Age) şi am căpătat acces la două povestiri ale sale pe care le oferise gratuit online. (Pe una dintre ele, „Măţăraie”, am tradus-o pentru revista Anticipaţia.)

Şi, nu după mult timp, prin amabilitatea distinsei domne Raluca Voicu, am primit două volume de buzunar negre, elegante. Ediţia britanică a celor două romane sus-amintite. M-am pus pe citit şi am aflat că cyberpunk nu înseamnă neapărat poveşti mai sumbre decît ştirile de la ora cinci. Să vedem împreună de ce:

Snow Crash este plasat în ceea ce la începutul anilor 90 părea să fie viitorul apropiat şi are ca personaje principale pe Hiro Protagonist (hacker şi Livrator de pizza pentru Cosa Nostra) şi pe Y.T. (Kurieră). După cîteva capitole spectaculoase în care Hiro îşi pierde maşina într-un accident stupid, iar Y.T. se pune bine cu Unchiul Enzo de la Cosa Nostra, intriga se axează pe nişte fenomene ciudate şi ameninţătoare. În mediile urbane circulă un drog nou şi periculos care îi face pe utilizatori să aiureze în monosilabe. În Metavers circulă un metavirus, Snow Crash, care cauzează reprogramarea neurolingvistică a celor infestaţi. Iar în ţările lumii a treia o maladie similară se răspîndeşte prin vaccinurile inoculate de organizaţiile de binefacere.

Hiro anchetează şi descoperă că la rădăcina acestor fenomene se află planul de dominaţie mondială al unui mogul mediatic, L. Bob Rife, care foloseşte tăbliţe mesopotamiene vechi de mii de ani pentru a răspîndi un virus neurolingvistic şi a pune omenirea sub control. După o serie de urmăriri spectaculoae şi de confruntări cu un antagonist din Insulele Aleutine, Hiro şi Y.T. salvează lumea, iar din secţiunea de mulţumiri de la sfîrşitul cărţii aflăm despre sursele non-ficţionale ale romanului.

Chiar de la sursele non-ficţionale (şi ficţionale) ar fi bine să începem discuţia despre Snow Crash. De regulă, romanele cyberpunk au între 200 şi 350 de pagini. Snow Crash are 450 de pagini în ediţia britanică de buzunar şi nu conţine pagini albe. Unul dintre motive este că, spre deosebire de cărţile reprezentative ale genului, pare să fi încercat să cuprindă informaţii dintr-un număr mult mai mare de domenii.

Unele dintre acestea sînt previzibile. Romanul prezintă o formă de realitate virtuală globală. Spre deosebire de ciberspaţiul lui William Gibson, Metaversul imaginat de Neal Stephenson are o formă sferică pe suprafaţa căreia se află clădiri, străzi, vehicule şi „avataruri” – reprezentări ale utilizatorilor, unele exotice, altele realiste. Argumentul autorului este că sîntem obişnuiţi să trăim pe suprafaţa unei planete, iar interacţiunea cu un mediu virtual este mai uşoară pentru utilizatorii obişnuiţi dacă mediul acesta seamănă cu mediul lor natural.

Alte domenii la care se face referire sînt neobişnuite. Stephenson imaginează o conexiune între mituri (sisteme de operare sociale care învaţă societăţile cum să funcţioneze), religii (unele acţionînd ca nişte virusuri neurolingvistice, altele ca nişte programe anti-virus), limbaje naturale, tratamente medicale, consumul de droguri şi virusurile informaţionale. Aşa se face că, în capitolele finale, Hiro are nevoie de un descîntec sumerian al lui Enki, unul dintre creatorii civilizaţiei, pentru a scrie Snow Scan, programul care să contracareze metavirusul Snow Crash.

Parte din farmecul romanului constă însă în explorarea minuţioasă a fundalului social. Neal Stephenson ne propune o societate fragmentată în francize şi „burbclave” (enclave suburbane), fiecare cu propriile legi codificate în omniprezentele bibliorafturi cu foi laminate (sisteme de operare comerciale, ar spune informaticienii). Astfel, o burbclavă Noua Africă de Sud (albă, rasistă) se poate învecina cu un teritoriu din Mai Marele Hong Kong al domnului Lee (unde armele de foc sînt ilegale), iar o franciză Cosa Nostra Pizza (livrare în 30 de minute sau căpătaţi pizza gratis; nu vreţi să ştiţi ce va păţi şoferul) se poate învecina cu o franciză Narcolombia (nu vreţi să ştiţi). Sau cu Porţile Perlate ale Reverendului Wayne (autorul best-seller-ului Elvis l-a împuşcat pe Kennedy). Sau cu o sucursală Clink (dintr-un sistem de închisori private).

Poate că pe vremuri America a fost o ţară mare şi periculoasă (ne explică vocea naratorială), dar oamenii au preferat ca lumea din jurul lor să fie sigură. Aşa se face că ţara mare cît un continent a fost tăiată în bucăţi minuscule, suburbii şi francize.

Tonul lui Stephenson este, fără îndoială, satiric. Snow Crash a fost scrisă pe parcursul administraţiei lui George Bush senior, iar idealul neoconservator de privatizare a instituţiilor publice pentru a reduce cheltuielile de la bugetul de stat este împins pînă la ridicol. Astfel, CIA şi Biblioteca Congresului au acumulat fiecare separat atît de multe informaţii încît nu a mai fost clar pentru nimeni care era una şi care era cealaltă, iar în cele din urmă au fuzionat, s-au privatizat şi acum poartă numele de CIC (Central Intelligence Corporation). Pe de altă parte, autorităţile federale pretind că America este în continuare o singură ţară, însă agenţii federali (precum mama adolescentei Y.T.) nu se simt cu adevărat pe teren sigur decît în clădirile federale (tot un fel de francize, la urma urmei), printre oameni la fel ca ei: super-inteligenţi, îmbrăcaţi în costume cenuşii, epuizaţi de prea multe ore petrecute la birou, prost plătiţi... şi paranoici.

Avînd în vedere ce se întîmplă cu lumea din jurul lor, aş zice că agenţii federali din roman au suficiente motive ca să fie paranoici. Astfel, unul dintre antagonişti este Raven, un harponier aleutin care a exterminat echipajul unui submarin nuclear rusesc şi acum se plimbă în voie cu un cap nuclear în ataşul motocicletei, ucigînd oameni în dreapta şi în stînga. Cum sistemul de detonare al armei nucleare este conectat la undele cerebrale ale lui Raven, nimeni nu are curaj să îl atace. (Cu excepţia lui Hiro Protagonist, evident.)

Şi, pentru că antagonistul este un psihopat care şi-a tatuat pe frunte SLAB CONTROL AL IMPULSURILOR, iar protagonistul un maestru spadasin care deţine (şi foloseşte) o pereche de săbii japoneze, pentru că personajele secundare includ gargui (agenţi CIC care-şi poartă sistemele informaţinale pe haine şi sînt conectaţi permanent la Metavers), dar şi un chitarist grunge din Ucraina, Vitali Cernobîl, pentru că armele din roman includ suliţe cu vîrful de sticlă, dar şi o mitralieră Gatling cu muniţie de uraniu sărăcit propulsată pe cale electro-magnetică, trebuie să vă spun ceva greu de acceptat în mediile literare: Iniţial, Snow Crash a fost un proiect de roman grafic. Scenele de urmărire, decorurile spectaculoase din Metavers, robo-cîinii superconductivi şi Pluta constituită din sute de vase de toate mărimile şi populată de refugiaţi de toate naţiile şi culorile (chiar mă întreb de unde s-o fi inspirat China Miéville pentru Armada din Cicatricea...), precum şi cascadoriile spectaculoase făcute de Y.T. cu un skateboard cum nu aţi mai văzut erau destinate la origini unei benzi desenate. Din păcate, cum Neal Stephenson şi colaboratorul său au ajuns mai mult să scrie programe de grafică decît să creeze pagini de bandă desenată, proiectul a căzut, iar Stephenson a decis să-l transforme în roman (pur şi simplu).

După apariţia romanului Snow Crash, autorul ne spune că în Silicon Valley au avut loc scene în care întreprinzători au mers la investitori, au pus un exemplar al cărţii pe masă şi au spus: „Acesta este planul nostru de afaceri.” Criticii l-au salutat ca pe o apariţie (tîrzie) a umorului în genul cyberpunk. Astăzi, Snow Crash apare foarte frecvent în bibliografia cursurilor de literatură cyberpunk de la universităţile din Statele Unite, alături de Neuromancer, Mirrorshades, Synners şi Hardwired. Nu pot să nu mă întreb dacă, în situaţia în care Snow Crash ar fi fost ceea ce a dorit Stephenson iniţial (adică un roman grafic), ar mai fi avut acelaşi impact.

Pe de altă parte, imediat după ce am teminat lectura acestei cărţi am început The Diamond Age şi am descoperit că autorul era în stare să scrie încă şi mai mult, mai frumos şi mai bine.

Dar despre asta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al autorului la adresa http://www.nealstephenson.com/. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)