Roger Zelazny, 'Nine Princes in Amber' (1970)

Nine Princes in Amber începe cu mult-prea-familiara situaţie a unui protagonist-narator care îşi revine în simţiri într-un spital, uitîndu-se la pereţi albi şi chinuindu-se să îşi amintească cine este, dat fiind că suferă de amnezie. Prea des, o asemenea scenă este scrisă de scriitori profesionişti surmenaţi care au un blocaj şi se uită lung la o coală albă de hîrtie.

În plus, tonul protagonistului-narator aminteşte de Philip Marlowe, detectivul particular din romanele lui Raymond Chandler. Cu toate acestea...

După ce îşi croieşte drum afară din spital, eroul ajunge la New York, îşi vizitează sora “Florimel” şi află de la ea şi de la Atuurile ei magice că e Corwin, unul dintre nouă prinţi fraţi. (Faptul că eroul se uită în Atuuri este şi o scuză inteligentă pentru prezentarea personajelor principale.)

Apoi, spre surprinderea crescîndă a cititorului, Roger Zelazny amestecă locul comun al eroului amnezic cu un ton gen Raymond Chandler, cu cărţi de Tarot care pot fi folosite pentru comunicare telepatică şi teleportare şi cu… metafizică. (Sau poate e psihanaliză?)

După cum află Corwin de la unul dintre fraţii săi, Random, trebuie să părăsească Pămîntul, să călătorească printre alte lumi Umbră şi să ajungă la Amber, unicul tărîm adevărat faţă de care toate celelalte sînt numai copii imperfecte. Pe de o parte, se poate susţine că noţiunea aceasta conform căreia lumea noastră e numai o copie palidă, efemeră a unui tărîm ideal, etern, neschimbător datează tocmai de la Platon. Pe de altă parte, însă, dat fiind că lumile Umbră trebuie mai întîi să fie imaginate de unul dintre prinţii din Amber şi numai apoi devin accesibile, Corwin se întreabă din cînd în cînd dacă nu cumva aceste Umbre sînt simple reprezentări ale psihicului celor din Amber. (Şi, fireşte, cititorii sînt lăsaţi să se întrebe cine a imaginat Pămîntul şi pe noi, locuitorii săi.)

Corwin este prins şi într-un conflict violent. Pe măsură ce se apropie de Amber, el află că unii dintre fraţii săi (Eric, Caine şi Julian) şi-au unit forţele ca să administreze regatul tatălui lor în absenţa acestuia. Sau poate numai ca să-l uzurpe. Una dinte surorile lui Corwin, Deirdre, îl însoţeşte pe tărîmul subacvatic Rebma, unde se găseşte o imagine în oglindă a Modelului din Amber. Corwin urmează Modelul, înfruntînd halucinaţii înspăimîntătoare, iar memoria îi este recuperată.

Cititorii află că a fost exilat pe Pămînt de pe vremea Ciumei Negre, prin războaiele napoleoniene şi pînă spre sfîrşitul secolului al douăzecilea. Pe parcursul seriei de romane, amintiri ale unor epidemii, războaie şi persoane celebre precum Sigmund Freud îl bîntuie pe erou din cînd în cînd. (Mă întreb de unde s-au inspirat realizatorii filmului Highlander atît pentru subiectul filmului cît şi pentru tehnica amintiri-reveniri…)

Dat fiind că Corwin îl suspectează pe Eric de cele mai rele intenţii cu putinţă, mai întîi îl înfruntă într-un duel, apoi se aliază cu alt frate de-al lor, Bleys, recrutează o armată şi o flotă în Umbre şi le conduce la asediul tărîmului Amber. Pe măsură ce înaintează către unicul tărîm adevărat, printre realităţile exotice, schimbătoare din jurul lor uneori personajele zăresc tancuri sau o explozie atomică din realitatea noastră.

Cu toate acestea, bătălia finală nu duce la un rezultat fericit. Corwin este luat prizonier, umilit la încoronarea lui Eric (chiar dacă se încoronează pe sine mai întîi, ca gest de sfidare), ochii îi sînt scoşi şi este întemniţat. Intră în joc elemente intertextuale din Contele de Monte Cristo (1844), căci, pe măsură ce ochii lui Corwin se regenerează încet, el încearcă să-şi croiască drum prin uşa celulei, iar apoi un vizitator din altă celulă, Dworkin (un fel de Leonardo da Vinci care a creat Atuurile), îi arată calea către libertate cu ajutorul magiei şi al peisajelor pictate.

În timp ce Corwin se întremează în turnul unui far, observă rezultatele blestemului pe care l-a aruncat atunci cînd a fost mutilat: un drum negru s-a deschis pînă la Castelul Amber şi creaturi malefice pot călători de-a lungul acestuia din Umbre pînă la unica realitate adevărată ca să-l asedieze.

În mod ironic, la finalul primului roman eroul îşi dă seama că este responsabilitatea lui să îi ţină piept acestei noi ameninţări – la urma urmei, el este cel care i-a deschis calea. Îi trimite o notă sfidătoare fratelui său Eric şi îşi promite ca, în ciuda legilor fizice din Amber care împiedică funcţionarea armelor de foc, să se întoarcă cu puşti.

În acest punct, cititorii descoperă că au fost prinşi într-o capcană literară complexă. Indiferent ce vrea Corwin să îndeplinească, cititorii abia au întrezărit cum a făcut un plan, necum să fi aflat cum l-a pus în aplicare. Tonul naraţiunii i-a fermecat, amestecul precis de registre stilistice s-a dovedit similar cu al lui Tolkien, există întrebări care nu au primit încă răspuns (ca de exemplu “Cine a provocat amnezia lui Corwin şi internarea lui într-o clinică de psihiatrie?”) iar tărîmul fantastic Amber abia a fost schiţat. Cu alte cuvinte, publicul e dornic să afle mai multe despre viitorul lui Corwin (ca şi despre trecutul lui) şi despre mediul din care provine, mediu pe care (ca şi cititorii înşişi) eroul pare să îl descopere pentru prima oară şi în acelaşi timp să şi-l amintească dintr-un trecut îndepărtat.

Pe lîngă asta, Nine Princes in Amber este un roman atît de scurt şi narat într-un ritm atît de frenetic încît cititorul e convins cu uşurinţă că nu e nimic rău în a citi încă un roman subţirel ca să vadă ce se întîmplă după aceea şi ce alte referinţe intertextuale mai ascunde Roger Zelazny în mînecă.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

J. G. Ballard - 'The Atrocity Exhibition' (1970, 1990)

Probabil nu mai este un secret că am o slăbiciune pentru lucrările literare ale lui J.G. Ballard. De aceea, la sfîrşitul lui 2006, am petrecut cîteva zile din vacanţa mea de iarnă citind The Atrocity Exhibition (“Expoziţia de atrocităţi”). Romanul fusese publicat iniţial în 1970. Ceea ce am citit însă a fost o ediţie adnotată, extinsă şi revizuită publicată în 1990 (SUA) şi respectiv 1993 (Marea Britanie), o ediţie pe care o primisem de la Horia Nicola Ursu.

Să-i aplici “Expoziţiei de atrocităţi” un termen cum ar fi “dezorientantă” nici măcar nu începe să o descrie. Uneori este etichetată drept “o serie de romane condensate”, totuşi este departe de Bibliografia generală de Mircea Horia Simionescu. Totuşi, dat fiind că nu este nici roman (asta ar necesita o intrigă inteligibilă), nici colecţie de nuvele (fiecare dintre acestea ar avea nevoie de o intrigă inteligibilă), presupun că “serie de romane condensate” este o etichetă la fel de bună ca oricare alta. În experienţa mea de cititor, o singură carte s-a dovedit a fi mai puţin uşor de înţeles şi mai puţin agreabilă – Finnegans Wake (1939) de James Joyce.

Mi se pare relevant că o persoană căreia cartea aceasta i s-a părut interesantă a fost William Burroughs, care a scris o prefaţă pentru ediţia adnotată (inclusiv cu un paragraf creat prin colaj, un fel de marcă comercială în cazul autorului american).

Unele personaje din “Expoziţia de atrocităţi” îşi păstrează identitatea pe tot parcursul romanului, precum dr. Nathan sau Karen Novotny. Protagonistul şi soţia lui, pe de altă parte, suferă schimbări ale numelui şi ale personalităţii de la un capitol la altul. Numele lor de familie este Travis (Capitolul I), Talbot (Capitolul II), Traven (Capitolul III), Tallis (Capitolul IV) şi aşa mai departe. În notele de final, autorul explică faptul că fiecare capitol ilustrează altă viaţă imaginară (sau alt rol) al protagonistului, de la cele mai banale (Capitolul VII, “Canibalii verii”) la cele mai apocaliptice (Capitolul IX, “Tu cu mine şi continuumul”).

Dar pînă şi acest element de logică se pierde în capitolele finale, dintre care unele fuseseră scrise şi publicate ca lucrări individuale. Acestea poartă titluri cum ar fi “Plan pentru asasinarea lui Jacqueline Kennedy” sau “Iubire şi napalm: Export S.U.A.”

Unul dintre ele, “Crash!”, discută sub forma unui eseu încărcătura erotică latentă a accidentelor de automobile, în vreme ce un altul, “Generaţiile Americii”, compilează o listă de crime (cele mai multe imaginare) în care numele ucigaşilor şi victimelor au fost luate din paginile revistelor Time şi Life. Acest dans macabru de nume obişnuite pe cîteva pagini este mai tulburător decît ar fi fost o listă de asasinate adevărate.

Cartea se încheie cu două articole ştiinţifice în care substantive neutre din punct de vedere emoţional, precum “pacienta”, au fost înlocuite cu nume de celebrităţi. Textele care au rezultat, “Liftingul facial al Prinţesei Margareta” şi “Mamoplastia de reducere a lui Mae West” anticipează interesul public pentru chirurgia estetică a vedetelor care a cauzat difuzarea a nesfîrşite serii de documentare după anul 2000.

Efectul de ansamblu al variaţiilor numelui protagonistului, pierderii treptate a clarităţii în capitolele finale şi fragmentării fiecărui capitol în mici secţiuni care poartă titluri criptice este unul de incoerenţă crescîndă, similar într-o oarecare măsură cu efectul cumulativ din capitolele finale ale romanului Ulise (1922) de James Joyce.

Cu toate acestea, “Expoziţia de atrocităţi” are un număr de imagini recurente şi de teme care îi furnizează un anumit grad de coerenţă. Saturaţia mediatică este o asemenea temă, supraexpunerea celebrităţilor este o alta. Ballard revine în repetate rînduri asupra elementului central al civilizaţiei occidentale din a doua jumătate a secolului al XX-lea (automobilele) şi la una dintre cele mai frecvente cauze ale decesului în ţările avansate tehnologic (accidentele de automobil).

În această privinţă, mesajul principal al cărţii pare să fie că peisajul mediatic, care juxtapune vedete, politicieni, reclame la automobile, documentare despre atrocităţi şi imagini erotice, are un efect extrem de tulburător asupra subconştientului oamenilor (individual şi colectiv) pînă în punctul în care pulsiunile erotice şi cele (auto)distructive sînt amestecate şi dezorientate fără speranţă. Titlul Capitolului XIV exprimă această confuzie a pulsiunilor subconştiente indusă de mass-media într-un mod concis, memorabil: “De ce vreau să-l [***] pe Ronald Reagan”.

Un efect al confuziei induse de mass-media este că, la începutul cărţii, un fel de experiment mediatic avangardist este efectuat cu pacienţii dintr-un spital psihiatric, însă dr. Nathan (personajul raţional) este incapabil să îi spună doamnei Travis dacă soţul ei (protagonistul) este medic sau pacient. În plus, personajul crede că subiectul acesta nu mai este relevant.

Un alt efect al bombardamentului mediatic este o atenuare a afectului, o inabilitate a oamenilor obişnuiţi să reacţioneze emoţional la stimuli. Mass-media şi publicul par să fie prinşi într-un cerc vicios în care un exces de imagini tentante (sau şocante) conduce la indiferenţă, iar indiferenţa sporită conduce la nevoia pentru imagini mai tentante (sau mai şocante). Ballard avea un motiv foarte personal să fie tulburat din punct de vedere emoţional (soţia lui a murit în 1964, cîţiva ani înainte ca autorul să înceapă să scrie “Expoziţia de atrocităţi”), totuşi diagnosticul pe care l-a pus efectului mediatic asupra publicului larg s-a dovedit a fi correct. Nu este deloc o coincidenţă că adolescentul inert din punct de vedere emoţional, obsedat de mass-media, a devenit un element recurent în literatura cyberpunk de mai tîrziu, din anii ‘80.

Nu în ultimul rînd, ar trebui să menţionez că, drept omagiu pentru această lucrare a lui Ballard, Bruce Sterling a scris una dintre povestirile din seria plăsmuitori/mecanişti, “Douăzeci de evocări”, sub forma unui capitol din “Expoziţia de atrocităţi”, inclusiv cu titluri criptice pentru sub-secţiuni şi din loc în loc cîte un paragraf ironic construit prin colaj. Cu toate acestea, “Douăzeci de evocări” este un roman condensat real a cărui intrigă îl urmăreşte pe un plăsmuitor, Nikolai Leng, de la clonare pînă la deces.

Ballard însuşi nu s-a oprit aici în explorarea conexiunilor subconştiente dintre automobile, reclame, pulsiunile erotice şi cele (auto)distructive. Autorul a dezvoltat un personaj secundar din “Expoziţia de atrocităţi”, psihopatul Vaughan, într-un protagonist pentru următorul său roman important, Crash (1973).

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)