Bruce Sterling, "Zeitgeist" (2000)

Poate vă mai amintiţi de un personaj creat de Bruce Sterling, un anume Leggy Starlitz, care făcea afaceri dubioase şi nu putea fi fotografiat sau filmat. După cîteva apariţii în nuvelele lui "Chairman" Bruce, publicate în volumele Global Head şi A Good, Old-Fashioned Future, Leggy a ajuns să fie protagonistul unui roman în toată regula - Zeitgeist (Colecţia Bantam Spectra, Editura Bantam Books, New York, 2001).

Am parcurs şi eu acest roman în ediţie cartonată, în martie 2001, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan şi a domnului Cristian Lăzărescu. Ulterior, în decembrie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi colegelor sale de la firma FIDES, am achiziţionat un exemplar dintr-o ediţie de buzunar.

Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Cum nu cunosc limba germană, am fost nevoit să mă uit într-un dicţionar ca să aflu că "Zeitgeist" înseamnă "spiritul timpului". În roman, Leggy Starlitz joacă tocmai acest rol. În condiţiile dezmembrării Uniunii Sovietice şi deschiderii de noi pieţe în Europa de Est, în 1999 Leggy concepe o schemă lucrativă: un grup de fete din diverse ţări dezvoltate, G-7, care, printr-o campanie promoţională agresivă, să anunţe o serie de concerte, să genereze o avere din vînzarea de produse asociate (de la afişe la acadele şi de la vestimentaţie la accesorii), după care, la venirea anului 2000, să se destrame fără a duce la bun sfîrşit turneul. Pentru că, după cum bănuiţi, fetele au talent muzical puţin spre deloc, iar interesul lui Leggy nu e administrarea carierei lor artistice pe termen lung, ci profitul pe termen scurt.

(Suspectez aici o anume asemănare cu Spice Girls...)

La începutul romanului, Leggy încearcă să organizeze cîteva concerte în Ciprul turcesc şi în Turcia. Desigur, pe lîngă asta face trafic cu lămpi electronice şi cu droguri, ajutat de mai vechea sa cunoştinţă Pulat Romanevici Khoklov. Numai că o fostă iubită a protagonistului i-o lasă în grijă pe fiica lor, Zeta, în vîrstă de 11 ani, iar viaţa lui Leggy se complică. Între timp, tensiunile din grupul pop se amplifică. Dat fiind că americana e concediată pentru atitudinea necorespunzătoare, Leggy e nevoit s-o înlocuiască la repezeală.

După ce grupul pop pleacă în Turcia cu un nou administrator, Leggy îşi duce fiica în SUA pe căi lăturalnice şi, la o petrecere improvizată cu persoane fără adăpost, îl reîntîlneşte pe bunicul Joe, victimă accidentală a primei explozii atomice de la Los Alamos - un fel de fantomă probabilistică ce vorbeşte în palindromuri, îşi schimbă mereu înfăţişarea şi apare şi dispare pe tot parcursul secolului al douăzecilea.

Numai că secolul al douăzecilea se apropie de sfîrşit...

După o arestare pentru vagabondaj şi neplăceri cu autorităţile locale, Leggy şi Zeta încearcă o vreme să trăiască normal, apoi sînt implicaţi din nou în afacerile grupului G-7. Cei doi călătoresc în Hawaii, unde Leggy trebuie să îndeplinească un truc de iluzionism pentru o vedetă pop niponă, ca urmare a pierderii unui pariu. Şi dacă levitaţia pe care Leggy pare s-o cauzeze cu fum şi oglinzi ar fi ceva ce Zeta poate face cu adevărat?

După o nouă vizită în Turcia şi Cipru, după luare de mită şi spălare de bani şi o întîlnire stranie cu un agent al globalizării, la venirea anului 2000 Leggy suferă un atac de cord şi e nevoit să ia o pauză. Pentru noul mileniu, se gîndeşte deja la o schemă inversă - şapte fete talentate din ţări în curs de dezvoltare, cu concerte neprofitabile, a căror carieră muzicală să se bazeze pe donaţii din partea bogătaşilor dornici să le sprijine ca să-şi atenueze sentimentul de vinovăţie.

Cumva, Zeitgeist reprezintă o încununare a interesului pe care Bruce Sterling l-a avut pentru postmodernism - ruda "mainstream" a literaturii cyberpunk. Astfel, o temă majoră a romanului o constituie teoria lui Lyotard din lucrarea Condiţia postmodernă conform căreia metanaraţiunile se încheie, iar oamenii din societatea contemporană nu au altele cu care să le înlocuiască. (Teoria aceasta însăşi s-a dovedit a fi o metanaraţiune de succes în cercurile academice, dar asta e altă discuţie.) Astfel, ca un semn al spiritului timpurilor, în Zeitgeist ideologia comunistă a fost abandonată, Blocul Estic s-a destrămat, iar mitul carierei de succes în industria muzicală s-a transformat într-un pretext pentru exploatarea cinică a pieţei globale. Nici metanaraţiunea globalizării nu se simte prea bine, căci forţele noii ordini mondiale sînt într-un război perpetuu cu focarele noii dezordini mondiale.

(După cum vă amintiţi, Sterling a tratat acest subiect şi în lucrarea sa de nonficţiune Tomorrow Now.)

Ca viziune, Zeitgeist se încadrează într-un curent pe care Bruce Sterling l-a denumit şi definit - "slipstream". Incidentele din intrigă sînt ca nişte piese provenind din puzzle-uri diferite - roman realist, roman fantastic, roman de spionaj - care au fost puse laolaltă, dar nu se potrivesc într-un ansamblu unitar. Cu alte cuvinte, ele alcătuiesc un mozaic, dar nu o paradigmă. Sugestia din subtext este că lumea însăşi este atît de complexă şi de contradictorie încît nu o putem reduce la o reprezentare (sau interpretare) inteligibilă.

Această viziune explică prezenţa unor elemente stranii precum Tim, agentul globalizării, pe care un personaj îl poate vedea, un altul îl poate auzi, iar un al treilea îl poate simţi, Mehmet Ozbey, interlopul turc atît de obsedat de James Bond încît transformă realitatea locală după tipicul filmelor cu agentul 007, sau bunicul Joe, care s-a răspîndit în fantome probabilistice schimbătoare prin tot secolul al douăzecilea. Din fericire, această stranietate e contrabalansată de alte elemente cu iz de farsă suprarealistă şi de o doză de umor. Din acest punct de vedere, Zeitgeist aminteşte de romanele lui Thomas Pynchon.

Pe ansamblu, experimentul slipstream al lui Bruce Sterling este unul reuşit şi agreabil. Cum în ultimul timp a început să se discute şi pe la noi despre slipstream, poate ar merita să parcurgeţi şi dumneavoastră Zeitgeist cînd veţi avea ocazia.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Pat Cadigan, 'Tea from an Empty Cup' (1998)

În ianuarie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am achiziţionat un exemplar în ediţie de buzunar dintr-un roman al autoarei americane Pat Cadigan, Tea from an Empty Cup (Editura Tor, New York, 1999). De citit, am decis să îl citesc într-o scurtă şedere la mare, în septembrie 2001. Şi aşa se face că într-o după-amiază ploioasă, adîncit fiind în acest roman, nu am băgat de seamă decît cu întîrziere că toţi ceilalţi turişti din staţiune se strînseseră ciorchine împrejurul televizoarelor, păstrînd o tăcere suspectă. Tocmai se prăbuşiseră Turnurile Gemene, iar lumea se schimbase ireversibil.

Cum s-a schimbat lumea de atunci încoace probabil că aţi aflat deja din alte surse. Aş vrea să vă spun în schimb cîte ceva despre roman:

Tea from an Empty Cup reuneşte două nuvele pe care Pat Cadigan le-a publicat mai întîi separat, "Death in the Promised Land" şi "Tea from an Empty Cup". În versiunea de roman, scenele din care erau constituite cele două nuvele alternează. Cea dintîi o are ca protagonistă pe o detectivă din viitorul apropiat, Dore Konstantin, a cărei misiune este să investigheze cîteva cazuri de crimă ale căror victime sînt utilizatori ai realităţii virtuale. Cea de-a doua se concentrează asupra căutărilor în medii virtuale ale unei tinere japoneze, Yuki.

Cele două fire narative converg treptat. Dore Konstantin rezolvă cazurile şi descoperă criminalii, în vreme ce Yuki are revelaţia că în viaţa reală este de fapt un tînăr cu grave neadaptări sociale, Tomoyuki Iguchi - o personalitate care de-a lungul cărţii apare cînd şi cînd ca o amintire vagă a unui prieten demult pierdut, ori ca o fantomă virtuală.

Unele aspecte ale romanului amintesc de alte lucrări postcyberpunk publicate în aceeaşi perioadă. Astfel, mediile virtuale folosite ca domeniu de interacţiune socială între reprezentări tridimensionale ale personajelor are similarităţi cu Metaversul din Snow Crash (1992) de Neal Stephenson, în vreme ce Japonia distrusă de un cataclism şi reconstruită în realitatea virtuală de japonezii aflaţi în diaspora pare să evoce atît Scufundarea Japoniei (1973) de Sakyo Komatsu cît şi reconstrucţia virtuală a Oraşului Întunericului din Idoru (1996) de William Gibson.

Alte aspecte din Tea from an Empty Cup anticipează situaţii care au apărut în realitate un deceniu mai tîrziu. Astfel, investigaţia detectivei Dore Konstantin este îngreunată considerabil de faptul că mărturiile culese în medii virtuale nu au valabilitate în instanţă, iar cazurile de furt de personalitate sau de fraude sînt endemice în lumile virtuale din roman.

Pe ansamblu, Tea from an Empty Cup este rezonabil de bine scris, ceva mai clar şi mai puţin tulburător decît Fools, spre exemplu. Cum romanul s-a bucurat de o primire destul de bună din partea publicului, Pat Cadigan a publicat şi o continuare, Dervish Is Digital (2000), în care detectiva Dore Konstantin reapare ca personaj principal. Dar despre romanul acesta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

John Shirley, 'Silicon Embrace' (1996)

În ianuarie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am primit, laolaltă cu alte cărţi de John Shirley, un exemplar din Silicon Embrace (Mark V. Ziesing Books, Shingleton, 1996). Nu mică mi-a fost mirarea văzînd că era o ediţie cartonată, format mare, deloc potrivită cu biblioteca (şi bugetul) unui colecţionar de cărţi de buzunar.

Dar, pe măsură ce am citit acest roman, temerile mi s-au risipit şi am căpătat convingerea că banii daţi pe Silicon Embrace fuseseră bine cheltuiţi. Iată de ce:

Acţiunea acestui roman este plasată în viitorul apropiat, în primele decenii ale secolului al douăzeci şi unulea, pe fundalul unui al doilea război civil în Statele Unite ale Americii. Pe unul dintre firele narative, cîţiva ziarişti prinşi în mijlocul luptelor din California caută să supravieţuiască şi găsesc adăpost într-o mică comunitate fortificată. Pe celălalt fir narativ, un specialist în relaţii cu publicul, Farraday, este pus în legătură cu extratereştri care de cîteva decenii colaborează în secret cu guvernul SUA, aşa-numiţii zetani.

După confruntări cu bande de tîlhari, ziaristul Quinn, liderul comunităţii fortificate şi însoţitorii lor pleacă în căutarea unui spital, apoi sînt capturaţi de membri ai serviciilor secrete, în vreme ce Farraday află mai multe despre extratereştrii veniţi în vizită pe Pămînt şi despre modul în care aceştia folosesc agenţii guvernamentali şi mijloacele de comunicare în masă pentru a manipula populaţia. Din păcate, Farraday ajunge să fie implicat în regizarea unui fals eveniment mediatic în care unii membri ai grupului lui Quinn sînt ucişi.

Quinn şi camarazii săi care au supravieţuit evadează şi îşi continuă călătoria, apoi află mai multe lucruri despre o altă specie extraterestră vizitatoare, Meta, şi despre eforturile zetanilor de a-i împiedica pe oameni să îşi descopere potenţialul spiritual. Ajunşi la New York, ei ajută o teroristă mediatică, Black Betty, să evadeze din închisoare, apoi călătoresc spre Nevada, unde cu ajutorul unor Meta împiedică o invazie de farfurii zburătoare.

Romanul se încheie cu o serie de apendice care includ tabelele lui Hermes Trismegistus, episoade din viaţa personajelor, la două decenii după evenimentele din intriga propriu-zisă, precum şi mesaje ale lui John Shirley către cititori.

Avînd în vedere că autorul este un sceptic declarat, Silicon Embrace ar trebui probabil citit în primul rînd ca un roman satiric. Pe parcursul secolului al douăzecilea, în Statele Unite ale Americii, dar şi în alte ţări s-a dezvoltat o întreagă mitologie modernă despre extratereştri printre noi, farfurii zburătoare, colaborări secrete între guvernul american şi vizitatori de pe alte planete şi aşa mai departe. John Shirley a exploatat această mitologie modernă şi, în mod ironic, a mixat-o cu alte mitologii, precum panteonul voodoo, căruia îi construieşte un echivalent contemporan în capitolele finale ale cărţii. Desigur, nici profeţii biblici nu puteau lipsi din mixaj, motiv pentru care prologul romanului conţine o scenă apocrifă în care Iisus şi cîţiva apostoli se întîlnesc cu Ilie şi Moise, coborîţi dintr-un nor argintiu împreună cu creaturi umanoide cenuşii.

Aceste teme, destul de neobişnuite pentru subgenul cyberpunk, sînt combinate cu altele ceva mai familiare, precum fundalul de deteriorare socială avansată, neîncrederea faţă de agenţii guvernamentali şi faţă de canalele de comunicare controlate de politicieni sau gesturile de frondă mediatică ale unor personaje rebele. Tot aici aş include şi trimiterile intertextuale pe care le conţine Silicon Embrace, referirile la povestirea "Johnny Mnemonic" a lui William Gibson la un an după ce se lansase ecranizarea acesteia, aluziile la Snow Crash de Neal Stephenson şi paralelele cu panteonul voodoo din Count Zero şi Mona Lisa Overdrive de William Gibson sau din Queen of Angels de Greg Bear.

Cumva, în urma lecturii, cititorul rămîne cu impresia că Silicon Embrace este echivalentul literar al unei piese punk rock: scurt, brutal, plin de referinţe distorsionate la unele forme de expresie mai vechi şi încărcat de un dinamism contagios. Şi, în ciuda faptului că John Shirley s-a îndreptat din ce în ce mai des în ultimii ani către genul horror, contribuţia sa la sub-genul cyberpunk nu s-a oprit aici. Căci în 2008 Shirley a publicat Black Glass, subintitulat "Romanul cyberpunk pierdut", un proiect conceput cu mai bine de un sfert de veac în urmă împreună cu William Gibson şi finalizat abia recent.

Însă despre asta am să vă relatez cu alt prilej.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Lucius Shepard, 'Life During Wartime' (1987)

În vara anului 2001 am luat cu împrumut de la domnul Cristian Lăzărescu un roman de Lucius Shepard, Life During Wartime (Editura Bantam, New York, 1987). Am citit acel roman la bunica mea, la ţară, în ceea ce s-a dovedit a fi ultima vacanţă tihnită împreună cu naşii mei de botez. Era atîta linişte încît mă trezeam în miez de noapte, odihnit ca după opt ore de somn în Bucureşti, şi, pînă spre dimineaţă, mai citeam cîteva zeci de pagini din cartea lui Shepard - o carte plină de farmec, după cum veţi afla şi dumneavoastră în cele ce urmează:

Life During Wartime este ceea ce A.E. Van Vogt a denumit fix-up, adică povestiri şi nuvele care au fost preschimbate într-un roman. De fapt, prima secţiune a cărţii, "R&R" (pe româneşte, "relaxare şi recuperare"), a fost iniţial publicată ca nuvelă şi a primit Premiul Nebula în 1986. Acţiunea se petrece în viitorul apropiat, pe fundalul unui război purtat de Statele Unite ale Americii în Salvador. Protagonistul, un soldat numit Mingolla, merge împreună cu cîţiva camarazi să se relaxeze o perioadă în Guatemala. Mingolla descoperă că o tînără foarte atrăgătoare, Debora, este o agentă cubaneză a cărei misiune este să-l convingă să dezerteze, iar motivul acestei misiuni este că Mingolla are potenţialul de a deveni un agent cu puteri parapsihologice.

Pe parcursul următoarelor secţiuni ale cărţii, Mingolla îşi dezvoltă aptitudinile parapsihologice (şi îşi pierde nu numai inocenţa, ci şi o parte din omenie), apoi descoperă că războiul din Salvador este numai o faţadă a unui conflict mult mai vechi dintre două familii cu asemenea aptitudini, Sotomayor şi Madrador, iar în cele din urmă trebuie să decidă dacă să se alăture uneia dintre familii sau să-şi constituie propria facţiune în acest război parapsihologic cu consecinţe globale.

Cum Lucius Shepard a fost asociat de-a lungul carierei cu tabăra SF-ului umanist mai degrabă decît cu mişcarea cyberpunk, atmosfera şi stilul din Life During Wartime sînt mult mai uşor de reţinut decît intriga. Deşi protagonistul parcurge un traseu interesant şi trece prin incidente spectaculoase, ceea ce rămîne în memoria cititorului sînt episoade disparate în care o povestioară de fundal (să-i spunem ficţiune de rang secund, dacă doriţi), o imagine sau un element de atmosferă apar în imaginaţie cu o intensitate greu de egalat de evenimentele din intriga propriu-zisă.

Astfel, dintre ficţiunile secundare memorabile (multe dintre ele deghizate în vise, în pilde oferite de maestru protagonistului aflat pe un traseu iniţiatic, sau în halucinaţii provocate de droguri), una relatează despre un mexican căruia îi apar în vis un maiaş care îi cere să viseze un palat labirintic în care să se ascundă şi un conchistador care îl sileşte pe mexican să-i permită accesul în palat ca să-l poată urmări pe maiaş. Povestea urmăritorului şi urmăritului, a palatelor visate de mexican şi a recompenselor oferite de personajele visate ocupă numai cîteva pagini din roman, dar pare să fi sosit din imaginaţia lui Jorge Luis Borges. Şi e departe de a fi singura bijuterie literară de acest fel.

La fel de memorabile sînt scene precum aceea în care Mingolla întîlneşte în junglă un elicopter avariat al cărui calculator de bord a căpătat conştiinţă de sine şi se crede Dumnezeu, personaje secundare precum Nate, care a dezvoltat o legătură extrasenzorială cu fluturii, sau descrierile de localităţi şi peisaje din America Centrală, bazate pe experienţa personală a autorului.

Pe ansamblu, Life During Wartime le oferă suficiente momente agreabile celor care citesc în primul rînd pentru frumuseţea stilului literar, dar e posibil să îi dezamăgească pe aceia care vor acţiune şi suspans pe fiecare pagină. Cartea lui Shepard este un roman de război deghizat în roman ştiinţifico-fantastic (la urma urmei, a fost scrisă şi publicată în vremea administraţiei Reagan, cînd Statele Unite ale Americii au trimis trupe în Nicaragua, într-un război care oficial nu a avut loc), dar şi o scuză bună ca un autor nord-american să experimenteze cu tehnicile realismului magic atît de îndrăgite de scriitorii sud-americani. Şi probabil voi dori să o recitesc într-o bună zi.

Ca urmare, tot în 2001, dar în decembrie, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am achiziţionat un exemplar din Life During Wartime. Dacă doriţi să cumpăraţi şi dumneavoastră unul, vizitaţi-i pe importatorii mei preferaţi, Nautilus (http://nautilus.ro), unde veţi găsi o ediţie britanică foarte elegantă din colecţia SF Masterworks de la Editura Gollancz.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Melissa Scott - Trouble and Her Friends (1994)

Prin 1999, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma FIDES, am achiziţionat o ediţie americană de buzunar a romanului Trouble and Her Friends (Tor Books, New York, 1995) de Melissa Scott. Despre autoare nu ştiam aproape nimic - citisem doar o schiţă de-a ei, "Sînt imensă, conţin multimi", în Almanah Anticipaţia 1984. Dar pe Amazon.com scria sus şi tare că Trouble and Her Friends este un roman cyberpunk.

Şi aşa m-a convins Amazon.com cu vorba bună să (mai) achiziţionez o carte...

Din păcate, imediat după ce am primit romanul şi am inceput să-l citesc, am dat în primele pagini peste o propoziţie care m-a amuzat: "O duzină de fişiere, fiecare dintre ele indicat de un simbol individual, o iconiţă, îi înfloriră pe ecran." (Asta undeva, în secolul al XXII-lea, după apariţia interfeţelor neurale şi a bioimplanturilor cerebrale şi aşa mai departe.) Am pus volumul pe un raft şi le-am acordat prioritate altora. Numai că, zece ani mai tîrziu, l-am parcurs în întregime şi am avut ocazia să-mi schimb întrucîtva opinia despre el.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Mai degrabă decît să se alinieze Convenţiei de la Amsterdam referitoare la implanturi şi interfete neurale, Congresul Statelor Unite ale Americii preferă să ratifice legea Evans-Tindale şi să interzică aşa-numiţii viermi cerebrali. Doua ciberspărgătoare, Trouble şi Cerise, au un dezacord imediat după ratificarea legii şi se despart. Trouble trece la activităţi legitime, în vreme ce Cerise dă o ultimă spargere.

Trei ani mai tîrziu, Cerise a devenit şefa departamentului de securitate IT a corporaţiei Multiplane, iar şeful ei, Coigne, îi cere să depisteze un intrus poreclit Trouble. Vechea parteneră a lui Cerise, proaspăt concediată de la locul de muncă şi suspectată de agenţii Trezoreriei, pleacă la rîndul ei în căutarea persoanei care îi foloseşte porecla şi programele.

Cercetarea le readuce împreună pe cele două foste asociate, iar noul Trouble se dovedeşte a fi protejatul primarului din Seahaven, un oraş virtual frecventat de ciberspărgători din întreaga lume. Mai mult, protagonistele identifică şi locul din "realitate" în care se află primarul şi acolitul său şi, după o confruntare spectaculoasă implicînd echipe antiteroriste, lunetişti şi negocieri, Trouble şi Cerise ajung să administreze Seahaven şi să ajute la instaurarea legii şi ordinii în ciberspaţiu.

Trouble and Her Friends mi s-a părut un roman neobişnuit din mai multe motive. Poate cel mai vizibil este acela că bună parte dintre personaje, atît feminine cît şi masculine, au o orientare homosexuală. Pe de o parte, aceste personaje formează un fel de comunitate atît în ciberspaţiu cît şi în "realitate". Pe de altă parte, întrucît au adoptat de timpuriu noua generaţie de bioimplanturi (viermii cerebrali), aceste personaje sînt tratate cu neîncredere de către locuitorii mai vechi ai ciberspaţiului (cei mai multi dintre ei heterosexuali). Nu în ultimul rînd, relaţiile din această comunitate încalcă barierele dintre proscrişi şi apărătorii legii, ca în cazul colaborării dintre fostele ciberspărgătoare Trouble şi Cerise şi agentul Interpol Vesselin Mabry, iubitul unui vechi membru al "familiei", Helling.

Un al doilea aspect neobişnuit îl constituie evoluţia celor două personaje principale. În primul capitol al romanului, ele păreau să fie cyberpunk - ciberspărgătoare aflate în afara legii. Pe parcursul romanului, cele două caută să-l neutralizeze pe un ciberspărgător tînăr şi nesăbuit, iar în ultimul capitol devin apărătoare ale legii - postcyberpunk, cu alte cuvinte. Din acest punct de vedere, Trouble and Her Friends este dificil de categorisit.

Al treilea aspect neobişnuit al romanului îl reprezintă utilizarea convenţiilor narative şi tipografice. Mai precis, toate pasajele a căror actiune are loc în ciberspaţiu sînt relatate la timpul prezent şi imprimate cu litere italice, în vreme ce pasajele ce relatează acţiunea din "realitate" sînt narate la timpul trecut şi imprimate cu litere romanice. Pentru a duce distincţia dintre ciberspaţiu şi "realitate" pînă la capăt, autoarea a folosit steluţe mai degrabă decît semnele citării pentru dialogurile din ciberspaţiu.

În rest, Trouble and Her Friends este un roman (post)cyberpunk destul de cuminte, cu două planuri narative care se întrepătrund progresiv, cu doze moderate de suspans, cu un punct culminant destul de spectaculos şi cu un deznodămînt care închide intriga într-un mod mulţumitor. Pe alocuri, acţiunea pare să treneze, iar condensarea romanului la redactare probabil că l-ar fi făcut ceva mai intens. Căci, aşa cum am remarcat şi cu alte ocazii, romanele (post)cyberpunk bune mai lungi de 300 de pagini sînt destul de rare.

Iar Trouble and Her Friends are aproape 380...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

John Shirley – "Eclipse Penumbra" (1988; ed. rev. 2000)

Tot în ianuarie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am primit, împreună cu Eclipse, al doilea volum din trilogia „A Song Called Youth” – Eclipse Penumbra. După ce am terminat de citit primul roman din serie, m-am grăbit să îl încep pe următorul. Şi iată ce am aflat:

Deşi războiul dintre Noua Uniune Sovietică şi NATO ia sfîrşit, conflictul dintre Alianţa Secundă şi Noua Renaştere se intensifică. În Europa, AS aduce la putere regimuri-marionetă, apoi instituie o uniune europeană sub oblăduirea căreia discriminarea, deportarea şi exterminarea negrilor, evreilor şi marxiştilor devin politici de stat. În Statele Unite ale Americii, AS infiltrează cu succes agenţii precum CIA şi, mai pe ascuns sau mai făţiş, propagă discriminarea rasială, supravegherea populaţiei şi asasinatele politice. În FirStep, colonia spaţială, Noua Renaştere organizează o rebeliune şi răstoarnă dominaţia Alianţei Secunde, iar în Europa mişcarea de rezistenţă ia amploare. Lupta pentru putere de la conducerea AS face noi victime. În final, întreaga lume intră într-o situaţie de criză.

În acest al doilea roman, unele personaje cu care făcuserăm cunoştinţă în Eclipse au ieşit din scenă: Rick Rickenharp a pierit cînd mastodonţii blindaţi trimişi de AS au distrus Arcul de Triumf. John Swenson s-a sinucis după ce a asasinat-o pe Ellen Mae Crandall. James Kessler s-a retras în siguranţă împreună cu soţia.

Alte personaje intră în scenă: Kitty Torrance, sora lui Dan „Hard-Eyes”, trece prin evenimente dramatice în colonia FirStep. Stoner, un agent CIA, descoperă la Washington, D.C. căile prin care Alianţa Secundă s-a infiltrat în CIA. Jean-Michel Karakos, un agent al Noii Renaşteri, este capturat de AS în Europa, trimis prin închisori şi lagăre şi supus unui proces de spălare a creierului. Charlie, un om obişnuit din New York, e martor al abuzurilor AS din America. Senatorul Spector din Chicago, conservator care susţine legile AntiViolenţă, judecăţile sumare şi execuţiile televizate, trece printr-o criză de conştiinţă. Şi, nu în ultimul rînd, apare finanţatorul Noii Renaşteri, Witcher, un miliardar care poate că are planuri proprii pentru instituirea unei dominaţii mondiale.

Alte personaje, care apăruseră deja în primul roman, capătă o importanţă sporită: Dan „Hard-Eyes” Torrence se transformă din turist rătăcit într-un veritabil lider de gherilă al Noii Renaşteri. Colonelul Watson devine noul adjunct AS, apoi (după ce îl asasinează pe Rick Crandall şi îl înlocuieşte cu un simulacru mediatic) noul şef al Alianţei. Russel Parker, şeful securităţii FirStep, iniţial un susţinător al lui Praeger, devine conducător al revoltei împotriva AS. Iar fostul director al coloniei spaţiale, Rimpler, după ce o porţiune a creierului său a fost conectată la reţeaua informaţională din FirStep, se transformă în „duhul din maşinărie”, o entitate care pune în funcţiune după cum doreşte diversele sisteme din habitat.

Pe parcursul cărţii, intriga este orchestrată foarte bine, schimbările de planuri narative au loc foarte frecvent, suspansul creşte, iar numeroasele confruntări duc la noi situaţii de criză. Eclipse Penumbra este un roman captivant, care creează un interes enorm pentru ultima parte a trilogiei.

Dar despre asta vom discuta altădată.

(Pentru mai multe informaţii, accesaţi site-ul autorului la http://www.darkecho.com/JohnShirley/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

John Shirley – "Eclipse" (1985; ed. rev. 1999)

În ianuarie 2001, datorită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am achiziţionat o ediţie revizuită a romanului Eclipse de John Shirley. Atunci, înainte de atacurile de la 11 septembrie, de noul război şi de măsurile restrictive care au urmat, Eclipse şi cele două continuări ale sale păreau uşor desuete, produse ale unui război rece care, spre uşurarea generală, se încheiase.

Acum, din păcate, trilogia ”A Song Called Youth” a căpătat o relevanţă alarmantă.

Să vedem împreună de ce:

Acţiunea din Eclipse are drept fundal două conflicte la scară globală. Cel dintîi este de natură militară, între NATO şi Noua Uniune Sovietică. Cel de-al doilea este de natură politică, între Alianţa Secundă (o organizaţie cripto-fascistă) şi Noua Renaştere (o mişcare de rezistenţă dedicată apărării democraţiei şi drepturilor omului).

Intriga se desfăşoară pe numeroase planuri – în Europa devastată de Al Treilea Război Mondial, în colonia spaţială FirStep din punctul Lagrange 5, în Statele Unite ale Americii şi pe insula artificială Freezone din largul coastei Marocului.

Naraţiunea foloseşte un punct de vedere numit „omniscienţă selectivă multiplă” pentru a relata la persoana a treia percepţiile, gîndurile şi acţiunile unui mare număr de personaje. În acestă privinţă, Eclipse şi cele două urmări ale sale reprezintă poate cea mai ambiţioasă şi complexă structură narativă din literatura cyberpunk.

Printre personajele principale din acest roman se numără:

Smoke, un fost scriitor influent care, în urma torturilor pe care i le-au aplicat agenţii Alianţei Secunde, şi-a pierdut echilibrul mental.

Dan Torrence (numit şi Hard-Eyes), un turist american eşuat în Europa devastată.

Steinfeld, un agent Mossad care ajută la organizarea Noii Renaşteri.

Claire Rimpler, fiica directorului coloniei spaţiale.

Rick Rickenharp, un retro-rocker care se alătură mişcării de rezistenţă.

John Swenson, un agent al Noii Renaşteri infiltrat lîngă conducerea Alianţei Secunde.

James Kessler, un cercetător independent care a pus la punct un dispozitiv ce îi avertizează pe cetăţeni cînd li se transmit informaţii falsificate prin mass-media şi căruia reţeaua Worldtalk i-a şters din minte amintirea acestui proiect.

Cele mai importante personaje negative sînt:

Tele-evanghelistul Rick Crandall, actualul conducător al Alianţei Secunde.

Ellen Mae Crandall, sora şi adjuncta acestuia.

Wilson, şeful ramurii britanice a Alianţei.

Prager, reprezentantul neoficial al Alianţei în FirStep.

Pe parcursul romanului, Shirley trece de la un plan al acţiunii la altul cu mare viteză, alternînd scenele de război din Europa cu cele de supraveghere şi urmărire din Statele Unite, momentele de tensiune trăite de agenţii Noii Renaşteri cu demonstraţiile şi revoltele din FirStep. Din loc în loc sînt presărate informaţii despre diversele organizaţii conservatoare (congregaţii tele-evanghelice, firme de securitate privată, partide naţionaliste, nostalgici nazişti), scene legate de cultura populară dragă lui John Shirley (punctul culminant al romanului este un concert rock susţinut de Rick Rickenharp pe Arcul de Triumf din Paris sub tirul Alianţei Secunde), creaturi biomecanice ieşite parcă din imaginaţia lui Philip K. Dick şi elementele unui sistem de supraveghere şi opresiune care rivalizează cu cel din O mie nouă sute optzeci şi patru.

Mesajul din Eclipse este transmis foarte clar pe aproape fiecare pagină: fie ne apărăm drepturile şi libertăţile civile, fie acestea vor fi restrînse de către forţele conservatoare. Dincolo de valoarea sa de divertisment (acţiune, suspans şi aşa mai departe), romanul lui Shirley este important mai ales ca avertisment şi este mai relevant în primul deceniu al noului mileniu decît a fost în anul publicării.

De aceea, alături de celelalte volume din trilogia ”A Song Called Youth”, Eclipse ocupă un loc de frunte în canonul literaturii cyberpunk.

(Pentru mai multe informaţii, accesaţi site-ul autorului la http://www.darkecho.com/JohnShirley/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

John Shirley - "City Come A-Walkin' " (1980, 1996)

În toamna anului 2000, mulţumită bunului meu prieten Liviu Moldovan, am început să descarc materiale despre literatura cyberpunk de pe Internet. Am fost încîntat să descopăr că aproape fiecare dintre autorii mei preferaţi avea un site cu articole, interviuri, proze scurte şi recenzii. Poate cel mai bogat (şi în mod sigur cel mai bine realizat din punct de vedere grafic) mi s-a părut a fi site-ul lui John Shirley, www.darkecho.com/JohnShirley/index.html. Aşa se face că, la sfîrşitul anului 2000, am imprimat şi citit recenzii ale cărţilor sale cyberpunk (Shirley are şi cărţi horror, ştiinţifico-fantastice sau suprarealiste) iar în ianuarie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi foştilor săi colegi de la firma Fides, am achiziţionat şase dintre ele.

Au şi site-urile de autor rostul lor...

Am început lectura cu un roman vechi (apărut iniţial în 1980, ediţie revizuită 1996), atît de vechi încît fusese publicat înainte de apariţia mişcării cyberpunk, în acelaşi an cu o altă carte de căpătîi a genului, The Artificial Kid de Bruce Sterling. Un roman cu un titlu ciudat. City Come A-Walkin'. Adică, pe româneşte, "Venea agale un oraş".

Să vedem împreună despre ce este vorba.

Ediţia revizuită începe cu o prefaţă de William Gibson, în care cel mai cunoscut autor cyberpunk explică importanţa lui John Shirley în cadrul mişcării. Pe de o parte, acesta din urmă a scris proze scurte şi romane atît de stranii şi inovatoare încît nu numai că nu cadrau cu ceea ce era acceptat pe piaţa americană sub numele de science fiction la sfîrşitul anilor 70, dar nici acum nu sînt încadrabile cu uşurinţă într-un gen anume. Pe de altă parte, John Shirley l-a convins pe William Gibson să continue să scrie după dezamăgirea de la debut şi, mai mult, i l-a prezentat lui Bruce Sterling. Şi, nu în ultimul rînd, Shirley a supravieţuit unui stil de viaţă intens care includea activitatea literară, muzica punk rock, consumul de alcool şi de droguri, schimbarea frecventă a reşedinţei şi a partenerelor.

În prologul romanului, Sonja Pflug, cunoscută sub numele de scenă Catz Wailen, se pregăteşte să înregistreze un cîntec în studio, dar inginerul de sunet o anunţă că în fundalul înregistrării instrumentale se aude un zgomot. Sonja îi cere să-l izoleze, şi ascultă vocea cuiva care a murit, Stu Cole, o cunoştinţă veche care îi spune o poveste de demult, din 2008, din San Francisco.

E povestea lui, proprietarul unui club de noapte, a ei, cîntăreaţă în acel club, şi a oraşului, care colindă străzile în formă umană pentru a se cunoaşte şi pentru a-şi cunoaşte locuitorii. Avatarul oraşului face fapte bune şi rele, reuneşte familii şi stîrneşte încăierări, dar mai ales are de rezolvat o criză majoră provocată de introducerea forţată a cărţilor de credit. Şi, pentru că nu poate rezolva singur criza, caută să-i convingă pe Stu Cole şi Catz Wailen să i se alăture.

Cole are toate motivele, pentru că autorităţile încearcă să-l oblige să se afilieze unui sindicat. Întrucît vrea să-şi păstreze clubul şi să-şi continue afacerea, e înclinat să ajute avatarul în strîngerea unor probe compromiţătoare. Catz, pe de altă parte, îşi dă seama cînd situaţia devine prea periculoasă şi preferă să plece, acuzîndu-l pe Cole că este conformist şi în sinea lui vrea cu orice preţ să se integreze, să fie acceptat într-o comunitate.

Iar temerile ei sînt bine întemeiate, căci situaţia devine într-adevăr periculoasă. Cole e ameninţat, şi avocatul său la fel. Cînd oraşul aduce dovezi că avocaţii din operaţiunea cu cărţi de credit conspiră cu capii mafioţi, un ziarist este asasinat, Stu şi Catz trec prin ambuscade, sînt ameninţaţi la un concert, răpiţi şi salvaţi.

După o primă serie de incidente pline de violenţă, Catz Wailen preferă să plece la Chicago, iar Stu e arestat. Chiar dacă avatarul oraşului Sacramento îl eliberează, într-un episod suprarealist Stu este ucis de cabluri electrice animate, apoi, sub formă de spirit, participă alături de avataruri la o operaţiune de curăţenie generală în care mafioţii şi politicienii corupţi sînt lichidaţi.

La final, în studio, Catz preferă să plece şi să-şi vadă de viaţa ei, iar duhul lui Stu Cole îi ascultă muzica.

Cu siguranţă că nu avem un nume adecvat pentru un asemenea roman. În City Come A-Walkin' se îmbină elemente de realism magic, roman negru, postmodernism, fabulaţie paranoică şi (în formă embrionară) cyberpunk. Episoadele din capitolele finale în care spiritul lui Cole bîntuie lumea reală ca să ucidă gangsteri evocă în filigran filmul The Crow, al cărui scenarist a fost John Shirley. Şi asemănările cu filme sau cărţi care au apărut ulterior nu se încheie aici...

În capitolul al doilea, scena în care eroina şi eroul iau o mulţime de arme de foc, intră într-o clădire, mitraliază paznicii, apoi urcă într-un lift şi, la unul dintre etajele superioare, mitraliază alţi paznici a fost preluată (cu mai multe efecte speciale, mai multe acrobaţii şi mai multă pirotehnie) de fraţii Wachowsky în filmul The Matrix.

În capitolul întîi, avatarul oraşului San Francisco îşi metamorfozează hainele pentru a le face adecvate cu stilul interlocutorului. John Shirley a folosit ulterior acest procedeu spectaculos într-o povestire scrisă împreună cu William Gibson şi cunoscută cititorilor români, "Specie integrată".

Oraşul întrupat poartă şi ceea ce avea să devină totemul mişcării cyberpunk - ochelari de soare reflectorizanţi. Mai mult, personajul acesta suprarealist este capabil să acceseze numeroase canale de comunicaţii şi să le utilizeze după cum doreşte. Spre exemplu, îi apare în repetate rînduri lui Cole Stu la televizor, îi vorbeşte din radioul portabil al unui beţiv, din receptoare telefonice sau din radioul unui automobil.

Pe lîngă asta, avatarul oraşului iscă tot felul de "accidente" convenabile pentru a-i ajuta pe protagonişti şi a-i împiedica pe oponenţii lor să le facă rău. Printre obiectele manipulate în mod magic de avatar se numără hidranţi, ţevi, holograme la un concert şi chiar pavajul străzilor. Într-o formă explicată mai plauzibil, dar la fel de spectaculoasă, această "netezire" a drumului protagoniştilor prin manipularea obiectelor de către o entitate non-umană avea să apară cîţiva ani mai tîrziu şi în Neuromancer, iar William Gibson a recunoscut în prefaţa la City Come A-Walkin' că sursa de inspiraţie pentru Inteligenţele sale Artificiale o constituie avatarurile urbane ale lui Shirley.

Problema din fundalul romanului, anume dispariţia oraşelor şi formarea unor reţele de comunităţi mici în locul lor, e tipică pentru perioada în care a fost scrisă cartea. Pe de o parte, vedem aici un ecou tîrziu al mişcării hippie şi idealul întoarcerii la natură. Pe de altă parte, vedem o influenţă a teoriilor lui Marshall McLuhan despre efectele sociale ale mijloacelor de comunicare, în special apariţia satului global ca efect al mijloacelor de telecomunicaţie audio-vizuale electrice şi electronice. Şi, nu în ultimul rînd, remarcăm o noţiune care a coincis cu distribuirea pe piaţă a primelor generaţii de calculatoare personale: dispariţia necesităţii prezenţei la locul de muncă şi apariţia tele-navetiştilor. Un sfert de secol mai tîrziu, observăm că tele-navetiştii nu reprezintă un segment major al forţei de muncă, aşa cum se preconiza atunci, ci unul nesemnificativ. Pentru că oamenii nu merg la birou numai ca să muncească...

Tipic pentru literatura cyberpunk, în City Come A-Walkin' atitudinea faţă de tehnologie în general este intensă, dar ambivalentă. Tehnologia îi permite lui Catz Wailen să aibă o carieră (ar fi greu de imaginat un concert rock fără chitare electrice, amplificatoare, lasere, holograme şi reflectoare). Tot tehnologia însă duce la pierderea intimităţii individuale, iar eforturile integratoare de a face locuitorii din San Francisco să accepte cărţi de credit sau de a-i determina pe cei la limita legalităţii să se înscrie în sindicate vin din partea unei conspiraţii la care participă mafioţi, politicieni corupţi şi funcţionari publici. Cu alte cuvinte, în subtextul romanului este condamnată tehnologia centralizatoare şi îmbrăţişată cea individualizată, descentralizatoare.

Şi dacă tot am discutat despre tehnologie, în acest domeniu găsim poate cele mai bune dovezi că romanele science fiction nu sînt despre viitor, ci despre prezent. Mai precis, nu despre prezentul în care le citim, ci despre prezentul în care sînt scrise. În anul 2008 imaginat de John Shirley, muzica se produce cu chitare electrice (nu prin frecarea de discuri), se interpretează live (nu prin sincronizarea buzelor de pe scenă cu CD-playerul din culise) şi se cheamă Angst rock (nu "hai să intitulăm album un set de şase remixuri ale aceluiaşi single"). Cărţile de credit sînt percepute ca o noutate ameninţătoare. Cabinele telefonice servesc şi drept chioşcuri electronice de ştiri (vă mai amintiţi speranţa victorienilor că nou-inventatul telefon avea să servească la difuzarea concertelor şi a ştirilor?). Nu în ultimul rînd, hainele din piele cu ţinte cromate, ochelarii reflectorizanţi şi falsul accent britanic sînt şic în acest San Francisco imaginat de John Shirley. Pe scurt, în City Come A-Walkin', 2008 are mult mai multe în comun cu acel 1980 în care scria Shirley decît cu acest 2008 în care citim noi.

Dar acesta nu e nici pe departe un defect. Un bun scriitor de science fiction trebuie să ştie să prevadă prezentul. E drept, uneori ajunge să prevadă şi ceva care seamănă îngrijorător de mult cu prezentul cititorilor, cum a fost cazul cu trilogia lui John Shirley "A Song Called Youth". Dar despre asta am să vă povestesc altădată.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Jack Womack – "Elvissey" (1993)

În septembrie 2002, mulţumită lui Daniel Măndiţă şi foştilor lui colegi de la Books Unlimited, am primit Elvissey de Jack Womack. Cumva, romanul acesta mi s-a părut, înainte de a-l citi, ceva mai puţin atrăgător decît celelalte, poate pentru că era cu vreo sută de pagini mai gros decît oricare altă carte din seria Ambient. Şi iată ce am aflat cînd l-am citit:

La mai bine de cincisprezece ani după evenimentele din Terraplane, Judy (cunoscută mai întîi sub numele de Avalon, dar căreia acum toţi angajaţii Dryco îi spun "Doamnă") plănuieşte să le dea lovitura de graţie tuturor bisericilor lui Elvis. Ca urmare, decide să-i trimită în lumea paralelă pe care o vizitaseră Luther Biggerstaff şi Jake pe protagonista-naratoare Isabel Bonney şi pe soţul ei, John, actualul şef al securităţii Dryco. Misiunea lor este să-l găsească pe Elvis Presley al lumii paralele.

Iz şi John călătoresc într-un 1954 unde s-au împlinit unele dintre visurile cele mai îndrăzneţe şi unele dintre coşmarurile cele mai sumbre ale primei jumătăţi a secolului al douăzecilea. Atunci cînd îl găsesc, Elvis tocmai îşi omorîse mama, iar călătoria lor înapoi spre casă este presărată cu brutalităţi şi crime. Adolescentul Elvis chiar încearcă s-o violeze pe Isabel, iar aceasta trebuie să-l ţină sub control pe John, care cu dragă inimă l-ar ucide pe agresor.

Revenirea în lumea Dryco inversează rolurile, căci Elvis e acela supus şocului cultural. Poate cel mai traumatizant este pentru el să asculte înregistrări cu cîntecele celuilalt Elvis, cel ce trăise cu mult timp în urmă în lumea dominată de corporaţia Dryco. Iar eforturile celor de la departamentul de publicitate de a-l face pe adolescent să arate ca idolul adult şi obez cu care sînt familiarizaţi admiratorii nu-l ajută cu nimic pe noul-venit.

La un festival Elvissey din Londra, Dryco pune la punct un spectacol grandios în care Elvis ar trebui să cînte şi să încînte hoardele de admiratori. Din păcate, tentativa eşuează, iar Elvis o convinge pe Iz să-l ducă înapoi în lumea paralelă, unde Al Doilea Război Mondial încă nu s-a încheiat pentru Marea Britanie, iar rachetele de tip V2 bombardează în continuare Londra.

În final, Judy o concediază pe Iz şi-i revocă privilegiile, iar John, măcinat de suspiciunea că Iz poartă copilul lui Elvis, nu al lui, îi propune soţiei sale să se sinucidă împreună. Iz preferă să nu-l urmeze, căci se simte responsabilă pentru copilul păstrat pînă atunci cu mari sacrificii.

Cu Elvissey, Jack Womack reuşeşte să extindă lumea Ambient în zone interesante. Astfel, Biserica lui Elvis şi cultul paralel al Divinităţii, abia schiţate în romanele Ambient, respectiv Heathern, capătă aici importanţa unor fenomene sociale majore. Biserica a lui Elvis, cel puţin, s-a ramificat într-o puzderie de culte (Prearmatiştii, Cetele din Memphis, Scuturaţii, Zguduiţii şi Legănaţii, Gracelandienii, Vegasienii, Gladyseenii, Biserica lui Now or Never şi nenumăraţi alţii) ale căror aderenţi sînt comparaţi de protagonistă cu lăcustele: cîte unul sau doi - inofensivi; în număr mare - devastatori. Acesta ar fi motivul pentru care Judy ar dori să-i pună sub control.

Tentativa ei eşuează însă pentru că Jack Womack ne arată într-un mod foarte convingător contrastul dintre hoardele de fani şi fenomenul mediatic Elvis, pe de o parte, şi tînărul cu voce minunată dar fără educaţie, valori morale ori direcţie în viaţă, pe de altă parte. Faţă de fenomenul cu adevărat global al adoratorilor lui Elvis (care include bulgari îmbrăcaţi ca Elvis, sau femei care şi-au lipit păr pe piept şi perciuni pe faţă ca să semene cît mai bine cu idolul lor), adevăratul Elvis apare neînsemnat, iar mulţimile care se roagă de ani de zile pentru revenirea lui îl iau în drîdere atunci cînd li se arată în finalul romanului.

Ceva mai sus am amintit împlinirea unor visuri şi coşmaruri în lumea paralelă al cărei timp curge mai încet. Printre ele se numără pe de o parte sisteme uluitoare de şosele pe care circulă bolizi aerodinamici, iar pe de altă parte sugestii persistente că rasismul din Terraplane a fost împins la extrem. Ca rezultat populaţia de culoare din Statele Unite a fost supusă unui genocid. Au mai rămas cimitire cu inscripţii funerare care protagonistei îi sună asemenea reclamelor la aparatele Burma Shave, cimitire pe care albii plănuiesc să le distrugă unul cîte unul. Iar Isabel se întreabă obsesiv "Unde sînt oamenii mei? Unde e poporul meu?" căci persoanele de culoare au dispărut pînă şi din cărţile de istorie,

Ca o metodă de a asigura succesul misiunii, Leverett, conducătorul diviziei Dryco pentru proiecte noi, insistă ca Iz şi John să fie supuşi unui tratament medicamentos pentru albire. Pe parcurs, Iz descoperă că medicamentele nu numai o albesc, dar sînt şi cancerigene. Iar Leverett îi dă lui John şi pastile care anulează tratamentul de "rebunare" prin care trec gărzile Dryco, crescîndu-i agresivitatea şi împingîndu-l la distrugerea căsniciei, la violenţă fizică şi în cele din urmă la sinucidere. Strategia ascunsă a lui Leverett duce la succesul misiunii în lumea paralelă, însă suferinţa pe care o cauzează este enormă şi ireparabilă.

Judy, prietena şi protectoarea lui Iz, se dovedeşte a fi la fel de calculată, rece şi nemiloasă în conflictul cu Leverett. Dacă misiunea în lumea paralelă oferă un prilej pentru distrugerea profesională a lui Leverett, Judy e dornică să-i rişte sănătatea şi viaţa lui Iz, iar după înfrîngerea şi moartea competitorului, "Doamna" care conduce Dryco în numele lui O'Malley o concediază pe cea care i-a adus victoria pentru că Iz şi-a luat libertatea de a-l duce pe Elvis înapoi în lumea de unde venise.

Dincolo de aceste evenimente şi relaţii, cele două lumi paralele capătă mai multă consistenţă şi contur. Un exemplu este satira la adresa artei postmoderne pe care Jack Womack o realizează sub forma artei fetale postambient. "Artiste" precum Tanya expun în galerii de artă fetuşi mutanţi pe care i-au pierdut prematur. Cînd Iz anunţă că a rămas însărcinată, Tanya insistă să-i transforme copilul nenăscut în artă postambientală. Iar alt exemplu este Marea Britanie a lumii Dryco, în care există un oribil Monument Thatcher (care nu îi este dedicat lui Thatcher Dryden) şi unde Complotul Prafului de Puşcă a ajuns să fie sărbătorit nu cu focuri de artificii sau cu momîi Guy Fawkes de paie, ci cu automobile-capcană şi cu oameni care ard de vii.

Tot la sporirea consistenţei seriei Ambient contribuie şi trimiterile care se fac în romanul Elvissey la romanele anterioare. Astfel, pe parcurs apar Seamus O'Malley, Enid şi Avalon/Judy din Ambient, Luther Biggerstaff şi soţia sa din Terraplane, portrete ale lui Joanna şi ale familiei Dryden din Heathern, ca şi cartea de aforisme "Knifelife" scrisă de Jake, mentorul gărzilor Dryco, ori religia lansată de Lester Macaffrey. Cu toate astea, sau poate tocmai din cauza abundenţei de sugestii, trimiteri şi elemente de fundal, Elvissey lasă impresia că e o carte mai lungă şi mai lentă, cu mai puţină acţiune şi mai puţin suspans. Din fericire, i-au urmat Random Acts of Senseless Violence şi Going Going Gone. Dar despre acestea am să vă povestesc altă dată.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Jack Womack - "Heathern" (1990)

După ce am citit Terraplane, cîteva luni bune m-am perpelit pe lîngă volumele al cincilea şi al şaselea din serie, Random Acts of Senseless Violence, respectiv Going, Going, Gone. Pe de o parte le-aş fi citit, şi chiar am citit cîte douăzeci-treizeci de pagini din fiecare. Pe de altă parte, parcă aş fi preferat să aştept volumele al treilea şi al patrulea ca să le parcurg în ordine. Din fericire, pe la începutul lunii septembrie 2002 chinul a luat sfîrşit. Mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi foştilor săi colegi de la firma Books Unlimited, am primit Heathern şi Elvissey. Şi, printre capitolele unei cărţi grozav de mari şi de frumoase, Perdido Street Station, despre care am să vă povestesc altă dată, am citit Heathern, azi un pic, mîine mai mult, pînă cînd pe la jumătate m-a prins atît de tare încît am lăsat orice altceva deoparte şi-am parcurs-o pînă la sfîrşit. V-am mai spus că Womack este un scriitor talentat? Să vă explic de ce:

În 1998 (aşa cum se vedea din 1990, cînd Womack a scris cartea), protagonista-naratoare Joanna lucrează ca şefă a departamentului de noi proiecte în corporaţia Dryco. Thatcher Dryden senior a auzit de un profesor de religie, Lester Macaffrey, care face miracole. Thatcher plănuieşte să-l coopteze, şi o roagă pe Joanna să meargă şi să-l contacteze.

A doua zi, Joanna şi Avi, garda ei personală, sînt înconjuraţi de cerşetori la intrarea în şcoală, iar Avi îl ucide pe unul dintre ei. Cei doi asistă apoi la o lecţie neconvenţională de teologie pe care Lester o predă unor copii mutanţi. La plecare, Macaffrey îl învie pe cerşetor.

În ziua următoare, Lester se prezintă la biroul lui Dryden, iar acesta îl supune unui test. Lester refuză, şi astfel Dryden se convinge că Macaffrey nu e şarlatan. Thatcher are nevoie de ajutor, întrucît unul dintre oamenii săi a fost otrăvit, iar el îi suspectează rînd pe rînd pe ruşi, pe haitieni şi şi pe japonezi. Între Lester şi Joanna se înfiripă o poveste de dragoste, dar ambele personaje sînt prea traumatizate de evenimente dramatice din trecut şi prea tensionate de situaţia din prezent pentru ca idila lor să se dezvolte normal. Macaffrey îi spune totuşi protagonistei un fapt esenţial, anume că noul Mesia va reunifica două aspecte ale Divinităţii care au fost separate timp de milenii. Joanna poate şi ea să vadă cei doi îngeri pe cerul poluat al New Yorkului.

Ca urmare a bănuielilor lui Thatcher, acesta îl vizitează pe omologul său, Otsuka, semnează un acord care printre altele stipulează că unul dintre trusturi va administra ţara de baştină a celuilalt în caz de catastrofă naturală majoră, apoi angajaţii săi îl ucid pe japonez. În schimbul de focuri este omorît şi Gus, mentorul tînărului Jake pe care vi-l amintiţi probabil din romanul anterior, Terraplane.

La Ziua Recunoştinţei, Joanna îşi dă seama că Thatcher îl bănuise pe Gus de colaborare cu Otsuka. Susie Dryden e la un pas de a muri înecată cu mîncare, dar Joanna şi Lester o salvează, ceea ce confirmă teoriile Dryco despre puterile paranormale ale lui Macaffrey. Următorul pas în mintea megalomană a lui Dryden este să-l folosească pe Lester pentru a provoca o catastrofă majoră în Japonia. Cînd Susie, aflată în Los Angeles, nu răspunde apelurilor sale, iar la ştiri se anunţă un cutremur masiv în California, Dryden îl suspectează pe Lester şi-l împuşcă.

Joanna, devastată, află despre o întreagă reţea de comploturi de la Bernard, adjunctul lui Susie Dryden. Îşi prezintă demisia, îl anunţă pe Jake că va pleca din oraş în zbor, şi sare de la etaj. Ultimul ei gînd, cînd se înalţă spre cer, este amintirea unui secret spus de Lester: ea, Joanna, este Mesia.

Pentru un roman scris şi publicat în 1990, Heathern are surprinzător de multe în comun cu cărţile moderniste apărute în anii '20 şi '30. Pe parcursul cărţii, interesul cititorilor se concentrează nu atît asupra a ceea ce urmează să se întîmple în viitorul personajelor, cît mai ales pe ce li s-a întîmplat acestora în trecut şi determină acţiunile lor curente. Astfel, observăm atitudinea rezervată a protagonistei la avansurile lui Thatcher Dryden şi Lester Macaffrey, iar ulterior aflăm că aceasta este determinată de moartea copilului pe care-l avusese cu Dryden, moarte ordonată de Susie. Aflăm despre cicatricile de pe pieptul lui Lester, iar în finalul romanului asistăm la reconstituirea sub hipnoză a episodului traumatic din copilăria acestuia, în care mama sa i-a împuşcat tatăl şi sora. Observăm atitudinea rezervată a lui Gus, apoi aflăm că a asasinat trei preşedinţi americani şi că se simte vinovat pentru colapsul ţării pentru că el a tras de pe colina cu iarbă la Dallas, pe 22 noiembrie 1963. Astfel, la fel ca în romanele moderniste cele mai reuşite, cititorii pendulează permanent între prezentul personajelor şi trecutul lor, şi ambele par la fel de interesante.

Deosebirea majoră este că, dacă romanele moderniste prezintă personaje obişnuite în circumstanţe obişnuite, Heathern şi celelalte romane din seria Ambient prezintă personaje şi circumstanţe care nouă ni se par neobişnuite într-un mod care sugerează permanent că sînt obişnuite pentru acea lume ficţională. Astfel, Heathern creează mereu impresia că a fost scris nu numai în manieră modernistă, ci şi în preajma unui televizor care transmitea fără încetare ştirile sfîrşitului de secol XX.

Dintre aceste circumstanţe 'obişnuite' aş vrea să amintesc cîteva. La începutul romanului, Dryden şi colaboratorii săi merg în parc ca să mănînce la iarbă verde şi să discute. Pe lîngă ei, pe alee, trece un biciclist, iar tînărul Jake, antrenat să fie gardă de corp şi să suspecteze orice, îl ucide cu eficienţă şi eleganţă.

Apoi, Thatcher îi cere lui Gus să-i rupă un deget protejatului său, Jake, numai pentru a vedea dacă Lester are puteri miraculoase.

Negocierile cu Otsuka încep cu afirmaţii fine, usturătoate, continuă cu focuri de armă automată, şi se încheie cu o katana suvenir pentru Jake şi un 'yeah' plin de satisfacţie sexuală pentru Dryden.

Spre finalul romanului, trauma din copilăria lui Lester este reconstituită veridic, cu o puşcă autentică, iar puşca ajunge să facă o victimă autentică.

Şi, poate cel mai spectaculos, începutul cărţii: "Un bebeluş aproape m-a omorît pe cînd mergeam pe jos spre serviciu într-o dimineaţă. Trecînd pe sub acoperişul unui refugiu din staţia de autobuz la momentul predestinat, am trăit ca să-mi spun povestea." Bebeluşul a fost aruncat de la etaj de o mamă disperată, pe o stradă unde trecători nu mai puţin disperaţi pun afişe gen Vreau să fiu crucificat. Am propriile cuie. Lăsaţi mesaj pe robot. Ironia episodului se dezvăluie pe parcursul cărţii în straturi succesive. Mai întîi, bebeluşul nu era s-o omoare pe Joanna în calitate de agent conştient, aşa cum am putea crede din lectura primei fraze. Apoi, într-un capitol din cea de-a doua jumătate a romanului, aflăm despre copilul care i-a fost luat şi ucis protagonistei. În final, ea însăşi sare de la etaj. Şi, după lectura cărţii, revăzînd primele două fraze, ne întrebăm cu un zîmbet amar cum şi cît a trăit ca să spună povestea, şi de unde ne-o spune.

Pe de altă parte, Heathern are destul de multe în comun cu structura romanului poliţist dur. Ca şi în Palmetto de James Hadley Chase, spre exemplu, apar ipoteze succesive, conspiraţii în alte conspiraţii. Astfel, Bernard îi spune lui Gus că Jensen lucrează pentru Otsuka, iar acesta, prompt, îl ucide. Apoi, Bernard îi spune lui Avi Schwartz, garda de corp a Joannei, acelaşi lucru despre Gus. Rezultă o nouă victimă. De fapt, Jensen era implicat împreună cu Bernard şi Susie într-un plan de alimentare a războiului civil din Long Island cu imigranţi din America Latină, cu scopul de a menţine armata de ocupaţie în New York pentru liniştea doamnei Dryden. Planul e atît de secret încît nici Thatcher Dryden nu ştie de el, iar bună parte dintre victimele pe care le face, inclusiv Otsuka şi subordonaţii lui, apar din cauza nesiguranţei şi paranoiei. Şi, pentru a întregi cercul victimelor, Joanna îl anunţă pe Avi Schwartz în finalul cărţii că Jake va veni după el ca să-şi răzbune mentorul. În mod ironic, şi caracteristic pentru acest gen de literatură, nici unul dintre personaje nu scapă de manipulare şi dezinformare, nici măcar Thatcher Dryden senior.

Heathern prezintă şi o figură mesianică foarte convingătoare. Lester Macaffrey, precum mulţi profeţi şi sfinţi, are o atitudine neconvenţională care şochează aşteptările celor din jur. Titlul romanului reproduce viziunea lui heterodoxă filtrată prin pronunţia sudistă a lui Thatcher - 'heathern' (păgîrn) în loc de 'heathen' (păgîn). Puterile sale sînt destul de reale pentru a învia morţii şi a face mici miracole, dar Lester are suficientă înţelepciune pentru a privi cu prudenţă zona de putere şi paranoia a lui Thatcher Dryden. Tot ca în cazul figurilor mesianice, Lester este nimicit în conflictul cu puterea seculară, căci Dryden tinde să-i distrugă pe cei pe care nu şi-i poate subordona. Şi, lucru care mi se pare demn de interes, Lester este în primul rînd o fiinţă umană, un personaj convingător, cu un trecut, cu îndoieli şi certitudini, cu o anume vulnerabilitate de care Joanna e foarte conştientă. Dacă Dryden senior şi acoliţii săi văd doar puterile paranormale (pentru Thatcher, un cutremur care să devasteze Japonia ar fi o surpriză de Crăciun), Joanna vede în primul rînd omul.

Încărcătura mistică şi emoţională a figurii mesianice este echilibrată însă cu o doză de satiră muşcătoare. Exemple se găsesc pe aproape fiecare pagină a cărţii, însă două episoade mi-au reţinut atenţia în mod deosebit. Unul îi surprinde pe soţii Dryden cu invitaţii şi asociaţii la masa de Ziua Recunoştinţei. Dryden senior, prezidînd la o masă plină de curcani mutanţi, cu cîte şase copane, ţine un toast depre Pelerini:

"Să ne amintim Pelerinii care, căutînd o viaţă mai bună, au debarcat la Jonestown -"
"Jamestown," zise Susie.
"Plymouth!" zise Bernard, cuvîntul explodînd pe cînd îşi corecta stăpînii.
"Oriunde dracu' au debarcat," continuă Thatcher.

Masa festivă degenerează apoi din pricina certurilor cu Thatcher Dryden junior, care insistă să folosească noul tip de limbaj post-literat ("Pîineşte-mă", mai degrabă decît "Dă-mi pîine"), şi din pricina accidentului căruia îi cade victimă Susie.

Celălalt episod este văzut în treacăt de Joanna dintr-o limuzină a corporaţiei Dryco. La o confruntare între demonstranţi civili şi forţe ale armatei, o dubiţă a unui canal de televiziune opreşte pentru filmări. Un tanc reacţionează prompt şi, cu un obuz bine plasat, distruge dubiţa. Joanna e şocată. Avi Schwartz şi Thatcher Dryden comentează în tandem: "Reţeaua noastră de televiziune." "Armata mea."

Şi, pentru ca textul să fie perfect echilibrat, printre doze de satiră, probleme mesianice, ironie bine gradată, intrigi de roman poliţist şi tehnici de roman modernist, pe alocuri se strecoară fraze de genul celor pe care Michael Haulică le reciteşte din cînd în cînd. Spre exemplu, într-un paragraf banal în care Joanna îi însoţeşte pe plutocraţi în limuzină, apare propoziţia: "Soarele licărea din lacrimile a milioane de oameni."

Yeah.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Jack Womack - "Ambient" (1987)

În 1996, pe cînd mă documentam pentru lucrarea de licenţă, am constatat că fenomenul cyberpunk era mai mare decît mă aşteptam, şi cu siguranţă cuprindea mai mult de cinci autori. Răsfoind Enciclopedia Science Fiction de John Clute şi Peter Nicholls, pe care o luasem cu împrumut de la domnul Cristian Lăzărescu, am aflat de un anume Jack Womack care scrisese o serie de romane cu acţiunea plasată într-un viitor apropiat. Pe atunci erau patru, seria urma să se oprească după al cincilea, şi din fericire în cele din urmă au ajuns să fie şase.

După ce am citit şi cîteva recenzii pe Internet, am hotărît să fac o încercare cu primul volum din serie, Ambient, pe care l-am achiziţionat în 2001 cu ajutorul domnului Daniel Măndiţă şi a fostelor sale colege de la firma Fides. Am citit primele pagini şi nu m-am mai putut opri decît la ultima. Şi am să vă spun de ce.

Naratorul-protagonist, Seamus O'Malley, este şeful securităţii unei super-corporaţii, Dryco, şi în acelaşi timp garda personală a administratorului ei, Mister Dryden. O'Malley îi însoţeşte pe Dryden şi pe amanta acestuia, Avalon, la cumpărături în Manhattan, ceea ce implică umilirea şi torturarea vînzătorilor, la birou, unde ocazional se primesc bombe artizanale, şi la negocieri, în care funcţionarii superiori se luptă ca nişte gladiatori. Dryden administrează afacerile Dryco din Manhattan, dar în acelaşi timp plănuieşte să-l asasineze pe tatăl său, proprietarul companiei, pentru că acesta preferă să investească în Bronx.

În ciuda postului important pe care-l ocupă, O'Malley locuieşte într-un cartier sărac, Zona Crepusculară, împreună cu sora sa, Enid. Aceasta face parte din contracultura Ambient, ai cărei membri practică mutilarea voluntară.

În seara următoare, O'Malley îl însoţeşte pe Dryden la o petrecere dată de Dryden senior, unde atracţiile sînt biserica lui Elvis, sadomasochism cu fete abia ajunse la pubertate şi vînătoare de imigranţi. Dimineaţă, protagonistul plasează plastic exploziv sub biroul lui Dryden senior, apoi pleacă împreună cu Avalon, iar aceasta îi mărturiseşte că a setat detonatorul cu o oră mai devreme, în speranţa că îl va ucide şi pe fiu împreună cu tatăl. După ce sînt urmăriţi, cei doi ajung acasă la O'Malley, constată că locuinţa este supravegheată, iar dimineaţă fug pe acoperişuri, pe jos, cu o maşină şi cu metroul. În cele din urmă ajung la o întrunire de ambienţi, iar Enid şi iubita ei îi duc la un apartament sigur, unde cei doi petrec noaptea.

Dimineaţă, O'Malley descoperă că Avalon lipseşte, în schimb pe pat este o carte de vizită a lui Dryden. Contactează nişte militari locali şi cu ajutorul lor ajunge din nou la biroul lui Dryden, unde îi ucide garda de corp şi-l presează pe fostul său şef să-l ajute. Decît să-şi confrunte tatăl, care stăpîneşte o putere teribilă, deocamdată neelucidată, Dryden preferă să se otrăvească.

Lipsit de aliaţi, O'Malley merge la Dryden senior, unde o regăseşte pe Avalon, şi încearcă să blufeze. Dryden îl invită să identifice pretinsul secret într-un fişet plin cu documente confidenţiale, apoi îl duce într-un cartier numit Ţara Minunilor pentru a face cunoştinţă cu inteligenţa artificială a corporaţiei Dryco, Alice. O'Malley află cum Dryden senior şi-a ucis soţia, dar preţul cunoaşterii este enorm. Dryden vrea ca Seamus să devină supraveghetor în Ţara Minunilor. Pentru a descuraja un refuz, îi arată oameni deformaţi prin tratamente hormonale, inclusiv pe sora lui, Enid, care acum are sindromul lui Korsakov.

Alice îi spune însă şi sursa puterii lui Dryden: arme nucleare pe orbită, conectate la un dispozitiv portabil. Avalon îl împuşcă pe plutocrat, iar dispozitivul, împreună cu corporaţia Dryco, îi revin lui Seamus O'Malley.

Dacă ar fi fost dezvoltată de un om lipsit de imaginaţie şi talent, intriga aceasta ar fi devenit poate un roman de duzină, numai bun de uitat în tren. Jack Womack a folosit însă un număr de procedee literare care transformă Ambient într-o carte memorabilă.

Primul lucru pe care trebuie să-l menţionez aici este limbajul. Probabil aţi remarcat deja cum limbajul se modifică încet şi ireversibil de la un deceniu la altul. Jack Womack creează în Ambient nu unul, ci două limbaje noi, unul folosit în corporaţia Dryco pentru derutarea concurenţei, celălalt specific contraculturii Ambient. Jargonul Dryco este o satiră la adresa jargoanelor deja existente în anii '80, precum cel al avocaţilor sau al afaceriştilor yuppie, dar în acelaşi timp un pas evolutiv plauzibil. Spre exemplu, OK (despre care se spune că la origine era semnătura unui controlor de calitate de la uzinele Ford, Otto Kaiser) devenise în administraţia Reagan A-OK, adică OK de nota zece. Womack face pasul următor, iar Dryden şi angajaţii lui spun A-O. Flexibilitatea limbii engleze e împinsă la extrem, adjective şi substantive devin verbe, prescurtările şi acronimele abundă. Dryden şi anturajul său vorbesc jargonul acesta orwellian cu naturaleţe, iar cititorii înţeleg ce şi cum pot, ca nişte începători care au intrat din întîmplare la un curs pentru avansaţi.

Ambienţii, pe de altă parte, folosesc o combinaţie muzicală de dialect jamaican şi engleză renascentistă cu urme de pentametru iambic. E reversul medaliei, un limbaj criptic nu prin prescurtare, ci prin abundenţa barocă a figurilor de stil şi prin sintaxa aproape shakespeareană.

Şi, pentru ca impactul să fie deplin, naraţiunea în sine foloseşte o combinaţie a celor două ipotetice jargoane. Prima pagină este năucitoare, la fel ca paragrafele introductive din Count Zero. Apoi, treptat, din discursul dens şi opac încep să se ivească înţelesuri, iar după primele cîteva capitole cititorii au senzaţia că au învăţat o limbă străină. Efectul este magistral, asemănător întrucîtva cu prima lectură a romanului Zgomotul şi furia de William Faulkner. În privinţa limbajului folosit, Ambient a mai fost comparat pe bună dreptate cu cărţile lui James Joyce şi cu Portocala mecanică de Anthony Burgess.

Al doilea element care merită luat în discuţie este lumea ficţională. Ambient se petrece în poate cea mai sumbră şi violentă lume imaginară din cîte apar în genul cyberpunk. Efectul de seră a dus la topirea calotelor glaciare, în Long Island are loc un război de uzură între civili şi armata Statelor Unite, şomajul şi criminalitatea în Manhattan au atins cote de neînchipuit, iar conducătorii acestei lumi, precum Dryco tatăl şi fiul, duc o viaţă atît de scandaloasă încît clanul Tessier-Ashpool pare domestic prin comparaţie. Fiecare pagină a cărţii este saturată cu acţiuni şi detalii de o violenţă suprarealistă, stranii şi monstruoase, venite parcă din benzile desenate ale lui Frank Miller.

Lumea aceasta dominată de violenţă şi iresponsabilitate nu a fost imaginată accidental, ci este extrapolarea satirică a unor tendinţe ce au apărut în societatea americană în intervalul 1980-1992. Reducerea cheltuielilor bugetare pentru servicii publice precum sănătatea, învăţămîntul, siguranţa publică şi locuinţele a dus la consecinţe sociale pe care scriitorii cyberpunk le-au sesizat, extrapolat şi folosit în cărţile lor. Jack Womack a făcut acest lucru cu o asemenea intensitate încît lumea sa imaginară rămîne în memoria cititorilor ca o experienţă de neuitat.

Poate de aceea William Gibson a dat următoarea declaraţie: "Dacă ai lăsa personajele din Neuromancer în Manhattan-ul lui Womack, ele s-ar prăbuşi ţipînd şi ar suferi căderi nervoase." Cuvintele pot părea extravagante, însă redau cu precizie efectul cărţii. La sfîrşitul romanului Ambient, mi-am revenit doar după un timp, iar pentru reajustarea la viaţa de zi cu zi mi-a trebuit ceva asemănător unor tabele de decompresie. Cu greu mi-aş fi putut închipui că Womack ar fi avut cum să poarte lumea sa imaginară într-o direcţie şi mai surprinzătoare. Apoi am citit Terraplane, dar despre asta am să vă povestesc cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Neal Stephenson – "In the Beginning..." (1999)

În anul 2000, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, am căpătat acces la un mare număr de articole de pe site-ul The Cyberpunk Project, între care se afla şi un eseu foarte lung de Neal Stephenson pe care autorul, după ce îl publicase în revista WIRED, îl oferise integral (şi gratuit) pe Internet. După cum era de aşteptat, dacă am avut acest eseu gratuit, în format electronic, prima mea grijă a fost să îl comand pe bani în versiunea tipărită. Aşa se face că, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am intrat în posesia unui exemplar din In the Beginning... Was the Command Line (Avon Books, New York, 1999). După ce am terminat de citit această carte (incredibil de scurtă pentru standardele lui Neal Stephenson), mi-am dat seama că banii pe care îi dădusem pe ea fuseseră cei mai cu folos cheltuiţi vreodată.

Să vedem împreună de ce:

Tonul pe care Stephenson îl foloseşte este relaxat şi accesibil, pentru că eseul său nu li se adresează specialiştilor în informatică, ci oamenilor obişnuiţi care pînă relativ recent nu ştiau nici de unde să pornească un calculator personal (adică persoanelor precum autorul acestor rînduri). De aceea, tehnologia destul de nouă şi (pentru unii) nefamiliară a sistemelor de operare şi a interfeţelor acestora cu utilizatorii este comparată permanent cu tehnologii mai vechi şi mai familiare.

Astfel, sistemele de operare Apple sînt descrise ca nişte maşini stilate, bătrînul MS-DOS ca o bicicletă, Windows95 ca o camionetă, WindowsNT ca un Jeep, sistemul Be ca un Batmobil, iar sistemele Linux ca nişte tancuri militare gratuite.

Din perspectiva a douăzeci de ani de experienţă cu diferite sisteme de operare, autorul ne relatează despre avantajele şi dezavantajele fiecăruia, despre comunităţile de programatori şi utilizatori, despre linia oficială a companiilor producătoare şi (poate lucrul cel mai important) despre iluzia pe care fiecare companie producătoare o creează în mintea utilizatorilor. Spre exemplu, Apple le insuflă clienţilor săi ideea că sînt independenţi, creativi şi rebeli (ceea ce nu e obligatoriu adevărat), în vreme ce Microsoft le creează clienţilor săi impresia că prin achiziţionarea programelor sale participă la o tranzacţie comercială temeinică (cea ce nu e obligatoriu adevărat). Stephenson furnizează apoi exemple privitoare la diferenţa dintre iluzia creată prin reclame şi realitatea de care se ciocnesc uneori utilizatorii.

Dacă eseul ar fi tratat numai despre sistemele de operare pe înţelesul tuturor, probabil că l-aş fi considerat rezonabil de util (şi atît). Importanţa lui se află însă în cu totul altă direcţie. Neal Stephenson analizează modul în care răspîndirea pe scară largă a calculatoarelor personale cu interfeţe grafice pentru utilizatori a transformat radical mentalitatea individuală a utilizatorilor şi structura societăţii în ansamblul ei.

O consecinţă a acestui fenomen este că lumea din ţările dezvoltate s-a împărţit în două categorii distincte: o majoritate de consumatori de produse audio-vizuale pentru care experienţa mediată electronic este preferată cele imediate (consumatori pe care autorul îi numeşte „eloi”, în amintirea personajelor diurne vegetariene din Maşina timpului de H. G. Wells) şi o minoriate de creatori de produse audio-vizuale pe care prima categorie le consumă, minoritate a cărei cultură se bazează pe cărţi tipărite (pe aceşti creatori autorul îi numeşte „morloci”, în amintirea personajelor nocturne carnivore din Maşina timpului). Diferenţa funamentală este că eloii preferă produse culturale uşor de consumat cu minimum de efort intelectual (şi plătesc pentru acest lux), în vreme ce morlocii procesează mari cantităţi de date, au capacitatea să creeze şi să se descurce în abordarea unei varietăţi de probleme (şi sînt plătiţi pentru aceste aptitudini). Argumentul final al lui Neal Stephenson este că, dacă nu dorim ca alţii să hotărască în locul nostru cum ne vom trăi viaţa, trebuie să ne dezvoltăm aptitudinile necesare ca să putem face propriile opţiuni.

Tocmai pentru această viziune largă, eseul In the Beginning... Was the Command Line este de interes nu numai pentru utilizatorii de calculatoare personale, ci şi pentru toţi oamenii care trăiesc într-un mediu tehnologizat. Ca urmare, vă recomand cu căldură să căutaţi acest eseu, încă disponibil gratuit pe Internet în format electronic la adresa http://project.cyberpunk.ru/lib/in_the_beginning_was_the_command_line/ , şi să îl citiţi cu atenţie. Este cel mai educativ text din cîte a produs pînă acum mişcarea cyberpunk.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)