Ian McDonald, "Necroville" (1994)

În 1995, la Editura Pygmalion din Ploieşti, în colecţia Cyborg, apărea în traducerea lui Gabriel Stoian un roman al autorului britanic Ian McDonald, Necroville, cu o prefaţă de Mihai-Dan Pavelescu. L-am citit pe nerăsuflate şi am rămas cu o bună impresie despre el. După mulţi ani, în alt deceniu, în alt mileniu, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi de la Nautilus o nouă ediţie britanică a acestui roman - Necroville (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2011). În septembrie 2013, l-am recitit pe îndelete, de această dată în original.

Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului se petrece într-un viitor destul de apropiat, în care, cu ajutorul nanotehnologiei, morţii pot fi reînviaţi. Sub aspect legal, reînviaţii nu au cetăţenie, nici drepturi legale, precum cei vii, ci sunt proprietatea unor corporaţii. Pe Pământ, ei sunt obligaţi ca să petreacă fiecare noapte în ghetouri numite necroville. În spaţiul cosmic, însă, morţii s-au revoltat şi au început vaste proiecte de colonizare, cum ar fi transformarea Lunii cu ajutorul nanotehnologiei. Iar flota resuscitaţilor atacă liniile de apărare ale Pământului pentru a elibera mulţimile înrobite din necroville-uri.

În acest context, cinci prieteni vechi şi-au propus să se întâlnească în Los Angeles, la Terminal Café, în noaptea dintre 1 şi 2 noiembrie 2063, de Ziua Morţilor.

Unul dintre aceştia este Santiago Columbar, creator de droguri şi celebritate printre toxicomani. Căutând să revină la o stare mentală şi emoţională pe care nu o mai avusese din adolescenţă, Santiago ajunge să fie vânător, apoi vânat într-un joc pe viaţă şi pe moarte între două bande de morţi.

Un altul este Toussaint Xavier Tesler, fiul mai tânăr al lui Adam Tesler, patronul unei super-corporaţii care deţine monopolul asupra învierii. Toussaint este răpit de un comando şi implicat într-o lovitură de palat menită să le acorde drepturi şi libertăţi resuscitaţilor.

Printre vechii prieteni se numără şi Yo Yo Mok, o sino-americană de profesie avocat. Cercetările ei menite să recupereze memoria unei cliente resuscitate o duc prin ciberspaţiu, în conflict cu o corporaţie multinaţională şi în cele din urmă la descoperirea unui complot de importanţă mondială.

Altă participantă la această reuniune este Trinidad Malcopuelo. Din păcate, un fost iubit al ei, surfer pe valuri, apoi pe aer, a pierit într-un accident ca urmare a unui drog creat de Santiago. Şi Trinidad are de discutat cu Santiago pe această temă...

Din nefericire, cel de-al cincilea prieten din grup, Camaguey Quintano, nu ajunge la această reuniune, căci, în urma relaţiilor intime neprotejate cu o resuscitată, a contactat o maladie exotică şi mortală, cauzată de nanomecanisme. Camaguey îşi petrece noaptea rătăcind prin Necroville în compania unei prostituate reînviate, Nute, iar dimineaţă ea este cea care ajunge la Terminal Café şi le spune celorlalţi povestea lui.

Ceea ce mi se pare remarcabil la acest roman este că poate fi parcurs (şi agreat) la mai multe niveluri de lectură. Pentru cei care apreciază literatura ştiinţifico-fantastică, aproape pe fiecare pagină se găsesc idei interesante, de la automobilele care se şofează singure la dinozaurii re-creaţi cu ajutorul nanotehnologiei şi de la războaiele spaţiale spectaculoase la realităţile virtuale copleşitoare.

Pentru cei care citesc literatură de dragul caracterizării, Ian McDonald a adaptat o tehnică modernistă de la Virginia Woolf - cea a recuperării trecutului personajelor prin fragmente disparate ivite în intervale de introspecţie. Astfel, prin numeroasele porţiuni în care gândurile personajelor principale sunt redate în stilul indirect liber, episoade-cheie din trecutul acestora se ivesc, iar cititorii pot să înţeleagă tiparele comportamentale ale protagoniştilor şi natura relaţiilor dintre aceştia.

Consumatorii de literatură populară pot parcurge Necroville ca pe un thriller, întrucât în fiecare capitol apar scene spectaculoase de urmăriri, dueluri, schimburi de focuri, atentate cu explozibili, dezvăluiri şocante şi lovituri de teatru.

Cei care apreciază literatura subversivă pot interpreta acest roman ca pe o satiră la adresa corporatismului - un roman cu cheie despre clase sociale, drepturi şi privilegii, opresori şi oprimaţi. Căci, înainte de a se dizolva în cyber-noir, sau, mai rău, în cyber-preppy, literatura cyberpunk a fost o formă de revoltă împotriva capitalismului tîrziu, iar Necroville reprezintă un bun exemplu în acest sens.

Pentru vânătorii de conexiuni intertextuale, romanul lui Ian McDonald este un deliciu. Cum îi stă bine artefactului literar postmodern, Necroville e doldora de trimiteri la literatură, de la Shakespeare şi Milton la Čapek şi Gibson, dar şi la cinematografie. Decorul urban al romanului e înţesat de ecrane pe care rulează pelicule celebre, iar pe parcursul acţiunii personajele principale surprind secvenţe din Vrăjitorul din Oz, din Pe aripile vîntului şi din zeci de alte filme. Desigur, unele trimiteri sunt mai subtile decît altele, iar confruntarea finală dintre oligarhul Adam Tesler şi fiul său resuscitat aminteşte de o scenă similară din Blade Runner, chiar dacă pelicula aceasta de căpătâi a genului cyberpunk nu este menţionată explicit.

Nu în ultimul rînd, Necroville merită citit şi pentru şuvoiul inepuizabil de imagini suprarealiste din paginile sale. Practic pe fiecare filă apar personaje exotice, artefacte ingenioase, decoruri spectaculoase, costume umitoare, ca într-un caleidoscop multicolor. Căci noaptea în care se petrece acţiunea romanului este o noapte de carnaval...

Acestea fiind zise, nu îmi rămîne decît să vă recomand şi dumneavoastră să (re)citiţi Necroville. În versiunea originală, îl puteţi comanda aici. În ceea ce mă priveşte, probabil am să parcurg în viitorul apropiat şi alte cărţi de Ian McDonald, întrucît pe rafturile din biblioteca mea aşteaptă la rînd încă vreo patru sau cinci. Dar despre acelea vom discuta cu alte ocazii...

Liviu Radu, "Spaime" (2004)

În anul 2004, domnul Liviu Radu mi-a oferit cadou două dintre cărţile sale, proaspăt apărute pe atunci la Editura Pygmalion din Ploieşti. Chiar a adăugat cîte o dedicaţie cu autograf pe fiecare dintre ele. Pe cea dintîi, Opţiunea, am parcurs-o în ianuarie 2012, din cîte îmi amintesc, ca pregătire pentru două emisiuni realizate împreună cu domnul Alexandru Mironov, în cadrul cărora l-am avut invitat pe autor. Pe cealaltă, Spaime (Editura Pygmalion, Ploieşti, 2004), abia în aprilie 2013 am citit-o, imediat după Babl şi Armata moliilor. (Mai bine mai tîrziu decît niciodată.)

Şi iată ce am aflat:

Romanul Spaime se încadrează în genul horror şi are drept cadru de desfăşurare un bloc de locuinţe dintr-un cartier bucureştean mărginaş. Fiecare capitol se petrece în cîte o zi de vineri din 1999, din iunie pînă în decembrie, iar personajele principale sînt locatari ai imobilului.

M-am grăbit să menţionez toate cele din alineatul precedent din cauză că, în principiu, un roman se bazează pe trei piloni: intrigă, personaje şi fundal. Fiecare dintre aceste componente are nevoie de prezenţa celorlalte două, iar dacă unul dintre piloni este slab structurat, tot restul romanului, oricît de complex şi de elaborat, are tendinţa să se prăbuşească.

În cazul acestui roman, intriga se bazează pe fire narative multiple, fiecare dintre ele concentrîndu-se fie asupra unui singur locatar, fie asupra unui cuplu. Punctul de vedere folosit este omniscienţa selectivă multiplă, iar stilul utilizat este stilul indirect liber. Planurile narative se întretaie foarte frecvent, ceea ce face ca ritmul romanului să fie alert - mult mai rapid decît ritmul din Armata moliilor, să spunem. Iar evenimentele din intrigă, la început banale şi tipice pentru societatea românească la finalul secolului al douăzecilea, devin din ce în ce mai stranii şi mai inexplicabile - dar şi de o violenţă din ce în ce mai intensă. Un mare atu al romanului este modul în care, pe fiecare pagină, se acumulează o stare difuză de tensiune care creşte exponenţial pe măsură ce intriga progresează.

Personajele romanului sînt extrem de convingător construite, reflectînd o diversitate de profesii, etnii, vîrste şi mentalităţi. Autorul are meritul de a fi adaptat stilul narativ din fiecare secţiune personajului despre care relatează - iar gîndurile, discursurile şi atitudinile fiecărui personaj sînt redate minuţios şi plauzibil.

Fundalul este cel de societate românească în plină tranziţie spre nu se ştie ce, cu ştiri angoasante în presă şi la televiziune, corupţie, servicii sociale de slabă calitate, criminalitate, concedieri, dar şi fapte bune din partea unor  oameni obişnuiţi. În această privinţă, Liviu Radu a făcut şi muncă de reporter, nu numai de scriitor fantastic.

Ca în orice roman horror care se respectă, avalanşei de fapte monstruoase inexplicabile i se opun cîteva personaje ce află sursa răului - şi are loc o confruntare finală apoteotică. Iar cititorul, după ce întoarce ultima filă, îşi aminteşte de exemplul lui Holden Caulfield, cel care ar fi vrut să le poată telefona unor scriitori, şi îl sună pe domnul Liviu Radu ca să-i mulţumească (fie şi cu mare întîrziere) pentru o carte frumos scrisă.

Desigur, imediat după aceea am început să recitesc un volum de povestiri de acelaşi autor, intitulat Cifrele sunt reci, numerele-s calde. Dar despre acela o să discutăm cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)