Gonsar Rinpoche, "Esenţa doctrinei buddhiste" (2005)

În ianuarie 2013, odată cu volumul lui Alan Watts Devino ceea ce eşti am achiziţionat şi o lucrare de Gonsar Rinpoche, Esenţa doctrinei buddhiste - Calea spre trezie (Editura Herald, Bucureşti, 2011), în traducerea lui Mircea Costin Glăvan. Am parcurs-o în două săptămîni. Şi iată ce am aflat:

Volumul începe cu o introducere despre condiţia umană şi despre principalele concepte buddhiste. Urmează o prezentare a textului de bază şi a autorului - "Esenţa reunită" de marele maestru Pabongka Rinpoche.

Secţiunea "Esenţa reunită" e constituită din 20 de versete în tibetană. Fiecare verset este tradus, cu excepţia ultimelor două.

În capitolele ulterioare, fiecare verset este comentat, exemplificat şi explicat pe larg. Acestea poartă titluri sugestive, precum "Maestrul, sursa căii spirituale", "Situaţia noastră actuală", "Pericolul de a cădea în existenţele nefericite" sau "Pregătirea existenţelor viitoare".

Dincolo de viziunea metafizică buddhistă, ceea ce mi s-a părut interesant la acest volum a fost latura psihologică şi etică. Autorul insistă în numeroase rînduri asupra caracterului tranzient al tuturor fenomenelor - inclusiv al stărilor emoţionale - şi asupra interconectării acestora, iar de aici, în secţiuni ca "Renuţarea la samsara" sau "Producerea marii compasiuni", îi îndeamnă pe cititori să nu se cramponeze de o perspectivă îngustă, egoistă, şi să dezvolte compasiune pentru celelalte fiinţe. Argumentele în favoarea altruismului apar şi în capitole precum "Combaterea egoismului", "Cum să ne transformăm mintea" şi "A lua şi a dărui".

Volumul se încheie cu o amplă secţiune de întrebări şi răspunsuri, precum şi cu un glosar de termeni din sanskrită şi tibetană.

Pe ansamblu, Esenţa doctrinei buddhiste este o lectură interesantă, iar mesajul său umanist este demn de luat în seamă. Ar fi fost de dorit ca redactarea ediţiei române să fie făcută cu mai mare atenţie, însă probabil că micile stîngăcii şi erori vor fi eliminate la publicarea unei a doua ediţii a volumului. Online, volumul se poate comanda aici.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Alan Watts, "Devino ceea ce eşti" (1995)

Prin 1987, datorită doamnei profesoare Marina Istrate, am avut ocazia să citesc o carte de Alan Watts intitulată The Way of Zen. Spre finalul lunii ianuarie, am achiziţionat un alt volum de acelaşi autor, Devino ceea ce eşti (Colecţia Metanoia, Editura Herald, Bucureşti, 2012). L-am parcurs în cîteva zile. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Introducerea, scrisă de Mark Watts, ne informează că volumul cuprinde mai multe eseuri şi articole, dintre care unele au fost pregătite iniţial pentru a fi prezentate la un radio local din San Francisco în anii 1950, iar altele au apărut în publicaţii de specialitate.

Eseurile variază ca dimensiuni - unele cuprind zece sau douăsprezece pagini, altele sînt de numai o pagină. Unele dintre ele tratează despre buddhismul Mahayana, altele despre buddhismul Zen, unele despre creştinism, iar altele despre filosofie. Unul destul de interesant examinează relaţia dintre psihanaliză şi mitologii, iar un altul, intitulat "Al doilea nemuritor", este o frumoasă parabolă taoistă despre aflarea Căii.

Tema comună a celor mai multe dintre articole o reprezintă eliberarea, sau trezirea, sau mîntuirea, sau iluminarea - termeni diferiţi pentru o stare de spirit pe care Alan Watts o examinează sub multiple aspecte, din mai multe perspective tradiţionale.

Stilul este clar şi elegant. Din păcate, traducerea şchioapătă pe alocuri, iar redactarea literară s-ar fi putut face cu mai multă grijă. Pe ansamblu, volumul a meritat timpul şi banii, căci Devino ceea ce eşti s-a dovedit a fi o lectură agreabilă. (La un preţ modic, îl puteţi comanda şi online aici.) Probabil voi căuta în librării şi ediţia română a lucrării The Way of Zen, care are avantajul de a fi mai unitară şi mai bine organizată. Dar despre acest subiect vom discuta cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Alexander von Schönburg, "Arta de a scăpăta cu stil" (2005)

În iunie 2011, am achiziţionat de la Librăria Eminescu un exemplar cartonat din volumul contelui Alexander von Schönburg Glachau "Arta de a scăpăta cu stil - mai puţin înseamnă mai mult" (Editura Nemira, Colecţia Bonton aristocrat, Bucureşti, 2011). Părea să fie un fals tratat filosofic, asemănător cu volumul "Cum am ales libertatea" de Tom Hodgkinson. Am parcurs această lucrare în cîteva zile. Şi iată ce am aflat:

Prefaţa este semnată de Rodica Binder şi se intitulează "Alchimia declinului". Succint, ne prezintă tema cărţii, cîteva informaţii despre autorul acesteia şi depre parcursul său profesional, precum şi cîteva cugetări pe marginea distincţiei dintre "a fi" şi "a avea".

Prima parte a volumului tratează despre necesitatea de a economisi şi a trăi în cumpătare, apoi despre eroi ai pauperităţii - fie că este vorba despre persoane ca actorul Helmut Berger, despre oraşe ca Pisa sau despre ţări întregi precum Ungaria.

Partea a doua, mult mai amplă, discută chestiuni legate de bani, de locuinţă, de dietă, de exerciţiile fizice, de automobile şi călătorii, de vestimentaţie şi de consumul de produse culturale, precum şi de educarea copiilor şi de mersul la cumpărături. Foarte frecvent, autorul oferă exemple privitoare la echilibru, cumpătare şi autocontrol, precum şi contraexemple care ţin de exces şi de risipă.

Partea a treia, mult mai succintă, contrastează "Sărmanii bogaţi" şi lucrurile care ne îmbogăţesc cu adevărat în viaţă. Potrivit autorului, recesiunea economică reprezintă o şansă de a redescoperi valorile umane şi comuniunea.

Volumul se încheie cu un glosar amuzant, în care întîlnim definiţii atît pentru lanţuri de magazine cît şi pentru... Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii.

Cu toate că pe alocuri exemplele de "stil" în arta de a scăpăta alese de autor sînt nelalocul lor (William S. Burroughs, ca să amintesc numai unul), pe ansamblu volumul îmbină foarte ingenios experienţa de viaţă a contelui Alexander von Schönburg Glachau, studiile de caz şi consideraţiile de ordin general. Departe de a fi un tratat sec sau o predică moralizatoare, "Arta de a scăpăta cu stil" e o lectură agreabilă, adesea amuzantă, şi cu numeroase sfaturi practice. V-o recomand cu plăcere.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Dani Cavallaro, "Cyberpunk and Cyberculture" (2000)

În 2001, în urma unei sugestii primite din partea distinsului meu coleg, domnul profesor universitar doctor George Volceanov, am achiziţionat prin intermediul firmei FIDES un exemplar din lucrarea de nonficţiune a autoarei Dani Cavallaro, Cyberpunk and Cyberculture - Science Fiction and the Work of William Gibson (The Athlone Press, Londra & New Brunswick, 2000). Din cîte am aflat ulterior, autoarea este şefa colectivului de engleză de la Universitatea Westminster, iar de parcurs am parcurs Cyberpunk and Cyberculture nu o dată, ci de două ori. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Prefaţa defineşte genul cyberpunk, îl plasează în contextul tehnologic al finalului secolului al douăzecilea, arată importanţa lucrărilor lui William Gibson în cadrul acestui gen şi discută despre cadrul mai larg al ciberculturii.

Urmează un scurt ghid al lucrării care arată cu ce se ocupă fiecare secţiune - un rezumat, dacă doriţi, pentru vizitatorii grăbiţi dintr-o librărie, dornici să decidă rapid dacă vor cumpăra sau nu această carte, sau pentru diverse cadre universitare desemnate să scrie recenzii de cărţi de specialitate pentru publicaţii academice.

Introducerea prezintă o scurtă istorie a literaturii ştiinţifico-fantastice, precum şi cadrul mai larg al literaturii cyberpunk - distopii, literatură poliţistă, contracultură punk.

Primul capitol, "Literatura cyberpunk şi tehnologiile virtuale", examinează conexiunea dintre acest tip de literatură şi tehnologia informaţională, cu precădere realitatea virtuală şi ciberspaţiul. Influenţa acestor tehnologii asupra relaţiei noastre cu timpul, cu spaţiul, cu comunitatea şi chiar cu propriul nostru corp este discutată din perspectiva mai multor teoreticieni contemporani.

Al doilea capitol, "Literatura cyberpunk, tehnologia şi mitologia", tratează despre modurile în care aceste gen literar s-a raportat la unele religii şi mitologii prin intermediul tehnologiei, despre paralele dintre tehnologie şi mitologie, precum şi despre ciborgi în diferite domenii reale şi ficţionale.

Al treilea capitol, "Literatura cyberpunk şi corpul", aduce în discuţie moduri în care tehnologia a transformat corpul uman şi moduri în care genul literar în discuţie a abordat aceste transformări.

Al patrulea capitol, "Literatura cyberpunk, genul şi sexualitatea", prezintă metodele prin care acest gen literar ne îndeamnă să regîndim rolurile tradiţionale ale genurilor, precum şi relaţiile interumane, sau relaţia speciei noastre cu ecologia în ansamblul ei. Conform autoarei, literatura cyberpunk este ambiguă în ceea ce priveşte tratamentul stereotipurilor de gen, reciclînd şi în acelaşi timp subminînd stereotipul femeii fatale ori pe cel al tipei dure din literatura poliţistă americană.

Al cincilea capitol, "Literatura cyberpunk şi oraşul", discută mediul urban prezentat în acest gen literar şi posibile căi de înţelegere sau reprezentare ale mediilor urbane supuse unor schimbări permanente, în ritm accelerat.

Al şaselea capitol, "Literatura cyberpunk şi goticul", este dedicat unui subiect important pentru autoare, anume temele şi motivele literaturii gotice transfigurate în genul literar discutat aici. Dintre acestea, aş aminti arhitectura clădirilor ficţionale din literatura gotică, respectiv cyberpunk, vestimentaţia personajelor, precum şi interferenţa unor elemente temporale din trecut, prezent şi viitor în ambele genuri literare.

Epilogul, "Literatura cyberpunk şi memoria", prezintă relaţia ambiguă pe care atît personajele individuale cyberpunk cît şi comunităţile în ansamblul lor o au cu memoria - o reflexie a modului în care, o dată cu proliferarea mijloacelor de înregistrare, stocare şi redare a datelor, memoria noastră, în lumea reală, a devenit externalizată, fluidă, reproductibilă şi aptă a fi depersonalizată sau scoasă din context.

Volumul se încheie cu sugestii pentru lecturi suplimentare pe aceste teme şi cu o bogată bibliografie.

Ceea ce am remarcat la prima lectură a lucrării "Cyberpunk and Cyberculture" a fost pe de o parte vasta documentare care a stat la baza scrierii acestei cărţi şi pe de altă parte organizarea foarte clară a discursului. Autoarea este demnă de laudă şi pentru concizia cu care a tratat fiecare subiect (cartea are 258 de pagini), pentru caracterul neredundant al lucrării şi pentru minuţiozitatea cu care fiecare afirmaţie este susţinută cu citate şi cu exemple din diverse surse.

La cea de-a doua lectură, făcută cu scopul declarat de a rezuma cartea, am constatat că densitatea de idei a acestui volum este surprinzător de mare, iar rezumarea lor într-un număr rezonabil de pagini e practic imposibilă. Mai mult, ideile sînt atît de relevante, iar argumentaţia aşa bine susţinută, încît şi a doua lectură e la fel de captivantă, de alertă precum prima.

Ca urmare, pe parcursul redactării propriei mele lucrări despre aceste gen literar, Art Wasn't Quite Crime, Cyberpunk and Cyberculture a servit ca model sau, dacă preferaţi, ca etalon de calitate către care să aspir.  Dacă am reuşit poate să îmi documentez lucrarea la un nivel comparabil cu cel al cărţii doamnei Dani Cavallaro, şi poate am făcut o împărţire la fel de riguroasă pe capitole şi secţiuni, în mod sigur nu am reuşit să scriu o carte la fel de concisă. Iar Cyberpunk and Cyberculture, chiar şi la mai bine de un deceniu după publicare, rămîne o lucrare de referinţă în domeniu.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)   

Arta nu era chiar delict

Sîmbătă, 20 noiembrie, ora 15, în cadrul Tîrgului de Carte Gaudeamus, la standul nr. 19 de la Romexpo, pavilionul central, Editura Millennium Books va organiza lansarea volumului de non-ficţiune Art Wasn't Quite Crime - The Context, Themes and Consequences of (Post)Cyberpunk Fiction. (Prin amabilitatea lui Horia Nicola Ursu, un fragment al lucrării poate fi parcurs gratuit aici.) Vor participa editorul, autorul şi numeroşi invitaţi. Vă aşteptăm şi pe dumneavoastră.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Îmi apare cea de-a cincea carte

Vechiul meu prieten Horia Nicola Ursu anunţă publicarea iminentă a celei de-a cincea cărţi a subsemnatului. Este un volum de non-ficţiune intitulat Art Wasn't Quite Crime - The Context, Themes and Consequences of (Post)Cyberpunk Fiction, publicat în limba engleză sub egida editurilor Ştef, din Iaşi, şi Millennium Books, din Satu Mare. Cartea constituie rezultatul a douăzeci de ani de lecturi în domeniul subgenului cyberpunk şi al derivatelor sale ulterioare.

Ilustraţia copertei a fost realizată şi de această dată de către bunul meu prieten Tudor Popa, iar tehnoredactarea textului a fost făcută de către Ona Franz. Ţin să le mulţumesc şi pe acestă cale atît lor cît şi editorilor pentru eforturi şi pentru bunăvoinţă.

Art Wasn't Quite Crime va fi probabil disponibilă la standul Millennium Books de la Tîrgul de Carte Gaudeamus. Pentru mai multe informaţii vă invit să parcurgeţi anunţul oficial de aici.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Guy Pratt - 'My Bass and Other Animals' (2007)

În aprilie 2010, prin amabilitatea domnişoarelor şi domnilor de la Librăria Engleză Anthony Frost, am achiziţionat un exemplar din autobiografia celui de-al doilea basist al formaţiei Pink Floyd, Guy Pratt, intitulată My Bass and Other Animals (Editura Orion, Londra, 2008). Oarecum spre surprinderea mea, am parcurs volumul în două zile. Şi iată ce am aflat:

My Bass and Other Animals a fost scrisă ca urmare a unor evenimente mai puţin obişnuite. Mai precis, Guy Pratt a început în 2005 o a doua carieră de succes în calitate de comediant, iar ca material pentru discursurile comice a folosit amintiri din prima carieră, cea de basist. Rugat fiind să adune aceste anecdote într-o carte, Pratt a ascris o autobiografie în care apar numai incidentele amuzante, iar evenimentele anoste sînt lăsate deoparte cu bună ştiinţă.

Dacă titlul volumului evocă o altă lucrare autobiografică celebră (Familia mea şi alte animale), primele pagini amintesc mai degrabă de Tristram Shandy, întrucît autorul relatează cum mama sa a fost pe cale să îl nască prematur pe 5 noiembrie 1961, cînd a sărit de la primul etaj al unei clădiri incendiate, iar o amintire nocturnă din copilărie implică un boschetar care dormea pe canapeaua din sufragerie. ("Nu-i boschetar, dragul mamei, e Peter O'Toole.")

Tonul naraţiunii e amuzant şi adesea autoironic, iar întîmplările hazlii se ţin lanţ în paginile cărţii. Adesea m-am surprins rîzînd în hohote, căci mai tînărul Pratt nu s-a sfiit să relateze incidente de-a dreptul suprarealiste pe care mai vîrstnicul Nick Mason le-a trecut cu discreţie sub tăcere în autobiografia sa Inside Out.

Capitolele cărţii relatează evenimentele în ordine cronologică, începînd cu copilăria lui Guy Pratt, în care i-a fost prezentat lui Roger Moore, actorul principal dintr-un serial de televiziune în care Pratt senior interpreta roluri secundare. Mai degrabă decît să trateze apoi despre studii şi experienţe formative, autorul relatează despre colaborarea cu diverse formaţii, de la Icehouse şi The Smiths la Whitesnake şi Roxy Music, fără a uita participarea sa la turneele şi înregistrările grupului Pink Floyd, cu care a lucrat în perioada 1987-2005. (Guy Pratt s-a şi căsătorit cu fiica lui Richard Wright, Gala, dar asta e altă poveste.)

Printre muzicienii cu care a colaborat pentru realizarea a diferite albume se numără Madonna ("Like a Prayer"), David Bowie, Tina Turner, Michael Jackson ("Earth Song"), Robert Palmer, Jimmy Page şi Brian Ferry. De asemenea, împreună cu socrul său, Richard Wright, l-a însoţit pe David Gilmour în 2006 în turneul pentru promovarea albumului solo On an Island.

Volumul cuprinde şi o mulţime de fotografii, instantanee surprinse în aproape trei decenii de carieră prin studiourile şi pe scenele lumii. Căci, după cum aflăm din paginile cărţii, Guy Pratt a fost în turnee prin America de Nord, Europa, Australia, Japonia şi Rusia, iar incidentele la care a fost martor (sau uneori protagonist) sînt incredibile şi incredibil... de amuzante, rivalizînd adesea cu cele din autobiografia lui Lemmy Kilmister.

Pe ansamblu, My Bass and Other Animals a meritat banii şi timpul petrecut cu lectura, iar acelora care cred că membrii formaţiei Pink Floyd şi-au trăit viaţa numai citind filosofie, contemplînd stelele şi compunînd muzică le recomand cu căldură să citească această carte.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Roger Moore - 'My Word Is My Bond' (2008)

În martie 2010, trecînd pe la anticariatul de la Sala Dalles, am avut ocazia să achiziţionez la mîna a doua autobiografia lui Sir Roger Moore, My Word Is My Bond (Editura Michael O'Mara, Londra, 2009). În copilărie şi adolescenţă vizionasem cîteva dintre filmele lui realizate pentru televiziune şi pentru cinematografie, iar impresia pe care mi-o crease de fiecare dată era că dincolo de personajele pe care le interpreta pe ecran se afla un om de spirit. Ca urmare, am cumpărat fără să stau pe gînduri autobiografia lui Sir Roger şi am fost încîntat să aflu că era tot ceea ce mă aşteptam şi mult mai mult.

Evenimentele relatate în My Word Is My Bond sînt ordonate cronologic, începînd cu copilăria actorului, petrecută sub spectrul bombardamentelor din cel de-Al Doilea Război Mondial, continuînd cu adolescenţa, cu stagiul militar, apoi cu diferitele stadii din cariera lui Sir Roger în teatru, în televiziune şi în cinematografie. Printre evenimentele din viaţa profesională a actorului sînt strecurate şi altele, ţinînd de viaţa personală, precum relaţiile cu părinţii, cele patru căsătorii, naşterea şi creşterea celor trei copii sau prieteniile de durată. Ba chiar, la un moment dat, autorul dă de înţeles că ar fi avut o aventură de o noapte cu... Miss Piggy.

După cum vă aşteptaţi, destule pagini din volum sînt dedicate unor seriale de televiziune de succes, ca de exemplu Sfîntul sau The Persuaders. În cel dintîi, Sir Roger Moore a jucat rolul lui Simon Templar timp de şapte ani şi a devenit celebru în întreaga lume. În cel de-al doilea, l-a avut ca partener pe Tony Curtis şi a cîştigat o popularitate de durată în Franţa.

Tot după cum vă aşteptaţi, alte capitole sînt dedicate filmelor pentru cinematografie în care a apărut reputatul actor, în special celor în care l-a interpretat pe agentul 007, James Bond. Coincidenţă sau nu, Sir Roger a apărut în şapte asemenea filme.

După cum mă aşteptam, cartea abundă în incidente amuzante, amintiri despre persoane celebre, de la Frank Sinatra la Sir Michael Caine şi de la David Niven la Sir Paul McCartney, evenimente importante de genul decernării Premiilor Oscar şi întîlniri oficiale cu familia regală britanică, toate relatate cu o doză de umor, de ironie şi de autoironie.

Dar ceea ce a venit ca o imensă surpriză a fost porţiunea finală a cărţii, în care autorul relatează cum, după împlinirea vîrstei de şaptezeci de ani, a ajuns să călătorească prin nenumărate ţări ale lumii ca ambasador al bunăvoinţei din partea UNICEF la îndemnul regretatei Audrey Hepburn. Numeroase pagini emoţionante tratează despre probleme care îi afectează pe copiii din ţările slab dezvoltate, despre diversele măsuri luate de UNICEF şi de alte organizaţii non-guvernamentale pentru tratarea acestor probleme şi despre nenumăratele gesturi de generozitate, mari şi mici, făcute de oameni de pe întregul glob. Ca să dau un singur exemplu, Sir Roger Moore menţionează că, în cei douăzeci de ani de cînd activează în sprijinul UNICEF, nu a trebuit niciodată să plătească pentru transport - şi a acceptat salariul de un dolar pe an pentru munca depusă.

La încheierea lecturii acestei cărţi foarte agreabile şi captivante, am rămas cu impresia că, la fel ca alte celebrităţi cu conştiinţă socială, Sir Roger Moore a reuşit să fie mult mai mult decît o figură frumoasă pe marele şi pe micul ecran. Pe lîngă stilul spumos şi incidentele amuzante, My Word Is My Bond merită citită pentru informaţiile relevante pe care ni le oferă referitor la lumea în care trăim. Vă recomand şi dumneavoastră cu plăcere această autobiografie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Bruce Sterling - "Shaping Things" (2005)

Spre sfîrşitul lunii martie, în 2010, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru şi a surorii sale, Mădălina Bucheru, am primit cadou un set de cărţi din Statele Unite ale Americii. Printre ele se afla şi un volum de non-ficţiune despre proiectare scris de Bruce Sterling şi intitulat Shaping Things (Colecţia Mediawork, Editura MIT, Cambridge, Massachusetts, 2005), o carte cu o prezentare grafică ieşită din comun. Am citit-o într-o singură după-amiază, pentru că este încă şi mai atractivă şi mai relevantă decît alte cărţi ale lui Sterling.

Şi iată ce am aflat:

Shaping Things este o lucrare scurtă, captivantă, înpărţită în numeroase capitole cu titluri criptice sau amuzante. Este scrisă pe un ton relaxat, agreabil, şi se adresează unui public larg. În această privinţă, seamănă puţin cu The Medium Is the Message de Marshall McLuhan şi cu In the Beginning... Was the Command Line de Neal Stephenson. Shaping Things tratează însă despre un subiect mai amplu decît mijloacele de comunicare în masă sau sistemele de operare pentru calculatoare. Mai precis, tratează despre obiectele create de oameni şi despre mediul înconjurător.

Bruce Sterling propune între altele noţiunea că oamenii au existat dintotdeauna într-un mediu modificat de tehnologie, întrucît pînă şi cei mai timpurii reprezentanţi ai speciei noastre au folosit tehnologii precum confecţionarea uneltelor din piatră sau făcutul focului, tehnologii pe care le preluaseră de la specii anterioare de hominizi. Şi tot el propune ideea că reziduurile tehnologiilor noastre durează mult mai mult decît obiectele utile, fie că discutăm despre aşchii rămase de pe urma cioplirii uneltelor din piatră sau despre radiaţiile rămase după detonarea bombelor atomice.

Pe parcursul cărţii, autorul aduce în discuţie diverse categorii de obiecte, stadii de acceptare ale unor tehnologii, etape din viaţa organismelor economice, exemple de proiectanţi celebri şi întrebări la care trebuie să răspundă proiectanţii în legătură cu produsele pe care le creează. Interesantă e împărţirea pe categorii istorice propusă de Bruce Sterling şi modul în care fiecare dintre aceste categorii schimbă ireversibil societatea.

Astfel, cea mai timpurie categorie de obiecte o reprezintă artefactele, obiecte-unicat create adesea de cel ce le utilizează sau de cineva din familia sa. Cei ce le folosesc sînt de regulă vînători şi fermieri, iar perioada de dominaţie a artefactelor a fost pînă la aproximativ 1500.

Următoarea etapă au reprezentat-o maşinăriile care au deservit o populaţie de clienţi, pînă la aproximativ 1919. Apoi produsele, fabricate şi distribuite pe scară largă, care au deservit o populaţie de consumatori şi au dominat ţările civilizate pînă la aproximativ 1989.

O categorie mai recentă de obiecte care au transformat şi dominat lumea poartă numele de dispozitive (în original gizmos) şi deserveşte utilizatori finali. Conform lui Sterling, perioada de supremaţie a dispozitivelor a fost între 1989 şi 2004. (Gîndiţi-vă la calculatoarele de tip desktop şi la pagere, de exemplu.)

Pentru obiectele care domină ţările dezvoltate în perioada contemporană, Sterling propune termenul imaginar "spime", manifestări materiale ale unui sistem intangibil de date - precum telefonul mobil inteligent cu care faceţi fotografii, navigaţi pe Internet, vă jucaţi, faceţi filme, trimiteţi SMS, scrieţi pe Twitter, vă verificaţi poziţia pe glob, vizionaţi clipuri, vă citiţi corespondenţa electronică, ascultaţi muzică şi uneori vorbiţi. La fel ca alte aproximativ patru miliarde de persoane din lume cărora Sterling le spune "guralivi".

Fiecare dintre aceste categorii de obiecte (cu utilizatorii de rigoare) a făcut la un moment istoric societatea să treacă de un punct ireversibil şi să dezvolte un imperiu de un fel sau altul. Pentru punctul ireversibil, gîndiţi-vă dacă ar rămîne exact la fel relaţiile dumneavoastră cu societatea în situaţia în care nu aţi mai avea acces la Internet şi la telefonia mobilă. Pentru imperiu, gîndiţi-vă la segmentul de piaţă pe care îl avea compania de stat pentru telefonie fixă în 1990 şi comparaţi-l cu cel pe care îl are în 2010 descendenta ei privatizată, după împămîntenirea în România a operatorilor internaţionali de telefonie mobilă.

Motivul pentru care Bruce Sterling a studiat aceste chestiuni este că, pe termen lung, stilul de viaţă curent din ţările dezvoltate nu este sustenabil, ba chiar afectează grav mediul natural, iar revenirea la o societate trecută, precum cea agrară, nu mai este posibilă. ("V-aţi schimba planul de pensie pe un lingou de aur sau pe un teanc de bancnote?" întreabă autorul.) Tocmai de aceea, Sterling afirmă că va trebui ca tehnologiile din viitorul apropiat să satisfacă una din trei condiţii:

Să fie perisabile, iar după durata de întrebuinţare să se descompună fără să polueze.

Să fie monumentale, pentru a servi numeroase generaţii succesive.

Sau să fie cercetabile, identificabile, inteligente - obiecte dotate cu cipuri RFID care să fie integrate într-un sistem organizat, un Internet fără fir al obiectelor, aşa cum se prefigurează în Spook Country de William Gibson.

Pe ansamblu, pentru o carte atît de scurtă, Shaping Things are darul de a-i instrui pe cititori, de a-i pune pe gînduri, de a-i îndemna la recitire şi de a le oferi sugestii practice pentru viaţa de zi cu zi. Sper ca, alături de dumneavoastră şi de autorul ei, să fiu martorul apariţiei următoarei categorii dominante de obiecte, bioţii, pe care Sterling o prevede pentru 2060.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Mark Dery, "Escape Velocity" (1996)

În 1999, la sugestia domnului Cristian Lăzărescu, am achiziţionat de la Librăria Noi un exemplar dintr-un volum de non-ficţiune de Mark Dery intitulat Escape Velocity: Cyberculture at the End of the Century (Grove Press, New York, 1996). L-am parcurs abia în 2007 (aşa multe cărţi, aşa puţin timp) ca parte din materialul documentar pentru teza mea de doctorat. Şi iată ce am aflat:

Prima parte, intitulată "Turn On, Boot Up, Jack In: Cyberdelia", tratează despre relaţiile dintre contracultura hippie a anilor 1960 şi cibercultura anilor 1990. Unele capitole din această secţiune tratează despre chestiuni generale, cum ar fi mercantilizarea contraculturii. Altele analizează cazuri concrete, precum revista Mondo 2000, lucrările unor autori ciber-psihedelici ca Douglas Rushkoff sau manifestările online ale mişcărilor de tip New Age.

Partea a doua, "Metal Machine Music: Cyberpunk Meets the Black Leather Synth-Rockers", prezintă influenţa fenomenului cyberpunk asupra muzicii. Unele capitole tratează despre muzicieni, ca de exemplu Elliot Sharp şi Nine Inch Nails. Altele discută influenţa muzicii asupra unor autori cyberpunk precum William Gibson, Bruce Sterling, Pat Cadigan şi John Shirley.

Partea a treia, "Waging a Tinkerer’s War – Mechanical Spectacle", analizează conexiunea dintre cibercultură şi spectacolele animatronice, începînd cu cele violente, suprarealiste ale lui Mark Pauline şi terminînd cu cele paşnice de la Disneyland sau Coney Island. Capitolele dedicate artiştilor Chico MacMurtrie şi Brett Goldstone merită atenţie deosebită, întrucît cel dintîi înceţoşează în mod intenţionat graniţele dintre uman şi mecanic, dintre manipulant şi manipulat, iar cel de-al doilea aduce o critică societăţii de consum energofage construindu-şi creaţiile exclusiv din rămăşiţe şi activîndu-le cu apă sau cu aburi.

Partea a patra, "Ritual Mechanics – Cybernetic Body Art", discută despre artişti de avangardă care practică modificarea chirurgicală a trupului ca formă de artă. Unii, precum australianul Sterlac, tind către un viitor postuman. Alţii, ca D.A. Therrien, găsesc inspiraţia mai degrabă în instrumentele de tortură din trecut sau în fanteziile mecanice din romanele lui Ballard.

Oarecum în aceeaşi direcţie se situează şi capitolele din partea a cincea, "Robocopulation: Sex Times Technology Equals the Future", în care autorul prezintă diverse aspecte ale interferenţelor dintre sexualitate şi înalta tehnologie.

Probabil însă că cea mai interesantă secţiune este cea de-a şasea, "Cyborging the Body Politic: Obsolete Bodies and Posthuman Beings", cu capitole dedicate trucajelor numerice din filme, chirurgiei estetice ca modă inspirată de imaginile retuşate cu fotomodele, intruziunilor corporatiste în istoria medicală a angajaţilor, tatuajelor biomecanice şi ipotezei încărcării minţii umane în calculatoare, teme ilustrate adesea cu extrase din romane cyberpunk din anii 1980 şi 1990.

Faţă de alte cărţi cu subiect similar, lucrarea lui Mark Dery pune datele în context social şi cultural, avînd grijă să sublinieze care aspecte ale ciberculturii sînt reale şi deja răspîndite pe scară largă, care sînt în stadiul experimental şi care sînt doar ipotetice. De asemenea, autorul urmăreşte nu numai influenţa pe care iniţiatorii curentului literar cyberpunk au exercitat-o asupra unor creatori de artă, modă sau tehnologie, ci şi cum creaţiile acestora din urmă i-au influenţat pe unii autori cyberpunk în etapele ulterioare ale carierei lor. Spre deosebire de alţi autori, Dery menţine un ton sobru pe tot parcursul cărţii, iar uneori îi critică pe unii dintre entuziaştii ciberculturii şi postumanismului pentru că, prin discursul lor bombastic şi ipotezele lor uneori fantasmagorice, abat atenţia publicului de la chestiuni sociale sau economice reale care şi-ar putea găsi o rezolvare aici şi acum. Poate de aceea, printre recomandările generoase oferite la începutul cărţii de J.G. Ballard, Pat Cadigan şi R.U. Sirius se află şi următoarele rînduri scrise de Bruce Sterling:

"Mark Dery este cineva pe care îl pot recunoaşte ca fiind un critic cultural adevărat, autentic. Într-o mulţime de ciberguru postmoderni, el e ca un cactus printre baloane."

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Tom Hodgkinson, "Cum am ales libertatea" (2006)

În februarie 2010, după ce mă adîncisem în lectura unei capodopere a literaturii cyberpunk, am făcut greşeala să deschid un volum de Tom Hodgkinson, Cum am ales libertatea - mic tratat pentru o viaţă fără griji (Colecţia Bonton, Editura Nemira, Bucureşti, 2007) şi, spre surprinderea mea, am lăsat deoparte şi cyberpunk, şi orice altceva, m-am pus pe citit şi am parcurs acest volum într-o zi şi jumătate. Adevărul e că îmi vine greu să îi rezist unei cărţi care îmi oferă ceea ce vreau să aflu, într-o formă considerabil mai documentată şi mai agreabilă decît aş fi în stare să produc eu însumi.

Ce ne prezintă cartea lui Tom Hodgkinson? Pe scurt, reţeta fericirii altfel decît în reclamele de la televizor. Mai bine zis, exact pe dos decît în reclamele de la televizor. Cum aş fi putut lăsa o asemenea carte necitită?

Ceea ce ne oferă autorul este un fel de tratat filosofic pe înţelesul tuturor. Ca să nu fiu înţeles greşit, mă grăbesc să adaug că subiectele filosofice abordate în acest volum sînt de ordin foarte practic, se bazează în egală măsură pe experienţa personală a autorului şi pe numeroase exemple istorice şi pleacă de la premisa străveche că filosofia ar trebui să ne ajute să înţelegem lumea, locul nostru în ea (şi eventual calea către fericire) mai degrabă decît să le dea filosofilor prilejul să dezbată chestiuni foarte tehnice într-un jargon pe care nu îl înţeleg decît ei.

Cum am ales libertatea (care în versiunea originală are un titlu şi mai sugestiv, How to Be Free) este împărţit în capitole scurte şi antrenante despre subiecte precum atitudinea pe care o avem faţă de viaţă, relaţiile cu familia, relaţiile cu copiii, relaţiile la locul de muncă, relaţiile cu mediul înconjurător, autonomia energetică, autonomia alimentară, raportarea noastră la mijloacele de comunicare în masă şi aşa mai departe.

Toate aceste chestiuni (şi multe altele) sînt examinate din perspectiva autorului, din perspectiva culturii dominante occidentale (de sorginte protestantă, puritană), din perspectiva contraculturii (fie ea hippie sau punk) şi din perspectiva unei culturi mai vechi, medievală şi catolică. Spre surprinderea şi încîntarea mea, autorul îşi încurajează cititorii să fie destinşi, manieraţi, cooperanţi, cumpătaţi şi orientaţi către aprecierea vieţii mai degrabă decît încrîncenaţi, bădărani, agresivi, cheltuitori şi orientaţi către carieră şi cîştig. Fie că e vorba despre hrană, artă, vocaţii, meşteşuguri sau educaţie, principiile punk precum Do-It-Yourself sau neîncrederea în autorităţile centralizate reapar frecvent, ca şi poveţe mai vechi referitoare la întrajutorare şi la sprijin reciproc.

Printre sfaturile urgente date de autor se numără şi acelea de a renunţa la automobil şi la cărţile de credit, de a înlocui televiziunea şi revistele cu foi lucioase cu compania prietenilor şi cu lectura cărţilor, de a renunţa la lucrurile inutile şi de a învăţa meşteşugurile şi grădinăria.

Dincolo de multitudinea de aspecte practice atinse de acest tratat, rămîne o chestiune de ordin general: În loc să ne facem griji pentru viitor, nu ar fi de preferat să trăim prezentul cu bucurie, înţelepciune şi cumpătare?

În urma lecturii acestei cărţi, m-am felicitat încă o dată pentru un număr de decizii pe care le-am luat în viaţă, cum ar fi aceea de a-mi urma vocaţia mai degrabă decît o carieră într-o corporaţie cu program de la nouă la cel puţin cinci, sau aceea de a nu urmări viaţa politică, sau aceea de a renunţa la televizor, sau aceea de a refuza să-mi doresc produse şi servicii pe care industria reclamelor îmi spune zilnic că trebuie să mi le doresc.

Poate că printre paginile volumului Cum am ales libertatea veţi găsi şi dumneavoastră un sfat util sau o perspectivă diferită de aceea din mass media sau o confirmare a unor valori în care credeaţi deja. Iar în ceea ce priveşte capodopera cyberpunk despre care aminteam la începutul acestei recenzii, vă promit că am să vă dau detalii cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

T. Pratchett, I. Stewart & J. Cohen, 'The Science of Discworld III' (2005)

Cu cîţiva ani în urmă, cînd am citit The Science of Discworld, am fost extrem de impresionat de ideea lui Terry Pratchett de a folosi extraordinara popularitate a Lumii Disc ca o ocazie pentru a-i oferi publicului cititor nu numai divertisment, ci şi educaţie. Cînd s-a publicat The Science of Discworld II: The Globe, am primit-o cu la fel de mult entuziasm. De aceea, timp de doi ani, am aşteptat cu deosebit interes cel de-al treilea volum din această serie de popularizare a ştiinţei.

Apoi, în iulie 2007, complet din senin, am găsit un exemplar din The Science of Discworld III: Darwin’s Watch (Editura Ebury, Londra, 2006) şi l-am parcurs în cîteva zile. În cele ce urmează, am să vă împărtăşesc şi dumneavoastră ce am aflat:

După cum probabil ştiţi, The Science of Discworld trata despre astronomie, astrofizică şi evoluţia vieţii pe Pămînt, în vreme ce The Globe se concentra asupra etologiei, antropologiei şi studiilor culturale. Darwin’s Watch se ocupă pe larg de evoluţionism, dar şi de zone conexe precum genetica şi biochimia. În trecere, volumul demolează teorii precum creaţionismul şi discută ipoteze cum ar fi universurile paralele imaginate de fizicieni.

Deşi numeroase concepte din această carte sînt fie extrem de noi sau prea puţin cunoscute publicului larg, Ian Stewart şi Jack Cohen reuşesc foarte bine să le prezinte într-un mod inteligibil şi agreabil. Şi, pentru a furniza liantul narativ dintre secţiunile de popularizarea ştiinţei, Terry Pratchett a scris o poveste în care Inspectorii realităţii au invadat Lumea Rotundă şi conspiră să-l împiedice pe Charles Darwin să scrie Originea speciilor. În această istorie alternativă, cartea lui fictivă Teologia speciilor duce la o stagnare a ştiinţei şi tehnologiei, omenirea nu mai dezvoltă programele spaţiale din secolul al douăzecilea, iar următoarea glaciaţiune distruge viaţa de pe Pămînt.

Sau ar fi distrus-o dacă vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută nu ar fi intervenit, conduşi de Mustrum Ridcully…

Prin comparaţie cu primele două volume din serie, Darwin’s Watch este ceva mai scurtă şi (cel puţin pentru mine) întrucîtva mai puţin captivantă. În mod repetat, autorii menţionează fundamentalismul religios şi efectele lui actuale, ca şi căile de atac ale creaţioniştilor împotriva evoluţionismului.

Pe de altă parte, ultimele capitole ale cărţii laudă cadrul social, cultural şi educaţional care a dus la apariţia savanţilor precum Charles Darwin şi arată riscurile la care s-a expus societatea britanică în ultimele decenii îndepărtîndu-se de spiritul şi valorile victoriene.

Pe ansamblu, Darwin’s Watch este o lectură instructivă şi, în zone unde se susţine că Marele Canion ar fi un rezultat al potopului biblic, necesară. Pe o piaţă literară fantasy invadată de cărţi-stereotip, un asemenea volum este ca o gură de aer proaspăt. Îl puteţi găsi şi dumneavoastră la importatorii mei preferaţi de la librăria Nautilus, http://nautilus.ro.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Malcolm Gladwell, 'Blink' (2005)

Pe la mijlocul lunii octombrie 2009, entuziasmat fiind după lectura volumului The Tipping Point, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, Nautilus (http://nautilus.ro), o altă carte de Malcolm Gladwell intitulată Blink - The Power of Thinking without Thinking (Editura Penguin, Londra, 2006). Am parcurs-o în cîteva zile şi, cu toate că tratează un subiect mult mai larg decît The Tipping Point, mi s-a părut ceva mai puţin utilă.

Să vedem împreună de ce:

Teza cărţii este că, pe lîngă aptitudinea gîndirii analitice, oamenii au şi capacitatea de a judeca lucrurile dintr-o ochire şi de a lua decizii rapide, de moment. Introducerea descrie un caz în care angajaţii unui muzeu au achiziţionat o statuie grecească, iar un număr de specialişti au simţit dintr-o ochire că statuia era falsă. Primul capitol prezintă teza cărţii.

Al doilea capitol tratează despre aspectele psihologice şi neurologice ale acestei aptitudini. Cel de-al treilea explorează limitele acestei aptitudini, cazurile în care atribuim false calităţi intelectuale sau morale unor persoane cu un aspect fizic impresionant, iar ca ilustraţie a acestei noţiuni autorul discută despre un politician mediocru, dar foarte arătos, care a ajuns preşedintele Statelor Unite ale Americii în 1920.

Capitolul al patrulea conţine un studiu de caz despre un ofiţer superior, veteran din Vietnam, care într-o simulare de conflict din 2002, jucînd rolul unui dictator din Golful Persic, a învins forţele americane cu ajutorul unor metode intuitive, neconvenţionale, complet diferite de cele suprasaturate de informaţii ale Pentagonului.

Capitolul al cincilea prezintă cazul unui muzician de culoare, Kenna, care a cucerit publicul de la concerte şi specialiştii cu stilul său muzical greu de încadrat, dar care nu a fost sprijinit în cariera muzicală de posturile de televiziune muzicale pentru că nu trecuse cu bine de sondajele de opinie riguroase. Pornind de la acest caz, autorul discută contrastul dintre rezultatele de la teste (fie că e vorba de muzică sau de băuturile răcoritoare) şi cele din viaţa reală.

Capitolul al şaselea, în schimb, arată efectele pe care le are asupra minţii umane comprimarea evenimentelor dincolo de cele cîteva secunde în care putem lua o decizie de moment. Autorul discută aici evenimente de ordinul fracţiunilor de secundă, iar unele cazuri implicînd activitatea poliţiştilor în cartiere rău-famate din marile oraşe americane sînt de-a dreptul şocante.

Volumul se încheie cu o secţiune de concluzii în care, pe lîngă avantajele şi dezavantajele judecăţii de moment, ni se prezintă şi un studiu de caz din lumea muzicii simfonice în care a fost implicat dirijorul român Sergiu Celibidache.

Pe ansamblu, Blink este o carte instructivă despre puterea subconştientului adaptiv, iar unele dintre cazurile prezentate, referitoare la practica medicală sau la interpretarea mimicii şi percepţia stărilor emoţionale ale oamenilor, sînt cît se poate de educative. Cum am o puternică înclinaţie către gîndirea analitică, raţională, destule dintre aceste informaţii prezentate de Malcolm Gladwell despre gîndirea sintetică, intuitivă mi s-au părut destul de nefamiliare. Dar asta a făcut volumul Blink cu atît mai interesant.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Malcolm Gladwell - 'The Tipping Point' (2000)

Spre sfîrşitul lunii septembrie 2009, mergînd în vizită la importatorii mei preferaţi de la librăria Nautilus (http://nautilus.ro), am achiziţionat o carte despre care aflasem de pe coperta volumului Microtrends. Cartea se intitula The Tipping Point: How Little Things Can Make a Big Difference (Editura Back Bay, Little, Brown şi compania, New York, 2001) şi trata despre diverse fenomene sociale.

Am parcurs-o în trei zile şi iată ce am aflat:

The Tipping Point (adică "Punctul de cotitură") se bazează pe două idei fundamentale. Una este că fenomenele sociale se aseamănă cu epidemiile. Cealaltă este că ambele cresc sau scad nu liniar, ci urmînd o curbă exponenţială.

Introducerea prezintă aceste două idei alături de un exemplu de creştere exponenţială şi de unul de descreştere abruptă, apoi menţionează cîteva idei importante ale cărţii, noţiuni care urmează să fie discutate pe larg în capitolele următoare.

Capitolul întîi tratează cu exemple despre cele trei reguli ale epidemiei, reguli pe care autorul le numeşte Legea Celor Puţini, Factorul Aderenţă şi Puterea Contextului.

Capitolul al doilea discută Legea Celor Puţini: Conectorii, Experţii şi Vînzătorii. Malcolm Gladwell demonstrează, cu studii de caz, că răspîndirea unei ştiri din gură în gură (fie că ştirea se referă la un restaurant, la un film sau la un tip de încălţăminte) este mult mai eficientă dacă este efectuată de următoarele tipuri de persoane: conectori, care au numeroşi cunoscuţi în diverse grupuri socio-profesionale; experţi, care au cunoştinţe vaste şi care se bucură de încrederea multor persoane; vînzători, care sînt carismatici şi care pot convinge rapid pe aproape oricine să cumpere un produs sau un serviciu ori să se alăture unei cauze.

Capitolul al treilea prezintă Factorul Aderenţă şi ia ca studiu de caz succesul unor seriale TV precum Sesame Street în anii 60 şi 70, respectiv Blue's Clues în anii 90, în alfabetizarea preşcolarilor.

Capitolul al patrulea se ocupă de Puterea Contextului şi urmăreşte creştera şi descreşterea criminalităţii din New York între 1965 şi 1995. Am fost plăcut surprins să constat că metodele folosite pentru curăţarea metroului new-yorkez au fost aplicate după anul 2000 şi la curăţarea metroului bucureştean.

Capitolul al cincilea se concentrează tot asupra Puterii Contextului, însă tratează despre factorii de coeziune din grupurile umane. Aparent, limita maximă pînă la care un grup îşi păstrează unitatea este de 150 de persoane, după care grupul prezintă tendinţa de a se fragmenta.

Capitolul al şaselea conţine studii de caz despre zvonuri, pantofi de sport şi puterea traducerii. Conform autorului, pentru ca o modă să treacă de la micul grup de inovatori şi de la minoritatea adoptivilor timpurii la majoritatea publicului, grupuri-cheie de conectori, experţi şi vînzători trebuie să "traducă" sau să adapteze moda pentru gusturile şi nevoile maselor.

Capitolul al şaptelea prezintă studii de caz despre epidemia de sinucideri din Micronezia, moda fumatului printre adolescenţii americani şi necesitatea creării unor ţigarete care să nu ducă la dependenţă. În fiecare dintre cazuri, autorul demonstrează că anumite forme de comportament se încadrează într-un limbaj codificat, înţeles de membrii unei comunităţi culturale. Pentru ambele "epidemii", Gladwell propune soluţii bazate pe oprirea tendinţelor înaintea trecerii lor de punctul de cotitură.

Concluziile reamintesc principalele concepte ale cărţii şi îi îndeamnă pe cititori să privească lumea cu alţi ochi, să sprijine apariţia unor tendinţe pozitive şi să împiedice escaladarea tendinţelor negative prin aplicarea judicioasă a unor eforturi mici în anumite puncte inteligent alese.

The Tipping Point se remarcă în primul rînd prin claritate, concizie, coerenţă şi bună organizare. Mai degrabă decît să examineze starea întregii lumi, precum Alvin şi Heidi Toffler în Revolutionary Wealth, Malcolm Gladwell prezintă un model (cel epidemiologic) şi o analogie pe care o aplică de la ridicarea unui roman la statutul de best-seller la stăvilirea criminalităţii într-un mare oraş american. Fiecare dintre conceptele expuse este definit limpede şi ilustrat cu studii de caz, iar funcţionarea întregului model teoretic este demonstrată cu dovezi convingătoare în fiecare dintre aceste studii.

De asemenea, Gladwell a reuşit să creeze paralele între cazuri individuale relevante (precum cel de importanţă istorică a lui Paul Revere şi al organizării insurecţiei armate americane împotriva invadatorilor britanici) şi fenomene sociale ample, uşurînd înţelegerea de către cititori a unor tendinţe sociale sau culturale care altfel ar fi putut să pară destul de impersonale.

În urma acestei lecturi, nu pot decît să îi îndemn pe aceia dintre dumneavoastră care lucrează în mediul de afaceri, în comerţul cu amănuntul, în cultură, în administraţia publică, în apărarea legii sau în medicină să parcurgă The Tipping Point cu luare-aminte. Volumul conţine cîteva lecţii deosebit de utile care, aplicate judicios, pot duce la rezultate spectaculoase.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Mark J. Penn & E. Kinney Zalesne, 'Microtrends' (2007)

La începutul lunii iulie 2009, mergînd în vizită la importatorii mei preferaţi, Nautilus (http://nautilus.ro), am dat peste o carte cu un titlu incitant: Microtrends - The Small Forces Behind Tomorrow's Big Changes (Editura Twelve, New York, 2008). Am cumpărat-o, am răsfoit-o, după un timp am cedat ispitei şi am început să o citesc, iar în cele din urmă am constatat că este extrem de captivantă - poate cea mai interesantă carte de non-ficţiune din cîte am parcurs de la Doctrina şocului încoace.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Premisa volumului Microtrends este că, pe lîngă tendinţele majore precum cele identificate de Alvin Toffler în Şocul viitorului şi Al Treilea Val sau de John Naisbitt în Megatendinţe şi Megatendinţe 2000, societatea este afectată şi de o mulţime de microtendinţe, unele contradictorii sau complementare, care pot avea un efect disproporţionat în raport cu numărul persoanelor care le formează atît timp cît aceste tendinţe pun în mişcare minimum unu la sută dintre membrii societăţii. Pe parcursul cărţii, autorii identifică şaptezeci şi cinci de asemenea microtendinţe, cele mai multe dintre ele în Statele Unite ale Americii, cîteva în Vietnam, Uniunea Europeană, Rusia, China şi India.

(Probabil mă veţi întreba de ce ar trebui să ne intereseze unele schimbări incipiente din altă ţară aflată în altă emisferă. Un răspuns, de la John Naisbitt citire, este că în ultimele cîteva decenii unele valuri de schimbare au pornit de pe coasta de vest a S.U.A., au traversat continentul nord-american, apoi Atlanticul, au parcurs Europa Occidentală şi au ajuns în cele din urmă şi la noi. Utilizarea calculatoarelor personale şi ascultarea muzicii la iPod ar fi numai două exemple de asemenea schimbări care au început în Silicon Valley şi au ajuns cu oarecare întîrziere şi în ţara noastră.)

Pentru mai uşoara înţelegere a cărţii, autorii au dedicat cîte un capitol fiecăreia dintre microtendinţe şi au grupat capitolele tematic, pe secţiuni.

Partea întîi tratează despre tendinţe legate de iubire, sex şi relaţii. Poate cea mai îngrijorătoare este că o proporţie crescîndă de femei americane suferă de pe urma unui dezechilibru demografic.

Partea a doua se ocupă cu viaţa profesională, unde din ce în ce mai mulţi pensionari continuă să lucreze, iar femeile tind să domine numeric profesiile umaniste.

Partea a treia examinează tendinţe rasiale şi religioase, unele previzibile (precum acceptarea evreilor în societatea americană), altele surprinzătoare (cum ar fi apariţia unui segment demografic de imigranţi mexicani protestanţi).

Partea a patra prezintă tendinţe legate de sănătate şi bunăstare, dintre care cel puţin una, referitoare la preocuparea crescîndă pentru prevenirea cancerului de piele, a fost prevăzută din 1993 de William Gibson în romanul Lumină virtuală.

Partea a cincea discută tendinţe emergente din viaţa de familie, cum ar fi taţii înaintaţi în vîrstă cu copii mici, cuplurile care preferă să aibă animale de casă mai degrabă decît copii sau fiii care îşi îngrijesc părinţii bătrîni şi bolnavi.

Partea a şasea are ca subiect politica, iar cea mai îngrijorătoare tendinţă din acest domeniu este că politicienii şi societatea civilă trebuie să integreze social peste 650 000 de deţinuţi eliberaţi în fiecare an în S.U.A. - faţă de aproximativ 100 000 în 1973.

Partea a şaptea se concentrează asupra adolescenţilor, de la cei preocupaţi de tricotaj la cei care au iniţiat deja afaceri prospere pe Internet. Poate cea mai îmbucurătoare microtendinţă din această secţiune o reprezintă un segment demografic al adolescenţilor de culoare preocupat de succesul academic şi de munca voluntară în serviciul comunităţii.

Partea a opta tratează despre mîncare, băutură şi dietă, unde unele tendinţe sînt interesante (precum numărul crescînd al copiilor şi tinerilor vegetarieni), altele alarmante (cum ar fi abuzul de cofeină şi de băuturi energizante).

Partea a noua prezintă microtendinţe legate de stilul de viaţă, spre exemplu apariţia unui segment de populaţie cu capacitate sporită de concentrare a atenţiei pe termen lung sau creşterea numărului taţilor care petrec mai mult timp cu copiii.

Partea a zecea discută tendinţe legate de bani şi de clase sociale. Poate cea mai importantă microtendinţă din această secţiune, dacă nu chiar din toată cartea, este numărul crescînd al persoanelor falimentare din clasa de mijloc. Întrucît Microtrends a fost publicată iniţial în 2007, capitolul acesta poate fi văzut ca un avertisment timpuriu asupra crizei financiare şi imobiliare care avea să afecteze societatea americană un an mai tîrziu.

Partea a unsprezecea se ocupă de înfăţişare şi modă, de la tatuaje la chirurgia estetică şi de la persoanele neglijente la femeile minione ignorate de magazinele de confecţii.

Partea a douăsprezecea, dedicată tehnologiei, răstoarnă cu dovezi convingătoare cîteva prejudecăţi şi demonstrează că tinerii preocupaţi de tehnologie au ajuns să fie cei mai activi pe plan social, respectiv că în S.U.A. cele mai multe automobile sînt achiziţionate de femei.

Partea a treisprezecea este dedicată timpului liber şi divertismentului. Unele microtendinţe identificate aici sînt în ton cu individualismul american (precum preferinţa crescîndă pentru sporturi individuale în defavoarea celor de echipă), altele sînt reciproc complementare (cum ar fi creşterea peste 33 de ani a vîrstei medii a practicanţilor de jocuri pe calculator şi înmulţirea ascultătorilor de muzică clasică).

Partea a paisprezecea prezintă tendinţe din domeniul educaţiei, dintre care rata crescîndă a abandonului universitar, preferinţa unora pentru educaţia la domiciliu în locul celei de la şcoală şi înstrăinarea tinerilor americani de ştiinţele exacte în favoarea celor umaniste par să fie destul de familiare.

A cincisprezecea secţiune, şi cea mai consistentă, se concentrează asupra unor tendinţe internaţionale, de la achiziţia de locuinţe americane de către cetăţeni străini la apariţia cuplurilor britanice care îşi petrec timpul împreună, dar locuiesc separat, şi de la emanciparea feminină din India la dezvoltarea economică semnificativă din Vietnam.

Concluziile recapitulează principalele idei ale cărţii, de această dată corelate unele cu altele, şi pledează încă o dată pentru uneltele sociologiei: sondajul de opinie, cercetarea comparativă a datelor, studierea realităţii din teren mai degrabă decît preluarea opiniilor nefondate din mass media.

Microtrends se face remarcată nu numai prin rigurozitatea cu care susţine fiecare afirmaţie cu date, statistici şi grafice, ci şi prin claritatea expunerii şi prin umorul fin, de oameni de lume, cu care autorii pigmentează subiecte care altfel ar fi putut părea seci. Nu pot decît să îi laud pe Mark J. Penn şi E. Kinney Zalesne pentru modul în care au transformat nişte informaţii oarecum aride într-o carte foarte captivantă şi (precum şoricelul care zguduia un pod alergînd pe lîngă un elefant), alături de Bill Gates şi de Bill Clinton, vă recomand Microtrends din toată inima.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)