William Manchester, "A World Lit Only by Fire" (1992)

Rar în ultimii ani mi-a fost dat să mă captiveze lectura unei cărți în asemenea măsură. Să începem însă cu începutul.

În primele zile ale lunii septembrie 2016, la recomandarea bunului meu prieten, Liviu Moldovan, am achiziționat de la anticariatul Antic ExLibris un exemplar dintr-o lucrare a istoricului american William Manchester, A World Lit Only by Fire - The Medieval Mind and the Renaissance: Portrait of an Age (Back Bay Books, Little, Brown & co, New York, 1993). Oarecum spre surprinderea mea, am parcurs cartea în mai puțin de douăzeci și patru de ore.

Și iată ce am aflat:

Volumul începe cu o notă a autorului, în care explică modul în care  a început acest proiect - ca o introducere de cel mult douăsprezece pagini la o istorie a primei circumnavigații. (Lucrarea are peste trei sute.)

Partea întâi, "Mintea medievală", prezintă succint lumea medievală europeană și stilul de viață al europenilor medievali.

Partea a doua, cu mult mai amplă, "Sfărâmarea", tratează pe larg despre mișcări culturale de la finalul Evului Mediu (Renașterea, Reforma) și despre consecințele lor politice și sociale. Galeria de portrete este impresionantă, de la Leonardo da Vinci la Erasm din Rotterdam și de la familia Borgia la Martin Luther. La fel de impresionantă este minuțiozitatea cu care autorul a documentat și prezentat rețeaua de relații și evenimente dintre aceste personaje ilustre - căci adesea un papă corupt a sponsorizat un artist de geniu, iar un monarh însetat de putere i-a oferit protecția sa unui cărturar umanist.

Partea a treia, "Un bărbat singur", plasează expediția lui Magellan în acest context, după care prezintă evenimentele din expediție și consecințele revenirii supraviețuitorilor în Europa. (Căci dogma catolică a sistemului ptolemaic, cu Pământul plat așezat în centrul Universului, nu avea să-și mai revină niciodată.)

Am fost foarte atras de stilul clar și dinamic în care este scrisă cartea - secțiuni scurte, ușor de parcurs, limbaj accesibil.

De asemenea, am fost plăcut impresionat de galeria de ilustrații din text - portrete, hărți, gravuri de epocă.

Pe de altă parte, ca urmare a timpului petrecut în mediul universitar, am ajuns să fac distincția între lucrările de popularizarea științei și cele de specialitate. Deși A World Lit Only by Fire se încheie cu o bibliografie consistentă și cu un index, profesorul universitar William Manchester a conceput-o din start ca pentru publicul larg și a scris-o ca atare.

Poate tocmai de aceea, volumul a devenit o carte de mare succes. În ceea ce mă privește, intenționez să reiau și să parcurg o altă lucrare, de cu totul altă factură, a profesorului universitar american: Goodbye, Darkness.

Dar despre aceea vom discuta cu altă ocazie. 

Paolo Bacigalupi, "The Drowned Cities" (2012)

În luna iunie 2011, la Ţesătorul, vă relatam despre un roman pentru adolescenţi intitulat Ship Breaker. La începutul lunii septembrie a acestui an, am avut ocazia să citesc un alt roman de Paolo Bacigalupi, The Drowned Cities (Editura Little, Brown & Co, New York, 2012). L-am parcurs în două zile.

Şi iată ce am aflat:

Acţiunea din The Drowned Cities se petrece în acelaşi viitor apropiat ca şi cea din Ship Breaker. De această dată, personajele principale sînt implicate într-un fel sau altul într-un război civil din zona vechiului oraş New Orleans, acum inundat. Unul dintre personajele principale este Tool, un soldat postuman modificat genetic. Singurul supravieţuitor din compania sa, Tool a ajuns să fie ţinut prizonier de oamenii unui colonel şi silit să lupte în arenă. Numai că Tool izbuteşte să evadeze...

Alte personaje principale sînt Mahlia, doctorul Mahfouz şi Mouse. Mahfouz a venit în America voluntar, pentru a oferi ajutor medical, în vreme ce Mahlia este fiica nelegitimă a unui ofiţer chinez din trupele de menţinere a păcii şi a unei colecţionare de artă. Dar trupele de menţinerea păcii au plecat de mult, iar miliţiile locale vînează, torturează şi ucid persoanele cu înfăţişare asiatică. Mahlia însăşi a fost mutilată şi, fără intervenţia lui Mouse, foarte probabil ar fi fost ucisă de cîţiva soldaţi adolescenţi.

Cei doi copii găsesc în mlaştini soldatul postuman grav rănit, în agonie, iar satul lor este invadat de tineri soldaţi care îl caută pe Tool. Într-o primă fază, reuşesc să dejoace planurile soldaţilor şi, cu ajutorul lui Mahfouz, să-i ofere îngrijire medicală lui Tool, însă ulterior soldaţii îl ucid pe medic şi-l iau prizonier pe Mouse. Mahlia caută să-l convingă pe Tool să o ajute să plece spre nord, pentru a recupera o parte din colecţia mamei ei şi apoi pentru a ieşi din teatrul de război, dincolo de ceea ce cîndva fusese Washington, D.C.

În paralel cu odiseea celor doi are loc transformarea lui Mouse în soldat, iar ritualurile includ însemnări cu fierul roşu, beţii, destrăbălare, dar şi torturi aplicate civililor. Cele două planuri narative converg în fosta capitală a federaţiei americane, unde două miliţii separatiste sînt prinse într-o încleştare apocaliptică. Mahlia reuşeşte să plece spre teritorii mai sigure, în vreme ce Tool alege să se întoarcă în teatrul de război - căci pentru asta fusese creat.

Punctul de vedere ales de autor este onmiscienţa selectivă multiplă. Rînd pe rînd, naratorul ne relatează percepţiile, gîndurile, emoţiile şi acţiunile lui Tool, ale Mahliei, ale lui Mouse şi ale unor personaje secundare, iar stilul indirect liber în care sînt redate acestea e adaptat cu grijă la fiecare dintre ele. În această privinţă, Paolo Bacigalupi, deşi relativ tînăr, este deja un maestru.

Tot cu măiestrie este structurată şi lumea imaginară din fundal - o Americă sfîşiată de războaie civile în care străinii sînt trataţi cu suspiciune şi ostilitate, civilii sînt brutalizaţi şi jefuiţi, iar aşa-zişii soldaţi sînt minori needucaţi, prost echipaţi şi manipulaţi cu cinism de către adulţii din eşalonul superior. Ca şi George Orwell, care în O mie nouă sute optzeci şi patru a transplantat ororile Marii Terori staliniste într-o ipotetică Mare Britanie viitoare, Paolo Bacigalupi intensifică grozăviile războaielor civile din zone precum Libanul, fosta Iugoslavie sau Ruanda transferîndu-le într-o imaginară Americă viitoare şi relatîndu-le cu obiectivitate de reporter şi cu detalii minuţioase şi extrem de plauzibile.

Mesajul din subtext este că cine seamănă vînt culege furtună, iar autorul declară uneori în interviuri că a ales să li se adreseze adolescenţilor cu speranţa că modul lor de gîndire, sistemul lor de valori şi tiparele lor comportamentale încă mai pot fi schimbate în bine. Cu puţin noroc, poate că în viitor Paolo Bacigalupi va reveni la această lume distopică, de după epuizarea rezervelor de ţiţei, iar seria începută cu Ship Breaker şi continuată cu The Drowned Cities se va rotunji într-o trilogie.

În ceea ce mă priveşte, abia aştept să citesc încă o carte de acelaşi autor - pentru că mai aşteaptă la raft cel puţin trei. Dar despre acelea vom discuta cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)