Neal Stephenson & Frederick George, "The Cobweb" (1996)

Imagine preluată de pe situl penguin.com.au

La mijlocul lunii mai 2004, chiar în ziua când lansam simultan volumele Necropolis (ediția a doua) și An/Organic (ediția întâi), am primit cadou, din partea domnului Bogdan Tudor Bucheru, un colet cu cărți din Statele Unite ale Americii - între care al doilea roman scris de către Neal Stephenson în colaborare cu unchiul său, Frederick George - The Cobweb (editura Bantam Books, New York, 1996). L-am parcurs în același an.

Și iată ce am aflat:

Dacă Interface era plasat în ceea ce, la mijlocul anilor 1990, se presupunea că avea să fie viitorul apropiat, The Cobweb se petrece în ceea ce, pe atunci, era trecutul recent. Mai exact, în 1990, în vremea operațiunilor militare americane din Kuweit, șeriful adjunct Clyde Banks, dintr-un orășel din Iowa, rămâne să aibă grijă de fiica sa de cinci luni, căci doamna Désirée Banks a fost chemată în serviciul militar în Orientul Mijlociu.

Din păcate, Clyde descoperă că, la universitatea din apropiere, expatriații irakieni pregătesc un atac biologic asupra populației civile americane, iar protagonistul trebuie să intervină ca să oprească inițierea unei epidemii locale de botulism.

Cum, la data când am citit prima oară The Cobweb, parcursesem relativ recent și apreciasem mult precedentul roman al celor doi autori americani, Interface, mărturisesc că așteptările mele erau destul de mari.

Din acest punct de vedere, recunosc că prima lectură m-a cam dezamăgit. (Firește, poate că ar fi trebuit să iau în calcul ideea că domnul Neal Stephenson și unchiul său, Frederick George, deciseseră în anii 1990 să scrie romane techno-thriller doar ca să se amuze.)

Pe de altă parte, cum, între timp, am citit alte romane mai recente ale lui Neal Stephenson, precum Reamde sau Termination Shock, în care componenta techno-thriller e mai vizibilă, iar cea științifico-fantastică e în bună parte atenuată, probabil că, la o a doua lectură, aș trata The Cobweb cu mai multă îngăduință. În fond, e literatură de consum, cu o premisă interesantă, cu o scriitură clară, inteligibilă, cu o intrigă captivantă și cu un protagonist destul de simpatic.

E drept și că am fost mult mai impresionat de romane ulterioare ale lui Neal Stephenson, precum The Confusion sau The System of the World din Ciclul Baroc. Însă, despre acelea, rămâne să discutăm în detaliu cu alte prilejuri tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Cory Doctorow, "Red Team Blues" (2023)

Imagine preluată de pe situl Macmillan.com

Pe 25 aprilie 2023, unul dintre autorii mei preferați, domnul Cory Doctorow, a publicat cel mai recent roman al său, intitulat Red Team Blues (editura Tor Books, New York, 2023). O săptămână mai târziu, în prima decadă a lunii mai, am parcurs acest roman în trei zile.

Și iată ce am aflat:

 

Protagonistul-narator, Martin Hench, are șaizeci și șapte de ani și călătorește cu un autocar care, cândva, fusese vehiculul de turneu al unei trupe rock. Un vechi prieten, Danny Lazer, îl invită la locuința lui din Palo Alto și îi cere ajutorul pentru recuperarea unui laptop furat în care se află cheile de acces la registrele unei criptomonede, Trustlesscoin. În cazul în care aceste chei de acces ajung la cine nu trebuie, Danny Lazer riscă să își piardă vasta avere de 1,2 miliarde de dolari, care e camuflată în investiții și conturi offshore.

Martin acceptă misiunea, contra unui comision de 25% din averea lui Danny Lazer. Prin investigații online, apoi pe teren, le ia urma celor care furaseră laptopul, însă constată că aceștia, refugiați într-o zonă împădurită și prea puțin circulată, fuseseră găsiți de agenții unor forțe oculte, torturați și uciși.

Protagonistul recuperează discret laptopul, după care alertează autoritățile și îi predă laptopul păgubașului (care îl distruge rapid), apoi ia contact cu o firmă de avocatură, condusă de Ira Hermann, pentru transferul comisionului (sub formă de acțiuni și proprietăți) și pentru gestionarea acestuia.

Din păcate, Danny Lazer piere în somn, iar Martin Hench, după ce participă la înmormântarea vechiului său prieten (și îi consolează tânăra văduvă), supraviețuiește unui accident auto care, la o investigație mai atentă, se dovedește a fi fost consecința unui sabotaj. Căci o grupare de miliardari, Zeta, în colaborare cu o clică azeră, a aflat despre cheile de acces la registrele criptomonedei și dorește să le obțină, după care să îl ucidă pe protagonist.

Martin caută să aibă un profil mai discret, semnalându-le în același timp azerilor, prin intermediul unui refugiat ungur, Sebo Szarka (un consultant pentru spălare de bani), că nu deține cheile de acces. Un agent al Departamentului pentru Securitate Domestică, Waterman Bates, îl interceptează pe protagonist și îl convinge să stea câteva zile într-o casă conspirativă, în timp ce i se aranjează plecarea în străinătate, ca să-și poată trăi pe ascuns restul vieții.

Din păcate, intervin agenți ai Trezoreriei și îl trimit pe agentul Bates în altă misiune, iar Martin evadează din casa conspirativă, trăiește o vreme printre boschetarii din San Francisco, apoi într-o zonă rurală, într-un cort, și investighează online cine erau membrii grupării Zeta și cum erau organizați, după care cauzează un conflict între câteva grupuri oculte, în urma căruia mai multe personaje-cheie sunt asasinate.

În cele din urmă, protagonistul își completează declarația de avere (ocazie cu care Fiscul află despre locuri offshore în care erau ascunse averile ilicite ale clienților doamnei Hermann) și cimentează relația pe care o începuse cu o femeie între două vârste, Ruth Schwartzburg - iar autocarul, care îi servise protagonistului drept locuință vreme de mai mulți ani, le este donat unor persoane fără locuință care îl ajutaseră la greu.

Romanul se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu lista bibliografică a autorului și cu o notă biografică a domnului Cory Doctorow.

 

Prima surpriză referitoare la Red Team Blues a fost că autorul, cunoscut mai ales pentru romane postcyberpunk, precum Makers, și pentru romane young adult, ca Little Brother, s-a aventurat, de această dată, pe tărâmul literaturii polițiste și al romanelor techno-thriller.

Astfel, prima parte a romanului, cu ancheta pentru recuperarea unui obiect furat, amintește, în privința convenției literare, de Șoimul maltez al lui Dashiell Hammett, a doua parte, cu declanșarea conflictului între grupuri rivale, evocă Red Harvest  de același autor, iar, în ceea ce privește punctul de vedere și stilul narativ, Red Team Blues amintește de romanele lui Raymond Chandler care îl au ca protagonist-narator pe detectivul particular Philip Marlowe.

Tot în această convenție a literaturii de consum se înscrie și maniera în care e scris romanul - concis, clar, cu un limbaj destul de accesibil, cu un ritm alert și cu frecvente răsturnări de situație. Desele elemente descriptive, de peisaje urbane și rurale sau de interioare, sunt evocative, dar foarte atent dozate, ca să nu încetinească, cumva, ritmul acțiunii.

Am apreciat și caracterizarea personajelor, prin înfățișare, prin discurs și prin acțiune - căci, în frumoasa tradiție a romanului polițist dur, Red Team Blues reprezintă o frescă socială a lumii din Bay Area, adusă în secolul al XXI-lea și punctată, ici-colo, cu aluzii acide la adresa unor magnați din Silicon Valley.

Nu în ultimul rând, ar mai fi aspectul educativ al cărții, căci Red Team Blues conține o mulțime de referiri la criptografie, criptomonede, companii start-up, fuziuni, achiziții, spălare de bani, conturi off-shore, tehnologia blockchain și așa mai departe. Protagonistul, care are patru decenii de experiență în domeniul investigațiilor contabile, explică succint destule dintre aceste noțiuni, iar cititorul mediu rămâne, după lectură, cu impresia că a fost martor la versiunea pentru intelectuali a unui film din seria John Wick - fără cascadorii, coregrafie și pirotehnie, însă cu imaginea clară a unei societăți paralele care operează chiar sub nasul nostru.

Dincolo de toate astea (și de umorul protagonistului, atent individualizat, ca să nu pară doar o pastișă a lui Raymond Chandler), Red Team Blues conține însă o satiră acerbă a societății capitalismului de supraveghere, în care, aparent, unii superbogați fac evaziune fiscală cum respiră, iar o mulțime de alți membri ai societății se afundă în sărăcie și, în unele cazuri, ajung pe drumuri. Periplul protagonistului, care observă, cu ochi de reporter, aspecte relevante ale societății americane contemporane, este cu atât mai de impact cu cât autorul se abține de la a-l folosi pe Martin Hench ca să țină discursuri moralizatoare. Iar cititorilor nu le rămâne decât să tragă propriile concluzii.

Ca urmare, vă recomand și dumneavoastră, fără rezerve, romanul Red Team Blues, iar eu am început să aștept, de pe acum, al doilea roman despre Martin Hench, volum care urmează să fie lansat în luna aprilie a anului 2024.

Până atunci, aș face însă bine să revăd câteva cărți de nonficțiune ale domnului Cory Doctorow, pe care le-am parcurs în anii precedenți. Despre acelea, rămâne să vă relatez pe larg, cu alte ocazii, tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Neal Stephenson & Frederick George, "Interface" (1994)

Imagine preluată de pe situl LWCurrey.com

În 2003, prin amabilitatea importatorilor de carte de la Books Unlimited, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Neal Stepehson și Frederick George intitulat: Interface (editura Arrow Books, grupul editorial Random Books, Londra, 2002). L-am parcurs în același an.

Și iată ce am aflat:

În ceea ce, în anii 1990, se presupunea a fi viitorul apropiat, guvernatorul statului Illinois, William Anthony Cozzano, suferă un dublu atac cerebral, ceea ce îi afectează atât funcțiile motorii, cât și pe cele de vorbire. În paralel, un agent al unei organizații secrete, Otis Simpson, este activat cu o misiune ca urmare a anunțului Președintelui S.U.A. că nu se va mai plăti datoria externă a țării. Iar viața unei femei de culoare, Eleanor Boxwood Richmond, este dată peste cap când fiul ei adolescent piere.

Lucrurile se complică atunci când, pentru a contracara efectele secundare ale atacurilor cerebrale, guvernatorului Cozzano i se implantează un microcip în creier, iar Otis Simpson și organizația sa accesează microcipul ca să-l propulseze Cozzano în cursa electorală pentru postul de Președinte al S.U.A. - și pentru a-l face să le spună alegătorilor ceea ce vor să audă.

Eleanor Richmond e cooptată în cursa electorală pentru funcția de vicepreședinte. Numai că, în urma câștigării alegerilor, William Cozzano își scurtcircuitează microcipul cu un aparat cu electroșocuri și anunță alegătorii că alegerile fuseseră trucate - după care un personaj secundar cu idei radicale îl asasinează.

Și Eleanor Richmond devine prima președintă de culoare a S.U.A.

Îmi amintesc cum, în urmă cu aproape două decenii, am citit, cu sufletul la gură, acest techno-thriller care, în pofida dinensiunilor respectabile (640 de pagini) se parcurge ușor și cu plăcere. (Dealtfel, Interface a exercitat o oarecare influență asupra primului meu roman, Gangland.)

Premisa microcipului implantat în creier, care le-ar permite unor terțe părți să manipuleze ca pe o marionetă un candidat la postul de președinte al unei țări, mi s-a părut bizară și neliniștitoare.

Alternarea rapidă a mai multor planuri narative mi-a plăcut și mi s-a părut o strategie scriitoricească demnă de reținut.

Am simțit o profundă simpatie față de personajul Eleanor Richmond - dealtfel, acesta e principalul motiv pentru care mi-aș dori să recitesc Interface.

Și, nu în ultimul rând, lumea tenebroasă a unor organizații oculte care controlează din umbră economia, politica și mass-media (cam ca în romanele lui Thomas Pynchon sau ca în seria cinematografică John Wick) mi s-a părut frumos sugerată în acest roman - cu câteva detalii ca să lase impresia că organizațiile există, însă fără atâtea date încât să se disipeze sugestia că societățile acelea sunt secrete.

Poate tocmai pentru că Interface mi-a făcut o impresie atât de bună, mi-am dorit neapărat să parcurg și celălalt techno-thriller scris de către Neal Stephenson în colaborare cu unchiul său, Frederick George - The Cobweb. Însă, despre acela, vom discuta mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.) 

Max Barry, "Lexicon" (2013)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com

La jumătatea lunii aprilie 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Max Barry intitulat Lexicon  (Mulholland Books, Hodder & Stoughton, Londra, 2014). De parcurs, l-am parcurs abia la jumătatea lunii august 2020. (Are și pandemia beneficiile ei.)

 Și iată ce am aflat:

 

Lexicon începe cu cea mai banală situație ficțională imaginabilă pentru a vira în (poate) cea mai bizară ipoteză imaginabilă. Un amnezic, într-un aeroport, abia scapă cu viață din mâinile unor agenți care încercau să îl răpească. Treptat, pe măsură ce amintirile îi revin, acesta constată că este prins în mijlocul unei conspirații de poeți și romancieri care se întinde, la scară mondială, din Australia în SUA în Regatul Unit al Marii Britanii și mai departe, în Rusia. Aparent, un agent cu numele de cod T. S. Eliot are nevoie de ajutorul acestui amenzic, Harry, pentru a contracara activitățile altei agente, cu numele de cod Virginia Woolf, care a cauzat haos și măcel în localitatea Broken Hill din Australia.

În paralel, pe un alt fir narativ, ne sunt relatate procesul prin care o adolescentă fără adăpost, Emily, a fost recrutată pentru o organizație secretă, instruită sub numele de cod Virginia Woolf și trimisă în misiuni. (Și poate că unul dintre superiorii săi are planuri care nu sunt prevăzute în fișa postului...)

Cele două fire narative sunt intersectate frecvent de un al treilea, desprins parcă din trilogia S.U.A. a lui John Dos Passos, în care extrase din presă, rapoarte confidențiale, chestionare, fragmente de conversații online și știri de ultimă oră contrastează evenimentele din teren cu prezentarea lor mediatică și cu percepția lor de către public.

Intriga duce, prin răsturnări de situație succesive și printr-un punct culminant spectaculos, la un deznodământ memorabil. Iar ultima pagină a romanului pare să subțieze granița dintre ficțiunea cărții și realitatea cititorilor...

 

Am apreciat Lexicon din mai multe motive. Mai întâi, personajele principale de pe firele narative majore sunt ușor de simpatizat. Apoi, loviturile de teatru și schimbările raporturilor de forțe se țin lanț până aproape de ultima filă. Nu în ultimul rând, rar se întâlnește un techno-thriller în care elementul care pune intriga în mișcare este... programarea neurolingvistică. (Căci, în Lexicon, cuvinte sintetice pot fi folosite pentru a supune și reprograma oameni.) Și, desigur, ar mai fi trimiterile intertextuale care merg la inima filologului.

Având în vedere cele de mai sus, vă recomand și dumneavoastră Lexicon. În ceea ce mă privește, întrucât și un alt roman al scriitorului australian Max Barry, Jennifer Government, îmi făcuse o impresie foarte bună, am de gând să mai parcurg și alte cărți de același autor. Însă, despre acelea, rămâne să vă relatez cu alte ocazii.

Neal Stephenson, "Reamde" (2011)

Spre finalul lunii septembrie 2012, prin amabilitatea doamnei lector universitar doctor Ecaterina Pătraşcu, am primit un exemplar din (pe atunci) cel mai recent roman al autorului american Neal Stephenson, Reamde (Atlantic Books, Londra, 2012). Am izbutit să îl parcurg abia în 2014 - poate şi pentru că, la 1044 de pagini, mă cam intimida. Însă, odată ce l-am început, l-am parcurs uşor şi cu plăcere. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Intriga romanului este foarte captivantă. Mai exact, Zula, nepoata unui magnat din industria jocurilor video, Richard "Dodge" Forthrast, asistă fără voie la un asasinat, apoi este răpită şi transportată ilegal în China. Jocul T'Rain oferit de compania lui Richard, un MMORPG cu zeci de milioane de abonaţi, este afectat de un virus numit Reamde, iar criminalii ruşi care au răpit-o pe Zula caută să afle sursa virusului. Din păcate, o organizaţie teroristă islamică condusă de un anume Abdallah Jones intervine, îi ucide pe răpitori şi o iau ostatică pe Zula, apoi zboară în Columbia Britanică. Pe urmele lor se află un veteran Spetsnaz, Sokolov, şi o agentă MI6, Olivia. Finalul este grandios şi implică treceri ilegale ale graniţei americano-canadiene, urmăriri înverşunate, schimburi de focuri şi situaţii pe muchie de cuţit.

Dealtfel, succesiunea rapidă a episoadelor tensionate, alternarea planurilor acţiunii şi schimbarea frecventă a decorului fac deliciul acestui roman. În pofida dimensiunilor ample (suspectez că Reamde are cam tot atâtea cuvinte cât Ulise şi Finnegans Wake laolaltă), acest techno-thriller se citeşte lejer şi cu plăcere.

Parte din plăcerea lecturii provine însă şi din creionarea personajelor. Fie că vorbim despre protagonişti (precum Richard şi Zula Forthrast), despre personaje principale (ca hackerul maghiar Csongor sau ca şoferiţa chineză Yuxia), ori despre personaje episodice, Neal Stephenson le dezvoltă credibil. Fiecare dintre zecile de personaje ale romanului are un trecut, o reţea de relaţii personale, manierisme de vorbire, tipare comportamentale, planuri, scopuri şi motivaţii. Şi tocmai caracterizarea personajelor îi face pe cititori să urmărească firul acţiunii, dorind să afle cum vor trece protagoniştii de la un punct de criză la altul şi dacă vor rezolva cu bine o situaţie periculoasă şi cu implicaţii pe plan internaţional.

Fireşte, scris de un autor mediocru, un roman cu asemenea subiect ar fi fost bun de citit în vacanţă şi de uitat pe plajă. Dar pentru că Reamde este scris de Neal Stephenson, merită (re)citit şi pentru elementele de fundal. Fie că e vorba de relaţiile dintr-o familie americană extinsă, despre dedesubturile creării unui joc video pentru milioane de participanţi de pe tot globul, despre ideologia grupurilor libertariene din zonele rurale izolate sau despre tehnica tirului cu arme de foc (ca să mă limitez la doar câteva exemple), autorul strecoară în text o mulţime de informaţii interesante, într-un mod care îi instruieşte pe cititori şi care nu e niciodată plictisitor. Unele asemenea elemente de fundal sunt cunoscute şi îndrăgite (ca istoria tărâmului de basm T'Rain scrisă de un profesor de filologie de la... Cambridge), altele sunt mai degrabă neobişnuite (ca banda rulantă pentru marş folosită de un scriitor pentru a-şi menţine condiţia fizică în timp ce scrie), însă toate arată că Neal Stephenson s-a documentat minuţios în privinţa unui număr impresionant de domenii.

Prin urmare, am convingerea că, aşa cum am recitit Snow Crash şi The Diamond Age, mai devreme sau mai târziu voi relua şi Reamde pentru simpla plăcere a lecturii. Fireşte, până atunci ar trebui să parcurg alte câteva romane de Neal Stephenson. Dar despre acelea vom discuta cu alte prilejuri...

Charles Stross, "Rule 34" (2011)

Am devenit un admirator al scrierilor lui Charles Stross prin 2008, cînd am citit Accelerando. Nu i-am parcurs nici pînă acum toate volumele (scrie şi publică într-un ritm intens), dar uneori m-a captivat cîte o carte de-a sa, precum Rapture of the Nerds. O impresie extrem de favorabilă mi-a făcut şi Halting State, o combinaţie de post-cyberpunk, tehno-thriller şi police procedural. Apoi, în septembrie 2013, am avut ocazia să parcurg continuarea acestui roman experimental, Rule 34 (Ace Books, New York, 2011).

Şi iată ce am aflat:

Intriga din Rule 34 este plasată în Edinburgh, cinci ani mai tîrziu faţă de cea din Halting State, într-o Scoţie semi-independentă din viitorul apropiat. De această dată, inspectoarea de poliţie Liz Kavanaugh şi colegii ei se confruntă cu o serie de crime comise cu ajutorul unor aparate casnice reparate neprofesional şi acţionate de la distanţă. Ceea ce ar fi putut trece drept accident într-un caz sau două se dovedeşte a fi un tipar sistematic, prezent în numeroase ţări ale Uniunii Europene, iar protagonista este ajutată în investigaţii de un coleg venit din Turcia, Kemal.

Investigaţia duce la descoperirea unei reţele de trafic cu materii prime pentru dispozitive de fabricaţie nanotehnologice pe filiera unei republici separatiste de buzunar din spaţiul ex-sovietic, dar şi la existenţa unei inteligenţe artificiale evoluate din programe anti-spam care ia măsuri discrete împotriva reţelelor de crimă organizată.

Personajele sînt numeroase şi diverese - de la inspectoarea de poliţie Liz Kavanaugh şi fosta ei iubită din mediul corporatist, Dorothy, la măruntul infractor pakistanez Anwar Hussein şi la agentul Operaţiunii, căruia i se atribuie nume de criminali în serie din secolul precedent. Fiecare capitol corespunde cu punctul de vedere al altui personaj (iar unele dintre acestea nu sînt umane), însă, spre disperarea naratologilor, naraţiunea are loc la persoana a doua, ca în vechile jocuri-text cu aventuri create pentru calculatoare personale la începutul anilor 1980.

Un aspect remarcabil al acestui roman îl reprezintă structurarea evenimentelor din intrigă. În unele cazuri, fără să ştie, protagonista şi antagonistul se află la o strîngere de mînă distanţă unul de celălalt (metaforic vorbind) sau se intersectează întîmplător la intrarea într-o clădire publică. Interacţiunile dintre personaje sînt aranjate cu grijă, iar loviturile de teatru sînt spectaculoase, ca nişte caramboluri de maestru.

Un alt aspect demn de menţionat este caracterizarea personajelor. Fie că e vorba despre personajele principale sau de unele dintre cele secundare, autorul le-a construit o personalitate convingătoare, o serie de amintiri, o istorie personală, o familie, un cerc social şi aşa mai departe, iar caracterizarea şi evoluţia intrigii se potenţează reciproc într-un mod ireproşabil. Ca să dau un singur exemplu, în cazul antagonistului, istoria personală în sine, cu traume, abuzuri şi schimbări radicale ar fi constituit suficient material pentru ca Stephen King să scrie un roman de tip Carrie. Charles Stross le-a condensat într-un capitol. (Unul de neuitat.)

Dincolo de acţiune şi de personaje, însă, Rule 34 conţine şi o serie de elemente de fundal care ar trebui să-i pună pe gînduri pe cititori - pentru că autorul e foarte atent la lumea în care trăim şi foarte convingător în speculaţiile sale privitoare la viitorul apropiat. Printre subiectele atinse în trecere se află supravegherea ubicuă în zonele urbane, utilizarea dronelor de către forţele de ordine, realitatea amplificată ca mediu de lucru, nanotehnologia, dezvoltarea inteligenţei artificiale şi apariţia automobilelor care se pilotează singure.

Nu în ultimul rînd, Charles Stross aduce şi un omagiu tradiţiei SF şi cyberpunk, cu numeroase referiri la 2001 - O odisee spaţială, Blade Runner şi Neuromantul. Dar, aşa cum William Gibson, în Spook Country, a alungat noţiunea de ciberspaţiu (creată chiar de el) ca fiind desuetă, Stross demontează conceptul de singularitate tehnologică (prezent pînă şi în titlul romanului său de debut, Singularity Sky). În loc să ne servească o variaţiune pe tema transcendenţei tehnologice sau a viitorului de neimaginat, în Rule 34 ne oferă o poveste captivantă, personaje convingătoare şi un poimîine care seamănă îngrijorător de mult cu ziua de azi. 

(Şi, pînă la urmă, care era Regula 34? O să aflaţi cînd veţi citi romanul.)

În ceea ce mă priveşte, mai am la raft cel puţin alte şase cărţi de Charles Stross care îşi aşteaptă rîndul la lectură. Dar despre acelea am să vă relatez cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Vernor Vinge, 'Rainbows End' (2006)

La începutul lunii iunie, 2008, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, Nautilus (http://nautilus.ro ), o ediţie britanică de buzunar a unui roman de Vernor Vinge, Rainbows End (Tor, Grupul Editorial Pan MacMillan, Londra, 2007). În ciuda faptului că citeam o lucrare importantă a soţilor Toffler, Revolutionary Wealth, am ajuns să parcurg din Rainbows End întîi un capitol sau două, de curiozitate, apoi cîteva zeci de pagini pe zi, pînă cînd am lăsat deoparte orice altceva şi am citit romanul lui Vinge pînă la capăt.

Să vedem împreună de ce:

Acţiunea din Rainbows End este plasată la cîteva decenii în viitor, într-o perioadă în care Uniunea Europeană s-a extins şi a inclus India, China reprezintă o super-putere mondială, iar Statele Unite ale Americii au dezvoltat un sistem eficient pentru siguranţa publică.

Intriga se desfăşoară pe mai mult planuri care converg treptat, iar autorul alternează aceste planuri cu ajutorul unui punct de vedere numit omniscienţă selectivă multiplă.

Unul dintre planuri tratează despre un personaj numit Alfred Vaz, un individ sus-pus din serviciile secrete americane care, sub pretextul investigării unei cospiraţii bio-teroriste la nişte laboratoare din San Diego, caută de fapt să iniţieze propria conspiraţie bio-teroristă.

Alt plan tratează despre Robert Gu, fost poet de talie internaţională şi profesor universitar. Robert a fost grav afectat de maladia Alzheimer, apoi a fost supus unor tratamente de reîntinerire, iar la începutul romanului şi-a recăpătat înfăţişarea de adolescent, şi-a redezvoltat unele abilităţi fizice şi mentale, însă şi-a pierdut talentul poetic. Pentru a se reintegra în societate, Robert Gu are nevoie să meargă din nou la şcoală.

Planurile secundare ale intrigii tratează despre Bob, fiul lui Robert Gu, despre Miri, nepoata poetului, despre Juan Orozco, un tînăr coleg al lui Robert, şi despre Iepurele Alb, un complice virtual al lui Alfred Vaz care ar putea foarte bine să fie o inteligenţă artificială.

Acţiunea duce către un punct culminant spectaculos, cu multă pirotehnie, şi către oprirea în ultimul moment a planurilor antagonistului. Ca în orice techno-thriller care se respectă (fie el şi plasat în viitorul apropiat), Rainbows End se încheie cu salvarea lumii şi reinstaurarea ordinii dinaintea iniţierii conspiraţiei. Numai că Rainbows End nu este un simplu techno-thriller.

Un aspect interesant al cărţii îl reprezintă percepţia personajelor asupra realităţii. Mai precis, peisajul urban din roman este infestat de nodurile minuscule ale unor reţele de telecomunicaţii fără fir, iar personajele poartă aparatură informatică şi de telecomunicaţii miniaturizată în haine. Cu aceste dispozitive şi cu lentile de contact care au funcţia de monitoare, personajele văd realitatea înconjurătoare modificată cu straturi de efecte vizuale. În funcţie de opţiunile pe care le setează fiecare în sistemul personal, personajele pot adera la „cercuri de credinţă” şi pot vedea realitatea în acelaşi fel cu alţi membri ai unui grup. Cîteva asemenea cercuri de credinţă din roman sînt fanii lui Terry Pratchett, clienţii grupului mediatic SpielbergRowling, fanii animé Scooch-a-mouti şi admiratorii scriitorului fictiv Jerzy Hacek.

Un al doilea aspect interesant îl reprezintă efectele psihologice şi sociale ale tratamentelor medicale. Rainbows End aduce viziunea optimistă a reîntineririi oamenilor şi contracarării unor maladii, deşi nu toate tratamentele dau rezultate pentru toate personajele care ar avea nevoie de ele. (Spre exemplu, fosta soţie a lui Robert, Lena Llewelyn Gu, e condamnată să rămînă bătrînă şi ţintuită într-un scaun cu rotile, în vreme ce colega ei de cameră, dr. Xiu Xiang, deşi cu zece ani mai vîrstnică, şi-a recăpătat înfăţişarea tinerească şi sănătatea.) Multe dintre personajele romanului sînt bătrîni care, după ce au fost salvaţi din ghearele morţii şi reîntineriţi, merg la şcoală alături de copii şi de adolescenţi ca să se poată adapta noilor condiţii din societate.

În aceeaşi direcţie se încadrează şi evoluţia psihologică a lui Robert Gu, un personaj la care, înaintea instalării maladiei Alzheimer, talentul literar se îmbina cu abilitatea de a-i umili şi tortura emoţional pe cei din jur. După tratament, Robert învaţă pas cu pas nu numai să trăiască fără talent poetic, ci şi să fie omenos cu colegii şi rudele sale. Bună parte din interesul cititorilor pentru acest roman se îndreaptă către eforturile protagonistului să devină un om mai bun.

Nu în ultimul rînd, Rainbows End ne prezintă în mod foarte convingător căile prin care personajele se manipulează unele pe altele. Realitatea amplificată despre care aminteam mai sus oferă posibilitatea deghizării, a subvertirii identităţilor virtuale, iar personajele sînt prinse într-o reţea complexă de iluzii.

Desigur, pentru amatorii de literatură ştiinţifico-fantastică apar o mulţime de alte elemente, de la tehnici de învăţare rapidă la drone antiteroriste şi de la mesageria tăcută, suprapusă peste cîmpul vizual al personajelor, la fotbalul Egan, jucat de echipe virtuale cu o minge virtuală pentru un public virtual. Dar aceste elemente sînt prea numeroase ca să le enumăr aici. Dincolo de scenele spectaculoase şi de ideile ingenioase, rămîne însă de admirat arta cu care Vernor Vinge a integrat toate aceste elemente într-o carte coerentă şi captivantă.

Periodic, se mai găseşte cîte cineva care să afirme că subgenul (post)cyberpunk este demodat. Probabil de aceea fanii i-au acordat romanului Rainbows End Premiul Hugo în 2007...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Neal Stephenson – "Zodiac – The Eco-Thriller" (1988)

Pe la începutul anului 1998, după ce citisem două romane de Neal Stephenson şi le apreciasem foarte mult, prin amabilitatea unui coleg de la facultate, Tim Hilton, am primit cadou un exemplar dintr-o ediţie de buzunar britanică a unui roman ceva mai vechi al acelui autor american, Zodiac. L-am parcurs cu plăcere, iar în anii care au urmat am observat un fenomen curios: după cîte o vizită a unor doamne sau domnişoare, din raftul cu cărţi cyberpunk una era mişcată, ca şi cînd ar fi fost scoasă de acolo în lipsa gazdelor, examinată puţin, apoi aşezată la loc. Întotdeauna era aceeaşi carte: Zodiac. Nu mi-a trebuit mult timp ca să-mi dau seama că doamnele şi domnişoarele sperau să fie un volum despre astrologie. Însă, spre ghinionul lor, Zodiac era cu totul alt gen de carte. Să vedem împreună despre ce este vorba:

Protagonistul-narator al romanului, Sangamon Taylor, este un activist ecologist aflat la limita terorismului. Spre deosebire de teroriştii adevăraţi, care pun explozibili şi aruncă în aer diverse lucruri, S.T. (cum îi spun prietenii) organizează evenimente mediatice în care umileşte diverse companii pentru faptul că deversează substanţe chimice dăunătoare în mediul înconjurător. S.T. şi colegii săi acţionează din oraşul Boston, iar multe dintre operaţiunile lor vizează protejarea apelor din Golful Boston şi respectiv a rîurilor care se varsă acolo.

Protagonistul ajunge să acorde atenţie specială companiei Basco, aflată în proprietatea unui candidat la preşedenţia Statelor Unite ale Americii, Alvin Pleshy. Pe parcursul investigaţiilor, S.T. descoperă că Basco se face vinovată de deversarea unor cloruri organice în Golful Boston, ceea ce afecteză creaturile marine, dar şi pe pescarii care se hrănesc cu ele. Intriga se complică atunci cînd corporaţia caută să ascundă efectele nocive ale activităţilor sale cu ajutorul unor bacterii modificate prin inginerie genetică, dar protagonistul reuşeşte în cele din urmă să captureze un vapor plin de dovezi compromiţătoare şi să aducă corporaţia la faliment.

Bună parte din farmecul acestui roman provine de la personajul-narator, un ins destul de neconvenţional şi uneori de-a dreptul enervant pentru cei din jurul său. Modul în care interacţionează cu celelalte personaje îi face pe cititori să se întrebe adesea cîte dintre acţiunile sale sînt menite numai să-i scoată din sărite pe afaceriştii corupţi pentru a le şifona imaginea publică dinaintea camerelor de luat vederi şi cîte sînt pur şi simplu un rezultat al inabilităţii lui de a înţelege regulile conduitei sociale. Din acest punct de vedere, S.T. este foarte convingător ca personaj, iar Neal Stephenson are grijă să nu-l împingă în caricatural, ci să-i păstreze întotdeauna complexitatea şi credibilitatea.

Antagoniştii sînt ceva mai schematici, precum Pleshy, candidatul prezidenţial, Laughlin, aghiotantul dur, cu pistol nichelat şi geantă-diplomat căptuşită cu Kevlar, ori Dolmacher, geneticianul cu probleme de adaptare socială care alunecă de la jocuri paintball la paranoia şi tentative de asasinat. Dar, cum Zodiac nu pretinde a fi altceva decît un techno-thriller pe teme ecologice, personajele secundare sînt construite pentru a îndeplini anumite funcţii în intrigă şi fac asta impecabil. Pe de altă parte, un personaj asemănător cu Dolmacher avea să apară într-un alt techno-thriller scris de Neal Stephenson, Interface, despre care vom discuta cu altă ocazie. (Şi, pentru cei care apreciază genul acesta de intertextualitate autoreferenţială, S.T. vorbeşte la telefon în capitolul al cincisprezecelea cu iubitul unei prietene, un personaj înarmat cu săbii japoneze care seamănă destul de bine cu Hiro Protagonist din Snow Crash...)

Ceea ce este interesant în legătură cu Zodiac însă este modul abil în care autorul strecoară, printre episoadele intrigii, explicaţii ştiinţifice privitoare la poluare şi efectele ei. Neal Stephenson s-a priceput foarte bine să reducă problema poluării la o singură chestiune – poluarea apelor, iar pe aceasta din urmă la un singur aspect – efectele cancerigene ale clorurilor organice. Prea multe explicaţii în legătură cu prea multe forme de poluare probabil că ar fi îngreunat enorm romanul şi l-ar fi făcut de necitit. Aşa, după ce parcurg o poveste captivantă, cititorii se aleg şi cu cîteva informaţii utile, căci în cazul lui Neal Stephenson science-fiction nu înseamnă fantezie amestecată cu pseudo-ştiinţă, ci de multe ori ficţiune despre ştiinţă...

Ingredientele din care e construit romanul sînt destul de obişnuite pentru genul techno-thriller: corporaţiile dornice de profit, politicienii corupţi, scenele de urmărire, mesajele de intimidare, bombele cu ceas (uneori dezamorsate la timp, alteori nu), idila protagonistului, schimburile de focuri şi posibilitatea distrugerii vieţii pe Pămînt (de data asta de către bacterii create prin inginerie genetică ce convertesc clorura ionică din ocean în clorură covalentă), toate ar putea foarte bine să între într-un film de consum de la Hollywood. Ceea ce reuşeşte autorul să facă din aceste ingrediente este un roman care se citeşte cu plăcere nu numai prima dată (pentru că intriga este alertă, iar capitolele – scurte), ci şi a doua oară (pentru că naraţiunea are umor, iar documentarea ştiinţifică a autorului a fost temeinică).

Ca urmare, nu e de mirare nici că în unele cercuri de activişti ecologişti Zodiac a devenit o carte-cult, nici că grupul editorial britanic Penguin a re-editat-o spre sfîrşitul anilor ’90 pentru beneficiul cititorilor care parcurseseră Snow Crash şi The Diamond Age. Dacă vreodată veţi avea ocazia s-o citiţi, v-o recomand cu căldură.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Bruce Sterling - "The Zenith Angle" (2004)

La începutul anului 2006, am primit cadou de la Bogdan Tudor Bucheru un exemplar din cel mai recent roman al lui Bruce Sterling, The Zenith Angle. Mărturisesc că am început lectura cu oarecare teamă din două motive:

Pe de o parte, romanul său precedent, Zeitgeist (2000), marcase o îndepărtare de genul science-fiction şi o abordare a ceea ce Sterling numeşte slipstream (combinaţie de realism magic şi farsă). Pe de altă parte, recenziile cititorilor afişate pe Amazon.com exprimau destulă dezamăgire în privinţa acestui nou roman. Cu toate acestea, pe măsură ce l-am parcurs, temerile mi s-au risipit. Iată de ce:

Ca subiect, The Zenith Angle este un techno-thriller care cochetează cu comedia. Personajul principal, Derek „Van” Vandeveer, este un fost profesor de la Stanford care lucrează pentru Mondiale, o companie majoră din domeniul Internetului. În urma atacurilor de la 11 septembrie 2001, Van este solicitat în calitate de expert în securitatea calculatoarelor de numeroase agenţii şi servicii federale. Mentorul său, Jeb, îl solicită de asemenea, aşa încît, după ce le cere sfatul bunicului şi tatălui său (sfaturi care se contrazic reciproc), Van acceptă să facă parte din Comitetul pentru Asigurarea Coordonării Informaţiilor Critice (CCIAB).

Protagonistul pune la punct un prototip, Grendel, un sistem de procesare paralelă imun la atacuri din partea hackerilor, apoi e avertizat de un prieten, Tony Carew, să nu se lase implicat într-un eşec de proporţii generat de defecţiunea unui satelit spion, KH-13. Van acceptă, totuşi, atunci cînd este contactat de un mercenar al operaţiunilor secrete, Hickok, şi formulează o soluţie pe care un general-maior o respinge. În cele din urmă, după o vizită la o instalaţie astronomică unde lucrează soţia sa, dr. Dottie Vandeveer, Van continuă pe cont propriu investigaţiile şi descoperă că Tony Carew folosea telescopul ca instalaţie laser cu care să orbească sateliţii-spion americani, în speranţa de a primi mari sume de la noile puteri spaţiale, India şi China.

În ciuda succesului din această operaţiune, Van este uitat de politicienii din Washington, D.C., dar constată că profesia de ciber-războinic este ceea ce îşi doreşte pe viitor, iar un fost coleg de la Mondiale îi oferă un post la Geneva.

Ceea ce m-a uimit şi încîntat la acest roman este că Sterling a reuşit cu atîta eleganţă să îmbine subiectele relevante pentru lumea contemporană, suspansul şi comedia.

În articolele şi cărţile de popularizarea ştiinţei, „Chairman” Bruce recunoaşte că, deşi se prezintă ca scriitor, îşi petrece mare parte din timp nu scriind, ci participînd la conferinţe sau navigînd pe Internet. Ceva din această uriaşă muncă de documentare se vede în modul nonşalant în care, pe parcursul romanului, menţionează chestiuni privitoare la combaterea infracţiunilor computerizate, dinamica pieţei dot-com, terorismul internaţional, proiectarea avioanelor Blackbird, implicarea CIA în afaceri cu narcotice, construirea reţelei Internet2, sistemele Open Source sau descoperirea radiaţiei de fond a Universului. Fiecare dintre aceste nuclee de informaţii se iveşte în roman ca o perlă alunecînd pe un fir.

Evoluţia protagonistului este firul care leagă perlele între ele, povestea care îi face pe cititori să nu poată abandona lectura. Derek Vandeveer începe prin a fi profesor universitar, devine apoi director într-o companie care îl face teribil de bogat (pentru scurtă vreme), ajunge membru al unui comitet ultrasecret, agent pentru operaţiuni sub acoperire, iar în cele din urmă freelancer în războiul cibernetic.

Van observă treptat cum compania Mondiale se înglodează în datorii, averea sa dispare, locuinţa lui din New Jersey trebuie vîndută, iar soţia sa, Dottie, îi ia copilul şi se mută la un nou loc de muncă, în Colorado. La jumătatea romanului, cînd protagonistul pare pe cale să-şi piardă nu numai postul, averea şi casa, ci şi cariera, soţia şi copilul, cititorii descoperă că ar putea să fie şi ţap ispăşitor pentru disfuncţia unui satelit ultracostisitor.

Suspansul merge însă mînă în mînă cu momentele amuzante. Bunicul înţelept al lui Van se dovedeşte a fi senil, îşi confundă nepotul cu fiul şi citează din Robert Heinlein. Doi veterani ai operaţiunilor secrete şe aşază comod şi comentează în timp ce doi pasionaţi de calculatoare se iau la pumni. Arma cu care e ucis antagonistul este un pistol de lipit. Telescopul transformat în distrugător de sateliţi are cupola izolată cu baloturi de paie care explodează în final. Şi lista episoadelor burleşti ar putea continua mult şi bine.

Un scriitor mai puţin experimentat probabil că ar fi scăpat romanul din mînă şi ar fi eşuat în comedie bufă. Bruce Sterling reuşeşte însă ca, printre două zîmbete, să ne explice cîte ceva despre lumea contemporană. Poate că, dincolo de atacurile teroriste şi de războaiele locale, acesta este un lucru care ar trebui să ne dea cu adevărat de gîndit: părinţii fondatori ai genului cyberpunk au decis că prezentul a devenit suficient de straniu, instabil, complex şi periculos pentru ca ei să scrie romane realiste.

(Pentru informaţii suplimentare, vizitaţi ghidul neoficial al lucrărilor lui Bruce Sterling la adresa http://www.chriswaltrip.com/sterling/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)