Sir Terry Pratchett, "Hogfather" (1996)

Imagine preluată de pe situl TerryPratchett.com

Prin 1998, mulţumită domnului Cristian Ciolacu, am primit cadou un exemplar dintr-o ediţie de buzunar a unui roman de Sir Terry Pratchett, Hogfather (editura Corgi Books, Londra, 1997), cu coperta ilustrată de către regretatul Josh Kirby. L-am citit atunci, iar, în decembrie 2021, l-am reluat - sub formă de audiţie de pe tableta de lectură.

Şi iată ce am aflat:

 

Pe Lumea-disc, se apropie solstiţiul de iarnă şi sărbătoarea populară cunoscută drept Ajunul Mistreţului. Problema e că, din motive misterioase, Tata Mistreţu' (un echivalent local al lui Moş Crăciun) lipseşte, iar Moartea Lumii-disc, împreună cu majordomul său, Albert, decide să îi îndeplinească toate acţiunile tradiţionale pentru a reaprinde credinţa copiilor în Tata Mistreţu' şi pentru a-l readuce, astfel, pe Lumea-disc. Între timp, un asasin-ucenic, Teatime, primeşte misiunea de a-l ucide pe Tata Mistreţu', iar Susan Sto Helit, nepoata Morţii, e alertată de către Moartea Şoarecilor şi intervine la rândul ei. Nici vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută din Ankh-Morpork, în frunte cu rectorul Ridcully, nu stau deoparte, iar lucrurile o iau razna de-a binelea de sărbători.

 

Nu credeam să ajung vreodată să scriu aşa ceva despre un roman din seria Lumea-disc, însă a doua lectură a fost ceva mai dezamăgitoare decât prima.

Sper să nu fiu înţeles greşit - Hogfather conţine multe pasaje memorabile, inclusiv profesiunea de credinţă a autorului ("HUMANS NEED FANTASY TO BE HUMAN. TO BE THE PLACE WHERE THE FALLING ANGEL MEETS THE RISING APE."), iar scena în care Moartea o salvează pe Fetiţa-cu-chibrituri şi declară că cel mai bun cadou este un viitor e de neuitat.

Cu toate acestea, impresia de ansamblu este că romanul, comparativ cu cele precedente din seria Lumea-disc, este diluat, iar, pentru fiecare scenă memorabilă, cititorii vor găsi o alta care ar fi meritat să fie condensată la redactare sau eliminată pe de-a-ntregul.

Aşa se face că, în pofida unor scene amuzante, precum cea în care proviziile unui restaurant le sunt împărţite unor personaje fără adăpost, iar clienţii restaurantului sunt hrăniţi cu ghete vechi şi cu noroi (pentru că dumnealor plătesc pentru experienţă, nu pentru hrană), nu cred că voi reciti Hogfather foarte curând.

Fireşte, asta nu m-a împiedicat să reiau următorul roman din seria Lumea-disc, intitulat Jingo. Însă, despre acela, am discutat deja pe îndelete, cu altă ocazie, aici, la Ţesătorul. 

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Fritz Leiber, "The Second Book of Lankhmar" (2001)

Imagine preluată de pe situl RisingShadow.net

Cu ani în urmă, vă relatam că, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, în vara lui 2006, o mulțime de volume din colecția Fantasy Masterworks de la Gollancz. Printre acestea, pe 1 iulie 2006, am cumpărat un exemplar dintr-un volum omnibus de Fritz Leiber intitulat The Second Book of Lankhmar (editura Gollancz, grupul editorial Orion, Londra, 2001). De parcurs, l-am parcurs cu oarecari opinteli între ultima decadă din noiembrie 2017 și ultima decadă din decembrie 2021. (Mi s-a mai spus că citesc prea încet.)

Și iată ce am aflat:

The Second Book of Lankhmar reia aventurile celor doi eroi, Fafhrd și Șoricarul Cenușiu, de acolo de unde se întrerupseseră la finalul volumului omnibus precedent, The First Book of Lankhmar, despre care v-am relatat aici.

În The Swords of Lankhmar, orașul celor un milion de hornuri este amenințat de către o armată de șobolani inteligenți, însă Șoricarul Cenușiu, transformat prin magie, se infiltrează printre ei, le află planurile și izbutește să le dejoace.

Swords and Ice Magic reaprinde vechiul conflict dintre Moarte și cei doi eroi. De această dată, Fafhrd și Șoricarul Cenușiu conduc două escadre comerciale, luptă împotriva unei flote de pirați mingoli și ajung pe insula Rima din nordul îndepărtat.

Ultimul volum inclus în cuprins, The Knight and Knave of Swords, cuprinde unele dintre cele mai onirice secvențe ale seriei - căci doi zei mărunți ai lumii Newhon își aruncă vrăjile asupra lui Fafhrd și a Șoricarului Cenușiu. Cel dintâi începe prin a fi preocupat de astre și constelații și sfârșește prin a zbura ca o pasăre, pe când cel de-al doilea începe prin a fi preocupat de mărunțișuri și sfârșește prin a se înfunda de-a binelea în pământ. Iar operațiunea de salvare se dovedește a fi amplă, de durată și câtuși de puțin lesnicioasă.

Dintre volumele apărute în colecția Fantasy Masterworks, The Second Book of Lankhmar a reușit performanța (deloc de invidiat) de a-mi fi plăcut cel mai puțin - și asta în condițiile în care volumul însoțitor, The First Book of Lankhmar, îmi lăsase o impresie agreabilă.

E adevărat că stilul acela shakespearean al dialogurilor s-a păstrat și în a doua jumătate a seriei. (Efectiv, dacă citiți doar replicile personajelor și ignorați discursul naratorial, veți constata că ele alcătuiesc piese de teatru scrise în pentametru iambic.) Dar, pe alocuri, cam ca în Moby Dick, narațiunea lasă loc unor scene dramatice care par desprinse dintr-o piesă de teatru și vârâte cu de-a sila în text.

E la fel de adevărat că volumele acestea, incluse în The Second Book of Lankhmar, sunt de factură fantastică. Dar impresia distinctă este că autorul, pe măsură ce a dezvoltat seria de-a lungul mai multor decenii, a luat personajele din ce în ce mai puțin în serios, iar intriga, de la o carte la următoarea, a căpătat un aer de farsă tot mai pronunțat.

Ceea ce m-a intrigat mai mult, însă, este faptul că, mai ales în ultimele două cărți cuprinse în acest volum omnibus, au apărut destul de des scene de nuditate și secvențe BDSM. (E perfect posibil ca asta să fi fost un rezultat al abolirii cenzurii în S.U.A. și în Marea Britanie, circa 1962, și al apariției Noului Val din ficțiunea speculativă anglo-saxonă în anii 1960 și 1970, cu propensiunea sa către sfărâmarea tabuurilor.)

Însă, dacă în seria Elric a lui Michael Moorcock, spre exemplu, torturile pe care le practică locuitorii din Melniboné sunt o parte integrantă a culturii lor străvechi, iar crimele pe care le comite Elric jalonează decăderea morală a antieroului până la extreme greu de anticipat sau de imaginat, scenele BDSM din The Second Book of Lankhmar par să fie, de cele mai multe ori, gratuite, iar eliminarea lor din volum nu ar modifica deloc structura intrigii.

Acest aspect deloc palatabil m-a făcut să mă simt mai degrabă ușurat la finalul lecturii (ca după o corvoadă), mai degrabă decât încântat că parcursesem câteva lucrări de referință ale literaturii fantastice postbelice.

Am să așez The Second Book of Lankhmar la raft alături de volumul său însoțitor, însă am mari îndoieli că îl voi relua vreodată - în pofida prezentării sale grafice agreabile. În schimb, voi parcurge alte volume omnibus din seria Fantasy Masterworks de la Gollancz, de autoare precum Leigh Brackett și C. L. Moore și de autori precum Lord Dunsany și Clark Ashton Smith.

Dar, despre acelea, rămâne să discutăm pe îndelete cu alte prilejuri tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Feet of Clay" (1996)

Imagine preluată de pe situl Fantasyhyllan.se

Prima oară, am citit Feet of Clay, al nouăsprezecelea roman din seria Lumea-disc de Sir Terry Pratchett, pe la începutul lui 2003, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, care, în luna mai a anului precedent, îmi adusese de la Edinburgh un exemplar dintr-o ediție de buzunar britanică (Corgi Books, Londra, 1997), cu coperta ilustrată de regretatul Josh Kirby. L-am parcurs a doua oară în ultima decadă a lunii decembrie 2021.

Și iată ce am aflat:

De această dată, Paza Orașului, sub conducerea comandantului Samuel Vimes, se confruntă cu o serie de crime printre mic-burghezi, cu un val de resentimente anti-golem în rândurile populației din Ankh-Morpork, dar și cu tentative de a-l otrăvi pe Patrician.

Echipe constituite din căpitanul Carrot și Angua, respectiv din sergentul Colon și caporalul Nobbs, investighează cazurile de crimă, în vreme ce Sam Vimes, asistat de piticul Cheery Littlebottom, de la Ghilda Alchimiștilor, caută să afle calea prin care a fost otrăvit Patricianul, respectiv metoda prin care ar putea să dejoace o nouă tentativă de asasinat.

Iar golemii din oraș par să aibă propriile planuri...

Asemenea romanelor precedente din subseria despre Paza Orașului, precum Guards! Guards! și Men at Arms, Feet of Clay conține o doză sănătoasă de satiră socială. Pe de o parte, programul de incluziune al Pazei Orașului, care ajunge, de această dată, să implice moroi, precum și pe golemul Dorfl, amintește de procesul de integrare rasială din țările occidentale din ultimele trei sferturi de veac.

Pe de altă parte, firul narativ prin care piticul Cheery Littlebottom se dovedește a fi... piticuță, iar prejudecățile privitoare la vestimentație și accesorii sunt puse la încercare, constituie o paralelă amuzantă la transformările identității de gen la care am fost martori în ultimii șaizeci de ani.

Dar ținta predilectă a satirei autorului o constituie privilegiile de clasă, bazate pe origini nobile, heraldică și genealogii. Deloc întâmplător, la finalul romanului, Sir Samuel Vimes incendiază o arhivă cu documente aristocratice, iar temeiurile istorice ale privilegiilor nobiliare din orașul Ankh-Morpork au de suferit.

Firește, în perioada sărbătorilor de iarnă din 2021 era și cazul să reiau alt roman din seria Lumea-disc, anume Hogfather. Dar, despre acela, rămâne să discutăm mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul. 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Gaston Leroux, "Le Fantôme de l'Opéra" (1910)

Imagine preluată de pe situl Scholieren.com

Prin 1991, am văzut la TVR o miniserie TV din două părți intitulată Fantoma de la operă. Apoi, prin 2017, am cumpărat, de la importatorii mei preferați de la Nautilus, o traducere engleză, în ediție de buzunar, a romanului Fantoma de la Operă de Gaston Leroux - dar nu m-am obosit să citesc mai mult de o pagină din acel volum. (Așa multe cărți. Așa puțin timp.) În cele din urmă, prin 2019, mulțumită doamnei Cristina Ghidoveanu, am primit cadou un exemplar dintr-o ediție de buzunar franceză - Le Fantôme de l'Opéra (Le Livre de Poche, Paris, 1994). Și, la mijlocul lunii decembrie 2021, dacă tot recitisem Maskerade de Sir Terry Pratchett, am decis să parcurg și materialul-sursă folosit pentru parodie de către autorul meu favorit. Am citit volumul în trei zile.

Și iată ce am aflat:

Romanul începe cu un prolog în care naratorul ne asigură că Fantoma de la Operă a existat cu adevărat și că paginile care urmează sunt rezultatul unor investigații de arhivă și al intervievării unor martori oculari la evenimentele care ar fi avut loc pe la începutul anilor 1880.

Narațiunea prezintă apoi o serie de evenimente referitoare la ascensiunea unei cântărețe de operă, suedeza Christine Daaé, la evenimentele misterioase cauzate de așa-numita Fantomă de la Operă, care se amestecă în administrarea instituției și în organizarea spectacolelor muzicale, la o serie de asasinate și la idila dintre Christine Daaé și tânărul viconte Raoul de Chagny.

Partea a doua a romanului aduce o agravare a situației, implicând răpirea protagonistei, un plan de a arunca în aer clădirea Operei din Paris într-o seară când e plină de public, o serie de descoperiri tulburătoare în subteranele Operei și un deznodământ de neuitat.

Pe ansamblu, Fantoma de la Operă funcționează pe mai multe paliere de lectură. Cartea poate fi parcursă ca un roman polițist, în care mai multe crime sunt investigate, iar vinovatul este identificat. Poate fi citită ca un roman de dragoste, în care un triunghi amoros duce la pasiuni intense și la gesturi dramatice. Poate fi apreciată ca un roman gotic, în care evenimente misterioase se combină cu o atmosferă sumbră. Poate fi văzută ca un studiu psihologic, în care antagonistul, marcat de diformitate fizică și marginalizat de către societate, devine sociopat și ajunge la forme de comportament aberant. Poate fi interpretată ca metatext, căci îmbină multiple puncte de vedere și aduce pe pagină mărturiile mai multor personaje, cam ca în Lord Jim de Joseph Conrad. Și poate fi clasificată drept intertext, căci conține numeroase referiri explicite la Faust, dar și o paralelă implicită la Notre Dame de Paris de Victor Hugo.

Cu siguranță, însă, că, dincolo de toate cele de mai sus și în pofida numeroaselor traduceri, a multiplelor ecranizări și a unei adaptări muzicale pe Broadway, Fantoma de la Operă este o poveste franțuzească pe care, pentru a o savura pe deplin, cititorii trebuie să o parcurgă în original. Sper că voi avea, la un moment dat, timpul și tihna necesare ca să o citesc din nou pe îndelete. (Numai că știrile din ce în ce mai dese privitoare la ridicarea vârstei de pensionare la șaptezeci de ani par să indice contrariul.)

Firește, o asemenea experiență de lectură nu putea rămâne fără urmări, drept pentru care, la scurtă vreme după ce am terminat Fantoma de la Operă, am început să citesc romanele despre Arsène Lupin scrise cam în aceeași perioadă de Maurice Leblanc. Însă, despre acelea, am să vă relatez, la momentul potrivit, tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Maskerade" (1995)

Imagine preluată de pe situl Fantasyhyllan.se

Prima dată, am citit romanul Maskerade (Corgi Books, Londra, 1996) într-o ediție britanică de buzunar, cu coperta ilustrată de Josh Kirby, prin decembrie 2002, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, care mi-a adus un exemplar de la Edinburgh.

Apoi, la jumătatea lunii decembrie 2021, l-am parcurs a doua oară. De această dată, l-am audiat într-o ediție electronică de pe tableta de lectură.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Maskerade, al optsprezecelea roman din seria Lumea-disc, se încadrează în subseria despre vrăjitoarele din Lancre. Din punct de vedere cronologic, intriga volumului este situată după evenimentele din Lords and Ladies.

Dacă Wyrd Sisters parodia Macbeth, iar Lords and Ladies parodia Visul unei nopți de vară, Maskerade parodiază Fantoma de la Operă de Gaston Leroux.

Una dintre adolescentele dornice să exploreze magia în Lords and Ladies, Agnes Nitt (nume de scenă: Perdita X), încearcă să își înceapă cariera muzicală la Opera din Ankh-Morpork. Din păcate, în pofida certelor sale calități muzicale, i se cere să stea în cor și să îi "împrumute" vocea solistei Christine, care nu are voce muzicală, în schimb arată bine și se bucură de favorurile domnului Seldom Bucket, noul proprietar al Operei.

Lucrurile se complică în momentul când diverși angajați de la Operă ajung să fie uciși unul câte unul - poate de către misterioasa fantomă pentru care e rezervată loja nr. 8. Din fericire, Paza de Noapte trimite câțiva agenți sub acoperire ca să investigheze. Iar, din îndepărtatul regat Lancre, sosesc Granny Weatherwax și Nanny Ogg, care au propriile metode pentru a scoate adevărul la lumină.

Ancheta celor două vrăjitoare împinge situația către un punct culminant nu spectaculos, ci de-a dreptul operatic, iar dezondământul le readuce în Lancre nu doar pe cele două vrăjitoare venerabile, ci și pe Agnes Nitt.

Chiar dacă Maskerade parodiază Fantoma de la Operă - inclusiv episodul cu străinul mascat care are lojă rezervată în seara premierei sau cel cu catacombele de sub Operă și cu lacul subteran - Sir Terry Pratchett izbutește să strecoare și aluzii intertextuale amuzante la Flautul fermecat, La traviata, Bărbierul din Sevilla și Inelul nibelungilor, dar și unele (anacronice în raport cu materialul-sursă) la West Side Story, Les Misérables, Cats și Șapte mirese pentru șapte frați.

Pe lângă viziunea umoristică despre operă, autorul aduagă și câteva episoade despre lumea editorială și despre plata drepturilor de autor, iar unele scene amuzante lasă impresia a fi reclame mascate la volumul Nanny Ogg's Cookbook.

Dar tot în Maskerade se regăsesc și câteva scene memorabile în care rolul principal îi revine lui Granny Weatherwax. Poate nu cea mai dramatică dintre ele, însă cea mai apreciată de către subsemnatul, e o scenă în care, la un han de provincie, într-un grajd, bătrâna vrăjitoare joacă o partidă de poker contra Cosașului. Miza este viața unui nou-născut. N-am să vă spun cum se desfășoară episodul, ca să nu vă stric plăcerea lecturii, însă vă asigur că scena aceasta, care le are în prim-plan pe două dintre personajele mele preferate, este poate cea mai bună din întreaga serie a Lumii-disc.

Și, cum magia romanului Maskerade nu s-a risipit imediat cum l-am terminat de recitit, am început să parcurg din nou un alt roman de Sir Terry Pratchett, intitulat Feet of Clay, Dar, despre acela, am să vă relatez cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)  

Sir Terry Pratchett, "Interesting Times" (1994)

Imagine preluată de pe situl Fantasyhyllan.se

Prima oară, am parcurs Interesting Times (Corgi Books, Londra, 1995) într-o ediție britanică de buzunar, cu coperta ilustrată de către Josh Kirby, prin 2000 sau 2001, mulțumită bunului meu prieten Liviu Moldovan.

Apoi, în primăvara anului 2002, datorită doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat un alt exemplar din aceeași ediție.

În cele din urmă, la începutul lunii decembrie 2021, l-am parcurs a doua oară - de această dată, l-am audiat în cea mai mare parte de pe tableta de lectură.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Interesting Times este al șaptesprezecelea roman din seria Lumea-disc. Se încadrează în subseria despre Rincewind, vrăjitorul inept de la Universitatea Nevăzută din Ankh-Morpork, iar, din punct de vedere cronologic, intriga acestui volum este plasată după evenimentele din Faust Eric.

De această dată, în sălașul zeilor de pe muntele ce se înalță în centrul Lumii-disc, Șansa joacă un joc împotriva Sorții. Drept piese, le servesc personaje din această lume năstrușnică - pentru că liderii Imperiului Agatean îi trimit o misivă Patricianului din îndepărtatul Ankh-Morpork, iar Lord Havelock Vetinari îi convinge pe vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută să îl aducă pe Rincewind din arhipelagul exotic unde naufragiase și să îl trimită, prin ritualuri magice, tocmai pe Continentul Contragreutate.

În Imperiul Agatean, Rincewind constată că amintirile din vacanță ale lui Twoflower (scrise în urma evenimentelor din The Colour of Magic, respectiv din The Light Fantastic) au devenit un document subversiv care a dat naștere unei mișcări revoluționare. În același timp, Genghis Cohen și Hoarda de Argint formată din eroi barbari geriatrici încearcă să cucerească imperiul, iar perfidul Lord Hong plănuiește o lovitură de stat.

Și, ca să complice lucrurile și mai tare, un fluture cu modele haotice pe aripi reușește să strice vremea...

În Interesting Times, Sir Terry Pratchett parodiază societăți tradiționale din Extremul Orient, precum China și Japonia. Nu lipsesc din peisaj Marele Zid, orezăriile, Orașul Interzis, eunucii, samuraii, teatrul nōh, poemele, ideogramele, pagodele și Armata de Teracotă.

Dar, dincolo de toate acestea, se strecoară în text întrebări privitoare la structura societății, la îndatoriri și beneficii, la drepturi și îngrădiri, la privilegii și abuzuri. În frumoasa tradiție satirică a străinului în țară străină, venită pe filiera Scrisorilor persane și a Călătoriilor lui Gulliver, Cohen Barbarul și Hoarda de Argint, temperați întrucâtva de către profesorul Saveloy, observă o sumedenie de lucruri bizare în societatea agateană (care localnicilor li se par firești) și, odată ajunși să ia decizii, încep să reformeze acea societate profund nedreaptă.

Poate pentru că Interesting Times mi-a lăsat o impresie foarte plăcută și după a doua lectură, când am terminat-o de parcurs, am decis să recitesc alt volum din seria Lumea-disc, intitulat Maskerade.

Însă, despre acela, vom discuta cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.) 

Sir Terry Pratchett, "Soul Music" (1994)

Imagine preluată de pe situl Pinterest.com

De romanul Soul Music al lui Sir Terry Pratchett mă leagă o amintire specială. L-am parcurs mai întâi prin 1996, într-o ediție cartonată, de la Consiliul Britanic din București.

Apoi, în 1999, la o întrunire a gupului Kult, Costi Gurgu a adus și le-a oferit cadou participanților mai mult volume SF și fantastice - inclusiv un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar a celui de-al șaisprezecelea roman din seria Lumea-disc (Corgi Books, Londra, 1995). Abia atunci mi-a trecut prima oară prin cap că, mai degrabă decât să tratez cărțile lui Sir Terry Pratchett ca pe niște produse de literatură de consum - volume ușurele, de divertisment, cu care să mă amuz și pe care apoi să le dau uitării - aș putea să le colecționez și să le recitesc. Ca urmare, am oferit o antologie space-opera proaspăt primită și am luat la schimb prima carte Discworld din colecția mea.

(Ulterior, în 2002, prin amabilitatea doamnei dr. Tracey Rosenberg, am mai achiziționat un exemplar din aceeași ediție, cu coperta ilustrată de către Josh Kirby, dar asta e altă poveste.)

Ceva mai recent, în noiembrie 2021, am parcurs acest roman a doua oară. Mai exact, l-am audiat, în format electronic, de pe tableta de lectură.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Soul Music face parte din subseria dedicată Morții Lumii-disc. Din punct de vedere cronologic, intriga acestui roman este plasată după evenimentele din Reaper Man. 

După ce Ysabell (fiica adoptivă a Morții) și Mort (ucenicul Cosașului) pier într-un accident, fiica lor, Susan Sto Helit, crește la un pension. Binky, calul Cosașului, o duce pe Domeniul Morții, unde Albert, majordomul, îi explică faptul că Moartea lipsește, iar lucrurile din Lumea-disc o vor lua razna (din nou). 

Între timp, tânărul bard Imp y Cillin din Llamedossosește în Ankh-Morpork, unde se asociază cu căpcăunul Lias și cu piticul Glod pentru a întemeia o formație muzicală - impresariată de Cut-me-own-throat Dibbler.

Moartea se înrolează în Legiunea Străină pentru a uita...

... iar rectorul Ridcully și colegii săi vrăjitori de la Universitatea Nevăzută se confruntă cu efectele magice ale Muzicii-care-conține-roci. (Ca să se complice lucrurile și mai tare, bibliotecarul Universității Nevăzute, transformat în urangutan, participă la concerte, unde își etalează calitățile de pianist și organist.)

Firește, romanul Soul Music este presărat cu aluzii la muzica rock. Protagonistul adoptă numele de scenă Buddy (ca o referire la Buddy Holly), iar alte personaje observă că are un aer "elvish". Percuționistul își schimbă numele în Cliff (ca o referire la Cliff Richards). Apar referiri la The Rolling Stones, Velvet Underground, Thelonius Monk, Def Leppard, Madness, The Who, Led Zeppelin și așa mai departe. Nu lipsesc nici parodii ale unor sloganuri rock, precum "Born to run" sau "Live fast, die young", ori transpuneri umoristice ale vestimentației și comportamentelor de la concertele rock.

Comparativ cu unele dintre romanele care l-au precedat, precum Small Gods sau Men at Arms, Soul Music este un volum mai lejer și mai comic - însă, față de cărți timpurii ca The Colour of Magic sau The Light Fantastic, are avantajul că e cam de două ori mai lung. Pe ansamblu, a meritat pe deplin atât prima lectură, cât și pe cea de-a doua. Iar, după ce am întors ultima filă din Soul Music, am început imediat să recitesc un alt roman din seria Lumea-disc, intitulat Interesting Times.

Dar, despre acela, am să vă relatez cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Men at Arms" (1993)

Imagine preluată de pe situl Penguin.com.au

Prima dată, am parcurs al cincisprezecelea roman din seria Lumea-disc, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, într-o ediție britanică de buzunar (Corgi Books, Londra, 1994) în 2000 sau 2001. Apoi, grație doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat, în 2002, un alt exemplar din aceeași ediție, cu coperta ilustrată de Josh Kirby.

Mai recent, am parcurs a doua oară acest roman în ediție electronică - în cea mai mare parte l-am audiat de pe tableta de lectură în noiembrie 2021.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Men at Arms face parte din subseria despre Paza Orașului, iar, din punct de vedere cronologic, intriga sa este plasată după evenimentele din Guards! Guards!

De această dată, căpitanul Samuel Vimes se pregătește să se cunune cu Lady Sybil Ramkin și, totodată, să se retragă din funcția de la Paza de Noapte. Din păcate, momentul pensionării este foarte prost ales - pe de o parte, pentru că, în urma presiunilor exercitate de către minorități, în Paza de Noapte s-au înrolat un pitic, un căpcăun și o tânără înzestrată cu licantropie, iar, pe de altă parte, pentru că cineva și-a pus în cap să schimbe ordinea socială din Ankh-Morpork, ucigând în dreapta și în stânga.

Astfel, ultimele zile din viața profesională a lui Sam Vimes se transformă într-o anchetă pentru a afla care e arma crimelor, care e mobilul acestora și cine este criminalul - dar și într-un efort de a-și educa rapid subordonații să lase deoparte prejudecățile și conflictele interspecii și să gândească și să se poarte ca niște polițiști în exercițiul funcțiunii.

Iar evenimentele conduc, inexorabil, către o tentativă de asasinat asupra Patricianului, Lord Havelock Vetinari.

Am apreciat Men at Arms pentru că a readus în scenă personaje principale (Vimes, Vetinari, Carrot) și secundare (Lady Sybil Ramkin, sergent Colon, caporal Nobbs, căpcăunul Detritus, câinele Gaspode). Am apreciat romanul și pentru că a adus personaje noi, precum Angua sau Leonard din Quirm. Am urmărit cu interes antagoniștii - unii umani, alții canini - și am aflat lucruri noi despre Ghilda Asasinilor și Ghilda Bufonilor din Ankh-Morpork.

Dar, dincolo de toate astea, am apreciat trimiterile intertextuale la filme polițiste (Dirty Harry) și seriale TV (Colombo) și, mai ales, lecția de viață așezată între filele romanului - nu sub formă de predică moralizatoare, ci prin acțiuni ale personajelor.

Căci, în Men at Arms, Sir Terry Pratchett ne arată că putem rezolva problemele unei societăți dând dovadă de toleranță și de cooperare, iar, în cazul în care am fi intoleranți și refractari, riscăm să năruim societatea și civilizația.

Și la a doua lectură am apreciat din toată inima o mulțime de scene scrise magistral, iar, aproape de final, am fost impresionat de pieirea unuia dintre personajele secundare.

Deloc surprinzător, după ce am terminat Men at Arms, mi-am dorit să reiau un alt roman din seria Lumea-disc intitulat Soul Music. Însă, despre acela, probabil vom discuta cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Lords and Ladies" (1992)

Imagine preluată de pe situl TheWertZone.blogspot.com

În 2008, spre finalul prezentării romanului Wyrd Sisters, vă menționam faptul că Sir Terry Pratchett parodiase Visul unei nopți de vară de William Shakespeare. Parodia este un întreg roman, Lords and Ladies - al paisprezecelea din seria Lumea-disc.

Mai întâi, l-am parcurs într-o ediție americană de buzunar prin amabilitatea vechiului meu prieten Mirel Palada. Apoi, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, în 2002 am achiziționat un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar (Corgi Books, Londra, 1993) cu coperta ilustrată de Josh Kirby. Iar, mai recent, l-am audiat de pe tableta de lectură în decembrie 2021.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Lords and Ladies se înscrie în subseria dedicată vrăjitoarelor din Lancre, iar, din punct de vedere cronologic, intriga sa este plasată după Witches Abroad.

De această dată, la întoarcerea în Lancre, Magrat Garlick se pregătește de nuntă cu regele Verence. Numai că, din păcate, câteva adolescente care experimentează cu magia (și o provoacă la o confruntare pe Granny Weatherwax) slăbesc străjile de piatră de la una dintre porțile realității. Iar prin poartă sosesc zânele...

Doar că zânele acestea, spre deosebire de ielele de pe Pământul-de-mijloc, sunt făpturi malefice care vor să subjuge oamenii și să-i chinuie ca să se amuze pe seama lor.

Împotriva acestei invazii acționează Granny Weatherwax, Nanny Ogg și Magrat Garlick (de data asta înarmată până în dinți), dar și o mică delegație de la Universitatea Nevăzută, în frunte cu rectorul Ridcully, precum și un grup de meșteșugari de prin partea locului, care repetau o piesă de teatru.

Iar lucrurile se reașază în matca lor - mai ales după ce Granny Weatherwax izbutește să prindă un unicorn și să îl ducă la potcovit.

Cumva, Lords and Ladies reușește să se ridice deasupra piesei pe care o parodiază.

Pe de o parte, readuce în atenția publicului originile folclorice ale zânelor în spațiul cultural britanic - origini care fuseseră în bună parte escamotate în literatura fantastică de la J. R. R. Tolkien încoace.

Pe de altă parte, prin intermediul zânelor, Sir Terry Pratchett portretizează foarte convingător mentalitatea și comportamentul narcisiștilor psihopați - fascinația pe care aceștia o exercită asupra victimelor și lipsa lor de empatie față de ceilalți oameni.

Nu în ultimul rând, autorul pune în scenă diferențele de mentalități dintre generații, conflictele care pot să apară din cauza acestor diferențe și modalitățile abile prin care asemena conflicte pot fi aplanate.

Și, scuzați-mi subiectivitatea, Lords and Ladies e mult mai amuzantă decât Visul unei nopți de vară. Pe cea dintâi aș reciti-o cu plăcere, însă pe cea de-a doua - nu prea curând.

Poate din această pricină, cam în aceeași perioadă, mai degrabă decât să citesc o comedie de William Shakespeare, am parcurs încă o dată un alt roman din seria Lumea-disc intitulat Men at Arms. Dar, despre acela, rămâne să discutăm cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)