Ţesătorul la Bookfest

Pe parcursul tîrgului de carte Bookfest, desfăşurat în Bucureşti la Romexpo în intervalul 28 mai - 1 iunie, veţi putea găsi romanele mele Gangland şi Anul terminal la standul Editurii Tracus Arte, pavilionul C2, zona B, standul B15. Ediţiile sînt revizuite, iar copertele şi siglele au fost create de artistul grafic Tudor Popa. Lectură plăcută!

(Dacă nu aveţi drum în Bucureşti în această perioadă, le puteţi comanda şi online, aici, respectiv aici.)

Ce citim astăzi.. la reducere?

Azi, începînd de la orele 11.30, pe postul TVH, în cadrul emisiunii "Ce citim astăzi?" invitat este scriitorul Marian Truţă, redactor-şef al Colecţiei de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice Anticipaţia. Emisiunea se poate urmări şi online aici. 

Tot astăzi, Editura Tracus Arte oferă o reducere de 25% pentru toate comenzile făcute pe site-ul său. Ca urmare, puteţi achiziţiona cu preţ redus atît romanul meu Anul Terminal cît şi ediţia revizuită a romanului premiat Gangland. Totodată, aveţi şansa să luaţi la un preţ atractiv antologia Ferestrele timpului îngrijită de Ştefan Ghidoveanu, în cadrul căreia a apărut cel mai recent text al meu, "Care antologie?"

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Gangland de lîngă noi

De cîteva săptămîni, în curţile interioare ale imobilului în care locuiesc se desfăşoară lucrări de reabilitare termică. Lucrătorii care se ocupă cu această activitate au înălţat schele.

După cum puteţi observa, structura seamănă puţin cu decorurile din primul meu roman, Gangland. (Viaţa imită arta?)

Ca urmare, l-am rugat pe bunul meu prieten Tudor Popa să realizeze cîteva fotografii (şi îi mulţumesc pe această cale pentru bunăvoinţă).

Nu am rezistat să nu apar şi eu în decor, măcar puţin. Ca să pot pretinde mai tîrziu că am fost în Gangland...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

"La capătul drumului" (din romanul "Gangland")

Se însera cînd Maria, conectată la sistemul de senzori al transportorului, văzu în depărtare Gangland. Nu avea cum să fie altceva, pentru că, de cînd plecase ea din Philadelphia, hackerii în compania cărora călătorise ocoliseră sistematic zonele urbane. Or, mustăciosul cărunt care pînă atunci nu-i adresase nici un cuvînt se îndrepta chiar către masa de clădiri de la orizont, fără să dea semne că ar fi vrut s-o ocolească.

După ce se înnoptă, aerul se răci încă şi mai tare, iar Mariei i se făcu pielea ca de găină drept răspuns la ceea ce îi transmiteau în creier senzorii de temperatură. Asupra oraşului se lăsă o ceaţă uşoară.

Ca o precauţie suplimentară, la intrarea în Gangland hackerul activă bondarii. Maria îi simţi ca pe nişte fluturi în stomac, apoi o trapă dorsală se deschise şi bondarii îşi luară zborul pe deasupra transportorului. Se risipiră care încotro.

Femeia aşteptă în linişte. Copiii urmăreau un colaj de ştiri cu evenimentele recente din Gangland. Se mai foiră, îl întrebară pe hacker una-alta, iar el le răspunse cu voce scăzută. Sonja urină în toaleta chimică.

Bondarii emailaţi se iviră din ceaţă, unul cîte unul, şi intrară cuminţi în trapă. Cînd se întoarse şi ultimul, hackerul comandă închiderea trapei, după care porni încet înainte.

Spre surprinderea Mariei, drumurile erau netede şi solide. Nu toate străzile erau aşa, căci uitându-se rapid printre blocuri zări gropi, maldăre de moloz, carcase de automobile vandalizate, dar cel puţin principalele artere din oraş erau excelent întreţinute.

Altă surpriză erau luminile. Din loc în loc, de-a lungul străzilor, becuri de pe stîlpi trimiteau conuri de lumină spre pavaj.

De-o parte şi de alta, pe străzi, se zăreau clădiri abandonate, iar între ele şi deasupra străzilor se întindeau straturi peste straturi dintr-o împletitură ciudată. Femeia întrezări deşeuri de tot felul, grile de ventilator, capote şi portiere de automobile, grilaje metalice, ţevi, jenţi, cărucioare din supermagazine, indicatoare rutiere, tije, segmente de conductă, şine, rămăşiţele răposatei societăţi industriale ţesute între ele cu sîrme, cu lanţuri, cu plasă metalică, cu fîşii de cauciuc decupate din anvelope într-o încîlceală murdară de rugină, care părea să ţină clădirile să nu se prăbuşească. După ce călători o jumătate de oră pe sub ţesăturile acelea apăsătoare, Maria simţi că se sufoca.

O dată, i se păru că surprinde cu coada ochiului o umbră zburătoare. Privi cu atenţie, dar prin ceaţă era greu să-şi dea seama dacă văzuse cu adevărat ceva sau nu fusese decît o halucinaţie provocată de oboseală şi de tensiunea nervoasă.

În cele din urmă, transportorul se opri în întuneric, ascuns după o clădire. În faţă, printr-un gang, se zărea o piaţă luminată în mijlocul căreia aşteptau cîteva persoane.

Hackerul îşi desprinse cablul din mufa neurală, îşi luă pălăria Stetson şi se strecură pe lîngă femeie şi printre copii pînă la uşa transportorului. Deschise uşa, coborî, apoi îi ajută şi pe copii să coboare.

– Să aşteptaţi aici pînă vă spun să veniţi, îi sfătui el.

Copiii încuviinţară din cap, în tăcere.

Hackerul plecă înspre piaţă. După cîteva clipe, Maria îşi desprinse şi ea cablul de date şi coborî din transportor. Îi furnicau picioarele pentru că stătuse prea multe ore ghemuită pe banchetă, fără să se mişte. Aerul era rece, dar plăcut, şi femeia inspiră adînc.

Ajunsese la capătul drumului.

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută!)

"Tinichea" (din romanul "Gangland")

Poate că, departe în urmă, la Philadelphia, era vară indiană, poate în casa părinţilor ei era cald şi bine, dar aici, în Munţii Stîncoşi, începutul lui noiembrie adusese un frig cumplit. Undeva, spre nord-vest, se afla Denver, sau ceea ce pe vremuri fusese Denver.

Iar pe şosea – o şosea în stare destul de bună – se pregătea un nou transfer. Maria spera să fie ultimul.

Coborîse din transportor, aştepta în drum, cu cei şase copii împrejurul ei, şi bătea cînd dintr-un picior, cînd din celălalt, cu speranţa vagă de a se încălzi cît de puţin. Pantofii sport cu care era încălţată fuseseră foarte buni pe Coasta de Est, dar n-aveau nici o legătură cu clima din Munţii Stîncoşi. Hainele, nici atît.

Pe lîngă ea stăteau zgribuliţi copiii, ca puii pe lângă cloşcă. Sonja, cu o hăinuţă ecosez matlasată donată de o şcolăriţă din Hokkaido. Mickey, cu mîinile băgate adînc în buzunarele de la sacoul uniformei şcolare. Fran, care le fusese adusă la nodul dinainte, şi care ţinea în braţe un ursuleţ panda din pluş, scămoşat şi murdar.

Cîţiva metri mai încolo, Lara vorbea cu hackerul care urma să-i preia, un tip între două vîrste, cu pălărie de cowboy şi mustaţă stufoasă. Pe lîngă el zburau de colo-colo cîţiva bondari emailaţi ale căror aripi fragile, din polimeri, băteau aerul cu asemenea frecvenţă încît se vedeau ca nişte petice de ceaţă zbîrnîitoare.

Maria nu auzea nimic din ce-i spunea Lara bărbatului, dar putea cu uşurinţă să-şi imagineze conversaţia, căci o ascultase, cu mici variaţii, la aproape fiecare nod al reţelei de transport de la Mississippi încoace.

– O vezi pe-aia?

...

– E, David din Chicago s-a jurat că n-o mai ia în transportor cîte zile o avea.

...

– Păi, să-ţi spun de ce. La un popas, a mîncat-o undeva să dea un telefon.

...

– Proastă, ne-proastă, uite că a găsit un telefon fix care mergea şi şi-a făcut de lucru cu el.

...

– Ce să se-ntâmple? Au venit poteraşii după ei în secunda doi.

...

– Au scăpat. David a traversat Mississippi şi au scăpat cu viaţă toţi copiii.

...

– Oricum, sigur n-o s-o mai ia pe-aia în transportor niciodată.

...

– Ce să facă, a furat-o de la poteră cînd s-a întors, după două zile.

...

– A ars ca lumînarea. Am văzut la ştiri.

...

– Da, păcat de el. Şi asta face mai departe umbră pămîntului, bine-mersi.

...

– Plăteşte ca s-ajungă în Gangland. Dacă face figuri de-astea, te pişi pe banii ei.

...

– Da, bine. Să ai grijă, să nu păţeşti şi tu ceva. Stai cu ochii pe ea!

O discuţie ca o tinichea legată de coada unei pisici. Oriunde avea să fugă, tinicheaua urma să-i sune în urechi. Pînă cînd avea să-şi dea sufletul.

Viaţa aceea cu păcate mărunte şi ritualul confesiunii şi rugăciuni şi mici penitenţe părea acum să fie un fel de rai îndepărtat, inaccesibil. Părea să fie viaţa cu totul altei femei. Care rugăciune, care penitenţă l-ar mai fi adus pe David înapoi la viaţă din măruntaiele carbonizate ale transportorului?

Simţi că faţa îi luase foc, în pofida frigului. Clipi des şi lacrimile i-o luară la vale pe obraji.

Tipul cu pălărie de cowboy se apropie de ei.

– Mai avem o etapă şi-o să ajungem în sfîrşit la capătul călătoriei. Hai, copii!

Fără o privire către Maria. Fără un cuvânt.

Îl urmă la transportor, ştergîndu-şi lacrimile cu dosul mîinii. În trecere, o salută cu un semn din cap pe Lara.

Femeia o urmări cu privirea fără să-i răspundă la salut.

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută!)

"Cursă cu obstacole" (din romanul "Gangland")

...Zgîlţîieli şi hurducături, destul de zdravene ca să-i clănţăne dinţii în gură şi s-o facă să se întrebe dacă nu cumva îi săriseră plombele, bun moment pentru plombe, de altfel, fiindcă o dată cu închiderea agenţiei îşi luase adio şi de la asigurarea medicală şi stomatologică, dar, oricît de zdravene ar fi fost zgîlţîielile, tot nu puteau s-o scape de povara grea a vinovăţiei, şi poate că, dacă David i-ar mai fi făcut reproşuri sau ar mai fi strigat la ea, ar fi reuşit într-un fel să se descarce, numai că, de cînd urcaseră în transportor şi porniseră la drum, hackerul fusese tăcut, doar pufnea pe nări din cînd în cînd, şi tăcerea asta nu prevestea nimic bun, iar Maria le spusese copiilor să se întindă pe podeaua transportorului, sub banchete, şi acum stăteau acolo, prea speriaţi ca să ţipe sau să plîngă, în timp ce David solicita la maximum motoarele, şi păru nici să nu bage de seamă cînd Maria îl întrebă dacă putea să vadă şi ea ce se petrece, aşa că femeia îşi conectă un cablu în mufă şi în minte îi înflori percepţia multifaţetată a transportorului blindat, o privelişte emisferică, în ochi de peşte, a cîmpurilor şi pădurilor înecate în lumina roşiatică a răsăritului de soare şi hărţi fantomatice ale ţinutului prin care călătoreau, diagrame pasagere de la motoare, imagini fugare în infraroşu, totul însoţit de zgomotul de fond al frecvenţelor radio locale, discuţii codificate între voci străine, încărcate de emoţia vînătorii, din cînd în cînd glasurile calme, perfect articulate, ale dronelor, şi prin minte îi sună nechemată o lecţie pe care i-o predase Diane în prima etapă a călătoriei, care părea ciudat de îndepărtată şi în timp, nu numai în spaţiu, cu toate că nu trecuseră nici două săptămâni de atunci, şi anume că puterea hackerilor şoselelor nu stătea în forţa brută, nici în puterea de foc ori în viteză ori în grosimea blindajului, ci mai ales în capacitatea de a se camufla, şi, după toate acele zile în care privise atîţia hackeri care întindeau plase de camuflaj peste vehicule şi împroşcau vopsea absorbantă pe carcase şi păstrau tăcerea radio cu sfinţenie şi în general treceau cu încărcătura lor umană neobservaţi ca nişte şoareci, ea, Maria, distrusese acel camuflaj construit cu migală, îl zădărnicise nu cu o petardă fumigenă, nu cu o baliză radio, nu cu un proiector, ci cu un simplu telefon care declanşase o capcană, justificînd retroactiv gestul făcut de Diane pe malul lacului, gest care o revoltase atunci peste măsură, dar acum se dovedise întemeiat, căci în preajma benzinăriei, rămasă de-acum undeva în urmă, se zăreau înălţându-se spre cer trîmbe de praf ridicate de Dumnezeu ştie ce vehicule, iar senzorii trimiteau imagini fugare cu drone, unele de recunoaştere, altele de atac, multe, îngrijorător de multe, roind încoace şi încolo prin aer, căutând urme în timp ce David smucea transportorul peste un şanţ, printr-un cîmp, dincolo de un hambar în paragină cu coloana vertebrală a acoperişului frîntă, către o lizieră de pădure, şi dronele năvăliră pe urmele lor, chemîndu-se unele pe altele cu glasuri ireal de liniştite, ca nişte doamne din lumea bună la o partidă de ceai dintr-o piesă victoriană, iar conversaţia lor elegantă începu să fie acompaniată de răpăitul sacadat al mitralierelor Gatling, de şuieratul rachetelor aer-sol şi de explozii, încurajate cînd şi cînd de proiectile termice pe care David le lansa ca să momească rachetele cu detectoare de căldură, după care din urmă sosiră obuze, ca nişte lovituri date la întîmplare cu tîrnăcopul de un uriaş furios, semn că se apropiau tancuri, şi transportorul pe pernă de aer se smuci ca un animal în panică, printr-o mare de stuf, peste terenuri mlăştinoase, pînă cînd răzbătu într-un tîrziu pe ceea ce părea un lac imens, al cărui mal îndepărtat nici nu se vedea în zare, o apă liniştită şi tulbure şi murdară, molcomă, peste care se porni ploaia de obuze, iscînd jerbe, şi Maria întrebă ce lac era, iar David îi răspunse de la obraz:

– Ce lac visezi, cucoană? Nu vezi că-i Mississippi? Ar fi trebuit să-l trecem noaptea, pe şest, nu ziua-n amiaza mare, cu toată potera asta pe capu' nostru! Acum tot ce au de făcut este să stea locului şi să regleze tirul, că noi nu prea avem unde să ne ascundem cîtă vreme n-am ajuns pe malul ăl'lalt.

Şi, însoţită de exploziile obuzelor şi de ciocăniturile sacadate ale gloanţelor pe blindaj, Maria încercă să se roage Sfântului Cristofor ca să le protejeze trecerea, dar nu-şi găsi cuvintele...

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută!)

"Pe drum" (din romanul "Gangland")

Viaţa Mariei intră într-un nou ritm. Nopţile călătorea, aşezată sau ghemuită în cîte un transportor de personal. Zilele dormea, uneori pe podeaua transportorului, alteori afară, în umbra lui. Cunoscu o mulţime de hackeri ai şoselelor, unii negri, alţii albi, cîteodată asiatici sau hispanici. La fiecare punct de întîlnire, sau nod de reţea, cum îi spuneau ei, plătea cîte o sumă cu cipul de valută electronică şi era predată ca un colet. Întîlnea o nouă faţă, un nou nume, un nou vehicul. Treptat, împrejurul ei se adună un mic grup de copii orfani care urma să fie predaţi triburilor din Gangland. Ajunse să le dea raţii de mîncare şi apă din pachetele de ajutoare distribuite de organizaţiile umanitare orbitale, să-i învelească la culcare şi, cînd ajungeau la cîte un rîu, să le spele hainele.

Hackerii erau tăcuţi, în general, ocupaţi pînă la obsesie cu alegerea rutelor, cu camuflarea vehiculelor şi cu menţinerea telecomunicaţiilor la minimum. La începutul celei de-a doua săptămîni însă, undeva prin Mid-West, Maria călători cu un tinerel care îi debită la nesfîrşit poveşti despre trenul subteran de pe la 1850 şi traseele sclavilor fugari care mergeau în Canada. Nici măcar nu era negru.

Transportoarele erau şi ele de diverse feluri, însă cele mai multe fuseseră nu numai învelite în foi de blindaj, ci şi acoperite cu straturi de ciment şi cu vopsea absorbantă de unde radar. Vreo două dintre ele aveau ferestre, nişte sandvişuri compacte făcute din foi de sticlă şi plastic, groase cît antebraţul Mariei. Dar peisajele erau oricum monotone, pustii şi deprimante.

În cea de-a douăsprezecea zi, în zori, opriră pe un drum secundar, la o benzinărie abandonată. Hackerul, un evreu tînăr, îşi desprinse cablurile din mufele craniene, îşi ridică ochelarii reflectorizanţi de pe nas şi se frecă la ochi. Avea cearcăne adînci, vinete.

Maria se ridică de la locul ei şi se întinse. Amorţise.

– E un loc sigur, David?

Hackerul încuviinţă din cap.

– Am scanat tot, în infraroşu, în frecvenţele radio ale miliţiilor locale, cu detectoare de mişcare, în spectrul vizibil. E pustiu.

Femeia coborî din transportor, apoi îi ajută pe cei patru copii să coboare şi ei, pe rînd. Împrejurul lor, pînă departe, se întindeau cîmpuri rămase în paragină, năpădite de buruieni şi de arbuşti şi mărginite de gard din plasă metalică ruginită, prăbuşit pe alocuri. Cu două decenii în urmă, fuseseră terenuri de fermă, iar peste alţi douăzeci sau treizeci de ani probabil că aveau să fie împădurite. La mare distanţă, aproape de orizont, se zărea un şir de coline.

Hackerul ieşi ultimul.

– Dacă are careva din voi nevoie, mergeţi la tufişuri. Da' să călcaţi cu grijă, să nu stîrniţi vreun şarpe. Dacă vă trebuie hîrtie, să-mi ziceţi.

Le împărţi fîşii de hârtie igienică, iar copiii se împrăştiară, căutînd spărturi în gardul de pe marginea drumului şi trecînd mai departe, printre tufe.

– Să nu vă duceţi prea departe! strigă David în urma lor.

Maria luă şi ea nişte hîrtie şi porni către intrarea în benzinărie.

– Doamnă!

Întoarse capul.

– În locul dumneavoastră, m-aş duce mai degrabă la tufiş, spuse hackerul pe un ton de scuză. Mai mult ca sigur că înăuntru nu e apă şi probabil e o mizerie de nedescris.

Femeia zîmbi.

– Mulţumesc. Aş vrea să văd, oricum.

Printre dalele de beton din faţa uşii începuseră să crească smocuri de iarbă. Cadrul cu plasă contra insectelor atîrna într-o parte, negru de murdărie. Una dintre balamale era ruptă, cealaltă abia se mai ţinea. Uşa, cu ochiuri de geam pe care se zăreau autocolante străvechi, decolorate de soare, era întredeschisă.

Intră.

În camera unde pe vremuri se făcea plata pentru benzină se aflau rafturi metalice pustii, unele răsturnate, altele încă la locul lor. Toate erau acoperite cu un strat gros de praf. Un guzgan îşi iţi boticul de sub o vitrină frigorifică veche, murdară, şi o privi bănuitor cu ochi ca nişte mărgeluţe de jad, mustăcind.

Pe tejghea zăcea o casă de marcat, cu sertarul deschis şi plin cu gheme de praf şi scame.

Maria ocoli tejgheaua şi se uită îndărătul ei. Un scaun răsturnat. Cîteva pagini îngălbenite din Los Angeles Times, cu poze şi articole de pe vremea candidaturii lui Schwarzenegger la preşedinţie. Un telefon.

Privi afară prin ferestrele uriaşe. David şi copiii rămăseseră undeva în dreapta, aşa că nu o puteau vedea.

Ridică receptorul.

Avea ton.

Îşi simţi inima la gît, iar mâinile începură să-i tremure. Formă un număr, dar era surescitată şi din greşeală apăsă o tastă de două ori. Anulă, apoi formă numărul din nou, silindu-se să nu se grăbească.

Ascultă glasul centralelor digitale conversînd în ciberspaţiu.

Apoi telefonul părinţilor ei, sunînd.

Se aşeză cu spatele la fereastră, în aşa fel încît să nu i se vadă receptorul.

Clic.

– Alo?

– Juanita? Juanita!

– Mami!

– Ce faci? Ce mai faceţi? Sînteţi bine?

– Mami, unde eşti? Cînd vii acasă?

– Nu ştiu sigur unde sînt, prin Mid-West, pe undeva, dar sînt bine. Zi-mi de voi, ce faceţi, cum vă împăcaţi cu bunicii...

– Bunica are grijă de noi şi bunicu' ne duce-n parc, da' pe Lenny nu-l lasă s-asculte muzica aia urîcioasă a lui şi a stat foarte supărat vreo două zile. Mami...

Receptorul îi fu smuls de lîngă ureche, transformînd vocea Juanitei într-un chiţăit îndepărtat, neinteligibil.

Maria se întoarse şi dădu nas în nas cu David, care stătea dincolo de tejghea.

– Ce faci?

– Ce naiba faci tu, cucoană?

Tînărul smuci de telefon cu sălbăticie o dată şi încă o dată, pînă îi smulse firul. Chiţăitul din receptor încetă.

– Cine dracu' crezi că lasă telefoane în funcţiune într-o clădire abandonată? Eşti chioară, madam? Nu vezi că toate alea au praf pe ele de-o juma' de metru, numai telefonu' ăsta e curat?

Mariei îi dădură lacrimile.

– Am vrut să văd...

– Ai vrut să vezi pe dracu', şi-o să-l vedem cu toţii de-o să ne iasă pe nas. Mişcă-ţi fundu' la maşină şi cheamă copiii!

O luă de mînecă şi-o scoase de după tejghea, apoi o tîrî în fugă afară din benzinărie şi pînă lîngă transportorul blindat.

– Chic! Amy, Sonja, Mickey! Hai! Veniţi repede, trebuie să plecăm!

Copiii se apropiară în fugă, iar David îi luă aproape pe sus şi-i înghesui unul cîte unul prin uşiţa transportorului. Maria urcă şi ea, apoi hackerul intră şi trase chepengul, se strecură printre copii, se repezi la pupitrul de comandă şi începu să-şi fixeze cabluri în mufele neurale.

– Legaţi-vă centurile şi ţineţi-vă bine! spuse el peste umăr.

Porni motoarele şi demară cu o smucitură.

(Ediţia electronică gratuită a romanului "Gangland" poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută!)

"Lîngă graniţă" (din romanul "Gangland")

Maria era aşezată la masa din bucătărie, iar camera era cufundată în întuneric. Mobila albă se vedea ca un şir de fantome tăcute, nemişcate. Numai frigiderul vibra, de parcă toate rafturile dinăuntru ar fi fost goale.

Apoi, o uşă de la etaj se deschise şi se închise încet. Uşa de la dormitorul lor.

Paşi grei se auziră coborînd pe trepte.

În bucătărie intră Sam. Maria dădu să se ridice şi să-i vină în întîmpinare, dar nu izbuti.

Era trist şi extrem de obosit. De afară, de la un felinar aflat destul de departe, veneau cîteva raze slabe de lumină albăstruie şi-i scoteau în relief gravitatea feţei.

– Ce-i cu tine, Sam? De ce nu dormi?

El clătină uşor din cap.

– Nu pot să mă odihnesc.

Maria îi cuprinse o mînă în palme.

– Cum să nu poţi? E linişte. Copiii s-au culcat...

Sam clătină din nou din cap, încet, cu încăpăţînare.

– Nu pot. N-am pace.

Femeia încercă să zîmbească.

– Sam, cum să n-ai pace? Doar totul e în regulă!

Dar el se îmbufnă şi mai mult, ca un urs mare şi trist.

– N-am linişte. Tu eşti aici şi ei... Ei au rămas acolo.

Făcu un gest vag peste umăr.

– Şi dacă tu nu eşti lîngă ei, ca să-i veghezi, nici eu nu am odihnă.

– Sam!

Se trezi. Privi împrejur, buimacă, ameţită.

Aţipise şezînd pe banchetă, rezemată cu umărul şi cu spatele de pereţii transportorului. Alături, ghemuiţi, dormeau o fetiţă şi un băiat care aveau să fie duşi în Gangland. Erau înveliţi cu o pătură cadrilată.

Maria se mişcă uşor, încercînd să se dezmorţească. Prin corp îi urcau vibraţiile motorului, iar în cabină nu era altă lumină decît cea de la LED-urile indicatoarelor de bord. Hackerul, un adolescent al cărui nume îl uitase, era conectat la interfaţa transportorului şi nu băga de seamă ce se petrecea în cabină.

Femeia se întrebă dacă deja trecuseră de graniţa Virginiei de Vest, apoi se ghemui şi încercă să adoarmă la loc.

Visul o umpluse de amărăciune.

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută!)

"Cam mare" (din romanul "Gangland")

Se trezi brusc, din cauza înghiontelilor. Tresări. În penumbră, mai mult ghicită, se întrevedea silueta lui Diane.

– Ce-i? făcu Maria. Ce s-a întîmplat?

– Nu s-a-ntîmplat nimic. Am ajuns.

Se frecă la ochi, nedumerită. Pe bord clipeau cîteva LED-uri verzi.

– Nici nu mi-am dat seama cînd am aţipit.

Diane pufni uşor, amuzată.

– „Aţipit” e un fel de-a spune. Ai sforăit de-am crezut c-o să se desprindă foile de blindaj de pe transportor.

Femeia deschise uşiţa şi se strecură afară. Maria coborî şi ea, ducîndu-şi geanta de voiaj. Se întinse, căscă şi se frecă din nou la ochi. Era foarte tîrziu, iar aerul era rece, umed, dar mult mai proaspăt decît în oraş. Se aflau la marginea unei păduri. Împrejur nu se zăreau nici case, nici şosele.

– Unde sîntem? întrebă Maria.

– La începutul drumului de cărămizi galbene, zise Diane cu glas scăzut. E de-ajuns că o s-ajungi acolo unde vrei. Doar n-ai pretenţia să-nveţi şi traseul?

Maria Alonzo ridică din umeri, resemnată. Ajunsese să bănuiască în sinea ei că Diane ori era din New York, ori avusese o căsnicie foarte lungă şi nefericită. Dar, cum de cîteva decenii bune căsniciile, fericite sau nu, aveau tendinţa să fie destul de scurte, înclina mai degrabă către prima ipoteză.

De undeva, din faţă, se apropie încet de ele un vehicul de teren. Avea farurile stinse, aşa încît părea un fel de monstru tăcut, întunecos, care se furişa ca să le surprindă. Se opri lîngă cele două femei, iar din el coborî un tînăr roşcat, îmbrăcat în pantaloni lălîi şi într-o jachetă cadrilată. O îmbrăţişă pe Diane, apoi îi aruncă o privire mirată Mariei.

– Asta cine mai e? Ţi-ai luat copilot?

Diane schiţă o grimasă dispreţuitoare.

– Chiar aşa de bătrînă par, să am nevoie de copilot? Vrea să meargă-n Gangland.

Tînărul ridică din sprîncene.

– Nu-i cam mare pentru asta?

Femeia ridică din umeri, făcînd să se mişte imperceptibil frunza de cannabis pe care o avea imprimată pe tricou.

– Aşa am zis şi eu. E o poveste mai complicată. Zice că mama unuia care-a ajuns acolo vrea să-l recupereze.

Tînărul încuviinţă din cap.

– Am verificat-o, continuă femeia. Pare O.K.

Aruncă o privire scurtă către Maria.

– Şi mai şi plăteşte drumul cu bani adevăraţi, ceea ce nu strică. În tot cazul, să stai cu ochii pe ea.

Intră în transportor şi închise uşiţa, iar după cîteva clipe demară. Maria rămase singură cu tînărul cel roşcat. Nici măcar nu ştia cum îl cheamă.

(Ediţia electronică gratuită a romanului "Gangland" poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută!)

"Precizări" (din romanul "Gangland")

Hai înăuntru şi ai grijă să nu te loveşti la cap, că tavanul e destul de scund.

Dac-ai închis uşa, fixează şi siguranţa, că n-avem nici un chef să se deschidă la loc de capu’ ei cînd ne-o fi lumea mai dragă.

Ştiu că-i strîmt. Asta e. Ia şi tu o banchetă-n fund.

Apă-i aici, jos, în bidon. Mîncare – ce găsim pe traseu. Toaleta chimică e-acolo, sub banchetă.

Nu se fumează, nu se bea în transportor.

Dormi cînd apuci, că dacă facem popas eliberezi bancheta, să dorm eu.

Dacă ţi se pare înghesuit, stai să vezi cum o să fie cînd o s-avem doi-trei copii aici, cu noi, înăuntru.

Ce? N-are nici un fel de parbriz, că parbrizu-i vulnerabil. Mă conectez cu cabluri la senzorii transportorului pe canale video, audio, infraroşii.

Are şi senzori de presiune şi vibraţie.

Ai să vezi, parcă eşti transportorul, că simţi ce simte el.

E, pe naiba. N-o să te las pe tine să conduci, drăguţă. Asta mi-ar mai lipsi! Da’ dacă vrei, decît să stai şi să te uiţi pe pereţi pînă mori de plictiseală, mai bine te conectezi şi tu la senzorii transportorului. Poa’ să fie destul de palpitant. Mai palpitant decît mi-aş dori, cîteodată, cînd dăm peste tancuri sau drone de-ale necrosofturilor.

Mă rog, dacă nu eşti genul care admiră peisaje, am stocate pe-aici, prin memorie, nişte filme, nişte muzici, nişte cărţi în format electronic. Poţi să le şi asculţi citite cu voce tare dacă eşti postliterată.

Nu era o insultă. Rar care mai citeşte cărţi, asta e realitatea.

Da’ să ştii că e mai bine să te conectezi la senzori. Altfel, dacă ochii percep o mişcare, cum ar fi curgerea textului electronic, iar urechea internă alta, că pe-aia n-ai cum s-o păcăleşti, apare o senzaţie de dezorientare. Creierul interpretează dezorientarea asta ca pe un simptom de otrăvire şi, pînă să ştii bine ce se-ntîmplă, ajungi să chemi cerbii.

Şi, dacă te-apuci şi borăşti pe-aici, prin transportor, speli, drăguţă, că n-ai slugi.

Alte întrebări?

(Ediţia electronică gratuită a romanului "Gangland" poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută!)

"Alţi hackeri, altă reţea" (din romanul "Gangland")

Pe cînd ieşea din biserică, Maria îşi simţi telefonul vibrînd în buzunarul de la piept. Răspunse la al doilea apel.

– Maria Alonzo.

– Ne-ai căutat ceva mai devreme...

O voce de femeie. Fără prezentări, fără politeţuri.

Maria clipi de cîteva ori, căutînd să se obişnuiască din nou cu lumina de afară, care acum îi părea orbitoare faţă de penumbra blîndă din biserică.

– Ăă, da... Dacă sînteţi de la reţea.
Pe trepte, aproape de trotuar, un bătrînel întinsese mai multe exemplare din National Geographic. De pe coperte tipărite în secolul precedent, foci, tigri, gorile şi rinoceri priveau trecătorii, ca o expoziţie mută a reproşului şi vinovăţiei.

– Nu ştiu despre ce reţea vorbeşti, cucoană, cîtă vreme am văzut că eşti de la o agenţie federală.

– Am fost, preciză Maria. Nici agenţia nu mai e.

– Şi asta te face automat o persoană de încredere?

Îi trebui un efort de voinţă ca să se stăpînească.

– Asta mă face automat o persoană cu altă ocupaţie, fie că-mi doresc sau nu.

Juanitei i-ar fi plăcut revista cu foca albă pe copertă... Dar n-avea să se mai vadă cu Juanita cîteva săptămîni bune. Poate chiar deloc.

– Şi ocupaţia asta implică să-ţi bagi nasul în treburile noastre?

– Implică să vă cer ajutorul ca să călătoresc.

– Sunt destule agenţii de voiaj.

– Nu şi vreuna care să mă transporte în Gangland.

Interlocutoarea tăcu o vreme. Maria descuie Toyota şi urcă la volan. Pe colţul din dreapta al parbrizului, cineva îi lipise un autocolant, o hologramă reflexivă cu sigla unei companii de bioinginerie.

– Gangland nu există, zise vocea din telefon.

– O destinaţie care nu există. La care conduce o organizaţie care nu există. Care transportă copii care nu există. Şi o să transporte o inspectoare a unei agenţii care nu mai există. Iar ea o să plătească, la rîndul ei, cu bani care nu există. Electronici. Anonimi. Nedetectabili. Neimpozabili.

Îi lăsă interlocutoarei timp să rumege ce-i spusese.

– Bani adevăraţi.

– Bani adevăraţi, confirmă Maria.

– Şi dacă e o operaţiune sub acoperire?

Aruncă o privire obosită către două adolescente care treceau pe role printre pietoni. Părul le flutura în vînt.

– Ce rost ar avea ca autorităţile să pună beţe-n roate unei activităţi necesare şi pe care ele nu sunt în stare s-o organizeze?

– Dacă autorităţile ar fi luat întotdeauna decizii cu cap, nu s-ar mai fi ales praful de ţara asta.

– Bun, OK, dă-mă în judecată pentru ce-a păţit ţara, dacă ai chef, dar mai întîi du-mă în Gangland, fiindcă trebuie să mă întîlnesc cu cineva de-acolo.

Din nou tăcere.

– Vino la benzinăria Shell, spuse vocea într-un tîrziu. Aia de lângă mall. Să ai bagajele făcute.

În timp ce închidea telefonul, Maria zîmbi. Le avea.

Prin aglomeraţia de seară, merse la mall şi lăsă Toyota într-o parcare subterană. Plăti în avans pentru două săptămîni, apoi ieşi pe stradă, printre pietoni, şi merse la staţia Shell. Urmări o vreme şoferii care cumpărau tuburi de hidrogen.

Printre maşinile mărunte, economice, de mic litraj, sosi un Hummer de pe la începutul secolului, un saurian metalic lat, vopsit în culori de camuflaj urban. Se opri lîngă Maria, iar portiera din dreapta se deschise.

– Hopa sus, Alonzo!

Îşi puse geanta sport pe banchetă, apoi urcă şi ea.

La volan se afla o femeie de vreo patruzeci şi cinci de ani, îmbrăcată în pantaloni negri, cu buzunare aplicate pe coapse, un tricou negru cu o frunză de cannabis şi o cămaşă cadrilată, descheiată de sus pînă jos. Era tunsă destul de scurt, iar la colţurile ochilor avea riduri.

Porniră spre ieşirea din oraş. Instinctiv, celelalte maşini se dădeau deoparte ca să-i facă loc Hummerului.

– Eşti al naibii de insistentă, Alonzo.

Maria zîmbi.

– Mi s-a mai spus.

– La ce-ţi trebuie s-ajungi în Gangland? Adultă eşti, orfană nu eşti, familie ai...

– M-aţi verificat.

– Normal că te-am verificat. Altfel n-am fi stat de vorbă acum. Nici nu te-aş fi sunat. În fine, nu contează. Ce voiam să-ţi spun e că paza orbitală din perimetrul Gangland e mai strînsă decât fundul unui ţipar. Cum îţi închipui c-o să te întorci de-acolo?

– La fel cum o s-ajung. Cu hackerii şoselelor, într-un transportor de personal.

– Dacă-ţi imaginezi c-o să mai apuci în Gangland următorul transport, visezi, cucoană. Puştanii de-acolo o să te toace mărunţel cît ai zice peşte.

– N-am de gînd să aştept următorul transport. Vreau să mă întorc cu acelaşi hacker cu care ajung acolo.

Femeia de la volan clătină din cap.

– Poate doar aşa...

Dincolo de şoseaua de centură a Philadelphiei porniră pe un drum secundar, iar cîţiva kilometri mai încolo, la intrarea într-o pădurice, ieşiră de pe şosea şi opriră după un maldăr de anvelope uzate, aproape de un lac.

Femeia coborî, lăsînd portiera deschisă.

– Hai jos, Alonzo, că n-avem toată ziua la dispoziţie!

Cu un detector, femeia o verifică din cap pînă în picioare, încet, metodic, de cîteva ori la rând. Din cînd în cînd, detectorul ţiui.

Maria îi predă femeii telefonul mobil, locatorul GPS din poşetă, microemiţătorul federal din brăţara ceasului şi palmtopul cu acces wireless. Femeia le puse pe toate într-o pungă de plastic, împreună cu o piatră destul de mare, apoi înnodă punga la gură şi o aruncă spre lac. Punga descrise un arc elegant prin aer şi se scufundă în apă cu un plescăit.

– Pentru ce ai făcut asta?

– Pentru că de-aici şi pînă pe Coasta de Vest e plin de tot felul de facţiuni militante şi vehicule teleoperate de necrosofturi şi naiba mai ştie ce alţi descreieraţi şi dacă o să umbli cu vreo jucărie de-asta într-un transportor plin de copii sînt şanse ca viaţa voastră să devină foarte interesantă foarte repede. Aşa, dacă n-ai jucării la tine, n-o să fii tentată să le foloseşti.

Porni înapoi spre Hummer. În urma ei, Maria privi cu jale către lac.

– Puteai să-mi spui...

– E mai bine să fiu sigură decât să-mi pară rău. Te costă două sutare ca să te duc la următorul nod. A, era să uit. Mă cheamă Diane.

Maria dădu din cap a pagubă.

– Vii o dată?

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută!)

"Contravenţie" (din romanul "Gangland")

Maria şofă mult timp în tăcere, atentă la trafic. La un moment dat, pe deasupra lor trecu o dronă de la poliţia rutieră. Copiii o ignorară, deşi de obicei se agitau şi ţipau de bucurie cînd vedeau micile aparate zburătoare.

Îi privi în oglinda retrovizoare. Juanita în dreapta. Lenny în stînga. La mijloc, strategic, cutia de carton cu jucăriile Juanitei.

Lenny se uită la ea, îmbufnat.

– Ce-i?

Nici un răspuns.

– Ce e?

– Ea cum de a avut voie să-şi ia toate jucăriile?

Maria oftă exasperată.

– O luăm de la capăt, zise ea cu jumătate de gură.

– Şi-a adus şi păpuşile Barbie, şi jucăriile pluşate, şi revistele, şi creioanele colorate, şi...

Îl privi din nou în oglinda retrovizoare.

– Şi ce?

– Şi cutia cu jucăriile ei ocupă mai mult loc în maşină decît ea!

– Lenny, maşina e destul de mare, încercă femeia să păstreze un ton rezonabil.

– Dacă e destul de mare, de ce n-am avut voie să-mi iau albumele Shoot 2 Kill, şi posterele, şi tricourile?

Maria îşi drese vocea.

– Uite, am luat toate benzile desenate. Şi tricoul cu Nemo pe care ţi l-a cumpărat tati la Disneyland. Ştii cît de mult îţi plăcea...

– Asta a fost anul trecut.

Femeia începu să bată cu degetele în volan. Opriră la un semafor. Se întoarse spre bancheta din spate.

– Lenny, ţi-am explicat deja. Bunicul nu agreează genul heavy metal.

– Da' Shoot 2 Kill nu sunt heavy metal! Sînt mult mai răi decît leşinaţii ăia de demult, Guns'n'Roses, Bon Jovi, Motley Crue şi care mai erau.

– Tocmai de-aia, bunicului o să-i placă şi mai puţin.

– Verde, zise maşina.

Maria porni din nou.

– N-o să dureze mult. O săptămînă, maximum două, minţi ea, şi pe urmă ne întoarcem acasă şi-o să poţi să-i asculţi din nou.

Se gîndi puţin.

– La căşti.

– Două săptămîni? Două săptămîni fără Shoot 2 Kill? Peste trei zile o să lanseze un album nou, cu înregistrări din turneu! Şi o să stau ca fraieru' zece-un'ş'pe zile pînă să-l ascult! Mami, parcă ne-ai duce la bulău.

– Băiete, ai grijă cum vorbeşti!

– Discuţiile prelungite în timpul şofatului sporesc riscul accidentelor, interveni maşina pe un ton plăcut.

Maria dădu ochii peste cap.

– San Antonio, cum s-o fi oprind blestemăţia asta?

– Sabotarea asistentului de trafic constituie contravenţie, o avertiză Toyota. Se pedepseşte cu amendă de trei până la cinci sute de OCU şi cu suspendarea permisului de conducere.

– Bine, bine, scuteşte-ne, zise femeia.

Ajunseseră în cartierul unde locuiau părinţii ei. Pe alei, ici-colo, se vedeau bătrînei mergând agale, pe sub castani. O doamnă în vîrstă plimba în lesă un Saint Bernard.

– Uite şi casa bunicilor.

Lenny dădu din cap, complet lipsit de entuziasm.

Maria parcă maşina pe alee cu spatele, apoi coborî, le deschise portierele copiilor şi luă cutia cu jucării de pe bancheta din spate.

Băiatul porni cu paşi mărunţi spre uşa de la intrare.

– Lenny, unde te duci?

Băiatul se opri.

– Vino înapoi şi ia-ţi geanta din portbagaj, că doar n-ai servitori!

Maria deschise portbagajul, îi dădu lui Lenny geanta cu hainele lui şi apoi luă geanta Juanitei, cutia cu benzi desenate a băiatului, iar deasupra cutia cu jucării.

– Juanita, mergi şi sună la uşă.

Le deschise doamna Mendez, parcă mai scundă şi mai rotofeie decât şi-o amintea Maria de la ultima vizită.

– Tata...?

Bătrîna clătină din cap.

– Tata e supărat şi deocamdată nu vrea să te vadă.

Maria coborî privirea.

– Înţeleg.

Lăsă bagajele în holul de la intrare. Se aşeză pe vine dinaintea fetiţei.

– Juanita, să fii cuminte. O să mă întorc repede şi totul o să fie bine.

Fetiţa era bosumflată. După cîteva clipe, o privi acuzator pe sub sprîncene.

– Aşa a spus şi tati cînd a plecat...

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută!)

"Columbianul" (din romanul "Gangland")

În primele două zile şi două nopţi de după confirmare, Maria dormi. Ocazional trecu pe la toaletă, uneori întîlnindu-se la intrare sau la ieşire cu Juanita şi cu Lenny. Renunţaseră să-i mai arunce priviri acuzatoare.

În cea de-a treia dimineaţă, se trezi suficient de întremată şi cu mintea limpede. Făcu un duş pe îndelete. Se spălă pe dinţi ca să scape de senzaţia că în gură îi crescuse pluş acru. Îşi tăie unghiile.

Trecu apoi în bucătărie, pregăti ochiuri cu şuncă, boluri cu lapte şi cereale şi îşi făcu o ceaşcă de cafea. De jur împrejur, pe mese, pe frigider, în chiuvetă şi pe podea zăceau maldăre de cutii. Cutii în care fusese livrată mîncare la minut, cutii de cereale, cutii de sucuri, pungi de plastic, pahare de spumă poliuretanică, o mare de ambalaje cum Maria nu mai văzuse decît în liceu, în camera lui Sam, din cămin, după petrecerile care însoţeau victoriile la fotbal.

Cafeaua era suficient de tare ca să topească linguriţa.

Din buzunarul de la piept al halatului, Maria scoase telefonul mobil şi formă numărul tatălui ei. Părinţii săi nici acum nu îşi implantaseră mufe neurale pentru comunicare în realitatea virtuală, iar de cînd începuseră problemele cu necrosofturile nici că mai vroiau să audă de aşa ceva.

– Hola!

– Hola, Maria!

– Ce mai faceţi?

– Noi, bine, dar ne-a sunat Juanita şi ne-a zis că nu faci bine deloc.

Mariei îi îngheţă zîmbetul. Simţi că obrajii îi luau foc.

– Ne-a spus că stai tot timpul în ciberspaţiu. Nu mai dormi aproape deloc, nu prea mai mănînci, nici copiilor nu le mai dai de mâncare. Ce fel de mamă eşti?

– Acum am terminat.

– Cu îndatoririle de mamă? Sigur, aşa se pare, că ai terminat de mult cu ele.

Se luptă să înghită nodul din gît.

– Nu, cu ciberspaţiul. S-a desfiinţat agenţia, mi-am pierdut postul de inspector şi am prins un contract ca detectiv particular. Am găsit un copil pierdut.

– Vezi să nu-i pierzi pe ai tăi, în schimb! Dacă nu-i tratezi cu responsabilitate, la ce i-ai mai făcut?

Maria clipi de cîteva ori ca să-şi stăpînească lacrimile.

– Tocmai despre responsabilitate e vorba. Am avut de ales între un şir de slujbe mărunte, nu neapărat legale sau bănoase, cu care abia să ne ducem traiul de pe o zi pe alta, şi un contract pe bani adevăraţi, care să ne permită să plecăm într-un habitat orbital şi să trăim liniştiţi acolo. Şi-am ales.

– Maria, asta nu înseamnă că trebuie să-ţi neglijezi copiii!

– Asta înseamnă că, pentru o perioadă, trebuie să plec din oraş ca să-l găsesc pe acel băiat. Aş putea să-i las la voi pe Lenny şi Juanita?

– Cum adică să pleci din oraş? Unde să pleci?

– Trebuie să ajung în Gangland.

– Of, San Francisco de Assisi, ajută-ne! Maria, nici măcar nu ştim sigur dacă Gangland există cu adevărat! Vrei să te joci de-a detectiva în Neverland? În Ţara lui Oz?

– Gangland există cu adevărat, tată, numai că amplasamentul său este secret. Şi, dat fiind că băiatul pe care m-am angajat să-l găsesc e acolo, acolo trebuie să mă duc!

– Şi dacă ai să pieri pe drum? Nu te gîndeşti că aproape tot ce a însemnat partea continentală a Statelor Unite e acum pustietate sau teatru de război civil?

– Decît să mor încet de foame, mai bine să pier luptîndu-mă pentru biletele de plecare pe orbită.

– Cel puţin adu-i la noi pe copii...

– De-asta am sunat, tată. Azi trec pe la voi şi vi-i las.

– Sam s-ar răsuci în sicriu dacă ar şti.

– Sam n-a ajuns niciodată în sicriu.

Închise telefonul şi, cu mîini tremurânde, îşi şterse lacrimile de pe obraji. Se întoarse şi îi văzu pe Juanita şi Lenny la intrarea în bucătărie, îmbrăcaţi în pijamale. O priveau în tăcere.

– 'Neaţa.

Nu-i răspunseră.

– Ce-i? Ce s-a întîmplat?

– De ce vrei să pleci, mami? întrebă fetiţa.

– O să ne laşi cu columbianul? făcu Lenny.

Maria se stăpîni cu greu.

– Lenny, te rog să nu fii obraznic. Poate că bunicul a venit din Columbia cu părinţii lui cînd avea doisprezece ani, dar are cetăţenia americană şi a lucrat ca poliţist în Philadelphia, în brigada antidrog, timp de patruzeci şi trei de ani, apărînd legea şi ordinea.

– Parcă văd că n-o să mă lase să ascult Shoot 2 Kill, nici să comand mîncare chinezească.

Maria se uită împrejur, la bucătăria năpădită de ambalaje.

– Cred că te-ai săturat deja de mîncăruri la minut, chiar dacă nu vrei să recunoşti. O să facem curăţenie aici, o să aruncăm toate cutiile astea, o să ne facem frumos bagajele şi o să mergem la bunici ca să staţi acolo vreo două săptămâni.

– Pot să-mi iau păpuşile?

– Da, Juanita, o să luăm şi păpuşile. Acum, hai la masă, pînă nu se răcesc ochiurile.

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută! )

"Go West" (din romanul "Gangland")

Îi trebuiră trei luni şi o săptămînă Mariei Alonzo ca să se infiltreze în ciberspaţiile generate în Gangland, să dea de urma lui Teddy şi, în final, să-i afle adresa. Se dovedi o muncă foarte migăloasă, căci unele triburi de acolo erau experte în depistarea şi distrugerea programelor de supraveghere. Zile şi nopţi la rînd, Maria plantă programe-cârtiţă cu nemiluita, culese date de la cele rămase nedepistate – deprimant de puţine – dormi şi mîncă pe apucate.

În prima săptămînă făcu eforturi să gătească şi să le dea de mîncare copiilor la ore fixe, dar se convinse repede că sistemele de protecţie din Gangland erau atît de eficiente încît, dacă nu se ocupa exclusiv cu infiltrarea, nu avea să reuşească în veci. Un tunel de lumină mozaicată o absorbi, întrerupt uneori de scurte intervale tulburi în care Maria mergea la toaletă, mînca o felie de pizza sleită sau se trezea brusc, fără să-şi dea seama cînd aţipise şi fără să se simtă cîtuşi de puţin odihnită. Duşul deveni o amintire.

Prin casă crescură maldăre de cutii de carton, colorate şi soioase, de la mîncarea vietnameză, thailandeză, mexicană, chinezească pe care Lenny o comanda în fiecare zi. Naţiunile Unite, sub formă de fărîmituri şi sosuri. Poate că prin cutiile alea începuseră să mişune noi forme de viaţă...

Intervalele de realitate aveau o coloană sonoră zgomotoasă şi agresivă produsă de uzbecii aceia cu bărbi rare, ori de alţi visători ca ei, de prin lumea a treia, care îşi închipuiau că genurile derivate din heavy-metal mai aveau ceva de spus. Cam după două luni, Maria îşi dădu vag seama că petrecea atît de puţin timp în lumea reală încît nu ascultase nici una dintre melodiile acelea, dacă melodii se puteau numi, de la cap la coadă.

Cîteodată, noaptea târziu, o descoperea pe Juanita ghemuită în pat, lîngă ea.

Dar în cele din urmă, prin octombrie, răzbi.

Se prelinse din tavanul unui dojo, ca o lacrimă transparentă, monstruoasă, iar în drum spre podea se metamorfoză într-o siluetă omenească.

Nimerise între Teddy şi un adolescent înalt, nebărbierit, cu părul lung şi inelat. Amîndoi purtau bastoane de bambus şi exersau mişcări de kendo. Cînd o văzu, pletosul încercă s-o lovească în moalele capului, iar undeva pe la jumătatea mişcării băţul de bambus se transformă în sabie.

Maria întinse mîna stîngă în întîmpinarea sabiei şi o pojghiţă subţire de gheaţă se întinse pe lungimea lamei, apoi îl cuprinse pe pletos din creştet pînă în tălpi şi îl încremeni.

Teddy luă o poziţie defensivă.

– E în regulă, spuse femeia. Am venit numai ca să vorbim.

Băiatul o măsură din priviri, plin de neîncredere. Făcu semn cu bărbia către pletosul îngheţat.

– Halal început de conversaţie.

Maria ridică din umeri.

– A căutat-o cu lumînarea.

– N-a fost nimic personal. Aşa e părintele, întîi trage şi pe urmă nu mai pune întrebări.

Femeia ridică privirea spre tăişul sabiei, care rămăsese încremenit la zece centimetri deasupra frunţii ei.

– Da, sigur. Nimic personal.

– Tot nu mi-ai spus pentru ce ai venit, reluă băiatul.

– Ba da. Ca să vorbim. Atît.

Teddy lăsă bastonul în jos.

– O.K. Vorbeşte.

Maria inspiră adânc. Pierduse atît timp cu programele de supraveghere şi infiltrare, încercînd şi eşuînd şi încercînd din nou, încît aproape uitase pentru ce dorea să intre acolo.

– Maică-ta... Adică... Bun, cineva mi-a spus că şi-a pierdut copilul acum mai bine de şase ani. Cu aproape un an în urmă, te-a văzut la ştiri. Persoana crede că tu eşti copilul acela.

Băiatul dădu din cap.

– Şi...?

– Am făcut analize antropometrice, am comparat figura ta şi a copilului pierdut. Şansele sunt de 80,65 la sută ca într-adevăr să fii acel copil.

– Mhm.

Maria se simţi la capătul răbdării.

– M-am chinuit trei luni şi ceva ca să pătrund aici. Vreau măcar să ştiu dacă tu eşti într-adevăr cel pe care-l caut.

Nehotărît, băiatul răsuci între degete capătul băţului.

– Gangland e plin de orfani şi de copii ai nimănui, spuse el pe un ton evaziv.

– Se poate, insistă Maria, dar eu am treabă cu unul singur, care a plecat de pe Insula Unu, însoţit de o entitate cu numele de cod dMON. Băiatul se numea Teddy.

Prin ochii puştiului trecu o sclipire de mînie.

– După ce i-ai făcut părintelui, acum mai rosteşti şi nume adevărate în gura mare!

Se transformă într-un val de fum verde, iar din tavan coborî o ploaie de napalm arzînd.

Maria comandă din reflex MAX REVERSE, lăsă în urmă dojo-ul incendiat şi se deconectă de la reţea. Clătinîndu-se de oboseală, merse prin întuneric pînă în bucătărie şi luă din congelator sticla de Stolichnaya. Nu se mai deranjă s-o combine cu suc de portocale, sau măcar s-o toarne în pahar. Luă o gură uleioasă, infernal de rece.

– Asta a fost, zise ea încet. Acum o să merg în vest.

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută! )

"Cicatrice" (din romanul "Gangland")

La 7:03 o trezi un apel pe telefonul mobil. Bîjbîi după el pe noptieră, îl apucă – un fel de meduză molatecă din gel bleu translucid prin care se vedeau circuite electronice – şi răspunse.

– Bună dimineaţa, Maria.

Vanessa.

– Bună.

– Am găsit mesajul tău şi m-am gîndit că, dacă mi l-ai trimis la ora aia, sigur e ceva urgent.

Se strădui să zâmbească.

– E destul de urgent, da.

– Tehnic vorbind, dacă am fost concediate de la agenţie, nu mai avem ce căuta în arhive, continuă Vanessa. Dar ce nu fac eu pentru tine?

– Muchas gracias, hermana.

– De nada. Dar ai grijă ce faci. Chestia aia pare al naibii de periculoasă.

Puse telefonul înapoi pe noptieră, apoi îşi introduse cablul de reţea în mufă. Intră în biroul virtual, care era scăldat într-o lumină aurie, ireală, şi începu să cerceteze materialele primite de la Vanessa.

Erau destul de numeroase, însă toate datau dintr-o perioadă extrem de scurtă – cîteva zile standard, din urmă cu şase ani. Cele mai multe se refereau la pagubele produse de o entitate informaţională extrem de virulentă care fusese lansată în ciberspaţiul unui habitat orbital, Insula Unu. Lista distrugerilor avea proporţiile unui infocid.

Alte cîteva rapoarte şi articole se refereau la eforturile de a contracara entitatea şi în mod special la campania purtată de o echipă din Lagrange Hive. Chiar şi după şase ani, operaţiunile celor din Lagrange impresionau prin profesionalism. Dar nu o capturaseră.
Ultimele informaţii se refereau la fuga lui Teddy şi a inteligenţei artificiale cu ajutorul unei navete, inclusiv un dialog suspect în care entitatea încercase să folosească vocea băiatului. Apoi nimic, de parcă îi înghiţise pămîntul.

Dispariţia celor doi părea încă şi mai ciudată cînd Maria o compara cu vizibilitatea lor informaţională de pînă atunci. Băiatul petrecuse zilnic mai mult timp în mediul virtual decât în realitate (inclusiv în preeria pe care o vizitase ea în seara precedentă). Inteligenţa artificială fusese stăpînită de o frenezie distructivă de neimaginat, de pe urma căreia economia Insulei Unu îşi revenise abia după opt sau nouă luni. Iar după aterizare (filmată din satelit, disponibilă într-un format digital desuet) cei doi dispăruseră cu totul din ciberspaţiu.

Şi dispăruţi rămăseseră timp de şase ani. În ceea ce o privea pe Maria, după ce văzuse prăpădul făcut de inteligenţa artificială în ciberspaţiul habitatului, ar fi preferat ca măcar aceea să rămână dispărută pentru totdeauna. La urma urmei, ea era plătită numai ca să-l găsească pe băiat...

Din rapoarte află şi adresa virtuală a celei care condusese echipa din Lagrange Hive, Helga Weissmann. Mariei i se păru de mirare că Helga, spre deosebire de marea majoritate a orbitalilor, îşi făcuse publice numele şi adresa. Speră în sinea ei că, după atâta timp, adresa mai era valabilă.

Era.

Din ciberspaţiul aglomerat al habitatului Lagrange, Maria trecu printr-o uşă culisantă cromată şi ajunse pe o alee cu pietriş ce ducea, printre pomi de înaltă rezoluţie, la un conac enorm cu ziduri îmbrăcate în granit. Peisajul era minunat, dar femeia nu avea nici timp, nici chef să-l parcurgă pe jos, aşa încît făcu un fast-forward pînă la intrarea principală.

În loc de scanner retinal, la intrare găsi un cordon textil. Trase de acesta, iar în conac răsună un clopoţel.

Aşteptă.

Uşa se deschise şi Maria se pomeni faţă în faţă cu un construct metalic, un robot cu braţe scheletice şi şenile în loc de picioare. O examină de sus pînă jos cu luminiţele roşii care-i ţineau loc de ochi.

– Cu cine am onoarea?

Femeia se stăpîni cu greu să nu zîmbească. Uşierul arăta ca o jucărie pe care vreun fan încărunţit o asamblase şi o pusese în funcţiune ca să aducă la viaţă virtuală cine ştie ce amintire de tinichea dintr-un film de serie B pe care-l văzuse în copilărie, în urmă cu o jumătate de secol sau mai mult.

Poate chiar asta era.

– Maria Conchita Alonzo. Inspector şef. O caut pe Helga Weissmann.

Uşierul încuviinţă din cap.

– Urmaţi-mă.

Maria intră. Indiferent cine crease robotul, avusese răbdarea necesară ca să-i migălească tot felul de detalii grafice pe carcasă, pete de ulei ars, urme de rugină ici şi colo, zgîrieturi. La umeri avea roţi dinţate, care pe marginea carcasei toracice arătau ca tivurile decorative ale unei veste.

Şenilele lăsau urme adînci pe covoare.

Intrară într-un salon cu mobilă tapisată în mătase liliachie. Scaunele şi mesele aveau picioare curbate, cu înflorituri.

Lîngă cămin, pe unul dintre fotolii, stătea o femeie căruntă, rotofeie, cu nişte ochi albaştri, ageri, care păreau în stare să taie sticlă.

– Maria Conchita Alonzo, inspector şef, anunţă uşierul.

– Fostă, preciză Helga Weissmann fără să clipească.

Robotul se uită de la stăpînă la vizitatoare şi înapoi, cu un zumzet de servomotoare aproape imperceptibil.

– Fostă, admise Maria. Oricum, nu vă caut în calitate de reprezentantă oficială a agenţiei.

– Oricum, chiar dacă ai fi fost în calitate oficială, jurisdicţia defunctei agenţii nu se întindea pînă în Lagrange Hive, continuă Helga fără să o scape din priviri.

– Dacă ziceam că sunt detectiv particular, v-aţi fi aşteptat poate să am impermeabil şi pălărie cu borul moale, încercă vizitatoarea să glumească.

Gura orbitalei se încreţi uşor, ca şi cînd tocmai ar fi muşcat dintr-o lămîie.

– Am altele pe cap, aşa că nu m-am mai uitat de mulţi ani la filme din secolul trecut.

Fără să vrea, Maria aruncă o privire spre uşierul care se pregătea să iasă.

– Să nu-ţi închipui cine ştie ce, zise Helga. Pe Robbie l-a asamblat nepoţica mea. A fost un program bun la vremea lui...

Se aşternu tăcerea.

– Şezi, spuse orbitala într-un tîrziu. M-am retras din afaceri de vreo doi ani, dar poate că nu s-a auzit şi pe Pămînt.

– N-am venit pentru devirusare. Am...

– Atunci, pentru ce? făcu Helga, ţintuind-o cu privirea aceea alertă şi inconfortabilă.

– Am venit în legătură cu un caz de acum şase ani, din Insula Unu.

Privirea orbitalei se înmuie.

– A, cazul ăla... Mi-a lăsat nişte cicatrice. Am...

Clipi de cîteva ori, căutîndu-şi cuvintele.

– A fost singura dată cînd am dat greş. Cînd am început operaţiunea nu ştiam, dar atunci, pe Insula Unu, nu ne confruntam cu virusuri, ci cu o inteligenţă artificială modificată. Avea numele de cod dMON...

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută! )

"Pas cu pas" (din romanul "Gangland")

Maria se lipi de Sam şi îl lăsă să îi cuprindă talia cu braţul. Petrecuse atîtea zile pe drumuri, la croitor, făcuse atîtea probe pentru rochie, ca totul să fie perfect la balul absolvirii, iar acum avea aşa o stare plăcută cînd se lăsa învăluită în braţele lui uriaşe şi purtată pe ringul de dans, în sala de festivităţi. Sam mirosea atît de bine şi era îmbrăcat în costumul acela alb, aşa de elegant. O ţinea în braţe cu delicateţe, o făcea să se simtă fragilă, preţioasă...

Se roteau în paşi de vals, ceea ce era puţin ciudat pentru balul acela, unde mai degrabă s-ar fi aşteptat să-i vadă pe DJ-ii liceului cu platanele şi mixajele lor. Mai repede, din ce în ce mai repede, şi lumea parcă se învârtea şi ea împrejurul lor, nebună, ameţitoare...

Ameţitoare...

Ameţită, Maria întredeschise ochii. Aţipise aşa cum se întinsese pe pat, în halatul de baie şi cu veioza aprinsă. Se ridică în capul oaselor, căscă şi se frecă la ochi.

Îşi desprinse cablul de reţea din mufa neurală, îl acoperi cu capacul de pe noptieră, apoi merse la şifonier ca să-şi ia o cămaşă de noapte. Sam alesese un model ale cărui uşi erau placate cu oglinzi de sus pînă jos şi plasase strategic şifonierul în faţa patului. De aproape un an, în fiecare seară, Maria urmărise în lumea oglinzilor o femeie singură şi tristă. Avea chipul său.

După ce se îmbrăcă cu o cămaşă de noapte imprimată cu flori mari, lila, Maria hotărî să treacă pe la bucătărie şi totuşi să mănînce cît de cît ceva. Paharul de Stolichnaya cu suc de portocale pe stomacul gol nu fusese cea mai inspirată idee.

Coborî tiptil, pe întuneric, ţinîndu-se de balustradă, iar din frigider luă o cutie de margarină şi o pungă de pîine feliată. După ce puse două felii în prăjitorul de pîine, pe pipăite, se aşeză la masă şi urmări LED-urile de control ale aparatului.

Avea ceva timp la dispoziţie, aşa încît începu să-şi aşeze gîndurile în ordine.

Într-o singură zi îşi pierduse postul de la agenţie, îşi căutase toţi cunoscuţii din agenda telefonică, susţinuse un interviu în urma căruia o mai dureau şi acum toate oasele, primise o ofertă şi o sumă frumuşică drept bonus, discutase cu o orbitală şi acceptase să caute o persoană dispărută. Mai mult, i se promiseseră bani adevăraţi. În legătură cu banii avea de gînd să facă o listă precisă.

Nu era deloc rău pentru prima zi de şomaj, mai ales că destui alţii în locul ei pur şi simplu mergeau acasă şi se uitau la televizor. Sau îşi zburau creierii...

Mai mult pe pipăite, unse cu margarină cele două felii de pîine prăjită şi începu să le mănânce.

Pe de altă parte, din moment ce acceptase cazul, avea să fie nevoită să caute acel teritoriu secret, Gangland, şi, o dată ajunsă acolo, trebuia să-l găsească pe acel Teddy, presupunînd că băiatul ar mai fi fost în viaţă. Iar în ceea ce privea întoarcerea de acolo...

Mestecă, gînditoare.

Întoarcerea era o chestiune foarte delicată. Maria nu ştia nimic precis, dar auzise zvonuri, şi nici unul dintre ele nu avea darul s-o liniştească. Se spunea că orbitalii plasaseră sisteme avansate de supraveghere şi pază deasupra zonei urbane, iar singurii care puteau intra şi ieşi de acolo nestingheriţi erau hackerii şoselelor. Aşa încît, chiar dacă ajungea vreodată pînă în Gangland, Maria trebuia să se întoarcă imediat cu cel care o aducea acolo. Ar mai fi fost posibilitatea de a rămîne în Gangland pînă la sosirea următorului hacker, dar femeii i se părea strict teoretică.

Pînă la urmă, constată Maria pe cînd mesteca ultima îmbucătură din cea de-a doua felie, şansele ei de a-l găsi pe acel Teddy în realitate erau practic nule atît timp cît nu lua legătura cu el în ciberspaţiu şi nu-l convingea mai întîi să vină la o întîlnire cu ea şi să o însoţească pe drumul de întoarcere. Dar asta avea să fie partea uşoară. Ca agent federal, atîţia ani, cea mai mare parte din activitatea ei se desfăşurase în ciberspaţiu.

Puse margarina şi pîinea înapoi în frigider, apoi urcă scările, se întinse în pat, sub cearşafuri, şi îşi înfipse cablul în mufa neurală.

Află că Lenny era treaz, conectat la un spectacol multimedia: „I-aţi văzut în sălbăticia australiană şi în Tahiti, în Antarctica şi în Deşertul Gobi. Acum se confruntă cu o provocare încă şi mai dificilă: South Bronx Survivor.” Se retrase, neobservată, şi îşi deschise biroul virtual, o încăpere sobră, cu pereţii acoperiţi de corpuri de bibliotecă în care se înşirau, frumos aliniate, mii de cărţi legate în piele. Apelă fişierele primite de la orbitală, apoi îl activă pe Modelator.

Modelatorul arăta ca o maimuţă mov, cu privire înţeleaptă şi mîini foarte agile. Luă imaginile cu băiatul dispărut, le suprapuse şi apoi le intersectă la diferite unghiuri, trase şi împinse de anumite porţiuni, iar degetele sale îndemînatice creară un model tridimensional, o hologramă detaliată a lui Teddy la vîrsta de şase ani. Operaţia dură treizeci de secunde.

– Păstrează o copie a modelului, îi spuse Maria. Acum aş vrea să văd cum ar arăta cu şase ani mai în vârstă, în condiţiile în care a ieşit foarte rar la lumina zilei şi a mîncat... Ştiu şi eu?... O dată pe zi. Cel mult.

Maimuţa se apucă din nou de treabă, cu o iuţeală greu de urmărit, iar din mîinile ei ieşi un alt model, mai înalt, mai palid şi cu mult mai slab. Maria deschise în aer o fereastră, rulă reportajul primit de la orbitală şi făcu stop-cadru pe o imagine în care apăreau mai mulţi copii. Mări imaginea, spori rezoluţia figurii unui băiat ceva mai înalt, surprins pe cînd ducea un măr la gură, apoi o compară cu modelul creat de maimuţa mov.

Dacă nu lua în seamă coafura, modelul şi imaginea semănau chiar bine.

Compară pe rînd diferitele trăsături, pas cu pas, după metodele de investigaţie ale agenţiei, apoi, pentru mai multă siguranţă, confruntă figura din stop-cadru şi cu modelul băieţelului de şase ani.

După ce constată că foarte probabil orbitala nu se înşelase, Maria îşi aminti şi de celălalt aspect al poveştii lui Teddy, inteligenţa artificială care îl convinsese să plece din habitat. Poate că măsurătorile antropometrice îi arătau că exista o probabilitate foarte ridicată ca băiatul apărut la ştiri să fie Teddy, dar Maria prefera să verifice căutînd în reţea urme ale acelei inteligenţe artificiale şi ale băiatului, cu toate că în ciberspaţiu şase ani însemnau practic o eternitate. Înainte să aibă o certitudine, nici nu se gândea să plece de acasă, de lîngă Lenny şi Juanita.

Apelă ora exactă. 4:56. Prea devreme ca să discute personal cu Vanessa, de la arhive, aşa încît îi trimise un mesaj vocal.

Lenny nu mai era în reţea. Se deconectă şi ea, căută pe bâjbâite capacul de plastic de pe noptieră şi acoperi mufa cablului, apoi se ghemui între cearşafuri şi încercă să adoarmă.

Dinaintea ochilor îi jucau frînturi de lumină colorată.

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută! )

"Plus cheltuielile" (din romanul "Gangland")

Cînd Maria ajunse înapoi acasă, se înnoptase de-a binelea, iar pe trotuarele din suburbie se vedeau uneori oameni care-şi plimbau câinii. Lăsă maşina pe alee şi intră în casă. Se descălţă, luă nişte papuci de plastic cu perniţe de gel şi merse în baia de la parter.

Se spălă bine pe mîini, se dezbrăcă şi îşi examină hainele – cam pătate de noroi în urma interviului – apoi făcu un duş. Cînd termină, se şterse bine cu un prosop roz, pufos, curăţă oglinda de condens şi îşi privi reflexia cu atenţie. Pe mîini, pe coate şi genunchi avea mici julituri, iar pe spate şi pe şoldul stîng era zgîriată. După cum o ustura pielea capului, probabil căpătase zgîrieturi şi acolo cînd o trîntise malacul cel alb de perete. Oricum, mare minune dacă albul n-avea să vorbească cu glas de soprană cînd avea să-şi revină în simţiri.

Îşi diluă cîţiva mililitri de betadină într-un pahar şi îşi dezinfectă cu mare grijă toate zgîrieturile şi juliturile, strîngînd din dinţi cînd simţea usturime. În cele din urmă, îşi puse chiloţi curaţi şi se înfăşură în halatul grena de baie al lui Sam, imens, călduros şi care o făcea să se simtă mică şi protejată.

Puse hainele grămadă în coşul cu rufe murdare, apoi îşi aminti de biletul pe care i-l dăduse Murdoch, aşa că scoase puţin blugii din coş şi recuperă biletul.

Îşi uscă părul.

Trecu prin bucătărie, unde în loc de cină îşi amestecă suc de portocale cu Stolichnaya într-un pahar-sondă, apoi urcă în dormitorul ei.

Se întinse pe pat, direct peste cuvertura imitaţie de urs polar, şi se simţi tentată să adoarmă, pur şi simplu, şi să se trezească abia a doua zi. După cîteva minute, însă, luă paharul de pe noptieră şi bău o înghiţitură rece, apoi încă una. Căpătase de la Sam obiceiul de a ţine votca în congelator.

Cînd trecu de jumătatea paharului, iar usturimea zgîrieturilor se estompase într-un fel de amorţeală plăcută, luă de lîngă pat cablul de reţea şi îl conectă la mufa neurală. În minte îi înflori sigla AT&T, apoi i se desfăşură agenda cu panouri din lemn şi plăcuţe din alamă, dar Maria o împinse deoparte cu un gest hotărît, după care deschise în aer un meniu fluorescent şi apelă o tastatură virtuală. Formă adresa primită de la consultantul software şi sectoare de ciberspaţiu trecură în goană pe lîngă ea, creîndu-i senzaţia vertiginoasă că se înălţa la ceruri.

Deasupra ei, parcă din neant, se deschise o trecere ca un iris. Fu absorbită.

Ajunse pe o cîmpie întinsă, cu ierburile şi arbuştii redaţi în detalii minuţioase, aproape obsesive. Undeva, la mare distanţă, se zăreau nişte munţi coloraţi într-o uşoară tentă de albastru din cauza depărtării. Pe cerul azuriu, ici şi colo, pluteau scame de nori.

– Adorabil, nu-i aşa? Lui Teddy îi plăcea foarte mult şi mereu venea aici.

Lîngă Maria se ivise o femeie de treizeci şi ceva de ani, înaltă, cu părul de un blond închis şi ochi căprui, blînzi.

– Da, e... E frumos, făcu Maria, luată cam pe nepregătite.

– Şi dumneata eşti...? reluă femeia.

– Maria Conchita Alonzo. Inspector-şef. Am primit adresa dumneavoastră de la Nathaniel Murdoch, consultant software.

Femeia clipi de cîteva ori, căutînd să-şi amintească.

– A, sigur, zise ea după cîteva momente. Un prieten al unui prieten. Da. Nathaniel Murdoch. Apropo, ce mai face domnul Murdoch?

– Nu prea bine. Acum şase luni şi-a pierdut postul, iar de vreo patru luni doarme prin parcuri, în Philadelphia.

– Teribil. Am vorbit cu el o singură dată, dar mi-a făcut o impresie bună.

Maria zîmbi imperceptibil.

– Şi mie, iniţial.

Femeia ridică o sprînceană perfect pensată şi creionată.

– Iniţial?

– Are o manieră cel puţin ciudată de a înapoia o favoare, explică Maria.

– Înţeleg...

– Spre exemplu, mi-a dat adresa aceasta fără să-mi spună cum vă numiţi sau cu ce v-aş putea ajuta. Iar de ce s-a întîmplat la o adresă pe care mi-a dat-o mai devreme, în cursul zilei, nici nu vreau să-mi aduc aminte.

Femeia cea înaltă păru uşor contrariată.

– E drept că, în mediul nostru, nu prea ne facem cunoscut numele şi cu atît mai puţin adresa privată din ciberspaţiu.

Aruncă o privire împrejur.

– Dumnezeu ştie cît îmi ia din puterea sistemelor de calcul menţinerea peisajelor preferate ale lui Teddy la asemenea rezoluţie. Nici nu vreau să mă gîndesc ce s-ar întîmpla dacă ar da năvală aici o mulţime de nepoftiţi. Dar, trecînd peste asta, am avut un motiv ca, la sfatul consilierului meu pentru relaţii cu publicul, să îi comunic adresa mea domnului Nathaniel Murdoch. La rîndul său, acesta a dovedit discreţie şi profesionalism. Dumneata eşti prima persoană care m-a contactat în opt luni. Şi ai grad de inspector-şef...

Maria încuviinţă din cap.

– Atunci...

– Aţi putea, cel puţin, să-mi spuneţi cum vă numiţi? insistă Maria. Cum să vă spun?

– „Doamnă” cred că e suficient, răspunse femeia, ridicînd uşor din umeri.

– Perfect, doamnă. Mi-am pierdut soţul în războiul vostru de independenţă. Acum stau singură în patul nostru. Şi îi port halatul de baie. Şi îi beau votca. Şi îi simt lipsa. Cred că nu e ziua potrivită ca să fiu ţinută la distanţă cu asemenea răceală de o orbitală.

Femeia clătină din cap. O boare de vînt îi legăna părul.

– Îmi cer scuze. Pentru noi, orbitalii, păstrarea discreţiei este a doua natură. Dar am nevoie de ajutorul dumitale, pentru că şi eu am pierdut pe cineva.

Maria încuviinţă, îndemnînd-o, pe tăcute, să continue.

– Cu şase ani în urmă, fiul meu, Teddy, a fost ademenit de o inteligenţă artificială şi a fugit din habitatul nostru. A ajuns pe Pămînt, iar condiţiile de acolo fiind aşa haotice practic a dispărut.

– Şi credeţi că mai poate fi găsit?

– Sunt aproape sigură. L-am văzut în urmă cu mai bine de opt luni la o emisiune de ştiri. Arăta destul de schimbat, dar cred că el era.

– În opt luni e posibil să fi plecat oriunde din locul unde l-aţi văzut la ştiri.

Femeia schiţă un zîmbet trist.

– Foarte puţin probabil. Ajunsese într-un teritoriu secret, păzit cu stricteţe. Gangland...

Maria simţi că îi fugea pămîntul de sub picioare.

– Nu numai că vreţi să găsesc pe cineva despre care nu ştiţi cu certitudine dacă mai e în viaţă şi care a dispărut de şase ani, dar mai vreţi şi să îl caut într-un teritoriu atît de secret încît nu i se recunoaşte existenţa şi nu i se face cunoscut amplasamentul. Of, Santa Juanita, păzeşte-ne! La ce ştiri l-au dat?

– Pe un canal multimedia criptat, din habitatul nostru.

Pe moment, Maria se simţi ispitită să întrerupă convorbirea, să-l caute pe Levcenko şi să accepte să-i fie gardă de corp. Acum, părea o slujbă mult mai sigură şi mai ferită de riscuri.

– Pentru ce nu l-aţi recuperat atunci, imediat după aterizare?

Orbitala se întristă.

– În habitatul nostru sînt reguli foarte stricte privitoare la evitarea contaminării, iar ex-Statele Unite se încadrau printre ţările cu un risc ridicat, aflate practic sub interdicţie. Abia recent au devenit disponibile noi generaţii de nanozoare simbiote care pot face sistemul imunitar uman mult mai eficient. Acum, indiferent cu ce ar fi contaminat Teddy, l-am putea vindeca, iar societatea de aici l-ar putea primi înapoi.

Maria căută să gîndească repede şi clar, furioasă că votca şi oboseala îi încetiniseră mintea.

– Aveţi date despre el? Imagini, emisiunea de la ştiri, grupa de sînge, date genetice, modelul vaselor sanguine de pe retină, amprentele digitale?

– Amprentele nu le am, spuse femeia. Celelalte informaţii am să ţi le trimit.

– Aveţi adresa?

Femeia schiţă un zîmbet plin de indulgenţă.

– Ţi-am localizat şi analizat tot sistemul de acasă înainte să-ţi permit accesul în spaţiul meu privat, Maria.

Fosta inspectoare făcu un efort să ignore tonul condescendent.

– Şi încă ceva. Ca să-l caut, vreau să fiu plătită cu bani adevăraţi. Un avans suficient ca să-mi acopere cheltuielile de drum şi o lichidare pe care o s-o discutăm la momentul potrivit.

Pentru prima oară, orbitala păru cu adevărat şocată.

– Au trecut mai bine de optzeci de ani de când unii ca Marlowe lucrau pe douăzeci şi cinci de dolari pe zi plus cheltuielile, insistă Maria Alonzo. Şi, oricum, pe vremea aia douăzeci şi cinci de dolari însemnau cu totul altceva. Dacă e să plec de lîngă copiii mei şi să vă caut fiul tocmai în Gangland, va trebui să mă plătiţi cu bani adevăraţi.

(Ediţia electronică gratuită a romanului Gangland poate fi citită la adresa http://www.geocities.com/themaddancinggod/Igang.htm . Lectură plăcută! )