Andrew Keen, "How to Fix the Future" (2018)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

La jumătatea lunii mai 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune a domnului Andrew Keen intitulată How to Fix the Future - Staying Human in the Digital Age (editura Atlantic Books, Londra, 2019). De parcurs, am parcurs acest volum la jumătatea lunii iunie 2020.

Și iată ce am aflat:

 

Autorul, după ce publicase mai multe lucrări în care evidenția aspecte negative ale Internetului, a decis, de această dată, să scrie o lucrare în care să privească spre viitor cu mai mult optimism. (Poate de aceea lucrarea începe cu un citat din Utopia de Sir Thomas More.)

"Prefața - Un Internet al oamenilor" arată de ce este necesar ca oamenii să coopereze pentru a construi împreună un viitor mai bun.

"Introducerea - Am mai trecut pe aici" trasează o paralelă între Revoluția Industrială din secolul al XIX-lea și Revoluția Informațională din ultimii cincizeci de ani.

"Capitolul I - Legea lui More" abordează subiecte precum pierderea intimității (semnalată de Edward Snowden), Legea lui Moore, impresia că trecem simultan printr-o perioadă utopică și printr-o epocă distopică (impresie pe care au avut-o și oamenii din Europa secolului al XVI-lea, spre exemplu), precum și ceea ce domnul Keen numește "Legea lui More" - datoria de a transforma lumea într-un loc mai bun. Spre final, autorul relatează despre un interviu cu Stephen Wolfram, directorul general al unei companii care creează limbaje pentru inteligența artificială.

"Capitolul al II-lea - Cinci unelte pentru repararea viitorului" aduce în discuție ideile domnului John Borthwick, întemeietor și director general al companiei Betaworks:

• Platforme tehnologice deschise
• Regulamente antitrust
• Proiectare responsabilă, orientată către oameni
• Păstrarea spațiilor publice
• Un nou sistem de securitate socială.

Și aici se trasează paralele cu probleme ale societății industriale, semnalate, spre exemplu, înManifestul comunist (1848) de către Karl Marx și Friedrcih Engels și rezolvate, treptat, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

Aplicarea ideilor de mai sus ar necesita, în viziunea domnului Borthwick, o multitudine de factori, precum regularizarea prin lege, implicare inventatorilor și inovatorilor, modificarea comportamentului consumatorilor, participarea societății civile și reinventarea educației.

"Capitolul al III-lea - Ce e stricat" începe cu un interviu cu Jaan Tallinn, realizat în capitala Estoniei, în care se exprimă temeri privind preluarea controlului societății mondiale, în cel mult o jumătate de veac, de către inteligențe artificiale. De asemenea, alte personalități intervievate arată o nostalgie pentru viitorul imaginat în anii 1980 - 1990 - căci, de două decenii încoace, Internetul s-a îndreptat într-o direcție greșită. Sunt recute în revistă efectele Internetului asupra cinematografiei, televiziunii și presei tipărite, precum și concentrarea informațiilor, averii și puterii în Silicon Valley.

"Capitolul al IV-lea - Utopia: un studiu de caz (cartea întâi)" readuce în discuție Estonia, o națiune care are ambiția să fie Elveția epocii informaționale și care își educă școlarii în acest sens. De asemenea, în Estonia au fost redefinite atât actele de identitate, cât și relațiile dintre cetățeni și administrația de stat. Conform fostului președinte Toomas Hendrik Ilves, o funcție esențială a administrației de stat ar fi să împiedice coruperea datelor referitoare la cetățeni. Aceasta marchează un contrast cu atitudinea unor sisteme totalitare contemporane, bazate pe dezinformare. Din fericire, alte țări, inclusiv India, caută să adopte și să adapteze modelul de identitate numerică eston.

"Capitolul al V-lea - Utopia: un studiu de caz (cartea a doua)"tratează, în schimb, despre Singapore - unde, în ultimii ani, administrația de stat a amplasat componentele unui sistem de supraveghere inteligent. Pe teren, autorul se întreabă dacă sistemul acesta reprezintă o soluție pentru societatea globală a viitorului - sau o problemă. De asemenea, proiectul Smart Nation din Singapore contrastează cu viziunea din Silicon Valley, care evită să implice administrația de stat, dar și cu sistemul de credite sociale din China, care servește pentru a înăspri controlul Partidului Comunist asupra populației.

"Capitolul al VI-lea- Regularizarea" prezintă eforturile doamnei Margrethe Vestager, comisar UE pentru concurență, de a împiedica megacorporații precum Google să instituie un cvasimonopol asupra Internetului, apoi activități similare, din Silicon Valley, ale domnului Gary Reback, care a condus, în anii 1990, o campanie împotriva tendințelor monopoliste de la Microsoft. Politicieni ca Bernie Sanders și antreprenori ca Steve Case (AOL) susțin ideea că un al treilea val de inovații tehnologice poate să apară dacă administrația de stat asigură un mediu concurențial echitabil pentru companiile mari și mici deopotrivă. De asemenea, în Uniunea Europeană, s-au făcut eforturi pentru creșterea responsabilității siturilor de socializare în privința conținutului postat de către utilizatori și pentru protejarea vieții private a cetățenilor.

"Cepitolul al VII-lea - Inovația concurențială" tratează despre conferințe și inițiative germane pentru un Internet mai curat - inclusiv Adblock Plus și Cliqz. Modelul curent, bazat pe supravegherea utilizatorilor, ar putea să dispară în viitor ca urmare a unui nou val de inovații.

"Capitolul al VIII-lea - Responsabilitatea socială" prezintă inițiative etice ale profesorului Huw Price de la Universitatea Cambridge, proiecte filantropice din Silicon Valley, apoi contrastează viziunea victoriană a lui Carnegie, conform căreia bogătașii ar trebui să își investească averile pentru ameliorarea societății, cu proiectele utopice ale unor magnați contemporani precum Jeff Bezos. La final, autorul prezintă dezvoltarea recentă a unor inițiative în Oakland (prin grija lui Mitch și Freada Kapor) pentru a contrabalansa influența exercitată local de către corporațiile din Silicon Valley.

"Capitolul al IX-lea - Opțiuni pentru muncitori și pentru consumatori" aduce în discuție proteste ale muzicienilor și ale studiourilor de film cu privire la legislația laxă care le permite unor companii de înaltă tehnologie precum YouTube și Facebook să tolereze, fără drepturi de autor, postarea de către terțe părți a unor videoclipuri muzicale și filme artistice. Alți artiști, precum muzicianul David Lowery, au inițiat acțiuni în instanță și au încurajat sisteme de microplăți online între fani și creatorii de conținut. Spre finalul capitolului, se discută protestele și acțiunile corporațiilor care nu au angajați, ci contractori (precum Uber) și potențialele efecte asupra forței de muncă aduse de automatizare (precum apariția automobilelor autonome).

"Capitolul al X-lea - Educația" prezintă necesitatea unui venit universal de bază în cazul în care automatizarea ar duce la șomaj pe scară largă, respectiv nevoia de a reforma sistemul de învățământ. Nicholas Carr și Esther Wojcicki arată la ce sunt buni oamenii și cum copiii pot fi educați pentru a face față provocărilor prezentului. Autorul dă detalii și despre sistemul de învățământ modern din Singapore, despre răspunsul tipic din Silicon Valley pentru reforma învățământului (mai multă tehnologie) și despre popularitatea crescândă a școlilor alternative Waldorf și Montessori.

"Concluzia: Copiii noștri" pune în perspectivă principalele chestiuni tratate în capitolele cărții și arată că generația copiilor noștri are șansa de a transforma societatea.

Volumul se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu note de final și cu un index alfabetic.

 

Am apreciat lucrarea domnului Andrew Keen pentru relevanța subiectului tratat, pentru atitudinea pragmatică de a prezenta ceea ce se poate face teoretic și ceea ce se face practic pentru ameliorarea societății, respectiv munca de teren depusă de către autor (deplasări în S.U.A. și în alte țări, interviuri, participări la conferințe și așa mai departe).

De asemenea, am apreciat stilul accesibil în care e scrisă cartea, buna împărțire în capitole și subcapitole, precum și aparatul critic atașat, care sporește utilitatea lucrării.

Ca urmare, voi păstra în colecție How to Fix the Future, întrucât intenționez să o recitesc la un moment dat. (dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Și, cum lectura acestei cărți s-a dovedit informativă și educativă, am mai parcurs câteva lucrări pe teme similare. Însă, despre acelea, rămâne să discutăm în detaliu cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Ursula K. Le Guin, "Dreams Must Explain Themselves" (2018)

Imagine preluată de pe situl Pinterest.com

În prima decadă a lunii august 2018, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un volum intitulat: Dreams Must Explain Themselves - The Selected Non-Fiction of Ursula K. Le Guin (Editura Gollancz, Londra, 2018). De parcurs, l-am parcurs în mai multe etape, de la finalul lunii martie 2021 până în ultima decadă a lunii iunie 2022 - poate pentru că, asemenea unui vin foarte aromat sau a unui whisky single malt, scriitura doamnei Le Guin merită consumată în doze mici și savurată pe îndelete.

Discursurile, articolele, eseurile și prefețele adunate în acest volum acoperă mai bine de patru decenii - din 1972 până în 2014. Tematica pe care o tratează autoarea este destul de vastă - de la literatura fantastică la antropologie, de la realismul magic la feminism, de la literatura pentru copii la tehnici literare. Anumite teme sunt recurente, iar doamna Le Guin face frecvent trimiteri la autori care îi sunt dragi, precum Mark Twain, Jack London, Jorge Luis Borges și J. R. R. Tolkien.

Din rândurile acestei cărți răzbat un extraordinar umanism, o empatie față de ceilalți oameni, o gândire clară și nuanțată, o iubire față de frumos și o atitudine critică, tranșantă, față de instituțiile și ideologiile dominante sau opresive. Cumva (și îi rog aici pe fanii SF de viță veche să nu mă acuze de blasfemie), mi-a făcut mai mare plăcere să citesc nonficțiunea doamnei Le Guin decât unele dintre cărțile sale SF (dintre care am apreciat câteva) și chiar decât unele dintre cărțile sale fantastice (dintre care am adorat câteva).

La fel ca Jorge Luis Borges, un alt superb eseist, doamna Le Guin, deși inteligentă, educată, talentată și extrem de erudită, nu se erijează în autoritate academică, ci dă dovadă, în discursurile sale și în eseuri, de o exemplară modestie.

Firește, dintre numeroasele sale cărți pe care încă nu le-am parcurs în totalitate, probabil voi fi tentat să mai citesc câteva - pentru că Ursula K. Le Guin este o stilistă extraordinară. Însă cu siguranță că voi reciti, când și când, eseuri din Dreams Must Explain Themselves - pour la bonne bouche, cum se spune.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Cory Doctorow, "Walkaway" (2017)

Imagine preluată de pe situl Kdnk.org

La începutul lunii noiembrie 2018, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar din (pe atunci) cel mai recent roman al lui Cory Doctorow - Walkaway (editura Head of Zeus, Londra, 2018). Cum romanul venea cu niște recomandări călduroase de la Neal Stephenson, William Gibson, Kim Stanley Robinson și Edward Snowden, l-am parcurs în două săptămâni.

Și iată ce am aflat:

La o petrecere de comuniști, Hubert, Etc., face cunoștință cu o radicală, Lisa Brown. Din păcate, petrecerea e atacată de drone. A doua zi, Hubert și amicul lui, Seth, o conduc pe o altă tânără, Natalie, înapoi la părinții ei - familia Redwater. La micul dejun, Jacob Redwater îi antrenează într-o dezbatere despre drepturile omului și dreptul la proprietate. Când Natalie, Seth și Hubert continuă discuția între ei, cel din urmă îi menționează pe cei-care-pleacă - o mișcare protestatară de renunțare la implicarea în activități economice.

La hanul Centura și Bretelele, Limpopo îi primește pe cei trei tineri care vor să li se alăture celor-care-pleacă. Partea bună e că noilor-veniți li se oferă hrană și o baie tradițională japoneză. Partea proastă este că le sunt furate lucrurile - inclusiv hainele. Dar Limpopo le confecționează altele la imprimanta 3D, iar Hubert are o relație amoroasă cu gazda.

Un grup de bărbați, condus de Jimmy, încearcă să impună noi reguli la han, însă Limpopo și susținătorii ei îi alungă prin dezbatere și vot. Apoi, Jimmy și acoliții săi revin și ocupă hanul prin forța armelor, iar comunitatea se mută, mai degrabă decât să opună rezistență.

Doi ani mai târziu, Natalie, care a adoptat porecla Iceweasel, vizitează noul han Banana și Bongo după ce Universitatea Celor-Care-Pleacă a fost incendiată. Parte din efortul de reconstrucție îl constituie activarea unei simulări numerice a conștiinței uneia dintre victime - Disjuncta, iar Iceweasel ajută simularea să se stabilizeze. Doi mercenari trimiși de un plutocrat sunt luați prizonieri, iar mințile lor sunt încărcate în sisteme informatice. Apoi, hanul e atacat de mecanoizi, comunitatea e risipită și pusă pe fugă, iar Hubert sosește în ultimul moment pentru a o salva pe Iceweasel.

Comunitatea reunită începe apoi un proiect ambițios - activarea și menținerea unei conștiințe umane care fusese copiată într-un sistem informațional. Lucrurile se complică deoarece hanul lor este ars, încă cei-care-pleacă primesc ajutoare și își construiesc adăposturi. După câteva zile, survine un atac cu drone, iar Gretyl, iubita lui Natalie, este rănită.

Ulterior, Natalie e răpită și ținută prizonieră în casa părinților ei. De-a lungul câtorva capitole, au loc tentative de evadare din partea protagonistei (dejucate de către mercenarii angajați de Jacob Redwater) și tentative de persuasiune din partea lui Redwater pentru a-și face fiica să renunțe la stilul de viață pe care aceasta îl adoptase. Gretyl și ceilalți prieteni ai lui Natalie reușesc întâi să capete acces la sistemele informatice ale reședinței Redwater, apoi să o informeze pe protagonistă în privința situației. Natalie evadează cu ajutorul unei mercenare bieloruse, căreia îi transferă în schimb fondul primit la majorat de la familia Rosewater.

Între timp, Limpopo este răpită și întemnițată sub un nume fals, Hubert e ucis, iar cei-care-pleacă decid să activeze copii ale lor în sistemul informatic. Paisprezece ani mai târziu, mișcări de mase duc la eliberarea prizonierelor, iar Jacob Redwater e capturat pentru scurtă vreme și are o ultimă confruntare verbală cu Natalie. Paradoxal, Limpopo preferă să rămână în închisoare și să ajute la organizarea societății formate din fostele deținute.

Trei decenii mai târziu, Natalie are conștiința reîncărcată într-un corp sintetic, imprimat 3D, iar Gertyl, care pierise cu cinci ani mai devreme, este următoarea la rând. Hanul Banana și Bongo a fost reconstruit, iar protagonista revine printre prietenele și prietenii ei.

Pe de o parte, Walkaway lasă impresia că este unul dintre romanele majore ale lui Cory Doctorow, precum Makers. Tematica e relevantă - precariatul de azi probabil că va experimenta mâine cu noi forme de organizare socială, dintre care unele ar putea fi utopice.

Pe de altă parte, antagoniștii din roman (în special plutocratul Jacob Redwater și soția acestuia, Frances, dar și libertarianul Jimmy) par să fie nu atât personaje plauzibile, cât mai ales reprezentări asproape caricaturale ale unor tipologii umane.

Nu în ultimul rând, secvențele în care protagonista e sechestrată în casa părinților, iar tatăl ei încearcă să o convingă să renunțe la stilul de viață pe care ea și-l alesese, seamănă cu o versiune edulcorată a scenelor de tortură și spălarea creierului din O mie nouă sute optzeci și patru. Cum în roman se fac și referiri explicite la George Orwell și la două dintre romanele acestuia, impresia este că domnul Cory Doctorow a încercat să dea o replică intertextuală uneia dintre cele mai importante distopii publicate în secolul al douăzecilea.

Pe ansamblu, Walkaway a meritat pe deplin atât prețul achiziției cât și timpul de lectură. Mi-am propus să îl recitesc cândva. Am așteptat cu interes următorul roman al lui Cory Doctorow, intitulat Attack Surface. Dar despre acela cred că v-am relatat deja tot aici, la Țesătorul. 

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Hannah Fry, "Hello World" (2018)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

La jumătatea lunii mai 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat la un preț promoțional un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune intitulată Hello World - How to Be Human In the Age of the Machine (colecția Black Swan, editura Transworld Publishers, Londra, 2019). De parcurs, am parcurs-o în trei zile, la mijlocul lunii februarie 2020.

Și iată ce am aflat:

Autoarea, doamna Hannah Fry, este conferențiar la University College, în Londra, unde predă matematica orașelor.

Volumul debutează cu ''O notă referitoare la titlu'', în care autoarea evocă prima ei experiență cu calculatorul personal, în copilărie, și subliniază necesitatea dialogului și parteneriatului între oameni și mașinării.

''Introducerea'' prezintă tema cărții - algoritmii - și raporturile dintre oameni și algoritmi.

Primul capitol tratează despre ''Putere'' și începe cu un studiu de caz despre un algoritm de șah (Deep Blue, care l-a învins în 1997 pe campionul mondial Garry Kasparov), după care oferă o definiție a algoritmului, clasifică algoritmii (bazați pe reguli, respectiv pe învățarea de către mașinării), arată cum, uneori, oamenii dezvoltă încredere oarbă în algoritmi, apoi prezintă cazuri în care inteligența artificială se întâlnește cu prostia naturală. Spre finalul capitolului, se discută când e cazul ca oamenii să preia controlul și se clarifică disensiunea dintre cei ce cred că persoanele ar trebui să aibă ultimul cuvânt și cei care sunt convinși că acesta ar trebui să îi revină algoritmului.

Capitolul al doilea e despre ''Date'' - despre culegerea datelor privitoare la clienții companiilor, despre activitățile unor firme precum Palantir sau Cambridge Analytica, despre micromanipulare la nivel individual, dar și despre sistemele de cotare a persoanelor.

Capitolul al treilea tratează despre ''Justiție''. Sunt atinse chestiuni ca problema consistenței, ecuația justiției, iar autoarea prezintă modelul arborelui decizional și limitele acestuia. Sunt contrastate rezultatele date de algoritmi în domeniul juridic și cele ale judecătorilor umani, apoi problema rezultatelor fals pozitive și cea a rezultatelor fals negative. Spre final, se subliniază cât de dificile sunt deciziile în domeniul juridic, dar și cât de importante și de necesare.

Capitolul al patrulea, în schimb, se concentrează asupra ''Medicinei''. Autoarea tratează despre identificarea tiparelor în analiza mamogramelor pentru depistarea cazurilor de cancer la sân, despre dezvoltarea rețelelor neuronale care învață să identifice imagini, despre metode pentru detectarea timpurie a riscului ca unele persoane să dezvolte maladia lui Alzheimer, despre metode numerice pentru stabilirea diagnosticului și despre posibilitatea încălcării intimității indivizilor când se prelucrează mari cantități de date. Capitolul se încheie cu niște întrebări judicioase referitoare la echilibrul dintre binele individual și cel colectiv.

Capitolul al cincilea discută despre ''Automobile''. Autoarea prezintă metode de localizare spațială, analiza bayesiană, chestiuni etice privitoare la autovehiculele autonome, probleme practice referitoare la automatizarea pilotajului avioanelor, pericole legate de încrederea prea mare acordată sistemelor automatizate și așteptările pe care le avem de la automatizarea vehiculelor.

Capitolul al șaselea se ocupă de ''Criminalitate''. Autoarea discută despre metodele utilizate pentru identificarea violatorilor în serie, despre distribuția statistică a delictelor, studiată prima oară în secolul al XIX-lea de către André-Michel Guerry, despre Hărțile Viitorului, cu care poliția a făcut ordine în metroul din New York la începutul anilor 1990, despre prevederea și prevenirea spargerilor, apoi despre dificultatea conectării previziunilor teoretice ale algoritmilor cu acțiunile practice. Spre finalul capitolului, sunt aduse în discuție dezvoltarea algoritimilor pentru recunoaștere facială, metodele utilizate pentru inducerea acestora în eroare, aplicarea acestor algoritmi în industria jocurilor de noroc și în prevenirea furtișagurilor din magazine, precum și necesitatea găsirii unui echilibru între siguranța publică și viața privată.

Ultimul capitol îi este dedicat ''Artei''. Autoarea prezintă servicii online pentru recomandări muzicale (Spotify) sau cinematografice (Netflix), necesitatea prezicerii, în studiourile de la Hollywood, care proiecte de film vor avea succes și care nu, utilizarea de programe de calculator pentru a crea piese muzicale similare cu cele ale marilor clasici și câteva posibilități care se deschid în viitorul apropiat pentru aplicarea algoritmilor în domeniul artistic.

Volumul se încheie cu o secțiune de concluzii, în care autoarea arată că ne îndreptăm spre un viitor al colaborării între oameni și algoritmi, cu o pagină de mulțumiri, cu o listă a surselor fotografiilor care ilustrează cartea, cu o amplă secțiune de note și cu un index alfabetic.

Am apreciat lucrarea doamnei Fry din mai multe motive:

În primul rând, pentru relevanța subiectului abordat - căci algortimii par să aibă o importanță crescândă în societatea contemporană.

În al doilea rând, pentru caracterul multidisciplinar al lucrării - fiindcă, după cum ați constatat deja, Hello World prezintă cazuri și situații din mai multe domenii.

În al treilea rând, pentru buna organizare a materialului - deoarece fiecare capitol începe cu un caz relevant, după care explorează, în secțiuni, diferite alte chestiuni înrudite.

Nu în ultimul rând, pentru concizie și claritate - căci am citit această carte ușor și cu plăcere.

Adăugați la toate astea forma atractivă de prezentare, precum și amplul aparat critic care însoțește textul propriu-zis, și veți înțelege de ce am să păstrez Hello World în colecție ca pe o lucrare de referință. V-o recomand cu căldură și dumneavoastră. (Puteți comanda un exemplar aici.) Desigur, după ce am terminat-o de parcurs, am început imediat să citesc o altă carte pe o temă oarecum similară - Big Data.

Dar despre aceea vom discuta în detaliu cu altă ocazie.

(Cea mai recentă carte a mea, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și se poate comanda aici.) 

Steven Johnson, "Farsighted" (2018)

Imagine preluată de pe situl Pinterest.com

Pe la jumătatea lunii octombrie 2020, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un volum de Steven Johnson intitulat Farsighted - How We Make the Decisions That Matter the Most (colecția Riverhead Books, editura Penguin, New York, 2018). De parcurs, l-am parcurs abia în ultima decadă a lunii iunie 2021. Și iată ce am aflat:

"Introducerea: algebra morală" prezintă un studiu de caz privitor la decizia locuitorilor din Manhattan, spre finalul secolului al XVIII-lea, să asaneze un iaz cu apă dulce și să construiască imobile pe locul acestuia - decizie care avea să aducă consecințe negative neprevăzute de-a lungul următoarelor două secole. Alte două studii de caz prezintă procesul decizional în urma căruia Charles Darwin a ales să se căsătorească, sau "algebra morală" prin care Benjamin Franklin l-a învățat pe Joseph Priestley cum să ia decizii.

Un alt studiu de caz, mai recent, privește procesul decizional prin care președintele de atunci al SUA, Barrack Obama, a trimis o trupă aeropurtată în Pakistan pentru a-l asasina pe liderul terorist Osama bin Laden.

Autorul prezintă apoi, succint, numeroasele aspecte implicate de deciziile complexe și aduce în discuție procese decizionale fictive din romane precum Război și pace sau Middlemarch.

Capitolul întâi, "Cartografierea", demonstrează importanța reprezentării grafice a opțiunilor disponibile și a consecințelor primare, secundare și terțiare în cazul fiecărei opțiuni. Printre studiile de caz se numără și decizia dezastruoasă a generalului George Washington, în Războiul de Independență, de a apăra insula Manhattan și cartierul Brooklyn împotriva trupelor britanice. De asemenea, autorul prezintă succint rezultate ale unor cercetări recente în domeniul procedurilor decizionale.

Capitolul al doilea, "Previziunea", tratează despre maniera în care oamenii construiesc în minte posibile scenarii pentru evenimente viitoare. Spre deosebire de alte specii de mamifere, care fac previziuni de ordinul minutelor, oamenii proiectează și planifică pentru zile, ani sau chiar decenii. Mai mult, domnul Johnson prezintă rezultatele unor cercetări din domeniul neurologiei și arată că, în situația în care nu se ocupă cu alte activități, mintea umană construiește foarte des scenarii posibile pentru viitor.

În același capitol, autorul discută un studiu de caz privitor la cura de hidroterapie urmată de Charles Darwin și de familia sa (cu grave urmări), apoi maniere practice de explorare a consecințelor viitoare precum corelarea datelor meteorologice pentru prognoze, simulările, jocurile de strategie, planurile alternative și aplicațiile militare cu trupe care joacă rolul unui potențial inamic.

Capitolul al treilea, "Deciderea", aduce în discuție alte aspecte ale procesului decizional, precum construirea de modele, evaluarea magnitudinii diverselor riscuri, rumegarea pe îndelete a deciziilor și maniera în care președintele Obama a decis să trimită trupele aeropurtate.

Capitolul al patrulea, "Alegerea globală", prezintă câteva chestiuni de importanță planetară, în privința cărora un proces de decizie cu evaluarea consecințelor pe termen foarte lung ar fi de dorit la nivel multidisciplinar și internațional. Dintre aceste chestiuni globale, trebuie să amintesc decizia de a continua sau nu eforturile de a dezvolta forme de inteligență artificială, precum și decizia de a încerca să comunicăm sau nu cu civilizații extraterestre.

Capitolul al cincilea, în schimb, intitulat "Alegerea personală", abordează studii de caz referitoare la decizii din viața indivizilor și a comunităților mici. Astfel, autorul detaliază procesul prin care a decis să se mute cu familia din New York într-o suburbie din San Francisco, apoi procesul decizional al unui personaj feminin din romanul Middlemarch de George Eliot și procesul decizional oarecum similar, dar nici pe departe identic, din viața personală a autoarei acelui roman.

Capitolul se încheie cu o prezentare a procesului prin care fiecare om construiește în mintea sa modele ale minții altor persoane, precum și cu o pledoarie în favoarea lecturii romanelor ca o cale către dezvoltarea empatiei față de semenii noștri.

În "Epilog", domnul Steven Johnson arată care ar fi avantajele dezvoltării domeniului interdisciplinar al științei deciziilor ca materie de studiu.

Volumul se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu o bibliografie, cu ample note de final și cu un index alfabetic.

Am apreciat și această lucrare a domnului Steven Johnson pentru valoarea ei informativă și educativă. Autorul a ales în mod judicios studii de caz relevante - unele reale, altele fictive, unele contemporane, altele istorice - și a prezentat nu doar alegerea făcută în fiecare caz, ci și procesul decizional, respectiv consecințele fiecărei alegeri.

Mai mult, autorul s-a dovedit, și în această lucrare, concis, clar în exprimare, bine organizat în expunere și atent documentat. Nu numai că am apreciat Farsighted și intenționez să mai parcurg și alte cărți ale domnului Steven Johnson, dar, mai devreme sau mai târziu, voi relua acest volum ca să aprofundez informațiile și ideile pe care le conține.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut, în decembrie 2020, la editura Crux Publishing.)

Betty Smith, "A Tree Grows in Brooklyn" (1943)

Imagine preluată de pe situl audiobookstore.com

În alt deceniu, în alt mileniu, în anii 1980 (de tristă amintire), la Televiziunea Română s-a difuzat (încă) un film alb-negru din 1945, intitulat: A Tree Grows in Brooklyn. (Îl puteți viziona integral aici, dacă doriți.)

L-am urmărit cu plăcere și cu emoție și... nu l-am uitat. Mulți ani mai târziu, am procurat o ediție electronică și, ca orice om născut și crescut în Galaxia Gutenberg, am căutat și cumpărat un exemplar dintr-o ediție tipărită - A Tree Grows in Brooklyn, (HarperPerennial, HarperClassics, New York, 2018, prefață de Anna Quindlen). L-am citit în douăsprezece zile, la mijlocul lunii februarie 2021. Și iată ce am aflat:

Protagonista romanului, Francie Nolan, este o fetiță din Brooklyn, la începutul secolului al XX-lea, cu mamă austriacă și tată irlandez. Johnny Nolan este un chelner-cântăreț care aduce acasă banii din salariu și bea banii din bacșișuri. Katie Nolan lucrează ca femeie de serviciu, face economii, face sacrificii, face eforturi supraomenești și face ce poate pentru a-și trimite copiii la școală și pentru a le oferi o viață mai bună. Iar Neeley (sau, dacă preferați, Cornelius) Nolan face (ca mulți alți copii din cartierul lui și din clasa lui socială) colectă de materiale reciclabile, împreună cu sora lui mai mare, ca să strângă câțiva bănuți pentru acadele și pentru trageri la sorți într-un magazin din vecinătate.

Romanul urmărește copilăria și adolescența protagonistei, în anii premergători Primului Război Mondial și până la intrarea Statelor Unite ale Americii în război în 1917 - un Portret al artistului din tinerețe în versiune feminină, dacă vreți. Pe de o parte, sunt urmărite arcele de dezvoltare ale unor personaje principale, precum Francie, care luptă să meargă la o școală mai bună, să ajungă la liceu, să urmeze cursuri de vară sau să fie admisă la universitate. 

Pe de altă parte, sunt prezentate o serie de viniete naturaliste, în care autoarea arată, cu precizie chirurgicală și cu obiectivitate jurnalistică, episoade precum vânzările de pâine veche de la brutărie, soldurile de brazi de Crăciun în seara de Ajun, vizitele de la biblioteca publică din cartier sau nașterea unei fiice postume.

Doar că... Francie Nolan (care e o versiune ficțională a autoarei) capătă sfatul de a spune lucrurile așa cum au fost și de a le scrie așa cum ar fi trebuit să fie. Și așa se face că episoade precum rătăcirea disperată a tatălui prin frig, victoria copiilor la concursul de aruncare a brazilor, amenințarea rostită de către mătușa Sissy către o profesoară nemiloasă ori frumoasele cuvinte enunțate de bărbier după moartea lui Johnny par să fie hiper-reale, mai adevărate decât adevărul. (Pentru că... ce e mai adevărat decât adevărul? Povestea.)

Betty Smith pare să fi scris A Tree Grows in Brooklyn cu niște lecții bine învățate de la școala modernismului american - mai ales de la John Steinbeck și Ernest Hemingway. Pe de o parte, inteligența emoțională ce transpare din scenele romanului este la un nivel extrem de ridicat, greu de egalat sau de depășit. Pe de altă parte, observația scenelor de viață este intensă, clară, precisă și infuzată cu o prospețime pe care trecerea anilor de la prima publicare a romanului nu a veștejit-o câtuși de puțin. Cu atât mai mult, impactul unor pasaje asupra cititorilor este mai intens - fie că e vorba despre antisemitism, despre cruzime împotriva copiilor, despre cruzime împotriva animalelor sau despre adulter - cu cât vocea naratorială, de cele mai multe ori identificată, în stil indirect liber, cu punctul de vedere al protagonistei, asumă o perspectivă inocentă din care judecata morală lipsește aproape cu desăvârșire. Ca și în Aventurile lui Huckleberry Finn, rămâne la latitudinea cititorului să judece și să discearnă...

Nu mi-e jenă să recunosc că, pe parcursul lecturii, am râs, am plâns, am ovaționat și m-am cutremurat. (A Tree Grows in Brooklyn este romanul pe care James Joyce l-ar fi scris dacă ar fi avut și inimă, nu doar creier.) Nu m-am mai bucurat așa de lectura unui roman din 1991, când am citit East of Eden de John Steinbeck. Și, ca în 2002, când am citit Perdido Street Station, în ultima treime a cărții, mi-a părut din ce în ce mai rău că se apropia de final. Mai trebuie să adaug că, pentru prima oară în viață, mi-am dorit cu intensitate, cînd parcurgeam ultimele pagini ale cărții, ca, după ultima filă a volumului, să mă întorc la prima pagină și să mai citesc cartea o dată, de la capăt. (Chiar, vi s-a întâmplat vreodată așa ceva?)

Ulterior, am aflat că există și o ediție română a romanului, publicată sub titlul În Brooklyn crește un copac. Despre aceea nu aș ști ce să vă spun, întrucât nu am citit-o. Dar un exemplar al ediției originale puteți comanda aici. Și poate că, după ce veți întoarce ultima filă a acestui roman de neuitat, veți dori să îl recomandați și celor dragi - pentru că lucrurile bune nu se tac.

 

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut, în decembrie 2020, la editura Crux Pusblishing.)

Vincenzo Ferriero, Ray Chou et al., "Skies of Fire, vol. I" (2018)

Imagine preluată de pe situl Mythopoeia

În 2015, bunul meu prieten Tudor Popa mi-a oferit cadou un album de benzi desenate broșat, primul dintr-o serie intitulată Skies of Fire. Cum acel prim fascicul mi-a plăcut, la jumătatea lunii iulie 2020, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un exemplar cartonat din primul volum Skies of Fire (Mythopoeia, www.mythopoeia.us, 2018), în care sunt reunite primele patru fascicule ale seriei. L-am parcurs în două zile.

Și iată ce am aflat:

Skies of Fire se încadrează în ramura dieselpunk a fenomenului cultural steampunk. Acțiunea e plasată într-o lume imaginară care are destule în comun cu Europa în perioada Belle Epoque. Protagonista, doamna căpitan Helen Pierce, este comandanta dirijabilului Caspadian din flota aeriană a Imperiului Aquilan. Împreună cu echipajul său, protagonista intervine în urma unui atac pirateresc asupra unui oraș de graniță, Port Prince, și urmărește aeronava nelegiuților înspre o furtună permanentă, Întinderea. Temporar, e nevoită să abandoneze urmărirea, însă, după ce îi raportează împăratului, primește permisiunea de a-i vâna pe proscriși.

Pentru început, protagonista aranjează eliberarea condiționată din penitenciarul Redfort a lui Billy, un fost asociat al lui Delmonte, căpitanul piraților. Apoi, de la șantierele navale Valborough, achiziționează un dirijabil, Zephyr, care arată ca o aeronavă civilă (mai degrabă decât ca una militară). Din orașul de frontieră Copperhead, doamna Pierce recrutează foști pirați, cu care poate spera să traverseze cu succes furtuna permanentă. Iar, în drum spre sălașul proscrișilor, protagonista se vede nevoită să medieze conflicte apărute între trupele regulate și noii membri ai echipajului, dar și să conducă o luptă inegală împotriva unui dirijabil militar aquilan.

Și greul abia începe...

Acest prim volum din seria Skies of Fire are o certă valoare bibliofilă. Este un volum cartonat, cu cotorul legat în pânză, imprimat cu litere argintii pe cotor, și a fost tipărit în format mare (ca albumele de bandă desenată franco-belgiene) mai degrabă decât pe dimensiunile de roman grafic american. Filele sunt integral color, pe coală cretată de o calitate excepțională, iar, pe lângă banda desenată propriu-zisă, cititorii găsesc și hărți, facsimile ale unor documente, reclame la gramofoane, planșe cu dirijabile, afișe de propagandă ale flotei aeriene aquilane și o mulțime de alte elemente care sporesc profunzimea și complexitatea acestei lumi imaginare.

Grafica a fost asigurată de Pablo Peppino, iar culorile de către Bryan Valenza. Am fost plăcut surprins să constat că hărțile și alte elemente grafice adiacente similare au fost create de un compatriot de-al nostru, domnul Alexandru Bucur. Și, cum scenariul de Vincenzo Ferriero și Ray Chou a fost captivant, grafica de bună calitate, iar tehnoredactarea și imprimarea - ireproșabile, aștept de pe acum al doilea volum al acestei serii de înaltă ținută. (Doar că va trebui să mai aștept un an sau doi, pentru că romanele grafice de asemenea calitate se fac cu migală.)

Dacă doriți, puteți și dumneavoastră să comandați un exemplar de la Red Goblin, urmând hiperlegătura de aici. (În locul dumneavoastră, m-aș grăbi, pentru că, din câte îmi dau seama, oferta este limitată.) Și, ca să închei anul cu bine, cred că am să recitesc primul volum din Skies of Fire - pentru că e genul de bandă desenată care încurajează și răsplătește o a doua lectură. 

(Cea mai recentă carte a mea, intitulată "Motorul de căutare", este acum disponibilă pe situl editurii Crux Publishing.) 

Adam Glass & Patrick Olliffe, "Rough Riders, Vol. 3" (2018)

Imagine preluată de pe situl Comixology.com

În ultima decadă a lunii ianuarie 2020, prin amabilitatea importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar din cel de-al treilea volum al romanului grafic Rough Riders, intitulat: Ride or Die (editura Aftershock, Sherman Oaks, CA, 2018). L-am parcurs a treia zi.

Și iată ce am aflat:

În 1906, cu ocazia nunții fiicei președintelui T. D. Roosevelt la Casa Albă, circarul Harry Houdini îl alertează pe protagonist cu privire la cercuri în care se practică spiritismul. Roosevelt readună echipa formată din Annie Oakley, Thomas Edison, Jack Johnson, Monk Eastman și Harry Houdini, după care pornește investigația. Întrucât evenimentele implică morți-vii, Houdini le propune să solicite ajutorul unui tânăr expert în chestiuni oculte - scriitorul H. P. Lovecraft. Într-o experiență la limita decesului, Houdini află că, din secolul al XVII-lea, asupra familiei Roosevelt apasă un blestem, iar președintele, asistat de fiica sa, Alice, luptă eroic împotriva unei invazii de zombi și își salvează familia.

Deși mai condensat decât primele două volume ale seriei (doar patru fascicule, mai degrabă decât șapte, respectiv șase), Ride or Die a reprezentat o lectură captivantă și agreabilă. Pe de o parte, scenariul lui Adam Glass a conținut destule lovituri de teatru și dezvăluiri pentru a face lectura captivantă.

Pe de altă parte, grafica realizată de Patrick Olliffe și colorată de Gabe Eltaeb a fost la înălțime.

Volumul e completat de două introduceri semnate de Gabe Eltaeb și de Sal Cipriano (responsabilul cu casetele de dialog), de numeroase planșe care ilustrează trecerea de la schițe în creion la tuș, apoi la culoare și, în cele din urmă, la versiunea cu dialoguri, respectiv de explicații privind realizarea copertelor.

Am apreciat tehnoredactarea elegantă, pe aceeași linie cu cele două volume precedente din serie, tiparul de o calitate excelentă și hârtia lucioasă pe care sunt imprimate filele volumului.

Dar cel mai mult (și probabil nu mă veți auzi remarcând asta prea des în ceea ce privește benzile desenate) m-a impresionat finalul, în care, succint, în câte o casetă, ni se arată destinul personajelor principale. Epilogul, plasat în 1933, sugerează și că Annie Oakley va asambla o nouă versiune a echipei, în care îi va racola pe Albert Einstein, pe Mae West și pe atletul Jesse Owens.

Însă poate că versiunea aceasta a grupului Rough Riders nu e menită să existe decât în imaginația cititorilor acestui roman grafic agreabil...

François Schuiten & Benoît Peeters, "Les Cités obscures: livre 3" (2018)

Imagine preluată de pe situl Amazon.co.uk

În ianuarie 2019, mulțumită angajatelor de la librăria franceză Kiralina, am achiziționat un exemplar din volumul al treilea al integralei "Orașelor obscure" de baronul François Schuiten și de domnul Benoît Peeters - Les Cités obscures: livre 3 (editura Casterman, Paris, 2018). De citit, l-am citit încet-încet, în intervalul septembrie 2019 - ianuarie 2020.

Și iată ce am aflat:

Volumul al treilea începe cu sfaturi adresate celor ce vor să viziteze lumea orașelor obscure - cu informații privitoare la portaluri de trecere, la obiective turistice, la cazare și așa mai departe.

Apoi este albumul alb-negru "L'Enfant penchée", povestea tinerei Mary von Rathen, fiica unui industriaș din Mylos, care, la ieșirea dintr-un tur de bâlci în orașul Alaxis, este înclinată. Astfel, începe o odisee stranie, amintind întrucâtva de Singur pe lume de Hector Malot, în care protagonista e trimisă la un pension privat, apoi fuge în Sodrovni, devine artistă de circ, zboară cu savantul Wappendorf într-un obuz tras de un tun uriaș, are o idilă de scurtă durată cu artistul pământean Augustin Desombres, ba chiar vizitează lumea noastră.

Urmează extrase din "Ghidul orașelor" despre metropolele Alaxis și Mylos, apoi o altă versiune a poveștii domnișoarei von Rathen, de această dată sub forma unei cărți ilustrate, pentru copii, intitulată "Mary la penchée".

Lui Augustin Desombres, care apăruse deja ca personaj secundar, îi este dedicat un întreg dosar - transcrierea unui radio-reportaj intitulat "L'affaire Desombres", extrase din jurnalul artistului și scenariul piesei radiofonice "Le musée A. Desombres".

Albumul următor inclus în sumar este o metaficțiune - arhivă a unui periodic ilustrat interurban, "L'Écho des cités", în care se regăsesc frânturi din aventurile unor personaje precum Axel Wappendorf, Eugène Robick, Mary von Rathen, Michel Ardan - dar și o apariție a căpitanului Nemo sau zvonuri despre scriitorul Jules Verne.

Ultimul album din acest volum, "L'Ombre d'un homme", are o tentă kafkaescă. Protagonistul, Albert Chamisso, este un tânăr căsătorit din orașul Blossfeldtstad și suferă de coșmaruri. Ca urmare a unui tratament cu un medicament experimental, tânărul ajunge să aibă o dublură colorată drept umbră, iar consecințele se acumulează - soția îl părăsește, șeful îl concediază. Decăzut și refugiat la periferie, protagonistul se lansează în teatrul de varietăți cu ajutorul unei artiste de vodevil, însă, odată ce își recapătă încrederea în sine, umbra îi revine la normal, iar temelia pe care își clădise faima și noua carieră dispare. Într-o grandioasă întorsătură de final, visurile lui ajung să coloreze clădirile din oraș, apoi cerul.

Volumul se încheie cu un alt extras din "Ghidul orașelor", de această dată despre metropola Blossfeldtstad, cu notele biografice ale celor doi creatori și cu bibliografia lucrărilor publicate de baronul François Schuiten și de domnul Benoît Peeters.

Pe de o parte, acest al treilea volum explorează mai departe lumea imaginară conturată în albumele precedente. Astfel, sunt vizitate în detaliu metropole care abia dacă fuseseră menționate anterior, precum Alaxis (care rivalizează cu Veneția), Mylos (care este un centru industrial), Sodrovni (care e insipirat de arhitectura rusească) și Blossfeldtstad (cu clădiri inspirate de flori).

Pe de altă parte, sunt întărite legăturile intertextuale cu lucrări de Jules Verne și Franz Kafka. Michel Ardan, în mod special, apare ca un personaj recurent.

Nu în ultimul rând, paleta mijloacelor grafice utilizate în acest volum s-a diversificat. Astfel, apar fotografii de epocă asociate cu episoade care se petrec în lumea noastră, planșe alb-negru (dintre care, în "L'Enfant penchée", unele care reușesc să redea uimitor de bine estomparea treptată a perspectivei pe timp de ninsoare), planșe color și fotografii retușate. Din acest punct de vedere, baronul François Schuiten merită toate laudele pentru versatilitatea cu care a adaptat imaginile la scenariu, iar doamna Marie-Françoise Plissart a avut o contribuție notabilă în domeniul fotografic.

Ceea ce am remarcat, în plus, este modul în care elementele metatextuale, precum extrasele din "Ghidul orașelor", interviurile cu personaje fictive sau arhiva periodicului ilustrat, construiesc ideea că lumea orașelor obscure este mai vastă și mai complexă decât suma poveștilor prezentate în benzile desenate propriu-zise.

După cum probabil bănuiți, imediat cum am pus înapoi la raft acest volum cartonat, imprimat impecabil pe coală cretată, am început să citesc volumul al patrulea din integrala "Orașelor obscure".

Însă despre acela vom discuta cu altă ocazie. 

Nick Polson & James Scott, "AIQ" (2018)

(Imagine preluată de pe situl Amazon.co.uk)

La jumătatea lunii mai 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune intitulată: AIQ _ How Artificial Intelligence Works and How We Can Harness Its Power for A Better World (colecția Black Swan, editura Transworld Publishers, grupul editorial Penguin Random House, Londra, 2019). Autorii sunt Nick Polson, profesor de econometrică și statistică la Școala de Afaceri Booth din Chicago, și James Scott, conferențiar universitar de statistică la Universitatea din Texas.

Am parcurs AIQ în șase zile, la finalul lunii octombrie 2019. Și iată ce am aflat:

Introducerea prezintă subiectul cărții, subliniază diferența dintre domeniul inteligenței artificiale și cel al roboticii, arată care au fost factorii majori ce au contribuit la apariția și dezvoltarea inteligenței artificiale, respectiv care sunt anxietățile provocate de aceasta, și se încheie cu asigurări că nu vom întâlni prea multă matematică în paginile cărții.

Capitolul întâi, "Refugiatul", arată cum un refugiat din Cluj, Abraham Wald, i-a ajutat pe Aliați să crească șansele de succes ale misiunilor aeriene din cel de-Al Doilea Război Mondial, dar și cum metodele matematice ale lui Wald au fost apoi adoptate pe scară largă și cu succes pentru recomandări de filme (Netflix) sau de muzică (Spotify).

Capitolul al doilea, "Fabricantul de sfeșnice", arată cum Henrietta Leavitt a dezvoltat o metodă pentru măsurarea pulsației stelelor și pentru estimarea dimensiunilor Universului, iar ulterior metodele ei au fost utilizate pe mari seturi de date pentru a găsi modele, a formula previziuni și a le testa.

Capitolul al treilea, "Reverendul și submarinul", relatează cum s-au desfășurat operațiunile de căutare a unui submarin american pierdut în 1966 și cum metoda cu care acesta a fost găsit, numită Regula lui Bayes, se poate aplica în domenii precum vehiculele automatizate, depistarea cancerului de sân, ori investițiile.

Capitolul al patrulea, "Uimitoarea Grace", o prezintă pe Grace Hopper, care, în 1953, a revoluționat programarea calculatoarelor numerice prin introducerea compilării, după care tratează despre căile prin care sistemele informaționale au ajuns să proceseze limbajele naturale.

Capitolul al cincilea, "Geniul de la Monetăria Regală", relatează despre unul dintre rarele cazuri în care genialul Sir Isaac Newton s-a înșelat - în metoda de testare a calității monedelor pe vremea când administra Monetăria Regală în Turnul Londrei. Apoi, autorii tratează despre metode matematice pentru detectarea erorilor în seturi mari de date și despre domenii de aplicare practică, precum detectarea eficientă a scurgerilor de gaze în orașe, sau precum depistarea fraudelor.

Capitolul al șaselea, "Doamna cu lampa", arată cum Florence Nightingale s-a implicat în tratarea răniților britanici la spitalul din Scutari, pe vremea Războiului din Crimeea, și cum a dezvoltat statistica, inclusiv prin inventarea diagramelor-evantai. Autorii construiesc apoi o paralelă cu sistemul medical contemporan și argumentează că inteligența artificială ar fi utilă în domenii precum istoricul maladiilor pacienților, imagistica medicală și medicina la distanță.

Capitolul al șaptelea, "Clipperul yankeu", discută mai multe tipuri de erori de gândire în tratamentul datelor statistice și prezintă căile prin care asemenea erori pot fi evitate.

Volumul se încheie cu o pledoarie în favoarea conlucrării dintre oameni și diversele forme de inteligență artificială existente deja, cu o pagină de mulțumiri, cu note de final și cu un index alfabetic.

Dintre calitățile care recomandă acest volum aș menționa claritatea prezentării, excelenta organizare a materialului prezentat, buna împărțire în capitole, subcapitole și secțiuni, ilustrarea noțiunilor teoretice cu studii de caz relevante, judicios alese, precum și... umorul prezent în discursul celor doi autori.

Am fost ușor surprins de lipsa bibliografiei și oarecum dezamăgit de calitatea mediocră a hârtiei pe care sunt imprimate capitolele cărții. Căci AIQ este o carte de referință pe care intenționez să o păstrez ani buni în bibliotecă, să o consult ocazional și, eventual, să o recitesc - iar hârtia mediocră se deteriorează destul de repede. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar din AIQ aici.)

Oricum, după această lectură agreabilă și instructivă, m-am simțit încurajat să parcurg alt volum pe care îl aveam în bibliotecă de ceva vreme - In Our Own Image. Însă despre acela rămâne să discutăm cu alt prilej.  

François Schuiten și Benoît Peeters, "Les Cités obscures - Livre 2"

În 2018, prin amabilitatea importatorilor de carte franceză de la Kiralina, am achiziționat un exemplar din volumul al doilea al integralei Orașelor obscure de François Schuiten și Benoît Peeters. Volumul a fost publicat de editura Casterman din Paris în 2018 și are 380 de pagini. L-am parcurs pe îndelete până în iulie 2019.

Și iată ce am aflat:

Prima secțiune, Turnul, este o bandă desenată alb-negru care urmărește explorările făcute de un zidar, Giovanni Battista, care lucrează la întreținerea unui sector dintr-un turn gigantic. Cum mesajele pe care acesta le trimite pentru materiale de construcție rămân fără răspuns, protagonistul (un bărbat între două vârste care seamănă surprinzător de mult cu Orson Welles) începe o ascensiune dificilă care îi aduce câțiva prieteni, o însoțitoare de nădejde (Milena) și o mulțime de aventuri. Iar ascensiunea sa de la un etaj la altul pare să fie, în mod bizar, și o trecere prin epocile istorice, de la perioada feudală la epoca modernă.

Turnul este urmat de un articol despre sursele de inspirație ale acestui album, "Visuri de piatră", și de un interviu imaginar cu Orson Welles.

În cuprins se găsește apoi o lucrare metaficțională atribuită personajului fictiv Axel Wappendorf - Enciclopedia transporturilor prezente și viitoare. Dacă Jorge Luis Borges a scris o carte a ființelor imaginare, François Schuiten și Benoît Peeters se ambiționează să imagineze o puzderie de mijloace de transport.

Albumul Drumul spre Armilia nu e o bandă desenată propriu-zisă, cât o carte ilustrată. Narațiunea e scrisă din perspectiva unui băiat care zboară cu dirijabilul spre Armilia, un oraș din zona arctică, iar paginile de text alternează cu planșe ilustrate. Astfel, cititorii își fac o idee despre vastitatea și complexitatea acestei lumi imaginare - căci drumul spre Armilia implică numeroase escale în diverse orașe. Scurte secțiuni de bandă desenată din album sugerează însă că povestea și ilustrațiile reprezintă ceea ce își imaginează Friedrich, un ucenic din orașul industrial Mylos, în timp ce citește o carte.

Secțiunea aceasta e însoțită de extrase din Ghidul orașelor, despre metropolele Armilia și Calvani.

Brüsel, în schimb, este o satiră kafkaeskă la adresa diverselor etape de modernizare prin care a trecut Bruxelles în anii 1970 și 1980. Protagonistul, Constant, își vede magazinul demolat pentru a face loc unor clădiri moderne în orașul obscur Brüsel, iar de aici începe un periplu prin spitale, pe străzi, prin săli de conferință, la bordul unor dirijabile și în ambarcațiuni maritime. Căci Constant, vrând-nevrând, ajunge să interacționeze cu organizații militante, cu politicieni, cu investitori, cu medici și cu o funcționară care se ocupă cu sabotajul.

Urmează un alt extras din Ghidul orașelor - dedicat metropolei Brüsel - și Dosarul B - scenariul ilustrat al unui documentar în care sunt investigate căile de trecere din Bruxelles în Brüsel.

Spre final, volumul conține o scurtă bandă desenată onirică intitulată Caii lunii și o reinterpretare a basmului "Prințesa și bobul de mazăre", Perla.

Tomul se încheie cu bibliografia lucrărilor cuprinse, cu schițele biobibliografice ale celor doi autori și cu bibliografia extinsă a cărților publicate de baronul François Schuiten și de domnul Benoît Peeters atât împreună, cât și separat.

Acest al doilea volum al integralei Orașelor obscure impresionează în multe privințe. Turnul pare a fi un omagiu la adresa unor artiști precum Brueghel și Piranesi, dar și o trecere în revistă a stilurilor arhitecturale de la romanic la gotic și baroc. Secțiunile metatextuale extind în spațiu și timp lumea imaginară a celor doi creatori, iar Drumul spre Armilia, Caii lunii și Perla deschid seria Orașelor obscure către un segment de cititori mai mici. Brüsel, pe de altă parte, amplifică elemente de critică socială care erau deja prezente în volumul precedent.

Pe ansamblu, Les Cités obscures - Livre 2 s-a dovedit a merita timpul și banii - mai ales că se prezintă sub formă de volum cartonat, tipărit pe hârtie cretată, cu titlul embosat. Vă recomand și dumneavoastră această piesă de colecție.

Desigur, după ce am încheiat lectura, am început să parcurg tomul al treilea al acestei serii. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej.

Frank Miller et al., "Batman: The Dark Knight - Master Race" (2018)

(Imagine preluată de pe situl Amazon.com)

La jumătatea lunii iunie 2019, prin amabilitatea importatorilor de la Red Goblin, am cumpărat un exemplar din romanul grafic: Batman: The Dark Knight - Master Race (DC Comics, Burbank, CA, 2018). L-am parcurs în intervalul iunie - iulie 2019.

Și iată ce am aflat:

Master Race completează trilogia începută cu The Dark Knight Returns și continuată cu The Dark Knight Strikes Again. Scenariul le aparține lui Frank Miller și Brian Azzarello, iar grafica a fost asigurată de Frank Miller, Andy Kubert, Klaus Janson și Brad Anderson. Volumul este masiv (392 de pagini), iar lectura nu e tocmai agreabilă.

Evenimentele din intrigă sunt plasate la relativ puțin timp după cele din The Dark Knight Strikes Again. De această dată, locuitorii de pe planeta Krypton care fuseseră reduși la dimensiuni minuscule și întemințați sub un glob de cristal evadează, revin la dimensiunile inițiale și amenință să ia în stăpânire întregul Pământ. Supereroii din Liga Dreptății li se opun în unele cazuri - însă Batman, destul de bătrân, trebuie să călătorească în Arctica, pentru a-l dezgheța pe Superman, Flashman și Green Lantern sunt scoși din joc relativ ușor de către invadatori, iar Wonder Woman se retrage printe amazoane pentru a-și crește al doilea copil.

Kryptonienii disturg câteva orașe și cer ca Batman să le fie predat. Supereroii și aliații lor reușesc însă o contraofensivă, iar planul de dominație mondială al kryptonienilor este dejucat. Mai mult, Superman îl îmbăiază pe Batman într-un izvor al tinereții veșnice, iar acesta din urmă revine la îndatoririle sale de justițiar al orașului Gotham.

Un aspect demn de remarcat este că, la fel ca în volumele precedente ale trilogiei, firele narative principale se intersectează cu comentarii de pe posturi TV și cu incidente de pe străzi, în care sunt implicate personaje comune. De această dată (ca o formă de satiră, presupun), unele dintre personajele care sunt intervievate la TV seamănă izbitor de mult cu Hilary Clinton, cu Barack Obama, respectiv cu Donald Trump.

Din păcate, însă, Master Race mi-a plăcut încă și mai puțin decât The Dark Knight Strikes Again. Pe lângă scenariul pueril și abundența de super-eroi, ceea ce șochează este deteriorarea accentuată a calităților de grafician ale lui Frank Miller. Omul care ne-a oferit seria Sin City a ajuns să producă planșe caricaturale, cu personaje disproporționate și cu trăsături grotești. E drept că unele fascicule din volum au fost desenate de alți graficieni, iar acelea arată decent, însă planșele desenate de Frank Miller (deloc puține) sunt urâte - ca și când creatorul de azi ar fi ajuns să parodieze și să ducă în derizoriu viziunea artistului grafic de acum trei sau patru decenii.

Ca urmare, nu voi păstra în colecție nici Master Race, nici The Dark Knight Strikes Again. Trebuie să fac loc la raft pentru Lady Mechanika: Sangre și pentru Aether & Empire. Dar despre acelea vom discuta cu alte ocazii.