Martin Fido, "The World of Charles Dickens" (2012)

La jumătatea lunii februarie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un volum de Martin Fido intitulat: The World of Charles Dickens - The Life, Times and Works of the Great Victorian Novelist (Editura Carlton, Londra, 2012). Am parcurs lucrarea două zile mai târziu.

Și iată ce am aflat:

The World of Charles Dickens a apărut inițial în 1997 și a fost publicată într-o versiune revizuită în 2012 pentru a marca bicentenarul nașterii autorului britanic.

Volumul începe cu o "Introducere" care prezintă succint conținutul lucrării. Urmează o "Cronologie" în care evenimente din viața lui Dickens sunt plasate în paralel cu diverse repere istorice din Marea Britanie și din lume.

Capitolul întâi tratează despre "Epoca lui Dickens" - cu secțiuni dedicate politicii și societății, literaturii și artelor, copilăriei lui Dickens, educației și uceniciei autorului, succesului său timpuriu, faimei și relațiilor de prietenie, familiei și călătoriilor, receptării operei de către public, respectiv ultimilor ani din viața scriitorului.

Capitolul al doilea se concentrează asupra "Scriitorului popular". De această dată, subsecțiunile tratează despre subiectele de senzație, despre teatru (Dickens având o pasiune pentru producțiile teatrale de amatori), apoi despre teme recurente din romanele dickensiene precum fantomele, avarii, nebunii, ucigașii, copilăria, iubirea și căsătoria, elementele autobiografice. Alte subsecțiuni compară personaje dickensiene și persoane reale care le-au inspirat, respectiv discută structura și unitatea operei dickensiene.

Capitolul al treilea, "Romanele", prezintă în ordine cronologică principalele lucrări ale romancierului britanic, începând cu Documentele postume ale clubului Pickwick și cu Oliver Twist și sfârșind cu Prietenul nostru comun și cu Misterul lui Edwin Drood. 

Capitolul al patrulea îl prezintă pe Dickens în calitate de "Prietenul săracilor". Subsecțiunile tratează despre chestiuni sociale de la mijlocul secolului al nouăsprezecelea pe care Charles Dickens le-a discutat în cărțile sale și pe care societatea victoriană a căutat să le abordeze cumva. Printre acestea se numără azilurile pentru săraci, educația și școlile, închisorile și regimul deținuților, sărăcia și prostituția, problemele sistemului juridic, nevoiașii și opresorii.

În schimb, acpitolul al cincilea se referă la Dickens ca "Marele victorian". Astfel, din diversele subsecțiuni aflăm despre poziționarea politică a romancierului, despre opiniile lui privitoare la revolte și revoluții, despre relațiile lui cu forțele de poliție, despre viziunea sa privitoare la ingineri, afaceriști și bancheri, precum și despre atitudinea lui antiintelectuală. Alte subsecțiuni tratează despre modul în care romancierul britanic s-a raportat la religie, la minoritățile etnice, la naționalism și patriotism, la cenzură, ipocrizie și falsa modestie, respectiv la... voia bună. Căci, deși în imaginația populară adjectivul "dickensian" se asociază cu sărăcia și cu lipsurile de tot felul, Charles Dickens aprecia ospețele, petrecerile, dineurile și compania agreabilă.

Ultimul capitol se concentrează asupra "Reputației nemuritoare". Pe rând, subsecțiunile prezintă faima romancierului în timpul vieții, scandalul postum privitor la viața sa privată în ultimii ani, critica literară ostilă, reevaluarea critică din secolul al douăzecilea, adaptările romanelor dickensiene pentru teatru, respectiv pentru cinematografie și televiziune, precum și statutul de care se bucură în prezent personalitatea lui Dickens și moștenirea lui literară.

Volumul se încheie cu un index alfabetic și cu o pagină de mulțumiri.

Motivele pentru care am apreciat lucrarea domnului Fido sunt numeroase. Pe de o parte, dumnealui a plasat foarte bine opera dickensiană în contextul ei social și cultural. Pe de altă parte, prezentarea biografiei romancierului și apoi a romanelor sale a ajutat la mai buna înțelegere a subiectului abordat. Apoi, materialul a fost bine organizat în capitole și secțiuni, cu o prezentare succintă și clară. Nu în ultimul rând, fiecare subsecțiune este amplu ilustrată cu gravuri, picturi și fotografii de epocă.

În egală măsură, The World of Charles Dickens este o piesă de colecție pentru forma în care se prezintă - copertă cartonată, cu supracopertă color, lăcuită, pagini cretate, cu ilustrații alb-negru și color, tehnoredactare superbă, viniete la fiecare început de capitol. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Ca urmare, nu doar am păstrat acest album în bibliotecă, ci am și cumpărat câteva romane dickensiene, precum The Old Curiosity Shop, Little Dorrit, Nicholas Nickelby și Dombey and Son, pe lângă cele pe care le aveam deja. Dar despre toate astea rămâne să discutăm mai pe larg cu alte prilejuri.

Cărţile copilăriei Ţesătorului

Aş putea spune că am primit această leapşă de la Tudor Ciocârlie, într-un articol postat pe blogul Cititor SF pe care vă recomand să-l citiţi aici. În cele ce urmează, am să vă spun cîte ceva despre cărţile copilăriei mele - şi am să vă invit apoi fie să scrieţi un articol pe aceeaşi temă pe blogul dumneavoastră, fie să-mi lăsaţi un comentariu.

Am învăţat să citesc pe la patru ani şi jumătate - îmi solicitam zilnic părinţii şi bunica să-mi citească poveşti, iar dumnealor mi-au arătat cum să mi le citesc singur.

Dintre cărţile citite pînă să încep clasa întîi îmi amintesc "Peripeţiile Alisei în Ţara Minunilor" de Lewis Carroll (în traducerea Fridei Papadache), "O poveste cu un hobbit" de J.R.R. Tolkien (în traducera Catincăi Ralea) şi "Aventurile lui Oliver Twist" de Charles Dickens.

Cea dintîi mi se părea vag ameninţătoare, pentru că personajele de acolo nu erau bune sau rele, ci doar... ciudate. (Ulterior am recitit-o şi m-am amuzat copios, dar asta e altă poveste.)

Pe cea de-a doua am recitit-o obsesiv, după cum v-am relatat aici, iar de pe urma ei am rămas cu ideea că loialitatea faţă de prieteni contează imens, tenacitatea te va duce la destinaţie, chiar dacă drumul e anevoios, iar setea de înavuţire strică omenia. (A, şi ospitalitatea se dovedeşte oferindu-le musafirilor ceai...)

Pe cea din urmă mi-o citea mama, capitol cu capitol, iar atmosfera gotică şi personajele sinistre mă îngrozeau pînă în măduva oaselor. Nu cred că am parcurs acel roman pînă la capăt nici pînă azi, aşa de apăsător mi s-a părut. (Nici lumea din Gangland nu s-o fi ivit din neant, dacă stau să mă gîndesc ceva mai bine...)

Tot pe atunci am început să citesc romane de Jules Verne - pe unele le-am recitit de cîteva ori, în special "Copiii căpitanului Grant" şi "Insula misterioasă". Cred că de la personajele lui Verne am rămas cu noţiunea că problemele se rezolvă pe cale raţională, nu prin crize de nervi sau istericale.

În şcoala primară am citit cu drag "Aventurile lui Tom Sawyer" şi "Aventurile lui Huckleberry Finn" de Mark Twain. Pe cea din urmă am recitit-o la fel de obsesiv ca şi pe Hobbit. Cred că am rămas din acea carte cu un gust pentru libertate, o neîncredere faţă de societatea "civilizată", respect pentru aptitudinile practice (fie că e vorba de înot, de făcut focul, de gătit sau de cusut), precum şi cu foarte puţină răbdare sau toleranţă faţă de ipocrizie. (Tot de acolo am rămas cu ideea că e de folos să porţi un briceag multifuncţional - idee pe care mi-a întărit-o şi articolul lui Bruce Sterling de aici.)

Cam în aceeaşi perioadă am parcurs "Cei trei muschetari" de Alexandre Dumas şi "Winnetou" de Karl May. Am regretat nespus moartea lui Winnetou la finalul romanului, însă mi-a venit inima la loc cînd l-am regăsit, viu şi nevătămat, în romanul "Old Surehand", pe care l-am citit cîţiva ani mai tîrziu în casa naşilor mei din cartierul Rahova.

Pe la nouă ani am început să citesc romane de H.G. Wells - "Maşina timpului", "Omul invizibil", "Insula doctorului Moreau" şi "Primii oameni în lună". Şi, în mod destul de straniu, în vara în care am citit "Primii oameni în Lună" am parcurs de vreo trei ori la rînd şi "Comoara din insulă" de Robert Louis Stevenson. (De aceea nu m-am mirat prea mult cînd, mulţi ani mai tîrziu, a apărut pe ecrane versiunea aceasta a Insulei Comorilor, numită Treasure Planet.)

Iar pe la doisprezece ani am avut revelaţia, parcurgînd "Eu, robotul" de Isaac Asimov şi "Odiseea navei Space Beagle" de A.E. Van Vogt, că literatura ştiinţifico-fantastică nu era obligatoriu să se petreacă în secolul al nouăsprezecelea, cu personaje victoriene, ci se putea petrece în viitor - şi putea fi extrem de spectaculoasă. (Sigur, victorienii aceia apocrifi nu au dispărut niciodată cu adevărat din literatura SF, dar nu ne-ar lăsa inima să-i alungăm de acolo, nu-i aşa?)

Adolescenţa mi-a fost în schimb marcată de "Fundaţia" lui Asimov şi "Mîntuitorul Dunei"/"Copiii Dunei" de Frank Herbert pe de o parte şi de "Johnny Mnemonic" al lui William Gibson pe de altă parte.  Asimov şi Herbert mi-au arătat cît de importantă este deschiderea epică, în spaţiu şi în timp, şi cît de necesară este înţelegerea forţelor sociale pentru SF de bună calitate, iar Gibson şi colegii săi mi-au demonstrat că viitorul e sumbru şi bate la uşă.

Dar postarea era numai despre cărţile copilăriei, nu?

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Dan Simmons, „Drood” (2009)

În 2011, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să citesc un roman recent al lui Dan Simmons, Drood (Little, Brown & Co, New York, 2011). Am parcurs romanul în cîteva reprize lungi de lectură. Şi iată ce am aflat:

Naratorul din Drood este Wilkie Collins, autor al unor romane precum Femeia în alb şi Piatra Lunii. Protagonistul este Charles Dickens. Iar de pe prima pagină a romanului cititorii află că pe Collins îl macină o adîncă invidie profesională faţă de colegul său mai faimos şi mai apreciat de către public.

Evenimentele din roman sînt plasate în ultimii cinci ani din viaţa lui Dickens. Dan Simmons a dus o muncă impresionantă de documentare despre viaţa şi activitatea celor doi scriitori, iar printre evenimente reale, certificate istoric şi redate în Drood, a strecurat întîmplări fantastice, la graniţa dintre halucinaţie şi teroare.

Pe de o parte, Collins şi Dickens duc viaţa unor scriitori celebri, cu publicarea în serial a unor romane, turnee de lectură din propriile opere, montarea unor piese de teatru şi participarea la festivităţi. Pe de altă parte, au o viaţă privată cu legături extraconjugale, explorări nocturne ale unor cartiere rău famate şi contacte în lumea interlopă. Nu în ultimul rînd, cei doi sînt vizitaţi periodic de un personaj misterios, Drood, care ar putea fi un excentric, un vampir sau o halucinaţie.

Căci naratorul romanului, Wilkie Collins, nu este creditabil. Din primele capitole ale romanului, cititorii află că acesta consumă mari cantităţi de laudanum şi ocazional fumează opiu. Ca urmare, Collins vede cînd femei cu ten verde şi colţi de mistreţ bîntuind pe scările din locuinţa lui, cînd un dublu al său care scrie capitole din noul lui roman cu o altă caligrafie, cînd un domn palid şi uscăţiv, cu dantură proeminentă, îmbrăcat în negru.

Cum în viitorul apropiat se pare că va fi publicată o ediţie română a romanului Drood, nu am să vă dau prea multe detalii despre intriga acestuia, pentru a nu vă răpi din plăcera lecturii. Trebuie cu toate acestea să menţionez că Dan Simmons a pastişat la perfecţiune stilul victorian, cu vocabularul, manierismele şi atitudinile specifice acelei perioade istorice, iar prin amestecul rafinat de trimiteri intertextuale, evenimente istorice şi episoade fantastice terifiante a egalat, dacă nu cumva chiar a depăşit, cele mai bune realizări literare ale întemeietorilor curentului steampunk. Vă recomand cu căldură şi dumneavoastră acest roman captivant.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)