Sir Terry Pratchett, "Lords and Ladies" (1992)

Imagine preluată de pe situl TheWertZone.blogspot.com

În 2008, spre finalul prezentării romanului Wyrd Sisters, vă menționam faptul că Sir Terry Pratchett parodiase Visul unei nopți de vară de William Shakespeare. Parodia este un întreg roman, Lords and Ladies - al paisprezecelea din seria Lumea-disc.

Mai întâi, l-am parcurs într-o ediție americană de buzunar prin amabilitatea vechiului meu prieten Mirel Palada. Apoi, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, în 2002 am achiziționat un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar (Corgi Books, Londra, 1993) cu coperta ilustrată de Josh Kirby. Iar, mai recent, l-am audiat de pe tableta de lectură în decembrie 2021.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Lords and Ladies se înscrie în subseria dedicată vrăjitoarelor din Lancre, iar, din punct de vedere cronologic, intriga sa este plasată după Witches Abroad.

De această dată, la întoarcerea în Lancre, Magrat Garlick se pregătește de nuntă cu regele Verence. Numai că, din păcate, câteva adolescente care experimentează cu magia (și o provoacă la o confruntare pe Granny Weatherwax) slăbesc străjile de piatră de la una dintre porțile realității. Iar prin poartă sosesc zânele...

Doar că zânele acestea, spre deosebire de ielele de pe Pământul-de-mijloc, sunt făpturi malefice care vor să subjuge oamenii și să-i chinuie ca să se amuze pe seama lor.

Împotriva acestei invazii acționează Granny Weatherwax, Nanny Ogg și Magrat Garlick (de data asta înarmată până în dinți), dar și o mică delegație de la Universitatea Nevăzută, în frunte cu rectorul Ridcully, precum și un grup de meșteșugari de prin partea locului, care repetau o piesă de teatru.

Iar lucrurile se reașază în matca lor - mai ales după ce Granny Weatherwax izbutește să prindă un unicorn și să îl ducă la potcovit.

Cumva, Lords and Ladies reușește să se ridice deasupra piesei pe care o parodiază.

Pe de o parte, readuce în atenția publicului originile folclorice ale zânelor în spațiul cultural britanic - origini care fuseseră în bună parte escamotate în literatura fantastică de la J. R. R. Tolkien încoace.

Pe de altă parte, prin intermediul zânelor, Sir Terry Pratchett portretizează foarte convingător mentalitatea și comportamentul narcisiștilor psihopați - fascinația pe care aceștia o exercită asupra victimelor și lipsa lor de empatie față de ceilalți oameni.

Nu în ultimul rând, autorul pune în scenă diferențele de mentalități dintre generații, conflictele care pot să apară din cauza acestor diferențe și modalitățile abile prin care asemena conflicte pot fi aplanate.

Și, scuzați-mi subiectivitatea, Lords and Ladies e mult mai amuzantă decât Visul unei nopți de vară. Pe cea dintâi aș reciti-o cu plăcere, însă pe cea de-a doua - nu prea curând.

Poate din această pricină, cam în aceeași perioadă, mai degrabă decât să citesc o comedie de William Shakespeare, am parcurs încă o dată un alt roman din seria Lumea-disc intitulat Men at Arms. Dar, despre acela, rămâne să discutăm cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Guards! Guards!" (1989)

Imagine preluată de pe situl Lspace.org

Despre Guards! Guards! mi-a vorbit, mai întâi, vechiul meu prieten, Mirel Palada, prin 1992. Apoi, am avut ocazia să citesc eu însumi acest roman din seria Lumea-disc - prima oară, datorită bunului meu prieten Liviu Moldovan, prin anul 1999; a doua oară, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, care, în 2002, mi-a adus un exemplar dintr-o ediție de buzunar de la Edinburgh, cu coperta ilustrată de Josh Kirby.

A treia oară, prin februarie 2021, am audiat o ediție electronică.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

În orașul Ankh-Morpork, o societate secretă conspiră pentru a aduce, prin magie, un balaur dintr-un alt set de dimensiuni ca să terorizeze populația și ca să instaureze o dictatură.

Printre cei care se opun acestui flagel se numără patricianul Lord Havelock Vetinari, căpitanul Samuel Vimes și cei doi subordonați ai săi din Paza Orașului, precum și Lady Sybil Ramkin, o aristocrată pasionată de creșterea balaurilor de mlaștină. Lor li se alătură Carrot, un tânăr atletic și naiv, crescut de pitici într-o mină și trimis în Ahnkh-Morpork ca să se înroleze în serviciul de poliție.

Guards! Guards! inaugurează o subserie de romane în care Sir Terry Pratchett mixează literatura fantastică și cea polițistă - mai exact, subgenul police procedural. Din acest punct de vedere, romanul are meritul de a le arăta cititorilor punctul de pornire al Pazei Orașului - un moment în care personalul e la minimum, liderul organizației este demoralizat și alcoolic, iar instituția e pe cale să fie desființată.

Sam Vimes izbutește totuși să organizeze o investigație, să își atragă aliați, să îl înfrunte și, în cele din urmă, să îl învingă pe inițiatorul conspirației și să îl elibereze pe patrician (care, temporar, fusese încarcerat în propria temință).

Pe lângă faptul că e un roman captivant și agreabil, Guards! Guards! le pune cititorilor și o serie de probleme interesante referitoare la ceea ce e legal, ceea ce e etic și ceea ce e moral - căci rareori cele trei aspecte sunt perfect aliniate. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Pe această temă, autorul avea să scrie și să publice numeroase alte romane despre Samuel Vimes și despre Paza Orașului.

Însă, despre acelea, rămâne să vă relatez cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)      

Sir Terry Pratchett, "Small Gods" (1992)

Imagine preluată de pe situl Penguin.co.au

Mai întâi, am citit al treisprezecelea roman din seria Lumea-disc într-o ediție de buzunar americană luată cu împrumut pe la mijlocul anilor 1990 de la vechiul meu prieten, Mirel Palada. Apoi, în anul 2002, grație doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție de buzunar britanică (Corgi Books, Londra, 1993).

În cele din urmă, l-am parcurs a doua oară în perioada octombrie-noiembrie 2021 în format electronic - și l-am audiat de pe tableta de lectură.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Protagonistul romanului Small Gods este Brutha, novice într-un ordin călugăresc din Omnia. Din păcate, Omnia este o teocrație, iar Chiziția este foarte activă - Inchiziția se ocupă de afacerile interne, în vreme ce Exchiziția tratează relațiile internaționale. Dogma oficială afirmă că lumea este sferică, dar ereticii răspândesc în secret ideea că lumea ar fi plată și purtată prin spațiul cosmic pe spinările a patru elefanți care stau pe carapacea unei broaște țestoase. "Țestoasa se mișcă!" este, în Omnia, un slogan subversiv.

Cum Brutha este singurul omnian care mai crede în Marele Zeu Om, acesta (reîncarnat într-o broască țestoasă) i se adresează pentru a contrazice o mulțime de așa-zise revelații care, de-a lungul secolelor, îi fuseseră atribuite de către diverși profeți omnieni.

Brutha, un monument de naivitate și bunăvoință, este luat în colimator de către Chiziție, dus în Ephebe de către chizitorul Vorbis și implicat într-un plan pentru invadarea Ephebei - țară unde se cultivă dezbaterile filosofice mai degrabă decât dogma religioasă.

Tentativa de invazie duce la formarea unei alianțe antiomniene, iar, la întoarcere, Brutha e torturat de chizitori, salvat in extremis și, în cele din urmă, desemnat să pună capăt teocrației. Iar, mulți ani mai târziu, pe drumul către veșnicie, îl reîntâlnește pe chizitorul Vorbis...

Small Gods, la data apariției, a fost declarat drept cel mai bun roman al lui Sir Terry Pratchett. Față de romanele precedente din seria Lumea-disc, tratează teme mai relevante, precum revelație versus dogmă, religie versus știință, teocrație versus democrație. La fel ca Lord Dunsany și Fritz Leiber înaintea lui, Sir Terry Pratchett propune noțiunea că zeitățile există câtă vreme oamenii cred în ele, după care, în mai mare măsură decât în Eric, duce noțiunea la extrem - căci, la începutul romanului, Marele Zeu Om mai are doar un credincios.

Însă ceea ce conferă o extraordinară forță acestei cărți este că, mai degrabă decât să țină predici moralizatoare, autorul ne arată ce anume face protagonistul - poate nu cel mai inteligent personaj din câte ați întâlnit vreodată, însă însuflețit de altruism și bunătate de nestrămutat. Cu Small Gods, Sir Terry Pratchett a trecut într-o altă etapă a creației - una în care romanele sale, deși umoristice, nu au mai pretins a fi lejere. (Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Ar mai merita amintit că, printre numeroasele personaje din paginile acestei cărți, apare un anume Lu-Tze, un călugăr al istoriei, calm și zâmbitor, a cărui viață se măsoară în secole și milenii. Călugărul acesta, cu influența sa discretă asupra desfășurării evenimentelor istorice, avea să reapară ulterior în alte romane din seria Lumea-disc.

Firește, cum Small Gods mi-a făcut o impresie foarte bună și la a doua lectură, la scurtă vreme după ce l-am terminat am recitit un roman de Sir Terry Pratchett intitulat Lords and Ladies. Însă, despre acela, am să vă relatez cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)  

Michel Jeury, "L'Orbe et la roue" (1982)

Imagine preluată de pe situl Nos-livres.fr

Prin 1991, vechiul meu prieten Mirel Palada a făcut o excursie în Belgia și a revenit de acolo cu câteva cărți - între care cu un roman de Michel Jeury intitulat L'Orbe et la roue (colecția Le Livre de Poche, editura Robert Laffont, Paris, 1988). Atunci nu am citit-o (poate pentru că am preferat să parcurg Dune de Frank Herbert sau La Main gauche de la nuit de Ursula K. Le Guin, tot mulțumită lui Mirel), însă am păstrat în memorie ediția aceea de buzunar, apărută într-o colecție pe care o îngrijea scriitorul Gérard Klein.

Mulți ani mai târziu, în iulie 2010, am achiziționat un exemplar din acea ediție din colecția Le Livre de Poche, împreună cu zeci de alte volume, de la un anticariat din centrul Bucureștiului.

De parcurs, am izbutit însă să parcurg L'Orbe et la roue abia în perioada decembrie 2019 - ianuarie 2020, la aproape trei decenii după ce aflasem de existența ei.

Și iată ce am aflat:

Acțiunea romanului este plasată într-un viitor îndepărtat. Protagonistul, Mark Jervann d'Angun, este resuscitat la zece milenii după deces, însă, întrucât refuză să i se schimbe numele, e trimis înapoi în universul-umbră. A doua sa resurecție are loc după alte douăzeci de milenii, timp în care întregul Sistem Solar a fost reconfigurat în Sfera lui Govan, o structură de mii de lumi artificiale. Societatea e divizată între inginerii care au construit Sfera și seniorii care o stăpânesc, populată de suboameni și parazitată de creaturi hibride precum sacii-telefon.

În conflictul dintre seniori și ingineri, protagonistul caută să îi salveze pe suboameni, oferindu-le botezul zeului-fără-nume, descoperă că, printr-o tehnolgie avansată, mintea lui a fuzionat cu a unei femei și cu a unui soldat, iar, în cele din urmă, sabotează planeta Faüde, pe care se găsea, ca să o elibereze din Sferă și să o trimită prin cosmos, împreună cu numeroșii ei sateliți, ca pe o astronavă.

Cu toate că romanul nu este foarte lung (377 de pagini în ediție de buzunar), mi s-a părut dezlânat, confuz și plictisitor. Impresia de ansamblu a fost că autorul a încercat să imagineze un viitor îndepărtat care să rivalizeze cu cel din The Instrumentality of Mankind de Cordwainer Smith - doar că modelul acela funcționa mai bine ca mozaic de povestiri și nuvele. Pe alocuri, am întâlnit câte o idee interesantă - precum episodul în care aristocrata Shamra Yon Nejer Aes preia moștenirea tatălui ei și trebuie să înghită pilule cu hărți miniaturale pentru a asimila noțiuni despre planetele pe care le va stăpâni.

Dar impresia de ansamblu nu este una favorabilă, iar L'Orbe et la roue nu a rămas multă vreme în colecția mea. Dealtfel, nici alte romane de Michel Jeury nu m-au impresionat în mod deosebit, însă despre acelea am să vă relatez cu alte prilejuri. 

"Myth & Magic - The Art of John Howe" (2001)

Pe la începutul anilor 1990, prin amabilitatea vechiului meu prieten Mirel Palada, am avut ocazia să parcurg un album cu lucrări grafice inspirate de scrierile lui J. R. R. Tolkien. Dintre numeroasele imagini reproduse în album, mi-au atras atenția în mod deosebit picturi  realizate de un anume John Howe.

Un deceniu mai târziu, nu am fost deloc surprins să aflu că artistul grafic canadian fusese implicat, alături de Alan Lee, în munca de concepție artistică a trilogiei cinematografice Stăpânul inelelor.

Spre norocul meu, la finalul lunii aprilie 2016, un alt prieten vechi, Tudor Popa, mi-a  recomandat să vizitez anticariatul Antic ExLibris din centrul Bucureștiului. Așa se face că am achiziționat un exemplar din albumul Myth & Magic - The Art of John Howe (Editura HarperCollins, Londra, 2001). L-am parcurs într-o zi.

Și iată ce am aflat:

"Cuvântul înainte" îi aparține regizorului Peter Jackson, care relatează despre fascinația lui pentru lucrările lui John Howe și despre moduul în care, cu un portofoliu respectabil de asemenea lucrări, i-a convins pe producătorii de la un studio cinematografic să finanțeze realizarea unei ecranizări după Stăpânul inelelor.

Capitolele propriu-zise, amplu ilustrate cu imagini fabuloase, îi aparțin artistului grafic. Rând pe rând, acesta tratează despre formarea sa profesională, despre lucrări referitoare la Pământul-de-Mijloc, despre picturi referitoare la alte tărâmuri, despre ilustrarea romanului Hobbitul, despre coperte ale unor cărți fantastice și SF, respectiv despre ilustrarea Stăpânului inelelor.

Ultimul capitol este dedicat unei activități conexe - reproducerea armelor și armurilor medievale. Căci John Howe, ca să poată crea imagini fantastice convingătoare, studiază echipamentele militare din vechime, le re-creează și învață să le folosească.

Printre capitolele scrise de artistul grafic canadian, am găsit și articole de apreciere semnate de Anne McCaffrey, Robin Hobb, Robert Holdstock, Charles de Lint și Sir Ian McKellan. În mod cât se poate de frumos și de adecvat, postfața îi aparține colegului și prietenului lui John Howe, Alan Lee.

Pe ansamblu, am fost încântat atât de prezentarea grafică a albumului (copertă cartonată, supracopertă color lăcuită, coală cretată, ilustrații policrome în înaltă definiție), cât și de conținutul acestuia. Myth & Magic este o valoroasă piesă de colecție. (Dacă doriți un exemplar, îl puteți comanda la preț promoțional aici.) 

Ca să plătesc o datorie veche de vreun sfert de veac, după ce am parcurs acest album, i-am dat de știre și prietenului Mirel Palada - pentru că lucrurile bune nu se tac. Și, cum orice artefact cultural apare într-un context, Myth & Magic mi-a stârnit interesul să parcurg seria Mythago Wood de Robert Holdstock. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie.

John Gardner, "Grendel" (1971)

Prin 1994, vechiul meu prieten Mirel Palada mi-a recomandat un roman de John Gardner bazat pe un poem epic pe care îl citisem în traducere română cu doi ani mai înainte, Beowulf, şi pe care îl apreciasem mult. E drept că nu am urmat recomandarea imediat, însă, după mai mulţi ani, la un final de noiembrie 2006, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi de la Nautilus un exemplar de dată mai recentă din romanul Grendel (Colecţia Fantasy Masterworks, Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2004). De parcurs, l-am parcurs abia în octombrie 2013, cu ocazia unui seminar de poezie despre Beowulf. Şi iată ce am aflat:

Prefaţa ediţiei de la Gollancz este semnată de Jeffrey Ford şi este foarte informativă, avînd în vedere că domnul Ford l-a cunoscut pe autor în ultimii ani de viaţă ai acestuia din urmă. Pe de o parte, apar informaţii despre personalitatea şi mediul de lucru al profesorului universitar John Gardner (şi există paralele cu două personaje din roman, Grendel, respectiv Plăsmuitorul), iar pe de alta sînt prezentate date despre opera acestuia - romane, poeme şi lucrări de critică literară, dintre care unele au stîrnit indignare la vremea lor, iar altele au căzut, poate pe nedrept, într-un con de umbră.

Nu aceasta a fost însă soarta romanului Grendel, întrucît acesta se bucură de o perenă popularitate ca urmare a includerii sale în manualele de liceu americane, cum ar fi Prentice Hall Literature - The English Tradition (pp. 54-55).

Romanul reia unele episoade din poemul epic Beowulf... din perspectiva antagonistului, căpcăunul Grendel. În Evul Mediu Timpuriu, acesta terorizează un ţinut danez şi, avînd o viaţă foarte lungă, e martorul schimbării treptate a relaţiilor sociale şi al creşterii puterii regelui Hrothgar. Numai că Grendel, veritabilă forţă de neoprit, dă buzna uneori în sala de banchete Heorot, apoi îi sfîşie şi îi mănîncă pe supuşii regelui.

În mod ironic, protagonistul e uneori bîntuit de întrebări filosofice despre existenţă, despre Univers şi despre rostul său în lume, iar alteori, ca în teatrul absurdului, are tentative eşuate de comunicare şi comuniune - fie cu maică-sa (nespus de bătrînă şi lipsită de grai), fie cu oamenii (care se tem de el şi îl alungă), fie cu un balaur (care, percepînd în egală măsură trecutul şi viitorul, foloseşte concepte avansate şi e de neînţeles). Protagonistul nu găseşte alinare nici în religie, căci idolii de lemn şi piatră la care se închină oamenii sînt uşor de distrus, iar preoţilor le vine mai uşor să li se prezinte drept zeitate decît drept frate întru credinţă. Prin urmare, izolarea şi cinismul lui Grendel se accentuează progresiv, iar sosirea în final a geaţilor conduşi de Beowulf îl umple de o ciudată bucurie.

Cum evenimentele aflate în prim-plan în intriga romanului nu acoperă decît un sfert dintre cele prezentate în poemul epic Beowulf, celelalte episoade din poem sînt recuperate pe alte căi. Astfel, atît mama lui Grendel cît şi sălaşul lor din ţinuturile lor mlăştinoase sînt prezentate cînd şi cînd - prolepse pentru confruntarea lui Beowulf cu mama căpcăunului. Balaurul hrăpăreţ care îşi apără comoara cu gelozie şi scuipă flăcări ştie că va pieri cîndva, în viitor - altă prolepsă, de data asta făcînd aluzie la ultima înfruntare din poemul epic. Iar al treilea eveniment major din Beowulf, mai exact întrecerea de înot a acestuia cu personajul Breca şi lupta cu nişte monştri marini, se recuperează sub forma unei poveşti relatate spre finalul romanului, în sala de banchete Heorot.

Fireşte, conform canoanelor postmoderniste, textul literar prezintă o diversitate de tehnici literare, ca într-un caleidoscop. Adesea proza are o încărcătură poetică, semănată cu aliteraţii ce evocă în filigran textura poemului-sursă. Alteori, apar versuri, sau fragmente dramatice, desprinse parcă dintr-o piesă de teatru.

Tot o tehnică postmodernă o reprezintă şi intertextualitatea. Spre exemplu, pentru a pune capăt unui război între două regate, tînărul rege Hygmod i-o oferă pe sora lui, Wealtheow, drept soţie bătrînului Hrothgar, iar aceasta devine un fel de ostatică neconsolată, rumegînd vagi planuri de răzbunare - precum Kriemhild din Cîntecul Nibelungilor - iar nepotul regelui, Hrothulf, care plănuieşte în secret să ia puterea şi bîntuie ca o piază rea pe lîngă cei doi copilandri ai lui Hrothgar, pare să fie o versiune anacronică a lui Richard al III-lea. Episodul în care căpcăunul caută să fie acceptat printre oameni, iar aceştia îl alungă, aminteşte de unul similar din Frankenstein. Fireşte, amatorii de literatură fantastică vor interpreta ca pe o conexiune intertextuală şi episodul în care Grendel discută cu balaurul arogant şi hrăpăreţ - căci dialogul dintre Bilbo şi Smaug, din Povestea hobbitului, are ecouri în genul fantasy.

Pe de altă parte, tot postmodern este şi tratamentul ironic al personajelor şi evenimentelor din roman. Astfel, Grendel e bîntuit de angoase existenţiale, Plăsmuitorul transformă amintirile din mintea martorilor la evenimente istorice cu cîntecele sale măiastre şi mincinoase, Beowulf e mitoman, iar curtenii din suita lui Heoroth sînt nişte fanfaroni neputincioşi. La confruntarea apoteotică din final, căpcăunul mai întîi îşi leagă la gît o faţă de masă în chip de şervet şi abia apoi se pune gospodăreşte să sfîşie şi să înfulece un om.

Nu lipsit de interes este şi setul de trimiteri la semnele zodiacale pe parcursul romanului. Rînd pe rînd, apar personaje animaliere sau umane care reprezintă Berbecul, Taurul, Racul, Balanţa, Vărsătorul Fecioara, Leul, Săgetătorul, Capricornul şi Peştii, iar Balanţa e evocată într-un capitol în care Grendel se tot gîndeşte la echilibru. (Probabil că apar în text şi referiri la Gemeni, însă mărturisesc că acestea mi-au scăpat din vedere.)

Pe ansamblu, Grendel este un roman fantastic postmodern ambiţios, foarte bine executat, care arată că John Gardner nu era doar capabil să le de altora sfaturi despre creaţia literară (ca în lucrarea The Art of Fiction), ci şi să creeze el însuşi cărţi de recitit. Căci, spre deosebire de tomurile groase şi fade care au invadat piaţa fantasy de vreo treizeci şi cinci de ani încoace, Grendel merită cu prisosinţă o a doua lectură. Vă puteţi comanda şi dumneavoastră un exemplar din acest roman de referinţă aici.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Dr. Mirel Teodor Palada

Ieri, 28 februarie, începînd de la ora 12.00, la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative, camera 111, a avut loc susţinerea tezei de doctorat a sociologului Mirel Palada. Lucrarea prezentată s-a intitulat: "Votul la români - de la vorbă la faptă" şi a fost susţinută în faţa comisiei doctorale şi a unui numeros public. Ideea de bază a lucrării este că există diferenţe între declaraţiile de vot înainte de alegeri, comportamentul la urne şi declaraţiile de vot după alegeri, alimentate de un fenomen psihosocial numit "spirala tăcerii". Diversele afirmaţii din teză se susţin cu numeroase date colectate în aproape 100 de sondaje de opinie, majoritatea efectuate de Compania de Cercetare Sociologică şi Branding, unde Mirel Palada este fondator şi director executiv. 

În urma susţinerii, domnului Mirel Palada i s-a acordat titlul de doctor în sociologie cu calificativul "foarte bine". Îl felicit pe această cale pe vechiul meu prieten şi coleg şi îi doresc succes pe mai departe, iar pe dumneavoastră vă invit să vizitaţi blogul său intitulat Turambar.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Un vechi prieten şi o nouă provocare

Vechiul meu prieten Mirel Palada, văzînd că domnul Dan Alexe a postat o traducere a poemului "The Tyger" de William Blake, a creat, la rîndul său, nu una, ci două minunate traduceri pe blogul său, Turambar. Fire slabă cum sînt, n-am rezistat şi am creat şi eu una. (Iertat să-i fie prozatorului că s-a încumetat pe tărîmul poeziei.)

Tygrul

de William Blake

Tygru, tygru-arzînd departe

În pădurile din noapte

Ce ochi, mîini nemuritoare

Simetria-ngrozitoare

Ţi-au croit? În care hău

Mistui-s-a ochiul tău?

Pe ce aripi avîntat?

Ce mîini focu-au înşfăcat?

Care umăr, care artă

Ţi-au făcut inimii hartă?

Inima-ţi cînd a bătut,

Mîini, picioare s-au temut?

Care lanţ, care ciocan

Creier ţi-au forjat avan?

Nicovală? Aprig cleşte

Groaza i-a prins ca-ntre deşte?

Cînd din ceruri plîns-au stele

Suliţe zvîrlit-au ele:

Făuraru-ţi a zîmbit?

Tată de miel te-a croit?

Tygru, tygru-arzînd departe

În pădurile din noapte

Ce ochi, mîini nemuritoare

Simetria-ngrozitoare...

Ţi-au croit?

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

După 20 de ani

Pe 15 septembrie am împlinit 20 de ani de cînd public literatură ştiinţifico-fantastică. Debutul meu a avut loc în "Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice Anticipaţia", nr. 489, sub îndrumarea domnului Mihai Dan Pavelescu. În acelaşi număr şi-a făcut debutul literar colegul meu Constantin Pavel. Piesa de rezistenţă a revistei era povestirea lui John Varley "Raid aerian", iar coperta a fost realizată de Marian Leonida.

Schiţa cu care am debutat se intitula "Noaptea cea mai lungă". Tocmai fusesem admis la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, iar pe 15 septembrie 1992 am mers la Casa Presei Libere, la redacţia revistei Anticipaţia, împreună cu vechiul meu prieten, Mirel Palada, şi am luat exemplare din noul număr al publicaţiei. Pe urmă ne-am aşezat pe iarbă, în Herăstrău, şi ne-am imaginat, răsfoind revista, un viitor în care aveam să publicăm povestiri, ba chiar cărţi întregi...

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

John Gardner, "The Art of Fiction" (1984)

În 1996, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am primit cadou un exemplar dintr-o lucrare a lui John Gardner intitulată The Art of Fiction - Notes on Craft for Young Writers (Editura Alfred A. Knopf, New York, 1984). De parcurs, am parcurs acest volum abia în iulie 2012. Şi iată ce am aflat:

The Art of Fiction constă dintr-o introducere, două părţi principale şi un set de exerciţii. Introducerea prezintă succint motivele pentru care autorul a scris cartea, structura cărţii şi importanţa acesteia la cursurile de scriere creativă organizate la unele universităţi americane în anii 1960 şi 1970.

Partea întîi se intitulează "Note asupra teoriei literar-estetice" şi conţine capitole precum "Legea estetică şi misterul artistic", "Aptitudini de bază, gen literar şi literatura ca vis", "Interes şi adevăr" sau "Metaficţiune, deconstrucţie şi improvizaţie".

Partea a doua se numeşte "Note asupra procesului ficţional"şi include capitole ca "Erori obişnuite", "Tehnică" şi "Structurarea intrigii".

Secţiunea de "Exerciţii" cuprinde o gamă variată de subiecte pentru atelierele de creaţie literară, de la scrierea de scurte dialoguri sau pasaje descriptive la structurarea intrigii pentru romane întregi.

Am remarcat pe tot parcursul cărţii concizia prezentării, stitul accesibil şi relevanţa exemplelor (de la Homer şi Dante la Nabokov şi Kafka). Cu toate că Gardner face permanent distincţia între literatura "cultă" şi literatura "populară", pe alocuri are cuvinte de laudă pentru autorii de ficţiune speculativă precum Roger Zelazny sau pentru cei de literatură poliţistă ca Raymond Chandler. Iar observaţiile sale referitoare la caracterizare, stil, suspans sau structurarea intrigii mi-au mers de multe ori la inimă.

După ce am parcurs această lucrare teoretică a lui John Gardner, mărturisesc că mi s-a iscat curiozitatea să citesc un roman fantastic al său, Grendel, pe care cu ani în urmă mi l-a recomandat vechiul meu prieten Mirel Palada. Dar despre Grendel am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

50 000 de vizite la Ţesătorul

Dragii mei, astăzi am aflat din secţiunea de statistici a site-ului Blogger că blogul Ţesătorul a primit, din mai 2008 încoace, peste 50 000 de vizite. Sînt foarte fericit şi ţin să vă mulţumesc pentru bunăvoinţa cu care aţi tratat acest jurnal public de idei.

În primul rînd doresc să le mulţumesc abonaţilor, celor care s-au înscris pe blog pentru a-l urmări permanent. Aş vrea să le mulţumesc şi colegilor bloggeri care au făcut schimb de link-uri cu Ţesătorul - în special lui Mirel "Turambar" Palada, de pe blogul căruia mi-au sosit nu mai puţin de 2318 vizite. Ţin să le mulţumesc publicaţiilor online care au pus link-uri permanente către Ţesătorul - mai ales Galileo Online, SRSFF şi Gazeta SF. Şi ţin să îi mulţumesc fiecărui vizitator care, după ce a citit un articol de aici, a binevoit să îl recomande mai departe şi altora.

Am o datorie morală cu totul specială faţă de bunul meu prieten Tudor Popa - cel care a creat nu numai coperte şi sigle pentru toate cărţile pe care le-am publicat pînă acum, ci şi două frontispicii superbe pentru acest blog. Oricît de mult îi voi mulţumi, niciodată nu va fi îndeajuns.

Dintre postări, de departe cea mai populară s-a dovedit cea despre romanul Cişmigiu et Comp. de Grigore Băjenaru (1495 vizite), iar dintre cuvintele-cheie care au adus vizitatori pe acest blog, mai popular a fost numele lui Oliviu Crâznic (164 vizite) decît cel de Florin Pîtea (140 vizite).

Lunile cu cei mai mulţi vizitatori au fost iunie 2010 (4651 vizite) şi iunie 2012 (4194 vizite). În primul caz, probabil că vizitatorii au fost atraşi de reportajul pe care l-am scris după Sonisphere. În cel de-al doilea - de lansarea celui de-al doilea roman al meu, Anul terminal.

Interesant este însă că vizitele au sosit nu numai din România, ci şi din Statele Unite ale Americii (3876), Rusia (2070), Olanda (1179), Franţa, Germania, Belgia, Marea Britanie, Republica Moldova şi Canada. Acesta este poate cel mai încurajator rezultat al eforturilor mele din noiembrie 2007 încoace.

În rest, vă doresc tuturor, fie că sînteţi abonaţi pe blogul meu sau doar vizitatori întîmplători, să fiţi sănătoşi şi cînd se vor fi adunat cinci sute de mii de vizite la Ţesătorul. Sau cinci milioane. Construiesc terenuri de joacă pentru imaginaţie, e adevărat. Însă imaginaţia cu care veniţi în vizită pe aceste terenuri este a dumneavoastră...

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

John Brunner, "Stand on Zanzibar" (1968)

Prin 1993, vechiul meu prieten Mirel Palada mi-a împrumutat o ediţie de buzunar a unui roman de John Brunner, Stand on Zanzibar. Am citit acea carte cu sufletul la gură. În 1995, domnul Vlad Popescu, pe atunci redactor-şef la Editura Nemira, mi-a oferit cadou un exemplar nou-nouţ din prima ediţie română a romanului, intitulată Zanzibar. Iar în iunie 2006, cu ocazia unei vizite memorabile la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat în sfîrşit o ediţie britanică a romanului - Colecţia SF Masterworks nr. 15, Editura Gollancz, Londra, 2003.

Ce o fi justificat asemenea entuziasm bibliofil? Am să vă spun şi dumneavoastră pe scurt în cele ce urmează:

Calitatea de căpătîi a romanului Stand on Zanzibar este stilul - maniera în care a fost scris. Mai precis, John Brunner a adaptat tehnica experimentală din trilogia S.U.A. a autorului american John Dos Passos. În locul unei voci narative unitare care să îi transmită cititorului un punct de vedere coerent, romanul e constituit dintr-o puzderie de fragmente variate ca subiect şi ca registru. Tot ca în S.U.A., unde fragmentele constituiau patru serii, Stand on Zanzibar prezintă patru categorii de fragmente. Cele intitulate "Context" par extrase din scenarii pentru film sau pentru televiziune. Cele etichetate "Lumea evenimentelor" sînt colaje de fragmente minuscule, ca nişte reprezentări la scară redusă ale romanului în ansamblu. Cele numite "Prim-planuri" urmăresc diverse personaje ale romanului şi sînt narate într-un mod mai convenţional. Iar cele din secţiunea "Continuitate" urmăresc mai ales personajele principale ale romanului.

Pentru că, în ciuda grindinii de sloganuri comerciale, ştiri, cîntece, declaraţii şi lozinci, Stand on Zanzibar e cu mult mai mult decît un colaj mediatic şi are personaje. Tema romanului este suprapopularea, dar, spre deosebire de alte romane cu un subiect asemănător, cum ar fi The Caves of Steel de Isaac Asimov sau The World Inside de Robert Silverberg, autorul nu numai ne spune că lumea imaginară în care şi-a plasat romanul este suprapopulată, ci ne şi face să simţim asta pe fiecare pagină. Căci Stand on Zanzibar este populat cu sute şi sute de personaje.

Dintre acestea, două au statut de personaje principale, anume Norman House şi Donald Hogan. Cel dintîi e vicepreşedinte la corporaţia General Technics, cel de-al doilea e agent secret şi la începutul romanului sînt colegi de apartament. Pe măsură ce lumea suprapopulată în care trăiesc cei doi scapă de sub control, fiecare dintre ei caută să îndeplinească o misiune. Norman House trebuie să impună controlul corporaţiei sale asupra unui stat african paşnic, Beninia. Donald Hogan, pe de altă parte, trebuie să îl găsească şi să îl ucidă pe un specialist, profesor doctor Sugaiguntung din Yatakang, care a anunţat că poate îmbunătăţi caracteristicile nou-născuţilor cu ajutorul ingineriei genetice. Desigur, dacă firea paşnică ereditară a celor din Beninia ar fi combinată cu metodele profesorului Sugaiguntung, viitoarele generaţii de oameni ar putea convieţui fără probleme. Dar nici măcar inteligenţa artificială Shalmaneser nu poate afla soluţia la violenţa crescîndă generată de suprapopulare şi Stand on Zanzibar se încheie fără speranţă.

Cum anul în care e plasată acţiunea romanului a sosit, ar merita să vedem ce şi-a imaginat John Brunner în 1968 despre 2010: Suprapopulare. Jargon criptic. Acte de terorism şi vandalism. O năucitoare diversitate de religii, stiluri de viaţă şi culturi. Mijloace de informare în masă şi telecomunicaţii ubicue. Suprasarcină senzorială. Divertisment facil. Superficialitate. Sociologi precum Chad C. Mulligan care au lucruri semnificative de spus, dar cărora puţini le acordă atenţie. Corporaţii mai puternice decît guvernele naţionale. Inginerie genetică. Globalizare. (Sună cunoscut?)

Stand on Zanzibar a fost răsplătit de fani cu Premiul Hugo, iar John Brunner îl considera preferatul său dintre romanele pe care le-a scris. Însă, cum cartea aceasta reprezintă rezultatul unui efort masiv de documentare despre starea de atunci a lumii şi despre tendinţele pe cale să apară, autorul nu s-a oprit aici şi a scris alte cîteva cărţi cu teme asemănătoare, cum ar fi The Jagged Orbit.

Dar despre aceasta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Poul Anderson, "The Broken Sword" (1954)

Vechiul meu prieten Mirel Palada a remarcat odată, pe jumătate în glumă, că dacă ai cincisprezece ani şi nu crezi că Stăpînul inelelor este cea mai grozavă carte din lume, s-ar putea să ai ceva în neregulă la scufiţă, însă dacă ai cincizeci de ani şi încă mai crezi că Stăpînul inelelor este cea mai grozavă carte din lume, atunci sigur ai ceva în neregulă la scufiţă. În ciuda faptului că nu am nici cincisprezece ani, nici cincizeci, mă simt dator să precizez că niciodată nu am crezut că Stăpînul inelelor ar fi cea mai grozavă carte din lume. E drept, timp de vreo opt sau zece ani, în copilărie şi adolescenţă, am recitit cu sîrguinţă O poveste cu un hobbit, care mi se pare un roman superior celebrei sale continuări. Şi, spre surprinderea şi încîntarea mea, am descoperit la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, un alt roman fantastic apt să rivalizeze cu acea bijuterie a genului. Se intitulează The Broken Sword (Colecţia Fantasy Masterworks, nr. 32, Editura Gollancz, Londra, 2002) şi a fost scris de autorul american Poul Anderson. Cînd l-am citit în 2006 şi o bună bucată de vreme după aceea le-am tot povestit cunoscuţilor ce roman măreţ este. Au avut tendinţa să fie de acord (ceea ce se întîmplă mai rar) şi aşa am aflat că The Broken Sword este apreciat de Livu Radu, Ştefan Ghidoveanu şi Mihai Dan Pavelescu.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Acţiunea romanului este plasată în Anglia medievală, în perioada invaziilor scandinave. În fundalul romanului apar o mulţime de entităţi supranaturale, de la elfii din folclorul englez la zeii, trolii, piticii şi uriaşii gheţurilor din mitologia scandinavă şi la zeităţile celtice, toate aflate în conflict cu biserica creştină, ai cărei slujitori îi alungă şi îi distrug cu puterea Cristosului cel Alb.

Intriga urmăreşte în paralel destinul unui copil al oamenilor, răpit şi crescut de elfi, şi al unei fiinţe ivite din încrucişarea elfilor cu trolii, crescută printre oameni. Cel dintîi, Skafloc, e destinat să repare o sabie frîntă, primită cadou după naştere de la zeii nordici. Celălalt, Volgard, îi ucide pe oamenii care l-au crescut, apoi se aliază cu trolii în efortul de a cuceri Anglia şi de a-i extermina pe elfi.

Personajele sînt construite convingător, inclusiv cele secundare, precum Imric, senior al elfilor, sau Freda, sora lui Skafloc. La fel ca unele porţiuni din Silmarillion, atît personajele cît şi evenimentele din The Broken Sword au darul de a rămîne în memoria cititorilor mult după încheierea lecturii.

Mai mult, The Broken Sword pare să fi exercitat o anume influenţă intertextuală. Astfel, sabia neagră, blestemată şi aducătoare de nenoroc personajelor principale din acest roman, pare să-i fi oferit inspiraţia lui Michael Moorcock pentru Stormbringer, arma lui Elric din Melniboné - şi Moorcock i-a dedicat lui Anderson una dintre cărţile din seria despre Elric. De asemenea, intriga secundară despre personaje care trăiesc o idilă fără a şti că sînt frate şi soră reapare în Silmarillion.

Ca stil, romanul merită apreciat pentru concizie, claritate, ritm alert şi complexitatea intrigii. După cum probabil vă aşteptaţi, am preferat să nu vă dau prea multe detalii despre întorsăturile intrigii şi loviturile de teatru din The Broken Sword ca să nu vă stric plăcerea lecturii.

Pentru că e o carte care se cere citită de mai multe ori...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Gene Wolfe - "Sword and Citadel" (1982, 1983)

În 1998, mulţumită vechiului meu prieten Mirel Palada, am parcurs cele patru volume din Cartea Soarelui Nou. Mai tîrziu, la începutul lui 2004, am primit cadou de la doamna Diana Enăchescu Hoehn un volum omnibus conţinînd al treilea şi al patrulea volum din serie, Sword and Citadel (Colecţia Fantasy Masterworks, nr. 12, Editura Gollancz, Londra, 2004). Iar în 2010 am ajuns să recitesc a doua jumătate a Cărţii Soarelui Nou - prin bunăvoinţa lui Tudor Popa.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Volumul al treilea din serie, apărut iniţial în 1982, se intitulează The Sword of the Lictor şi a fost publicat în ţara noastră sub titlul Spada lictorului de către Editura Leda, în traducerea doamnei Irina Horea. La începutul acestui volum, Severian lucrează ca lictor în oraşul Thrax (construit pe pantele abrupte ale unei văi, între munţi), dar, întrucît o ajută să evadeze pe o femeie, în loc să o ucidă fără judecată, aşa cum îi ceruse arhontele oraşului, trebuie să fugă şi devine proscris. Peregrinările îl poartă spre o confruntare cu un animal fabulos, peste munţi, apoi la un conflict cu un uriaş cu două capete, la un trib de pe insule plutitoare şi în cele din urmă la un castel unde se reîntîlneşte cu Baldanders, cu doctor Talos şi cu nişte extratereştri.

În cel de-al patrulea volum, apărut iniţial în 1983, The Citadel of the Autarch, Severian călătoreşte spre nord, în zona de război, petrece o perioadă de convalescenţă într-un spital organizat de Pelerine, se alătură unei companii de mercenari, luptă împotriva ascienilor, apoi e salvat de autarh, capturat de Vodalus, oferit ascienilor şi (după ce absoarbe spiritul autarhului muribund) ajutat să evadeze. Revenit în Nessus, oraşul său de baştină, Severian (devenit acum noul autarh) revizitează cîteva cunoştinţe vechi, dezleagă cîteva mistere, îşi scrie memoriile şi se pregăteşte să călătorească printre stele pentru a aduce Soarele Nou.

Această a doua jumătate a Cărţii Soarelui Nou extinde lumea imaginară conturată în prima jumătate. Astfel, Urth (sau Terah, dacă doriţi un echivalent aproape românesc) pare populată de mamuţi, smilodoni, zoantropi care, deşi cîndva oameni, au preferat să-şi extirpe centrii vorbirii, femei cu capete de pisică, undine, creaturi înaripate, oameni-maimuţă şi o puzderie de alte fiinţe exotice. Una dintre ele, în special, numită "alzabo", are capacitatea de a folosi spiritul creaturilor pe care le devorează, iar prezenţa ei oferă o explicaţie plauzibilă pentru abilitatea unor personaje umane de a absorbi spiritul altora.

Căci, dacă în volumele precedente Severian absorbise spiritul Theclăi, îndeplinind literalmente promisiunea evanghelică de a face unu din doi şi de a face femeile aidoma cu bărbaţii, în The Citadel of the Autarch conducătorul suprem al Comunităţii se dovedeşte a fi locuit de mii de spirite umane pe care i le transmite protagonistului.

Dezvoltarea personajelor este de asemenea urmărită cu grijă, fie că e vorba de protagonistul-narator, fie de personaje secundare, precum Dorcas sau Agia, ori de simple personaje episodice, cum ar fi pustnicul Ash, care locuieşte într-o casă ale cărei etaje ocupă fiecare altă eră geologică viitoare.

Cel mai bun semn al construcţiei romaneşti grijulii îl constituie însă încheierea minuţioasă a tuturor firelor narative. Dacă în The Sword of the Lictor Dorcas îl părăseşte pe Severian pentru că îşi dă seama că a fost resuscitată şi vrea să îşi regăsească soţul şi copilul, în finalul ultimului volum Severian îi găseşte fiul şi îl roagă să aibă grijă de ea. (Şi mai sînt multe asemenea exemple, dar am să vă las plăcerea să le descoperiţi singuri.)

Conexiunile intertextuale, care făcuseră deliciul primelor două volume ale seriei, se regăsesc din abundenţă aici, fie că e vorba de Evanghelii, de Stăpînul inelelor, de Prinţesa marţiană sau de piesele lui Samuel Beckett (în The Sword of the Lictor), fie de 1984, de Povestirile din Canterbury sau de Sfîrşitul Eternităţii (în The Citadel of the Autarch). Trebuie să fac o menţiune specială referitoare la poveştile-din-poveste, precum "Povestea băiatului numit Brotăcelul" din The Sword of the Lictor (în care fuzionează postmodernist Cartea junglei, mitul întemeierii Romei şi povestea lui Squanto) sau concursul de poveşti din The Citadel of the Autarch - bun prilej pentru personaje ca să dezbată dacă stilul e mai important decît subiectul şi pentru Gene Wolfe ca să dea un răspuns la problema lui George Orwell privitoare la relaţia dintre vocabular şi gîndire.

Şi aceste volume se încheie cu apendice - The Sword of the Lictor cu unul referitor la administraţia provincială, organizarea oraşelor din provincii, demnitari locali şi aşa mai departe, The Citadel of the Autarch cu unul despre tipurile de armament din epoca lui Severian şi despre nave - atît cele oceanice cît şi cele spaţiale.

După această a doua lectură, mult mai lentă şi mai temeinică decît cea dintîi, nu îmi rămîne decît să vă îndemn să citiţi şi dumneavoastră Cartea Soarelui Nou, fie în original, de la Nautilus, http://nautilus.ro, fie în traducere de la Editura Leda. Cu siguranţă că, după această experienţă agreabilă, am să reiau continuarea tetralogiei, The Urth of the New Sun şi am să parcurg şi seria lui Jack Vance care l-a inspirat pe Gene Wolfe, Tales of the Dying Earth. Dar despre asta vom discuta cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)