Terry Pratchett, 'The Light Fantastic' (1986)

Unii dintre dumneavoastră au trebuit să aştepte de la Crăciunul anului 2002 pînă la Paştele anului 2003 ca să poată citi continuarea volumului The Colour of Magic, numită The Light Fantastic. Ca să nu vă simţiţi din cale-afară de gninionişti, trebuie să vă spun că eu unul am aşteptat din 1994 pînă în 2002. (E drept că aşteptarea mi-a fost îndulcită de lectura altor cărţi din seria Discworld, dar asta e altă poveste. )

Dat fiind că protagonistul primului volum, Rincewind, se prăbuşise peste marginea Lumii Disc, Terry a avut o misiune destul de grea cînd a început continuarea. Din fericire, Rincewind are în memorie unul dintre cele opt descîntece fundamentale din volumul in octavo al Creatorului, iar zeii preferă să schimbe întregul Disc cu o vrajă şi să-i salveze pe cei doi călători decît să lase descîntecul să se piardă. Descărcarea magică traversează un şir de tavane din Universitatea Nevăzută, precum sîngele acid al creaturilor Alien, iar bibliotecarul e transformat în urangutan.

(Printre cele mai populare personaje ale seriei, Bibliotecarul refuză să mai fie transformat în om, iar ceea ce are de spus este de cele mai multe ori "Uuuk". La fel ca în seria Star Wars, celelalte personaje par întotdeauna să înţeleagă aceste sunete ca şi cînd ar fi fraze întregi. )

Rincewind şi Twoflower ajung întîi la coliba de turtă dulce a unei vrăjitoare pe care o arseseră doi copii în cuptor ("Părinţii sînt de vină." ), iar grupuri de vrăjitori de la Universitate caută să-i prindă în ambuscadă. Cei doi ajung apoi pe o lespede zburătoare condusă de un druid ce se declară consultant de calculatoare pe probleme hardware, apoi la un cerc de megaliţi unde Cohen Barbarul întrerupe un ritual de sacrificiu şi salvează o fecioară.

(Sau aproape.

V-aţi întrebat vreodată ce s-ar întîmpla cu Conan Barbarul dacă ar continua să cîştige fiecare luptă şi duel vreme foarte îndelungată? Terry are un răspuns logic: ar ajunge la 87 de ani, slab, bandajat şi fără dinţi, iar cînd ar încerca în virtutea vechilor obiceiuri să ia pe umăr fecioara salvată şi să plece cu ea, s-ar prăbuşi după doi paşi. După care fireşte că ar trebui să-l care ea... )

Readucerea lui Rincewind pe Lumea Disc este esenţială, întrucît cele opt descîntece fundamentale vor trebui spuse la un moment critic. Pînă la acel moment însă, Rincewind şi însoţitorii săi trec prin domeniul Morţii, apoi se întîlnesc cu o ceată de troli, se luptă cu mercenari conduşi de Herrena cea vopsită cu henna (unii dintre dumneavostră au recunoscut-o probabil pe Sonja cea roşcată) şi în cele din urmă ajung într-un oraş unde lucrurile au căpătat o întorsătură urîtă. A'Tuin, broasca ţestoasă uriaşă, se tot apropie de o stea roşie, iar locuitorii Lumii Disc se tem că vor pieri. Unii formează rapid o organizaţie care arde cărţi, alungă sau ucide preoţi şi vrăjitori, totul în numele stelei roşii. După cum vă aşteptaţi, mişcarea devine rapid foarte populară, spre îngrijorarea lui Rincewind şi dezgustul Morţii ("Aş fi zis că ţie o să-ţi placă." NU AŞA. MOARTEA RĂZBOINICULUI, SAU A BĂTRÎNULUI, SAU A COPILULUI, ASTA ÎNŢELEG, LE IAU DUREREA ŞI LE CURM SUFERINŢA. DAR NU ÎNŢELEG ACEASTĂ MOARTE-A-MINŢII. ) Iar pentru a adînci şi mai mult criza, Fiinţele din Dimensiunile-Temniţă se pregătesc să invadeze Lumea Disc.

Cum vor rezolva personajele această criză, de ce A'Tuin s-a apropiat de steaua roşie şi care este deznodămîntul, vă las pe dumneavoastră să aflaţi cînd veţi citi cartea. Am să vă spun numai că, la plecare, Twoflower îi face cadou lui Rincewind cufărul magic. Despre noile lor peripeţii am să vă relatez însă în altă recenzie.

(P.S. Importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică de buzunar a acestui roman. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Bruce Sterling (antologator) - "Mirrorshades" (1986)

În primăvara lui 1995, parcursesem deja toată colecţia de texte cyberpunk a domnului Pavelescu. Cum eram foarte dornic să citesc şi altele, domnia sa a avut amabilitatea să mă pună în legătură cu domnul Dănuţ Ungureanu, de la care am luat cu împrumut antologia Mirrorshades îngrijită de Bruce Sterling. Aşa se face că într-o zi cu soare am plecat de la Casa Scînteii răsfoind ceea ce editorii şi criticii numesc "antologia definitivă a mişcării cyberpunk". (Şi, mulţi ani mai tîrziu, am primit cadou un exemplar de la Bogdan Tudor Bucheru.) Iată în ce constă antologia:

Prefaţa scrisă de Bruce Sterling prezintă mişcarea literară cyberpunk, temele şi motivele acesteia, legăturile cu literatura science fiction si cu schimbările societăţii globale în anii 1980. Urmează un număr de povestiri, alese pe criterii de calitate şi inedit. Mai precis, Bruce Sterling a preferat să ocolească acele texte cyberpunk antologate deja frecvent, precum "Roiul" sau "Johnny Mnemonic".

William Gibson deschide această colecţie de texte cu "Continuumul Gernsback", despre care am discutat deja în această rubrică. Urmează "Snake Eyes" de Tom Maddox, povestea unui veteran al războiului din Thailanda care are un implant în bulbul rahidian menit să-i uşureze pilotarea avioanelor de vînătoare din ultima generaţie. George Jordan se trezeşte însă lăsat la vatră fără veste, iar implantul începe să-i provoace comportamente aberante. Veteranul ajunge în cele din urmă să lucreze pe staţia spaţială Athena, unde inteligenţa artificială Aleph foloseşte implantul pentru a-i schimba radical percepţiile şi gîndirea. Pentru Aleph, persoanele precum George Jordan sau iubita lui, Lizzie, sînt prezenţe preţioase cu care experimentează, împingîndu-le uneori pînă la limita sinuciderii, dar intrînd apoi în comuniune cu ei. Aleph şi staţia spaţială Athena au apărut ulterior şi în romanul lui Tom Maddox Halo, dar despre acesta am să scriu altă dată.

"Rock On" de Pat Cadigan relatează eforturile unei protagoniste trecute de prima tinereţe, Gina, de a o lua de la capăt în Boston. Gina are un talent special. Este o sintetizatoare, persoana care poate transforma muzica din mintea unei formaţii în sunete. Grupul de tineri pe care-i ajută să pornească o asemenea carieră muzicală nu o protejează însă de vechiul ei partener de carieră, Man-O-War, care în cele din urmă vine să o ia înapoi. în interviuri, Pat Cadigan a declarat că proza aceasta scurtă, vîndută împreună cu Mirrorshades pe tot globul, încă îi mai aduce bani.

"Tales of Houdini" de Rudy Rucker este povestea fantastică a trei evadări care de care mai spectaculoase pe care Houdini le face în 1948 pentru a turna un film. Mai degrabă decît cyberpunk, este o ficţiune recursivă.

"400 Boys" de Marc Laidlaw este povestea post-apocaliptică a unor găşti de copii din San Francisco. Efectele secundare ale războiului nuclear includ elemente suprarealiste precum giganţi care sfărîmă totul în cale, dar pe care eroii îi pot înfrunta cu ajutorul puterilor psihice.

"Solstice" de James Patrick Kelly este povestea unui artist al drogurilor, Tony Cage, creator de substanţe "recreative", care îşi cumpără o clonă de sex opus pentru a avea pe cineva cu care să-şi petreacă timpul. Povestea se întretaie cu informaţii despre diferitele ipoteze formulate de-a lungul timpului în legătură cu originea şi destinaţia construcţiilor megalitice de la Stonehenge. în cele din urmă, Cage îşi rezolvă dilemele referitoare la relaţia sa cu Wynne şi gelozia provocată de primul ei iubit, Tod Schluermann, setîndu-şi instalaţia criogenică pentru animaţie suspendată pe o sută de ani. Ulterior, James Patrick Kelly a extins această nuvelă şi, împreună cu altele înrudite tematic, a creat un roman, Wild Life, despre care urmează să scriu în această rubrică.

"Petra" de Greg Bear este poate cea mai frumoasă poveste din Mirrorshades, despre moartea lui Dumnezeu şi prăbuşirea barierelor dintre real şi imaginar. Ca urmare, într-o caterdală sculpturile prind viaţă, iar din încrucişări nedorite se ivesc creaturi precum Petra, protagonistul-narator. Eforturile sale de a-l găsi pe Hristosul de Piatră, care refuză rolul de conducător al celor din catedrală, sau de a se institui Papă dau greş lamentabil, însă în cele din urmă mica creatură doboară draperiile groase ce acopereau vitraliile şi aduce lumina în comunitate. Ajutat de Petra, uriaşul de cupru ce-l reprezenta pe arhitectul restaurator al catedralei începe efortul de a reinstitui ordine în lume şi de a-i instrui pe copii.

"Till Human Voices Wake Us" e povestea unui angajat într-o super-corporaţie, Campbell, care aflat în vacanţă într-o insulă tropicală vede o sirenă la mare adîncime. Ulterior, găseşte pe insulă o cercetătoare în biologie care seamănă izbitor de mult cu sirena, şi se implică atît de mult cu ea din prima seară încît soţia îl părăseşte. Campbell face noi cercetări pe cont propriu, descoperă proiecte subacvatice secrete ale corporaţiei, iar în cele din urmă este prins şi are o discuţie cu cercetătoarea. Sirena e reală, şi e o clonă ratată a doctoriţei. Deşi i se grefează branhii, Campbell preferă să evadeze în ocean decît să colaboreze în continuare cu corporaţia. Atît titlul cît şi prezenţa sirenei, ori condiţia protagonistului, amintesc tulburător de mult "The Love Song of J. Alfred Prufrock" al lui T.S. Eliot.

"Freezone" de John Shirley este un set de extrase din romanul Eclipse. Textul relatează ultima apariţie pe scenă a retro-rockerului Rickenharp, implicarea lui în activităţile unui grup de rezistenţă împotriva unui regim neofascist şi evadarea lor de pe insula artificială Freezone. Stilul şi tematica sînt reprezentative pentru Shirley, însă despre Rickenharp vom afla mai multe cînd am să scriu despre Eclipse.

"Stone Lives" de Paul Di Filippo relatează experienţa lui Stone, un vagabond orb din Zona Liberă de Antrepriză Bronx, care este chemat de plutocrata Alice Citrine, una dintre cele mai influente persoane din lume, să îndeplinească o misiune extrem de grea. Stone trebuie să vină cu o imagine coerentă şi cinstită despre lume, scop în care Citrine îi transplantează un set de proteze oculare şi-i pune la dispoziţie resursele corporaţiei Citrine Technologies, precum şi asistenţa secretarei sale, June. Deşi Stone călătoreşte mult şi învaţă enorm, sarcina i se pare imposibil de rezolvat. June îl ajută, sugerînd că Alice Citrine doreşte de fapt o evaluare a activităţii ei. Chiar şi aşa, Stone găseşte greu o imagine de ansamblu, mai ales pentru că realizările lui Citrine şi ale corporaţiei pe care o conduce par destul de contradictorii. în cele din urmă, turnul corporaţiei este ţinta unui atac în urma căruia Alice Citrine şi June îşi pierd viaţa, însă Stone supravieţuieşte, ba chiar îl strangulează pe asasinul trimis în apartamentul său, apoi află că a moştenit Citrine Technologies şi că este clona lui Alice, lăsat special în Bronx cîteva decenii pentru a-şi ascuţi instinctul de supravieţuire.

Antologia se încheie cu două texte scrise în colaborare, "Red Star, Winter Orbit", despre care am scris deja, şi "Mozart in Mirrorshades" de Bruce Sterling şi Lewis Shiner. Această ultimă povestire este o satiră surprinzător de veselă la adresa colonialismului, construită sub forma unor istorii alternative în care angajaţi ai unor corporaţii din secolul al douăzeci şi unulea au mers în trecut, în secolul al optsprezecelea, în Imperiul Roman şi în Noul Regat Egiptean, au revărsat bunuri de larg consum şi muzică pop asupra populaţiei locale, le-au vorbit despre democraţie şi parteneriat conducătorilor politici, apoi s-au pus pe expediat în viitor ţiţei, tablouri, bijuterii şi alte lucruri de valoare. Rice, conducătorul corpului expediţionar din secolul al optsprezecelea, tratează cu personalităţi precum Thomas Jefferson ori Robespierre, apoi cade într-o capcană organizată de Wolfgang Amadeus Mozart (de nerecunoscut cu ochelari reflectorizanţi şi părul-ţepi), Maria Antoaneta şi Frontul de Eliberare Francmason. în cele din urmă, mulţumită unei armate inter-temporale, Rice reuşeşte să plece înapoi în epoca sa, însă Parker, DJ-ul local, îl ia cu ei şi pe Mozart, care a lansat deja nişte melodii bine cotate de către revista Billboard.

În ansamblu, Mirrorshades ilustrează foarte bine noţiunea că nu există scriitor tipic de cyberpunk şi că acest gen literar nu înseamnă (numai) imitaţii de Blade Runner / Neuromancer. Ar fi mai greu de contrazis însă, pe baza acestei antologii, ideea la fel de des întîlnită că cyberpunk este orice publică un scriitor etichetat astfel. De asemenea, ar trebui ţinut cont şi de faptul că în cuprinsul antologiei apar Greg Bear, asociat mai mult cu sub-genul hard SF, şi James Patrick Kelly, afiliat mai degrabă în tabăra "umanistă". Ambii au publicat ulterior unul sau mai multe romane care ţin de genul cyberpunk, dar şi despre asta am să scriu altă dată.

O parte din textele atologate în Mirrorshades au apărut şi în limba română, mai precis cele două texte semnate de William Gibson în culegerea Chrome, în traducerea domnului Mihai Dan Pavelescu, respectiv "Petra", în traducerea subsemnatului.

A doua jumătate a anilor 1980 a adus, pe lîngă această antologie, şi un roman masiv al lui "Chairman" Bruce, Islands in the Net, care a marcat o cotitură în evoluţia lui literară. Despre romanul acesta am să vă spun însă în articolul următor.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Walter Jon Williams - "Hardwired" (1986)

În primăvara anului 1996, prin amabilitatea domnului Vlad Popescu, am primit cu împrumut un roman care urma să fie tradus şi publicat la Editura Nemira – Hardwired. Mai tîrziu, în mai 2004, am primit cadou un exemplar original de la Bogdan Tudor Bucheru. Şi, cum romanul s-a dovedit a fi legat de două nuvele apărute în revista Anticipaţia (ambele în traducerea domnului Mihai Dan Pavelescu), vă imaginaţi că l-am citit cu sufletul la gură.

În viitorul apropiat, pămîntenii au plasat pe orbită circumterestră habitate spaţiale, iar locuitorii acestora, autoproclamaţi ca naţiunea orbitală, au purtat un război de independenţă distrugînd cu meteoriţi cîteva mari oraşe. Ca urmare, Statele Unite ale Americii s-au balcanizat (în 1986, cînd s-a publicat romanul, termenul de „iugoslavizare” încă nu avusese motive istorice ca să apară), iar orbitalii învrăjbesc noile teritorii unele împotriva celorlalte ca să profite de pe urma tuturor.

În această situaţie, personaje precum Cowboy sfidează noile autorităţi făcînd contrabandă cu diverse produse (unele chiar legale) şi ignorînd tarifele vamale aberante. Fireşte – la vremuri noi, metode noi. Contrabanda are loc întîi cu avioane supersonice, apoi cu blindate pe pernă de aer. Pe de altă parte, dacă cei ce controlează piaţa neagră sînt tot orbitalii, înseamnă că libertatea asumată de contrabandişti este iluzorie, iar adevărata libertate trebuie cucerită cu gesturi mai măreţe şi mai riscante.

Ca urmare, dacă, la începutul romanului, Cowboy traversează America de unul singur în panzer, transportînd antibiotice pentru combaterea unei epidemii de pe Coasta de Est, spre final se vede nevoit să formeze un grup de interese al contrabandiştilor, să cerceteze relaţiile de putere din cartelurile orbitale, să trateze cu adversarii celui responsabil de balcanizarea Statelor Unite şi chiar să-şi piloteze avionul de vînătoare împotriva navetelor care aduc tratamentul unei boli create şi răspîndite... tot de orbitali.

Celălalt personaj important al romanului, Sarah, crede pînă la un punct că poate scăpa de sub jugul orbital dînd o lovitură, achiziţionînd suficientă avere şi plecînd în habitatele orbitale. Şi această evadare se dovedeşte a fi la fel de iluzorie, căci Sarah descoperă spre sfîrşitul romanului că antagonistul ei, Cunningham, foarte probabil plecase pe orbită, apoi fusese trimis înapoi pe Pămînt ca să servească interesele noilor săi stăpîni. În consecinţă, Sarah, ca şi Cowboy, renunţă la o parte din individualismul şi neîncrederea pe care le manifesta la începutul romanului şi îşi tratează noii aliaţi cu loialitate şi responsabilitate.

Hardwired s-a dovedit a fi unul dintre cele mai populare romane scrise de Walter Jon Williams. Pe de o parte, a inspirat un joc de roluri. Pe de altă parte, cînd revista WIRED a încercat să îşi boteze ediţia electronică „HARDWIRED” (şi să transforme numele în marcă comercială), autorul a protestat vehement şi a iniţiat o acţiune judecătorească. Unii (inclusiv John Clute şi Peter Nicholls, în Enciclopedia Science Fiction) au sugerat că romanul este „derivat”. Alţii, profesori universitari din SUA, îl includ în bibliografia de bază a cursurilor despre literatura cyberpunk. Iar Walter Jon Williams îl menţionează pe lista acelor cărţi care, la momentul cînd au apărut, au arătat tot ceea ce putea autorul să facă din punct de vedere literar.

Judecînd după cum e structurat acest roman, putea să facă destul de multe...

O chestiune centrală pentru autorii de proză o reprezintă utilizarea punctului de vedere. Faptul că autorul a decis să dezvolte acest roman pornind de la două nuvele („Sarah lucrează cu Nevăstuica”, respectiv „Panzerboy”) a impus utilizarea omniscienţei selective multiple. Astfel, unele capitole (precum al doilea, al patrulea sau al şaselea) sînt relatate la persoana a treia, din perspectiva Sarei, iar celelalte personaje sînt percepute din exterior, în vreme ce alte capitole (de exemplu primul, al treilea şi al cincilea) sînt narate tot la persoana a treia, însă din perspectiva lui Cowboy. Pe parcursul cărţii, această tehnică narativă este respectată riguros, iar efectul este cel de montaj alert, ceea ce face lectura foarte captivantă.

O altă chestiune importantă o reprezintă cronologia. Walter Jon Williams utilizează o combinaţie interesantă. În capitolele introductive predomină tehnica flashback-comeback, în vreme ce în capitolele medii şi finale evenimentele sînt de regulă narate în ordine cronologică.

Pentru caracterizarea personajelor, autorul a folosit o varietate de metode, dintre care cele mai frecvente sînt stilul liber indirect (foarte util pentru redarea percepţiilor, gîndurilor şi emoţiilor personajelor într-un mod convingător şi accesibil) şi respectiv dialogurile. Diferitele faţete ale personalităţii celor două personaje principale apar în interacţiunea cu personaje secundare precum Daud (fratele Sarei), Dodger (managerul lui Cowboy), sau Roon (orbitalul exilat). Relaţia Sarei cu Daud, în mod special, este folosită cu cinism de către orbitali ca s-o manipuleze pe eroină şi s-o determine să-şi trădeze prietenii.

Nu în ultimul rînd, Williams se dovedeşte foarte abil în descrierea decorurilor şi accesoriilor tehnologice. Din prima categorie aş aminti numai clădirile inundate şi abandonate din Los Angeles; din cea de-a doua – panzerul pe pernă de aer condus de Cowboy cu ajutorul unei interfeţe neurale sau şarpele cibernetic purtat de Sarah în fundul gîtului. Totuşi, spre deosebire de romanele lui William Gibson din trilogia cibespaţiului, plasate aproape exclusiv în medii urbane sau în habitate orbitale, Hardwired prezintă şi o mulţime de scene în zone rurale, slab populate, iar Williams îşi trădează printre rînduri interesul şi dragostea pentru peisajul natural. În această privinţă, descrierile din Hardwired rivalizează cu cele făcute de Bruce Sterling în Heavy Weather.

Şi, dat fiind că genul cyberpunk a fost numit o manifestare a postmodernismului în science-fiction (dacă nu chiar o expresie literară a capitalismului tîrziu), din Hardwired nu putea să lipsească procedeul tipic postmodern (zic unii) al intertextualităţii. Astfel, intriga celui de-al treilea capitol (publicat iniţial ca o nuvelă separată) este inspirată de romanul lui Roger Zelazny Damnation Alley (1969, publicat la noi sub titlul Drumul iadului în traducerea lui Mihai Dan Pavelescu). Ca o dovadă de recunoştinţă şi de prietenie, Walter Jon Williams i-a dedicat romanul lui Zelazny, cu mulţumiri pentru că l-a lăsat să se joace pe Aleea lui, iar Zelazny i-a răspuns cu un gest la fel de politicos, oferindu-i o recomandare călduroasă pe copertă.

Apoi, în capitolul al zecelea are loc un episod gen „Burning Chrome” în care un infractor intră în ciberspaţiu pentru a fura date de la o corporaţie. (Mă tem că asemenea episoade, devenite la fel de stereotipe ca şi echiparea cu arme şi muniţie a eroului într-un film de acţiune, nu au cum să nu fie trimiteri intertextuale la nuvela cu putere de arhetip a lui William Gibson.)

Tot ca un omagiu la adresa celui mai cunoscut şi mai influent autor cyberpunk, în capitolul al paisprezecelea din Hardwired Sarah şi Cowboy se plimbă prin numeroasele camere ale vilei unui potentat orbital şi se uită la imensa lui colecţie de obiecte de artă, episod care aminteşte de raidul lui Molly în vila Straylight spre finalul romanului Neuromancer.

Dar, cum am afirmat şi cu alte ocazii, intertextualitatea este o armă cu două tăişuri. Ceva din cursa furibundă a lui Cowboy prin America se regăseşte în capitolele introductive din Snow Crash (1992) de Neal Stephenson, care prezintă un Livrator de pizza şi automobilul lui super-performant. O luptă aeriană cu avioane supersonice precum cea din finalul romanului Hardwired apare şi în Halo (1991). Nu în ultimul rînd, universul meu ficţional îi este destul de îndatorat. Şi, pentru că era păcat ca autorul să se oprească după numai o carte, Walter Jon Williams a dezvoltat lumea imaginară din Hardwired şi, folosind un dram de autoreferenţialitate, multă imaginaţie şi jonglînd cu punctele de vedere, a mai scris un roman şi cinci nuvele.

Însă despre acestea am să vă relatez cu alt prilej.

Cîteva cuvinte despre traducere: în 1997, Editura Nemira a publicat Hardwired sub titlul Supercablat (în traducerea domnului Mihai Dan Pavelescu). Romanul a apărut în condiţii grafice frumoase, dar, spre surprinderea mea, nu a avut un succes major la public. Din păcate, spre deosebire de alte romane SF care s-au vîndut în mai multe ediţii, Supercablat a rămas numai la prima ediţie. Pe de altă parte, doritorii îl pot găsi şi acum cu uşurinţă, la preţuri accesibile, în anticariatele bucureştene, ca dovadă că şi lipsa de popularitate a unor cărţi poate avea avantajele ei...

(P.S. Pentru mai multe informaţii accesaţi site-ul autorului la http://www.walterjonwilliams.net/. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

William Gibson - "Count Zero" (1986)

Prin februarie 1992, cînd terminasem de citit Neuromancer (şi fotocopiasem un exemplar), domnul Pavelescu m-a întrebat dacă vroiam un alt roman al lui Gibson. Încă nu-mi revenisem după lectura lui Neuromancer (într-un fel, nu mi-am revenit nici acum), aşa încît am luat Count Zero şi mi-am continuat periplul prin lumea aceea imaginară.

Acţiunea din romanul Count Zero se petrece la şapte ani după cea din Neuromancer, dar intriga şi personajele au destul de puţin în comun cu cele din romanul precedent. Mai precis, în loc să-i poarte pe Molly şi Case prin noi aventuri într-un sequel previzibil şi penibil, Gibson a optat pentru împletirea a trei fire narative.

Cel dintîi urmăreşte evoluţia lui Turner, un agent implicat în orchestrarea evadării unui cercetător de vîrf din supercorporaţia Maas Biolabs. Turner are un cod personal de loialitate absolută faţă de compania care-l angajează, în acest caz Hosaka, dar atît cercetătorul în cauză, Christopher Mitchell, cît şi şeful lui Turner, Conroy, trădează fiecare în felul său. Turner sfîrşeşte prin a fi hăituit de agenţii Hosaka şi de echipele lui Conroy, şi prin a o proteja pe Angie, fiica adolescentă a lui Mitchell.

Cel de-al doilea fir epic o urmează pe Marly Krushkova, o negustoare de artă care a căzut în disgraţie. Marly este convocată de plutocratul Josef Virek, care o trimite în căutarea autorului unor colaje de obiecte, asemănătoare cu asamblajele create de Joseph Cornell. Investigaţia o duce pe Marly la staţia Freeside, acum părăsită şi pradă haosului, unde artistul se dovedeşte a fi o instalaţie industrială manevrată de inteligenţe artificiale scăpate de sub control.

A treia componentă narativă a romanului îl are în centru pe Bobby Newmark, zis şi Contele Zero, un adolescent sărac şi ignorant care se visează cowboy de consolă. Utilizarea unui program netestat îl poartă pe Bobby mai întîi la un pas de moarte, apoi în preajma unor preoţi voodoo care slujesc entităţi non-umane din ciberspaţiu, şi în cele din urmă la un club de noapte unde Bobby îşi cîştigă (re)numele de cowboy salvîndu-şi prietenii şi pe Angie Mitchell de pericolul lui Conroy.

În perioada cînd am citit prima oară Count Zero eram extrem de preocupat de romanele lui William Faulkner, de ţinutul imaginar Yoknapatawpha şi de maniera non-lineară, mozaicată, în care se pot lega mai multe naraţiuni între ele. Maniera în care al doilea roman al lui Gibson s-a conectat cu cel dintîi a fost pentru mine o surpriză foarte agreabilă, ca o promisiune de Yoknapatawpha cibernetic la scară planetară. Împreună cu nuvelele din Burning Chrome, textele lui Gibson conturau deja o asemenea lume în care personajele continuau să trăiască între cărţile propriu-zise şi dincolo de ele.

Un asemenea exemplu de existenţă hipertextuală îl constituie Finlandezul, proprietarul casei de amanet copleşită de vechituri. Personajul acesta caricatural circulă de la "Burning Chrome" la Neuromancer şi apoi la Count Zero (fără a se opri acolo), şi luminează zone adiacente ale acestei lumi imaginare, evenimente sau personaje cărora le mediază relaţia cu naraţiunea propriu-zisă. Finlandezul îşi face timp pentru a povesti ce i s-a întîmplat unui cunoscut al său numit generic Smith, îşi aminteşte de vremurile cînd un cowboy de consolă nu trebuia să facă alianţe cu entităţi din ciberspaţiu pentru a da o spargere, şi meditează asupra legăturilor cauzale dintre schimbarea majoră a matricei şi misiunea la care a participat împreună cu Molly în urmă cu cîţiva ani. Alte personaje formulează amintiri şi supoziţii despre clanul Tessier-Ashpool, acum ruinat şi decimat.

Un procedeu asemănător care conferă coeziune textului, de data aceasta coeziune interioară mai degrabă decît hipertextuală, îl constituie ecourile pe care fiecare dintre firele narative îl stîrneşte în celelalte două. Astfel, buletine de ştiri auzite "întîmplător" de Marly o informează despre evenimente la care participă Turner şi Bobby Newmark, şi reciproc. Angie Mitchell, deşi aflată fizic în compania lui Turner, interacţionează în ciberspaţiu cu Contele Zero. Iar Josef Virek, imobilizat la Stockholm de un cancer scăpat de sub control, îşi trimite agenţii în calea protagoniştilor pentru a îndeplini un plan vast. Şi exemplele ar putea continua.

Pe măsură ce romanul progresează, elementele de coeziune menţionate anterior se înmulţesc, iar cele trei intrigi sînt aduse laolaltă. Deşi la început păreau disparate, în final se dovedesc a fi toate trei doar porţiuni din planul lui Virek (şi, pe de altă parte, al lui Gibson).

În perspectiva evoluţiei literare a lui William Gibson, nu pot să nu remarc cum Count Zero reprezintă un moment de tranziţie între prima etapă a creaţiei scriitorului, marcată prin unitate, sobrietate şi coerenţă, şi cea de-a doua, caracterizată prin fire narative multiple, ironie şi diversitate. O lume şi un stil sînt pe cale să piară în acest roman, iar germenii altei viziuni sînt deja vizibili în formă embrionară. Personajele "serioase" precum ciber-spargătoarea Jaylene Slide sînt puse în balanţă cu unele auto-parodice, ca de exemplu Bobby Newmark, iar diversitatea începutului triplu e echilibrată de finalul unitar.

Cîteva cuvinte despre traducere: În 1999, editura RAO ne-a oferit o ediţie foarte îngrijită a romanului sub titlul Contele Zero, în traducerea domnului Mihai Dan Pavelescu, cu o copertă de Tudor Popa. Deşi confruntat cu un text dificil, unde slang-ul se combină cu termenii tehnologici şi cu creaţiile lexicale ale lui Gibson, domnul Pavelescu a făcut şi de această dată o traducere excelentă, iar picturile biomecanice ale lui Tudor Popa sînt poate cea mai adecvată ilustrare a genului cyberpunk din cîte am văzut. Cînd scriu aceste rînduri, Contele Zero încă se mai găseşte pe piaţă.

(P.S. Pentru mai multe informaţii vizitaţi site-ul oficial al autorului la http://www.williamgibsonbooks.com/index.asp. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

William Gibson - "Burning Chrome" (1986)

Nuvelele din volumul Burning Chrome mi-au parvenit încet-încet, cîte una, risipite prin periodice şi antologii. Pe la începutul anilor '90 am reuşit chiar să citesc ediţia franceză a volumului, mulţumită lui Mirel Palada. Apoi am luat cu împrumut ediţia americană de la Cristian Lăzărescu iar în cele din urmă, prin toamna lui 1996, am cumpărat şi eu un exemplar. Aş prefera să mă refer pentru început la ediţia publicată de Ace Books (1987), cu o excelentă introducere de Bruce Sterling, şi abia după aceea la traducerile de pe piaţa românească.

Iniţial, colecţia Burning Chrome începea cu nuvela cu acelaşi titlu şi se încheia cu "Johnny Mnemonic". După apariţia fimului "Johnny Mnemonic", noile ediţii ale volumului de la Ace Books încep cu nuvela din care s-a inspirat filmul, şi se încheie cu "Burning Chrome". Deosebirea poate părea nesemnificativă, iar părerile sînt împărţite. Admiratorii de peste ocean care publică recenzii pe Internet îi sfătuiesc pe cititori să respecte ordinea iniţială. În ceea ce mă priveşte, prefer noua ordine. De ce?

Dacă există o cale regală de intrare în universul cyberpunk, aceasta e cu siguranţă "Johnny Mnemonic". Nuvela, nu filmul. Am citit numeroase proze scurte şi romane publicate în perioada 1980-1982 de principalii reprezentanţi ai genului, însă, deşi foarte bine realizate din punct de vedere literar şi imaginativ, nici una nu egalează forţa de impact a acestei nuvele. Bruce Sterling a afirmat pe bună dreptate că "Johnny Mnemonic" a fost Big Bang-ul universului gibsonian.

Începînd cu secvenţa întîlnirii iniţiale din barul Drome, care ulterior am constatat că pastişa "Timpul ca o elicoidă de pietre semipreţioase", o nuvelă timpurie şi premiată a lui Samuel Ray Delany, trecînd prin secvenţele cu megalopolisul decadent înţesat de graffiti şi acoperit cu domuri geodezice, caricatură punk a proiectelor măreţe schiţate de Buckminster Fuller, şi încheind cu scena finală de luptă între Molly şi asasinul clonat al Yakuzei pe Platforma Morţii, care mi-a evocat instantaneu un Thunderdome ce nu fusese imaginat încă la data publicării nuvelei, "Johnny Mnemonic" este o bijuterie. Prin cyberpunk s-au perindat multe găşti, grupuri şi trupe, care de care mai ciudate, însă nici una, nici cele imaginate ulterior de Gibson însuşi, nu are forţa arhetipală a Lo Tekşilor. (În mod cu totul neîntîmplător, prima oară cînd am ţinut în mînă un spray cu vopsea am împroşcat LO TEK pe un perete din apartamentul bucureştean al unor prieteni. Sigla mai e acolo şi azi, cu majuscule scurse.)

Dacă o carte precum Dune sau The Lord of the Rings merită denumiri cum ar fi "profundă" sau "cu niveluri multiple", "Johnny Mnemonic" poate fi caracterizată mai degrabă drept densă şi multifaţetată. Atît de densă, de fapt, încît am citit-o de mai multe ori pentru plăcerea explorării detaliilor, iar pe alocuri a trebuit să deschid dicţionarele sau să întreb prietenii. (Spre exemplu, întrucît la liceu m-am ferit din răsputeri de studiul chimiei organice, a trebuit s-o rog pe o prietenă, profesoară de chimie, să-mi explice ce sînt răşinile epoxidice.) Dacă maniera narativă este preluată de la Raymond Chandler, cu siguranţă că densitatea fragmentelor de informaţii ştiinţifice, tehnologice şi culturale, precum şi alipirea lor în combinaţii suprarealiste, reprezintă ceva propriu genului cyberpunk. Cînd am citit prima oară "Johnny Mnemonic" eram un adolescent care încă mai visa la space-opera cu imperii galactice, astronave uriaşe şi intrigi răspîndite pe secole întregi. Frazele acestea diferite în care se combinau cuvinte ca "Mercedes", "Notre Dame", "Nikkon" şi "fototropism" mi-au adus imaginea unui viitor diferit, apropiat la scară istorică şi care în plus ameninţa să mi se infiltreze treptat în prezent.

În altă ordine de idei, din cîte îmi amintesc, Petrică Sîrbu a declarat într-un interviu că între textele scrise de alţii pe care şi-ar fi dorit să le fi scris el se numără The Shining de Stephen King. Pe mine încă nu m-a întrebat nimeni aşa ceva, dar dumneavoastră probabil aţi ghicit răspunsul.

Următoarea proză din volum, "Continuumul Gernsback", este o satiră la adresa "ştiinţificţiunii" pe care o promova insistent Hugo Gernsback în revistele pulp din anii '20 şi '30'. Un fotograf trimis pe urmele vestigiilor arhitectonice ale stilului Art Deco american ajunge să aibă halucinaţii. Un viitor alternativ perfect, curat, sclipitor şi arian i se iveşte în urma prea multor zile petrecute pe drumuri lăturalnice, printre benzinării şi scaune cromate, iar viziunea este comparată cu propaganda nazistă. Ca remediu, protagonistul ajunge să folosească filme proaste şi ziare cu ştiri despre catastrofe, iar concluzia ironică este că lumea n-ar putea fi doar mai rea ci, lucru înspăimîntător, ar putea fi chiar perfectă.

Ca piesă literară, nuvela nu este impresionantă, dar luată ca text satiric exprimă clar punctul de vedere al unei noi generaţii care nu mai crede în viitorul perfect populat de maşini zburătoare şi roboţi, ci mai degrabă în prezentul sufocat de poluare şi suprasarcină informaţională.

Schiţa "Fragmente de trandafir holografic" a fost prima pe care Gibson a publicat-o, în 1977. Barry N. Malzberg a formulat în prefaţa unui volum de Jack Vance teoria conform căreia titlul primului text publicat de un autor are valoare simbolică, întrucît anunţă o întreagă carieră. Din acest punct de vedere, atît titlul schiţei cît şi maniera în care este scrisă au o putere profetică, dacă privim retrospectiv. Stilul fragmentar, absenţa intrigii închegate, intersectarea informaţiilor de fundal oferite de vocea naratorială cu amintirile protagonistului redate indirect, sugestia că dincolo de fragmente se află o lume mult mai vastă, pe care citirorul trebuie să şi-o închipuie, toate par să anunţe direcţia în care au evoluat cărţile lui Gibson.

Dacă cultura este ceea ce ne rămîne după ce am uitat tot, am să menţionez aici un citat a cărui sursă am uitat-o: "Nimic nu e mai frumos decît ceea ce e pe cale să înceapă." "Fragmente de trandafir holografic" ne anunţă că o lume nouă e pe cale să se ivească, o lume frumoasă nu în sine, ci prin posibilităţile pe care le are, mutiplele direcţii care de-abia se ghicesc. O lume care pe de altă parte este înspăimîntător de înrudită cu prezentul nostru. Pentru cei ce folosesc televizorul ca somnifer, de pildă, inductorul de unde delta din nuvela lui Gibson ar putea fi următorul pas. Iar noţiuni cum ar fi antibiotice de cîteva ori mai scumpe decît cocaina sau arme de foc mai uşor de procurat decît o baie caldă au încetat de mult să mai fie SF în unele ţări din aşa-zisa Lume A Treia.

"Specie integrată", scrisă în colaborare cu John Shirley, mi-a demonstrat practic că cyberpunk nu e în mod necesar science fiction, ci mai degrabă orice se publică sub semnătura unor autori etichetaţi ca atare. În acest caz, un dark fantasy în care specia invadatoare este camuflată printre noi. Nu orice fel de specie, ci una al cărei metabolism consumă varietăţi de etilen, produce bancnote verzi cu portrete de preşedinţi decedaţi, secretă îmbrăcăminte perfect adecvată fiecărui club în parte şi copulează şold lîngă şold, discret şi biomecanic, pe taburetele de bar. Tema, paranoică şi inspirată din scrierile lui Philip K. Dick, poate în mod special din nuvela "Tatăl fals", este tratată cu un umor care e posibil să nu apară evident de la prima lectură. Textul poate fi citit chiar ca o satiră la adresa persoanelor cu inhibiţii sociale, şi sugerează că boemii sînt atît de diferiţi ca mentalitate şi stil de viaţă încît ar putea la fel de bine să fie altă specie. Faptul că textul a fost scris de un punk rocker în colaborare cu un licenţiat în filologie engleză arată doar că satira nu iartă pe nimeni, nici măcar pe autori.

"Zonă de frontieră" este traducerea unui titlu nu foarte englezesc: "Hinterlands". Cum cunoştinţele mele de limbă germană sînt practic inexistente, a trebuit să caut prin dicţionare ca să aflu că Hinterland se referă la un teritoriu aflat dincolo de o colonie, spre interiorul unui continent. Agenţii coloniali intră în acest teritoriu pentru a-l explora şi a stabili relaţii comerciale, iar în unele cazuri şi confruntările armate tot acolo au loc.

Gibson a extins această noţiune la scară cosmică, într-un concept care mi l-a amintit pe cel de Picnic la marginea drumului al fraţilor Ştrugaţki. Mai precis, la confruntarea cu civilizaţii non-umane mult mai avansate din punct de vedere tehnologic şi ştiinţific, specia umană dezvoltă o metaforă sau o analogie care să-i permită o înţelegere a evenimentelor. În cazul nuvelei lui Gibson, o poartă cosmică descoperită accidental de o cosmonaută sovietică deschide calea către alte civilizaţii. Prin comparaţie cu acestea, oamenii nu sînt altceva decît muşte într-un aeroport sau şoareci într-un port, dintre care unii care se îmbarcă absolut accidental şi ajung la destinaţii nebănuite fără ştirea sau aprobarea personalului de bord.

Pentru cei ajunşi efectiv să ia contact cu reprezentanţii unor rase non-umane, şocul cultural este atît de puternic încît îi împinge la sinucidere sau nebunie. Marile puteri implicate în proiect, pe de altă parte, pun mereu în balanţă costurileşi beneficiile, şi cîtă vreme beneficiile sînt sensibil mai mari, pierderile umane sînt acceptate cu cinism.

Viziunea lui Gibson asupra relaţiilor cu alte civilizaţii se dovedeşte în această nuvelă a fi radical diferită de aceea a autorilor din generaţiile anterioare, iar maniera în care e redată această viziune constă într-un mozaic de informaţii de fundal, amintiri personale ale protagonistului-narator, secvenţe de acţiune, vise şi halucinaţii. Meditaţia amară a textului este dacă norocoşii sînt cei ce trec dincolo sau cei cărora această trecere le este refuzată. Autorul aşază în subtext întrebarea dacă avantajele materiale merită cu adevărat sacrificiile umane, şi lasă cititorii să-i caute un răspuns.

"Stea roşie, orbită albă" a fost scrisă în colaborare cu Bruce Sterling şi poartă marca inconfundabilă a interesului pentru culturi diferite de cea americană, în cazul de faţă cea sovietică. Povestea primului cosmonaut pe Marte, devenit acum exponat viu într-o staţie spaţială circumterestră, este însă radical diferită de imaginile sclipitoare despre zborul cosmic cu care ne bombarda propaganda URSS. La data cînd această nuvelă a fost publicată (1983), staţia spaţială MIR era pe cale să fie lansată, iar cei doi autori americani au imaginat un viitor în care, din cauza recesiunii economice, staţia a fost invadată de mucegaiuri şi ciuperci, iar echipajul are probleme serioase cu menţinerea ei în funcţiune prin tot felul de improvizaţii. Pentru a complica situaţia, la sol au loc lovituri de stat, iar la bordul staţiei un agent KGB declanşează conflicte între membrii echipajului. Ulterior, cînd la mijlocul anilor '90 s-au publicat în Newsweek fotografii de la bordul staţiei MIR, aflată într-un stadiu avansat de degradare, am trăit un sentiment intens de deja-vu.

"Hotelul Trandafirul Nou" avea un joc de cuvinte ascuns în titlu, "New Rose" sunînd foarte asemănător cu neurosis (nevroză). Avînd în vedere anul publicării (1985), nuvela poate fi privită ca un model la scară redusă al romanului Count Zero (1986). Tema este asemănătoare - un grup de mercenari conving un cercetător de vîrf să fugă din serviciul unei corporaţii pentru a intra în slujba alteia. Din cauza trădării, însă, fiecare dintre multinaţionalele implicate se răzbună în felul său, nu atît pe cealaltă companie, cît pe oameni, mai lesne de identificat şi mai vulnerabili.

Între fragmentele intrigii, aşezate într-o aparentă dezordine menită pe de o parte să simuleze logica afectivă a memoriei protagonistului-narator, şi pe de altă parte să sporească suspansul, autorul a strecurat şi elemente autoreflexive dintre care unele au devenit deja celebre, precum remarca: "Aici totul este surplus reciclat." Cîţiva ani mai tîrziu, mi-am dat seama că agenta mitomană care-şi închega în fiecare seară altă poveste despre propriul trecut reprezintă omagiul lui Gibson la adresa misterioasei protagoniste din V. de Thomas Pynchon.

"Piaţa în iarnă", la rîndul său, conţine teme care au fost explorate mai pe larg în romanele Count Zero şi Mona Lisa Overdrive (1988). Una dintre ele este ceea ce în engleză se numeşte uploading, crearea unui simulacru informaţional al unei personalităţi umane reale. În nuvela lui Gibson, o adolescentă paralizată şi autodistructivă, Lise, devine vedetă pop numai pentru a-i convinge pe producători să-i facă o copie informaţională. După moartea sa, simulacrul continuă să lanseze albume pe piaţă.

Cealaltă temă este autoreflexivă şi se referă la crearea de opere de artă prin colaj. Artistul Rubin dă o nouă întrebuinţare deşeurilor pentru a crea artă şi a cîştiga recunoaştere internaţională. Dacă privim obiectele ca pe un corespondent concret al unor semne, Rubin e un autoportret caricatural al lui Gibson, sau cel puţin o întrupare a aptitudinii sale de a recircula fragmente semiotice cu sensul schimbat. Porecla japoneză a personajului, Gomi no sensei (maestrul gunoaielor), a ajuns ulterior să-i fie aplicată autorului de către prieteni şi colaboratori precum Bruce Sterling.

Pe lîngă tehnica fragmentară, în care evenimentele intrigii sînt relatate retrospectiv şi intersectate cu incidente în "timp real", trebuie remarcat că fenomenul mediatic MTV, specific anilor '80, a fost transformat de Gibson în ceva mult mai interesant: tehnologia le permite producătorilor de albume să înregistreze şi să reproducă ceea ce se petrece în mintea vedetelor pop, inclusiv la nivel inconştient, iar consumatorii au acces la universul interior (editat profesional) al acestora din urmă.

"Lupta aeriană" este rodul colaborării lui Gibson cu Michael Swanwick şi e o nuvelă construită pe tema "cîştigătorul nu ia nimic". E povestea unui cleptoman vagabond, Deke, fascinat de istalaţii miniaturale care proiectează biplane, a unei studente care proiectează programe de grafică, a unor sisteme de control mental care permit implantarea fobiilor. Întrucît unele personaje secundare sînt veteranii unui război neprecizat, o nouă "generaţie pierdută", nuvela pare creaţia unui Hemingway din secolul al douăzeci şi unulea, rătăcit prin foste săli de biliard convertite în teatre de război aerian virtual.

Ultima nuvelă din volum are un titlu greu de tradus, "Burning Chrome". Iniţial, cititorul îl înţelege drept "Crom arzător", dar după primul paragraf sensul devine "Cum am ars-o pe Chrome". Este un exemplu tipic de titlu cyberpunk, criptic şi polisemantic.

Intriga nuvelei a proiectat o aură romantică asupra unei ocupaţii foarte cenuşii: infracţiunile cu ajutorul calculatorului. Gibson a preluat tehnica narativă de la Raymond Chandler, numai că la triunghiul amoros format de un veteran de război, un informatician-spărgător şi o adolescentă cu visuri de vedetă, fiecare condamnat la eşec şi nefericire în felul său, autorul a adăugat o serie de idei suficient de interesante nu numai pentru a fi preluate de alţi autori, ci şi pentru a fi puse în practică sub forma unor noi tehnologii.

Pe scurt, "Burning Chrome" este textul în care a apărut un mediu virtual numit matrix (matricea), un spaţiu tridimensional în care au loc schimburile de date. Ulterior, mediul a fost rebotezat "ciberspaţiu", şi termenul a fost aplicat cu insistenţă de către ziarişti Internetului, chiar dacă forma lui de acum este de (hiper)text mai degrabă decît realitate virtuală.

Gibson consideră că momentul zero al mişcării literare cyberpunk a fost acela din 1981, la întrunirea mondială science-fiction de la Denver, cînd a citit "Burning Chrome" unui public de patru persoane, inclusiv Bruce şi Nancy Sterling.

"Burning Chrome" este şi unul din motivele pentru care am ajuns să deţin şi să utilizez un calculator, să navighez pe Internet şi să contribui cu articole la dezvoltarea hipertextului numit World Wide Web.

Dar asta e altă poveste.

Cîteva cuvinte despre traduceri:

Din cîte ştiu, domnul Mihai Dan Pavelescu a fost acela care a tradus şi promovat prin cenaclurile bucureştene "Burning Chrome", "Hotelul Trandafirul Nou" şi "Lupta Aeriană" pe la jumătatea anilor '80. După 1990, "Burning Chrome" a fost publicată în antologia Artele marţiale moderne, "Hotelul Trandafirul Nou" în Strict Secret şi Colecţia de Povestiri Ştiinţifico-Fantastice Anticipaţia, iar "Lupta aeriană" (uşor "ajustată" ) în antologia Cronici microelectronice. Tot domnul Pavelescu a publicat în Jurnalul SF "Zonă de frontieră" şi "Piaţa în iarnă". Textele au apărut şi în Strict Secret, respectiv în Suplimentul Literar Tineretul Liber.

Domnul Ion Doru Brana a tradus "Johnny Mnemonic" în Almanah Anticipaţia 1989. "Specie integrată" a apărut în JSF 35, în traducerea domnilor C. Dumitrescu şi M. Stoicescu. Iar "Continuumul Gernsback" a fost publicat în CPSFA în traducerea subsemnatului.

În 1998, editura RAO a publicat o ediţie foarte îngrijită a volumului, sub titlul Chrome, în traducerea domnului Pavelescu. Volumul este încă disponibil în librării.

(P.S. Pentru mai multe informaţii vizitaţi site-ul oficial al autorului la http://www.williamgibsonbooks.com/index.asp. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)