Iain Banks, "The Business" (1999)

Imagine preluată de pe situl Supernaut.info

Prin 2006, de la anticariatul Antic ExLibris de pe Strada Doamnei, din București, am achiziționat, la mâna a doua, un exemplar dintr-un roman realist de Iain Banks intitulat The Business (colecția Abacus, editura Little, Brown, Londra, 2000). De parcurs, am izbutit să îl parcurg abia în iunie 2021, după două mutări cu locuința și patru schimbări de locuri de muncă.

Și iată ce am aflat:

Protagonista-naratoare, Kathryn Telman, lucrează pentru o megacorporație, Afacerea, care durează de mai bine de două milenii și care are parteneriate și ramificații în întreaga lume. Pe de o parte, protagonista e trimisă în misiune de afaceri într-o țară minusculă, situată în Munții Himalaya, pentru a pregăti o lovitură de stat și pentru a ajuta la instaurarea unui guvern-marionetă care să deservească interesele economice ale Afacerii. Pe de altă parte, Kathryn identifică și dejoacă planurile unei cabale de funcționari bine poziționați din organizație care încearcă să deturneze fodurile Afacerii. Iar lucrurile se complică și mai tare atunci când, între protagonistă și monarhul micului regat himalayan, se înfiripă o idilă.

Probabil sunteți deja familiarizați cu ideea că textul literar e un fel de dans în doi, la care contribuie atât scriitorul (care creează textul), cât și cititorul (care îl receptează și îl interpretează). Ca să citești, trebuie să fi citit...

Mărturisesc că, dintre toate cărțile de ficțiune "realistă " ale lui Iain Banks (dintre care le-am cumpărat aproape pe toate), The Business mi-a suscitat cel mai mult interesul - poate pentru că mă așteptam la un roman de factură umoristic-paranoică în genul celor scrise și publicate de Thomas Pynchon.

Din acest punct de vedere, The Business are un asemenea filon pynchonesc (la urma urmei, Afacerea e o organizație mai veche decât Biserica CAtolică, influentă și discretă, care, în Antichitatea Târzie, vreme de vreo șase luni, a deținut Imperiul Roman.)

Dar nu eram pregătit nici pentru idila exotică (comentariu intertextual la Anna și regele), nici pentru investigația intracorporatistă care trimite la Disclosure a lui John Grisham.

Pe ansamblu, am privit The Business ca pe o mostră de literatură de consum, cu scriitură peste medie, care cu siguranță merită o lectură, însă nu și pe cea de-a doua - genul de roman destinat publicului larg și care, în economia vieții autorului, are funcția să se vândă suficient de bine și să genereze suficiente veituri pentru a-i asigura scriitorului traiul în timp ce produce un nou roman din seria Culturii. În consecință, fără urmă de regret, nu voi păstra The Business în colecția personală - pentru că am nevoie de spațiu la raft.

Lectura acestui roman m-a încurajat să parcurg și alte cărți de Iain Banks. Dar, despre acelea, rămâne să discutăm cu alte prilejuri tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Am întâlnit şi ţesători fericiţi

Dacă dăţile trecute când am mers în vizită la importatorii mei preferaţi de la Nautilus abia am luat o carte sau două (precum Evening's Empires de Paul J. MacAuley sau Ancillary Justice de Ann Leckie), azi am cam dat iama în stocul de carte de acolo şi am recuperat nişte arierate: Empty Space de M. John Harrison, Neptune's Brood de Charles Stross, The Quarry (ultimul roman al regretatului Iain Banks), 2312 de Kim Stanley Robinson, David and Goliath de Malcolm Gladwell. Ca supliment, am cumpărat şi două antologii-mamut îngrijite de Mike Ashley: The Mammoth Book of Merlin şi The Mammoth Book of Dickensian Whodunnits. (Le puteţi comanda şi dumneavoastră online, la nişte preţuri rezonabile, urmând link-ul ataşat fiecărui titlu.) Să fim sănătoşi şi să le vedem citite, respectiv recenzate!

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Iain M. Banks, "Surface Detail" (2010)

În 2011, într-o companie agreabilă, am făcut o vizită la importatorii mei preferaţi de la Librăria Nautilus. Cu acea ocazie, am achiziţionat un exemplar dintr-o ediţie format A5 a romanului Surface Detail (Editura Orbit, Londra, 2011), al nouălea volum din seria Culturii. De parcurs, l-am parcurs abia în ianuarie 2013, în altă companie agreabilă.

Şi iată ce am aflat:

Surface Detail este, ca şi predecesorul său, Matter, un roman vast (627 de pagini), complex şi ambiţios. Premisa intrigii este că, după aproximativ un mileniu şi jumătate de la Războiul Idiran din Consider Phlebas, dintre civilizaţiile care populează Calea Lactee în acest univers ficţional, unele au construit infernuri virtuale în care sînt chinuite copii informaţionale ale persoanelor decedate. Alte civilizaţii dezaprobă făţiş aceste practici, drept pentru care, sub tutela unor arbitri aparent neutri, se desfăşoară de cîteva decenii o serie de conflicte virtuale pentru a decide, fără victime în lumea reală, care dintre cele două tabere va avea cîştig de cauză.

Şi dacă tabăra anti-Infern, fiind pe punctul de a pierde acest război virtual, ar încerca mai întîi să trişeze, apoi să ducă războiul în realitate?

Unul dintre firele narative din roman urmăreşte destinul unui personaj feminin, Lededje Y'breq, care, la fel ca protagonistul romanului Look to Windward, este ucisă în primul capitol. Dacă victimele asasinatelor din piese elisabetane precum Iulius Caesar, Macbeth sau Hamlet apăreau sub formă de fantome ca să îi bîntuie pe criminali şi să ceară răzbunare, Lededje este recuperată dintr-o dantelă neuronală de o navă a Culturii, instalată într-un corp clonat şi trimisă înapoi în civilizaţia sa de importanţă secundară, Sichult, ca să ajute la demascarea şi pedepsirea asasinului său, mogulul mediatic Joiler Veppers. În acţiunile sale este sprijinită de o navă asociată cu Circumstanţele Speciale, Situată în afara constrîngerilor morale normale, şi de avatarul acesteia, Demeisen - un personaj la fel de arogant şi de memorabil ca balaurul Smaug din The Hobbit.

Un alt fir narativ urmăreşte tribulaţiile unui veteran al războaielor virtuale, Vatueil, prin diferite campanii - unele feudale, altele complet nepămîntene - şi incidente în care este capturat, interogat, eliberat, consultat. Cititorii împătimiţi ai seriei se vor bucura să constate că Vatueil nu este un personaj oarecare, iar acţiunile lui slujesc interese ascunse, bine păzite faţă de civilizaţiile implicate oficial în Războiul din Ceruri.

Al treilea fir narativ urmăreşte o cetăţeană a Culturii, Yime Nsokyi, care se implică în eforturile unei agenţii, Serviciul Serenitar, de a studia un habitat inteligent abandonat de o civilizaţie străveche, Bulbitianul, însă lucrurile iau o întorsătură proastă, agenta e singura care scapă cu viaţă din habitat, iar apoi se pomeneşte prinsă într-un conflict între mai multe civilizaţii, luptă împotriva unui roi hegemonizant şi descoperă că în nişte fabrici orbitale abandonate în jurul unui gigant gazos se construieşte o flotă de război colosală.

Al patrulea fir narativ urmăreşte doi voluntari din civilizaţia pavuleană, Prin şi Chay, care s-au strecurat în infernul virtual menţinut de administraţia de stat şi care încearcă să evadeze de acolo pentru a alerta opinia publică în privinţa atrocităţilor comise în acel domeniu. Din păcate, numai Prin reuşeşte să evadeze, iar însoţitoarea să rămîne captivă şi, după torturi de nedescris şi o viaţă subiectivă de pietate într-o mînăstire izolată, e transformată într-o fiinţă înaripată care trebuie să ucidă de-a binelea cîte un damnat virtual pe zi pentru a-i pune capăt chinurilor.

Atît din primul cît şi din cel de-al patrulea fir narativ se desprind apoi fire secundare, unul urmărindu-l pe mogulul Veppers, celălalt pe voluntarul Prin, care depune mărturie în parlament.

Ca şi în Matter, elementele intrigii converg treptat, iar conflictele escaladează, de la evenimente minore precum exerciţii virtuale de apărare a unui habitat orbital pînă la distrugerea spectaculoasă a substratului bioelectronic pe care rulează infernurile virtuale.

Ce mi s-a părut interesant este modul în care Iain M. Banks a reuşit să combine în mod convingător elemente din literatura (post)cyberpunk precum realitatea virtuală, fundalul tipic operei spaţiale cu civilizaţii vaste, habitate spaţiale străvechi şi războaie spaţiale, şi teme ale literaturii clasice, cum ar fi răzbunarea împotriva unui criminal de rang înalt sau coborîrea în Infern.

Începînd chiar cu episodul în care Prin evadează din Infern, însă o lasă în urmă pe Chay, apar o mulţime de trimiteri intertextuale la mitul lui Orfeu şi Euridice, la Eneida lui Virgiliu, la Divina comedie a lui Dante Alighieri sau la Paradisul pierdut al lui Milton. Torturile psihologice rafinate cu care un demon suprem o determină pe Prin să se transforme într-un adevărat înger al morţii care le redă damnaţilor o rază de speranţă numai ca să le sporească chinurile zilnice evocă în filigran scenele de spălarea creierului din O mie nouă sute optzeci şi patru. Pe de altă parte, multe dintre imaginile infernale din roman rivalizează cu picturile lui Hyeronimus Bosch.

Probabil nu veţi fi surprinşi dacă am să menţionez că întregul conflict se termină cu bine, iar Cultura, prin diplomaţie, operaţiuni secrete şi acţiune armată unde este cazul, reuşeşte să triumfe încă o dată, să rezolve o criză majoră şi să-şi extindă din nou influenţa pe scena galactică. O secţiune numită "Dramatis personae" anunţă concis, spre final, în ce fel şi-au continuat destinele diversele personaje din roman. Iar epilogul... veţi vedea dumneavoastră cînd îl veţi citi. (Cum spunea domnul Mihai-Dan Pavelescu, lucrurile bune se tac. Uneori înclin să îi dau dreptate.)

Pe ansamblu, Surface Detail este un roman reuşit, de bună calitate - creaţia unui autor ajuns la maturitatea artistică. Poate fi citit separat de restul seriei Culturii, însă contribuie la efectul de ansamblu al acesteia - anume că universul ficţional în care se petrece este deosebit de complex şi de dinamic. Din fericire, Iain M. Banks nu i-a lăsat pe cititori să aştepte prea mult, căci în 2012 a publicat încă un volum din serie, The Hydrogen Sonata. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Iain M. Banks, "Matter" (2008)

În vara anului 2009 am achiziţionat de la Librăria Engleză Anthony Frost un exemplar format mare din ceea ce pe atunci era cel mai recent roman din seria Culturii a autorului britanic Iain M. Banks. Apoi, în octombrie 2009, de la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am cumpărat un exemplar dintr-o ediţie format A5 a aceluiaşi roman - Matter (Editura Orbit, Londra, 2009). Au trecut anii, între timp au mai apărut două volume din serie (Surface Detail, respectiv The Hydrogen Sonata), însă greu mi-am adunat curajul necesar ca să încep lectura acelui roman masiv, de 600 de pagini.

În cele din urmă, în decembrie 2012, mi-am făcut timp şi l-am citit. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Matter este împărţit în prolog, trei părţi, apendice şi epilog. Punctul de vedere folosit este omniscienţa selectivă multiplă, iar naraţiunea urmează, rînd pe rînd, destinele unei surori şi a doi fraţi vitregi.

Cea care apare în prolog este sora, Djan Seriy Anaplian, agentă a Culturii din secţiunea de Circumstanţe Speciale angajată în operaţiuni de prevenire a conflictelor între civilizaţii locale înapoiate. Apoi, în primul capitol, ne este prezentat Ferbin, fratele lui Djan şi prinţul moştenitor al unui regat. Din păcate, prinţul asistă pe ascuns la asasinarea regelui de către sfetnicul de nădejde al acestuia, tyl Loesp, la finalul unei bătălii decisive. În cel de-al treilea capitol, fratele lor vitreg, Oramen, este informat despre moartea regelui şi a... prinţului moştenitor şi pleacă în întîmpinarea cortegiului funebru şi a regentului declarat - tyl Loesp.

Astfel, Djan Seriy călătoreşte spre regatul său de baştină, Ferbin (însoţit de un slujitor de nădejde, Choubris Holse) pleacă pe ascuns în căutarea generalului Xide Hyrlis şi a surorii sale, Djan, iar Oramen e nevoit să facă faţă mai multor tentative de asasinat.

După cum probabil vă aşteptaţi, intriga se complică, deoarece, dincolo de conflictele din acel regat, mai multe civilizaţii se confruntă, începînd cu Oct şi Aultridia, continuînd cu Nariscene (care aspiră la nivelul de civilizaţie implicată, dar pe ascuns încurajează războaiele dintre civilizaţiile pe care ar trebui să le monitorizeze), apoi cu Morthanveld (o specie acvatică) şi Cultura şi încheind cu civilizaţii străvechi, aproape dispărute, precum xinthienii, Involucra şi Iln.

Pentru că, dacă intriga aceea din prim-plan despre un rege asasinat, un uzurpator şi un prinţ moştenitor dornic de răzbunare v-ar putea duce cu gîndul la Hamlet sau la Macbeth sau la Dune, conflictele din fundal şi peisajul în care se desfăşoară bună parte din acţiune sînt operă spaţială extrem de ambiţioasă şi de bine realizată.

Peisajul...

Mă scuzaţi. Uitasem să vă dau detalii despre peisaj.

Imaginaţi-vă o civilizaţie străveche, Involucra, care, cu miliarde de ani înainte de apariţia Culturii şi a celorlalte civilizaţii implicate, a creat mii de habitate cosmice, sferoizi de dimensiuni planetare încastraţi în alţi sferoizi, pe şaisprezece niveluri. O altă civilizaţie, Iln, a căutat să detecteze şi să distrugă aceste lumi-cochilie, prin urmare numai cîteva sute dintre ele au rămas. Iar în timpuri recente, diverse civilizaţii au căutat să colonizeze aceste habitate, aşa încît, în lumea-cochilie Sursamen în care se petrece cea mai mare parte a acţiunii romanului, unele niveluri adăpostesc seminţe-velă ce vor creşte pentru a migra de-a lungul şi de-a latul galaxiei, altele găzduiesc oameni care abia au descoperit armele de foc, telegraful şi căile ferate, iar în miezul habitatului se află o entitate străveche, venerată ca un zeu - un xinthian.

Desigur, unele dintre aceste niveluri fantastic de detaliate şi de baroce sînt vizitate de personaje la plecare, iar altele la întoarcere, aşa încît cititorii nu prea au cînd să se plictisească. Mai curînd, imaginaţia luxuriantă a lui Iain M. Banks ne oferă surpriză după surpriză, cum ar fi o citadelă străveche, dezvăluită dintre straturile geologice de apele unei cascade gigantice, sau un habitat spaţial grandios, din tuburi colosale, împletite într-o cunună în care trăiesc bilioane de creaturi acvatice.

Într-o manieră destul de tipică pentru romanele din seria Culturii, apar trimiteri intertextuale, fie la Lumea inelară de Larry Niven, fie la seria Pern a lui Anne McCaffrey, la 2001 - O odisee spaţială de Arthur C. Clarke, la trilogia Helliconia a lui Brian Aldiss sau la Stăpînul inelelor (epilogul, spre exemplu, e o parodie fină a scenei finale din trilogia lui Tolkien).

Tot tipic pentru această serie este şi faptul că, pe măsură ce se desfăşoară intriga din Matter, miza creşte din ce în ce mai mult, de la un asasinat politic într-un regat de buzunar la reactivarea unei tehnologii care ar putea încarcera întreaga galaxie, iar personajele nu doar evoluează, căpătînd statură cu adevărat eroică, dar şi ajung să se confrunte cu oponenţi nebănuiţi, la o scară ce pare să-i depăşească. În final, soluţia problemei schimbă natura ei - şi Circumstanţele Speciale nu scapă ocazia să se mai infiltreze undeva şi să mai încline subtil balanţa puterii în favoarea Culturii.

Cum editurile din România nu par prea grăbite să publice seria Culturii în traducere, probabil că, dacă veţi dori şi dumneavoastră să citiţi Matter, ar fi bine să vizitaţi site-ul Nautilus şi să comandaţi un exemplar din ediţia originală. În ceea ce mă priveşte, această vizită în universul ficţional al lui Iain M. Banks mi s-a părut mult prea scurtă, aşa încît, imediat cum am terminat Matter, am început următorul roman din serie, Surface Detail. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Iain M. Banks - "Look to Windward" (2000)

În recenziile anterioare despre cărţi din seria Culturii, am afirmat că au fost scrise în aşa fel încît să le permită cititorilor să le parcurgă în (aproape) orice ordine. Ei bine, iată un sfat: ar trebui să citiţi Look to Windward (“Priveşte înspre vînt”) la urmă. (Avertisment: Cu tot respectul pentru predecesoarele sale, aceasta este cea mai bună carte din serie.)

Conform obiceiurilor literare ale lui Iain M. Banks, “Priveşte înspre vînt” are o mulţime de surprize în intrigă, dintre care una este plasată chiar în prolog:

O femelă din civilizaţia chelgriană, Worosei, relatează la persoana întîi cum, în timpul unui război civil, s-a luptat cu disperare să-l salveze pe soţul ei, Quilan (prins sub un distrugător terestru) şi cum a trebuit să-l abandoneze. Cititorii s-ar aştepta ca ea să fie protagonista-naratoare şi s-ar aştepta să-i urmărească povestea pe parcursul restului romanului. Cu toate acestea, “Priveşte înspre vînt” este narat dintr-un punct de vedere numit omniscienţă multiplă selectivă, iar Worosei apare numai din cînd în cînd în visele şi amintirile lui Quilan. Contrar aşteptărilor iniţiale ale cititorilor, el este cel care supravieţuieşte, iar ea piere.

Este suficient să vă spun că surprize similare apar pe parcursul întregii cărţi, chiar şi pe ultima pagină.

Intriga este strucurată pe trei fire narative. Unul îl urmăreşte pe Mahrai Ziller, un disident chelgrian şi compozitor celebru care a fost însărcinat de către Mintea Centrală a Orbitalului Masaq’ să compună o simfonie. Al doilea se concentrează asupra maiorului Quilan, care trebuie să călătorească pînă la Orbitalul Masaq’ şi să-l convingă pe Ziller să se întoarcă la Chel. (Cel puţin, aceasta este scuza lui oficială.) Iar cel de-al treilea tratează despre un savant al Culturii, Uagen Zlepe, care studiază ritualurile de împerechere ale behemothaurilor – creaturi zburătoare de mărimea unor dirijabile dintr-un mediu cunoscut drept aerosferă.

Prima interpretare a unei simfonii face parte dintr-o comemorare grandioasă de pe Orbital. Cu opt sute de ani mai înainte, pe timpul Războiului Idiran, două stele au fost transformate în supernove. În capitolul final al cărţii aflăm că, opt secole mai tîrziu, la o distanţă de opt sute de ani-lumină, lumina acestui eveniment cataclismic este pe cale să ajungă la Orbitalul Masaq’. Iar Mintea Centrală are motive proprii ca să comemoreze evenimentul.

Al doilea fir narativ, pe de altă parte, conţine un motiv nou şi creativ pentru o tehnică literară veche. Romanele moderniste utilizează extensiv tehnica amintilor şi revenirilor, motivată de regulă de un stimul senzorial din prezent care, prin asociere de idei, declanşează un şir de amintiri din trecut. Iain M. Banks aduce o explicaţie ştiinţifico-fantastică pentru această metodă. Anume, maiorul Quilan este într-o misiune atît de secretă încît, după ce a fost antrenat şi instruit, amintirile i-au fost şterse din minte şi depozitate într-un implant. Pe măsură ce duce la îndeplinire fiecare stadiu din misiune, cîte un fragment din amintiri îi este transferat din implant în minte ca să-l ajute să se ocupe de stadiul următor.

(Ca să sporească complexitatea intertextuală a tehnicii narative, implantul lui Quilan conţine şi un construct – personalitatea unui personaj decedat – care îl sfătuieşte pe chelgrian pe tot parcursul misiunii, la fel cum constructul Dixie Flatline îl sfătuieşte pe protagonistul Henry Case în Neuromantul de William Gibson.)

Cel de-al treilea fir narativ implică unul dintre cele mai spectaculoase şi mai memorabile decoruri din literatura ştiinţifico-fantastică. Ecologia aerosferei este bazată parţial pe speculaţiile astronomului şi planetologului Carl Sagan referitoare la formele de viaţă din atmosfera giganţilor gazoşi, însă imaginaţia intensă a lui Iain M. Banks face această ecologie foarte impresionantă, complexă şi dinamică.

Dincolo de imaginile spectaculoase, tehnicile narative creative şi turnurile surprinzătoare ale intrigii, se află însă o chestiune mai serioasă. Cultura, o civilizaţie care se reprezintă sistematic drept raţională, paşnică şi echidistantă, de fapt are numeroase implicări discrete în alte civilizaţii într-un efort de a le face mai semănătoare cu ea însăşi (iniţial) şi de a le absorbi (în cele din urmă). De regulă, acest proces are loc lin – aproape firesc, s-ar putea spune.

Cu toate acestea, atunci cînd agenţii Culturii încearcă să reformeze societatea chelgriană bazată pe caste şi să o facă mai democratică, rezultă un război civil teribil şi cinci miliarde de chelgrieni sînt ucişi. Cultura îi pune capăt recunoscîndu-şi vina în mod public şi cerîndu-şi scuze (ca şi cînd toate scuzele din lume ar putea reînvia victimele).

Cînd chelgrienii încearcă să răspundă cu aceeaşi monedă, Cultura trimite o armă îngrozitoare, avansată din punct de vedere tehnologic, ca să-i ucidă pe conspiratori în moduri deosebit de crude şi de impresionante. (Cititorii atenţi vor observa aici o tentativă reuşită de a creşte miza faţă de modelul din metal lichid T 1000 din filmul Terminator 2: Ziua judecăţii.)

În subtext, Iain M. Banks aşază în contrast propaganda Culturii şi faptele ei. Cînd această societate cauzează un genocid, îl numeşte “greşeală”. Dacă alte civilizaţii încearcă să-i răspundă cu aceeaşi monedă, numeşte asta “terorism”. (Mă întreb dacă asta nu vă sună cumva familiar…)

Pe ansamblu, “Priveşte înspre vînt” este încununarea seriei Culturii, egală cu fiecare dintre cărţile precedente ale seriei (dacă nu superioară) din punctul de vedere al intrigii, imaginilor, tehnicii narative, referirilor intertextuale şi subtextului satiric. Unele dintre scenele sale, ca şi finalul, rivalizează din punctul de vedere al imensului impact emoţional asupra cititorilor cu cele mai bune pagini din “Cînturile Hyperion” ale lui Dan Simmons.

V-o recomand cu multă căldură.

(P.S. Importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică elegantă a romanului Look to Windward. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Iain M. Banks – "Inversions" (1998)

Înainte să citesc Inversions (“Inversiuni”), eram convins că s-ar putea trece prin seria Culturii în oricare ordine, dat fiind că autorul avusese grijă să construiască o intrigă diferită pentru fiecare, cu un set diferit de personaje într-un decor diferit, pe de o parte ca să sugereze cît de vastă şi de complexă este Cultura, iar pe de altă parte ca să-i scutească pe cititorii proaspeţi de frustrarea că nu citiseră cărţile precedente. Lectura la întîmplare ar putea să dea roade începînd cu oricare carte din serie.

Dar nu cu “Inversiuni”.

Să vedem de ce:

Intriga este plasată pe o planetă ai cărei locuitori trec prin ceea ce noi am numi “Renaştere” sau “Epoca Modernă timpurie”. Pe scurt, tocmai au început să experimenteze cu armele de foc, iar cîteva decenii mai devreme un Galileo Galilei local numit Naharajast a îndreptat un telescop experimental către cer nu numai ca să schimbe viziunea despre Univers a oamenilor, ci şi exact la timp ca să prevadă sosirea catastrofală a unor meteori mari.

În consecinţă, un vechi imperiu s-a destrămat, regate mai mici au apărut, iar o personalitate istorică ce seamănă mult cu Oliver Cromwell, George Washington sau Napoleon Bonaparte a cîştigat un număr considerabil de bătălii, a pus să fie executat un rege şi a instituit un protectorat mai democratic asupra unora dintre aceste regate. Cu toate acestea, noua ordine are un număr de inamici interni şi externi.

Povestea urmează două fire narative, fiecare dintre ele concentrat asupra unuia dintre personajele principale. Capitolele cu numere fără soţ tratează despre doctoriţă, în vreme ce acelea cu numere cu soţ sînt despre garda de corp.

Punctele de vedere sînt folosite într-un mod interesant. Prologul şi epilogul pun cele două poveşti în perspectivă, dat fiind că unul dintre naratori le-a adăugat la multe decenii după desfăşurarea principalelor evenimente. Capitolele despre doctoriţă sînt relatate de o versiune mult mai tînără a aceluiaşi narrator, în vreme ce acelea despre garda de corp sînt relatate de către un narrator a cărui identitate cititorii ar trebui să o ghicească pe măsură ce se desfăşoară povestea.

O problemă a naraţiunilor la persoana întîi este motivul pentru care un personaj ar spune povestea. Iain M. Banks rezolvă această problemă într-un mod foarte convingător pe firul narativ al doctoriţei. În acest caz, naratorul-martor este un adolescent, Oelph, un ucenic al doctoriţei Vossil (medicul personal al regelui Quience din Haspidus), care trebuie să o spioneze şi să raporteze toate activităţile ei altui personaj a cărui identitate nu este dezvăluită decît la finalul cărţii.

Pe firul narativ al gărzii de corp, din păcate, punctul de vedere nu este utilizat într-un mod la fel de convingător. Oelph pretinde că a editat manuscrisul altcuiva, însă capitolele despre garda de corp sînt narate dintr-un punct de vedere omniscient selectiv concentrat asupra lui DeWar, garda de corp a generalului UrLeyn, Protector al Protectoratului Tassasen. La finalul romanului, Oelph dezvăluie identitatea naratorului de pe acest fir, însă tehnica narativă rafinată nu se potriveşte cu stadiul de dezvoltare culturală al acestei lumi imaginare.

Ceea ce reiese treptat din cele două poveşti este că doctoriţa Vossil este o agentă a secţiei de Circumstanţe Speciale a Culturii, în vreme ce DeWar este un cetăţean al Culturii care a ales să părăsească societatea aceea şi să trăiască pe cont propriu într-o lume barbară – cu alte cuvinte, “a devenit localnic”. Cunoştinţele neobişnuite de medicină ale lui Vossil (în Haspidus, doctorii sînt incompetenţi, iar doctoriţele nu există), ca şi atitudinea ei emancipată, povestirile lui DeWar despre ţinutul Lavishia şi locuitorii acestuia, unele incidente inexplicabile şi accesul lui Vossil la informaţii exprimate în conversaţii care se credeau a fi secrete se combină pentru a-l conduce pe cititor la înţelegerea faptului pe care Oelph şi ceilalţi locuitori ai lumii sale sînt incapabili să îl conceapă: anume, că atît doctoriţa cît şi garda de corp vin dintr-o altă lume.

Dacă Oelph nu poate să îşi dea singur seama de asta, există alte lucruri pe care le înţelege. Există planuri de răzbunare care se duc la îndeplinire, binefăcători secreţi sau vinovaţi pentru crime de demult a căror identitate este în cele din urmă dezvăluită, metode ingenioase de a face rău care sînt date la iveală şi cîteva pasiuni fără răspuns demne de o tragedie elisabetană.

Tot în buna tradiţie a cărţilor Culturii, pe traseu apar unele referinţe intertextuale. Cea mai evidentă este amplasarea intrigii – o planetă care orbitează în jurul a doi sori, Seigen şi Xamis. Cititorii probabil îşi vor aminti de o altă planetă, mai celebră, care orbitează doi sori – Helliconia lui Brian Aldiss.

Fundalul renascentist de regate în conflict, baroni rebeli şi confruntări la graniţe, ca şi tema unui vizitator izolat dintr-o civilizaţie de pe altă lume a cărui origine băştinaşii se străduiesc să o descopere sînt conectate mai precis cu Helliconia Summer (1983).

Pe de altă parte, punctul de vedere al lui Oelph şi situaţia lui (un ucenic orfan care se îndrăgosteşte de o femeie mai vîrstnică, superioară din punct de vedere social, conştient fiind că sentimentele lui sînt sortite să nu fie niciodată reciproce) reflectă într-o oarecare măsură povestea ucenicului torţionar Severian şi iubirea lui nefericită pentru castelana Thecla din tetralogia lui Gene Wolfe The Book of the New Sun (1980-1983).

Nu în ultimul rind, în capitolul al şaptelea doctoriţa Vossil menţionează un episod în care ambii sori erau ascunşi sub orizont, lunile lipseau de pe cer (sau avea loc o eclipsă, în cazul uneia dintre ele), iar oamenii de pe acea lume au avut ocazia extrem de rară să vadă că ceea ce luaseră drept mit era de fapt realitate: se află stele pe cer. O conexiune intertextuală de două paragrafe cu una dintre cele mai populare nuvele ale lui Isaac Asimov, “Căderea nopţii” (1941) – ceva neaşteptat (şi încîntător).

După ce au parcurs şi ultima pagină a romanului “Inversiuni”, cititorii sînt lăsaţi să se întrebe. Există foarte puţine indicii referitoare la planurile pe termen lung ale Culturii pentru această lume înapoiată. Cum (şi dacă) oamenii aceştia se vor integra într-o civilizaţie mai mare ce călătoreşte în spaţiu este un mister. Şi, în ceea ce îi priveşte pe cititorii de hard SF, “Inversiuni” duce o lipsă total atipică de tehnologii avansate sau de evenimente spectaculoase. Eu, unul, cred că un cititor obişnuit care ar parcurge acest roman fără cunoştinţe de fundal adecvate atît despre seria Culturii cît şi despre genul ştiinţifico-fantastic în general ar fi condamnat să aibă la fel de puţină înţelegere şi apreciere a “Inversiunilor” ca şi Oelph. E un roman bun în multe privinţe, însă nu poate fi apreciat decît de către un public restrîns.

(P.S. Importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică elegantă a romanului Inversions. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Iain M. Banks – "Excession" (1996)

La sfîrşitul lui 2006, pe parcursul unei vacanţe îndelung aşteptate, am decis să mă răsfăţ cu ultimele trei romane din seria Culturii a lui Iain M. Banks. Primul pe care l-am parcurs a fost Excession (“Excesia”).

(Ce este o excesie, că veni vorba? N-aveam nici cea mai vagă idee.)

Intriga romanului este atît de simplă în esenţă încît s-ar putea rezuma într-o singură frază: un artefact extraterestru sferic apare în universul nostru, face diferite civilizaţii şi facţiuni să se confrunte pentru el, rezistă cu forţe vaste, de neînţeles, tentativelor de contact/ invazie, apoi dispare fără urmă în alt univers.

Ceea ce face Iain M. Banks surprinzător de bine este să dezvolte numeroase intrigi secundare împrejurul celei principale, utilizînd zeci de personaje şi un punct de vedere care nu mai fusese folosit în această serie. De fapt, e un fel de caracteristică a autorului faptul că schimbă atît personajele cît şi punctul de vedere sau cronologia în fiecare carte nouă în loc să le ofere pur şi simplu cititorilor săi mai mult din ceea ce le dăduse deja.

În “Excesia”, punctul de vedere este omniscienţa selectivă multiplă, iar efectul de ansamblu este de percepere a Culturii de deasupra, cu mai multă înţelegere a structurii sale, a modurilor de operare şi a căilor de interacţiune cu alte civilizaţii decît are la dispoziţie în mod normal cetăţeanul ei uman de rînd. De fapt, “uman” este un termen-cheie aici, întrucît “Excesia” în cele din urmă le dezvăluie cititorilor ceea ce ei numai bănuiseră pe parcursul volumelor precedente din serie, anume că adevăraţii conducători şi factori de decizie din Cultură nu sînt oamenii, ci Minţile considerabil mai inteligente ale vastelor lor astronave şi habitate. Pe măsură ce povestea se duce încolo şi încoace printre personaje umane, drone, extratereştri şi astronave cu conştiinţă de sine, ni se dezvăluie treptat că personajele umane din Cultură au puţină putere (individual, sau chiar şi colectiv) şi sînt manipulate fără scrupule de către Minţi.

Un astfel de caz este al unei femei din Cultură, Dajeil Gelian, care locuieşte de patruzeci de ani la bordul navei Excentrice Sleeper Service. Mai degrabă decît s-o încurajeze să meargă mai departe şi să facă ceva cu viaţa ei, Sleeper Service reconstruieşte pentru ea decorul unei perioade critice din trecutul ei şi îşi foloseşte relaţiile cu celelalte nave şi habitate ca să îndrepte o situaţie care (parţial cu contribuţia sa) se îndreptase într-o direcţie greşită.

Un alt caz este al unui bărbat din Cultură, Byr Genar-Hofoen, care este convins de agenţi de la Circumstanţe Speciale să-şi lase o vreme misiunea diplomatică de pe lîngă o civilizaţie extraterestră (Afrontul) şi să plece în căutarea personalităţii înregistrate a unei femei (doamna căpitan a unei nave a Culturii care detectatse prima oară artefactul extraterestru cu 2500 de ani mai înainte). Ceea ce descoperă el spre sfîrşitul romanului este că a fost folosit ca monedă de schimb – anume, Sleeper Service l-a vrut ca plată pentru implicarea sa în vastul conflict declanşat de artefact.

Un al treilea caz este al unei tinere adorabile (şi îngîmfate) din Asteroidul Phage, Ulver Seich, care porneşte într-o misiune secretă în folosul a ceea ce ea crede a fi Circumstanţele Speciale numai ca să descopere treptat că a fost păcălită să acţioneze pentru o conspiraţie a Minţilor pe care Circumstanţele Speciale încearcă să o oprească.

De asemenea, cititorii descoperă că Minţile care controlează Cultura sînt la fel de pricepute nu numai la manipularea indivizilor, ci şi a unor întregi civilizaţii. Spre exemplu, oficial, Cultura a acceptat să scoată din serviciul activ (sau chiar să demonteze) majoritatea navelor sale de război după Războiul Idiran. Cu toate acestea, pe măsură ce romanul se desfăşoară, cititorii află un număr de informaţii interesante:

Mai întîi, că destul de multe nave de război ale Culturii au fost camuflate în cîteva locuri secrete precum Pittance (un nucleu planetar rătăcit) mai degrabă decît demontate.

Apoi, că Pittance se află pe o traiectorie care o va duce departe într-o zonă controlată de către civilizaţia extraterestră agresivă numită Afront. (Aşa încît, probabil că flota de război va fi folosită ca un element-surpriză în cazul în care Afrontul atacă Cultura.)

Apoi, că o conspiraţie a Minţilor de pe unele nave ale Culturii a decis să ajute Afrontul să preia flota de război şi să atace Cultura ca scuză pentru a face Cultura să dea o replică în forţă şi să supună Afrontul.

Şi, în cele din urmă, că nave responsabile din Circumstanţele Speciale precum Sleeper Service (care şi-a folosit Excentricitatea ca pe un camuflaj convenabil pentru a-şi dezvolta atît putere excepţională pentru motoare cît şi o uluitoare flotă de război proprie) sînt capabile să pună capăt conflictului cu pierderi minime şi să-i identifice pe membrii conspiraţiei Minţilor.

Nu e nevoie să spun că ceea ce mi s-a părut îngrijorător, dacă nu de-a dreptul înspăimîntător, a fost faptul că puterea de decizie individuală şi colectivă a personajelor umane şi extraterestre pe parcursul stadiilor acestui conflict s-a dovedit a fi nesemnificativă prin comparaţie cu puterea Minţilor.

Totuşi, oricît de vaste şi de impresionante şi de puternice ar putea fi Minţile, Iain M. Banks a imaginat în acest roman ceva dincolo de puterea lor de a controla sau chiar de a înţelege. Artefactul extraterestru este abordat cu precauţie de către reprezentanţii diferitelor civilizaţii şi facţiuni şi poreclit Excesia. “Excesie: ceva excesiv. Excesiv de agresiv, excesiv de puternic, excesiv de expansionist; în fine.” Unii încearcă s-o studieze, alţii – să comunice cu ea, alţii – s-o copleşească cu forţă brută. Spre finalul romanului, o Minte din Cultură îşi dă seama că, în fiecare caz, Excesia a reacţionat în modul în care a fost tratată.

Spre exemplu, navele Zetetic Elench provin dintr-o facţiune a Culturii care se aşteaptă să fie transformată de către civilizaţiile cu care vine în contact (mai degrabă decît să le transforme). Excesia le absoarbe pe unele dintre ele.

Afrontul este o civilizaţie agresivă. Excesia întîmpină unele nave ale Afrontului cu forţă brută masivă.

Cultura este precaută şi studiază totul înainte de a se implica (preferabil la scară mică, pe căi subtile). Excesia tratează cu precauţie primele nave din Cultură pe care le întîlneşte.

Pe de o parte, civilizaţiile şi facţiunile formulează diferite ipoteze privitoare la Excesie. Pe de altă parte, ele speculează asupra modurilor în care ar putea s-o folosească în situaţia în care ar prelua-o. Şi (destul de tipic pentru acest gen de intrigă) Excesia dispare înainte să poată cineva fie să o înţeleagă, fie să o controleze.

Ce altceva a mai rămas de spus?

Foarte mult, de fapt.

Un aspect pe care mă simt dator să îl subliniez este că Iain M. Banks este un scriitor atît de subtil încît, chiar şi într-un roman care oferă o perspectivă generoasă asupra Culturii, tot sugerează că această civilizaţie imaginară cuprinde mai multe aspecte decît ar putea să exprime cuvintele dintr-un roman (sau şase). Se fac referiri din cînd în cînd la chestiuni mai vechi precum Războiul Idiran sau implicarea Culturii în Imperiul Azad, dar nu ni se oferă nici o relatare de ansamblu nicăieri, nici o explicaţie simplă, într-un paragraf, în stilul lui Asimov, asupra acestor evenimente care să le permită cititorilor să le înţeleagă o dată pentru totdeauna. Sugestiile din subtext sînt că evenimentele acestea sînt prea vaste şi prea complexe ca să poată fi înţelese de vreo minte omenească şi că (poate) nici o entitate din Cultură nu are acces la toate datele referitoare la aceste evenimente ca să alcătuiască o asemenea viziune sintetică, simplificatoare.

În aceeaşi ordine de idei, noi aspecte ale Culturii sînt aduse în discuţie care, cumulate cu alte aspecte deja tratate în cărţi anterioare, amplifică complexitatea de ansamblu (atît vizibilă cît şi sugerată) a acestei societăţi. Spre exemplu, în “Excesia” sînt prezentate trei facţiuni ale Culturii. Una este Zetetic Elench, despre care am discutat deja. A doua este facţiunea HaiLas-oBaltă, un curent dedicat ideii că aspectele hedoniste ale Culturii sînt de preferat tuturor celorlalte. (Este de la sine înţeles că membrii acestei facţiuni nu se simt atraşi să-şi asume responsabilitatea pentru ceva, deşi unele dintre ameninţările externe cu care se confruntă Cultura din cînd în cînd creează necesitatea ca unii dinre cetăţenii acesteia să acţioneze responsabil.) Cea de-a treia o reprezintă Sublimatorii – oameni, drone şi Minţi care cred că ar trebui să depăşească existenţa fizică şi să devină asemenea civilizaţiilor Vîrstnicilor Sublimaţi. (Nucleul principal al Culturii subliniază că transcendenţa ar trebui să aibă loc pentru o întreagă civilizaţie, mai degrabă decît pe bucăţi, aşa cum se întîmplă cu Sublimatorii, dar, pe de altă parte, ce s-ar întîmpla dacă membrii acestui cult ar convinge din ce în ce mai multe entităţi să li se alăture? )

Un alt aspect care merită menţionat este că, dat fiind că seria Culturii a apărut destul de tîrziu în dezvoltarea genului ştiinţifico-fantastic, “Excesia” (ca şi unele dintre cărţile precedente ale seriei) are un nivel destul de ridicat de referiri intertextuale pe care cititorii au învăţat să le asocieze cu maturitatea genului. Excesia însăşi, spre exemplu, re-tratează o temă obişnuită a SF-ului hard, Marele Obiect Mut. Ca şi uriaşul habitat din Rendezvous cu Rama (1973) de Sir Arthur C. Clarke, Excesia vine, declanşează o criză, apoi pleacă înainte să o fi înţeles cineva complet sau să fi aflat cum să o controleze. Ca şi asteroidul din Eon (1985) de Greg Bear, Excesia deschide porţi către alte universuri.

Facţiunile din Cultură, pe de altă parte, ca şi menţionarea Roiurilor Hegemonizatoare, fac aluzie la universul plăsmuitorilor şi mecaniştilor al lui Bruce Sterling şi în mod mai specific la cea mai antologată povestire a lui, “Roiul”.

Faptul că unele civilizaţii (şi chiar diferiţi membri ai Culturii) aleg transcendenţa şi se transformă în civilizaţii de Vîrstnici Sublimaţi de asemenea reprezintă o legătură intertextuală cu Schismatrix (1985) de Bruce Sterling şi, dincolo de acel roman, cu Sfîrşitul copilăriei (1953) de Sir Arthur C. Clarke.

Nu în ultimul rind, referirea la un spaţiu matematic generat de Minţi cunoscut ca ţinutul Infinitei Fericiri (sau ţinutul lui IF) face aluzie la alte universuri generate de inteligenţe artificiale, de la Permutation City (1994) de Greg Egan la TehnoNucleul din Hyperion (1989) şi The Fall of Hyperion (1990) de Dan Simmons şi tocmai la ciberspaţiul lui William Gibson din Neuromantul (1984) şi din “Chrome” (1982).

Pe de altă parte, toate referirile intertextuale adaugă la plăcerea cititorilor şi arată că Iain M. Banks este un autor de science fiction atît de mare şi de talentat încît participă la un dialog cultural cu unii dintre scriitorii cei mai reprezentativi ai genului. “Excesia” este o adăugire valoroasă la seria Culturii, cu amestecul ei de intrigă complexă, fundal complicat, caracterizare convingătoare, suspans, umor şi intertextualitate, ca să nu menţionez suficiente focuri de artificii spectaculoase şi uimire cosmică pentru a-i satisface pe cititorii de hard SF.

Lectură plăcută!

(P.S. Importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică foarte elegantă a romanului Excession. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm.)

Iain M. Banks - "Use of Weapons" (1990)

În aprilie 2005, într-o scurtă vacanţă, am citit cea de-a patra carte din seria Culturii, Use of Weapons (“Utilizarea armelor”). Retrospectiv, cred că este cel mai ambiţios roman din serie. Să vedem de ce:

“Utilizarea armelor” răspunde la o întrebare pe care probabil că cititorii şi-au mai pus-o: Cum acţionează Cultura asupra unor societăţi mai mici, mai puţin puternice şi mai puţin avansate ca să le preia treptat, păstrîndu-şi în acelaşi timp aparenţa de neutralitate şi de nevinovăţie faţă de societăţi la fel de puternice şi de avansate ca ea (sau chiar mai avansate) cu care se află în competiţie?

Ramura de Circumstanţe Speciale a Culturii angajează mercenari astfel încît, înclinînd echilibrul conflictelor locale în favoarea unei părţi sau a alteia, ei vor ajuta pe termen lung la crearea cadrului social şi cultural adecvat care va face mai probabilă acceptarea valorilor şi stilului de viaţă al Culturii.

“Utilizarea armelor” urmăreşte cariera unui asemenea mercenar, Cheradenine Zakalwe, printr-un şir de campanii în care trebuie să apere regimuri în pragul colapsului, să convingă conducători politici pensionaţi să revină la viaţa activă, să poarte campanii împotriva unor armate mai numeroase şi aşa mai departe. Agenţii de legătură ai lui Zakalwe cu Circumstanţele Speciale sînt două personaje cu care cititorii au făcut deja cunoştinţă: femeia Diziet Sma şi drona Skaffen-Amtiskaw.

Cea mai izbitoare trăsătură a romanului este intriga. După un prolog în care apar Cheradenine Zakalwe şi un mercenar mai vîrstnic şi mai depravat, Cullis (prin mintea cititorului trec comparaţii cu personajul Falstaff al lui William Shakespeare), intriga începe de la o situaţie “prezentă” şi se bifurcă în direcţii opuse. Un set de capitole se îndreaptă către “viitor”, urmărind eforturile lui Diziet Sma să-l localizeze pe Zakalwe, să-l convingă să renunţe la pensionare şi să-l trimită într-o misiune pentru a recupera un politician ca să împiedice asasinarea politicianului şi izbucnirea unui război civil într-un roi de stele. Printre aceste capitole este inserat un alt set, care merge spre “trecut” şi care trece în revistă episoade-cheie din cariera lui Zakalwe, pînă la recrutarea lui de către Diziet Sma în numele Circumstanţelor Speciale şi dincolo de asta, pînă la episoade traumatice din tinereţea lui. (Iain M. Banks a fost amabil şi a folosit numere crescătoare pentru capitolele dintr-un set şi cifre romane descrescătoare pentru celălalt set ca să nu se simtă cititorii dezorientaţi.) Îndrăznesc să afirm că este cea mai ambiţioasă structură de intrigă din cîte am întîlnit pînă acum într-un roman.

Pentru a spori coerenţa romanului şi pentru a-i ghida pe cititori către cel mai important punct de interes al cărţii, autorul foloseşte de asemenea o tehnică (mai familiară) de amintiri şi reveniri care conectează capitolele din “viitor” cu capitolele adiacente din “trecut”. Amintiri şi imagini recurente indică nişte evenimente traumatice din trecutul îndepărtat al lui Zakalwe, evenimente ce implică un scăunel alb şi o navă de război, Staberinde. În consecinţă, interesul cititorului este îndepărtat cu blîndeţe de un la subiect tradiţional (Ce urmează să se întîmple după asta? Cum are să se termine povestea?) şi ghidat înspre un subiect modernist (Ce evenimente din trecutul protagonistului au cauzat asemenea comportament şi mentalitate în prezent?). Şi Banks oferă cîteva dezvăluiri culminante atît de cutremurătoare încît să justifice această schimbare a centrului de interes.

Ceea ce mai descoperă Zakalwe, spre înspăimîntarea lui crescîndă (şi a cititorilor), este că nu există cale de ieşire din poziţia lui de mercenar pentru Circumstanţele Speciale. Diziet Sma îi salvează viaţa la început ca să-l recruteze pentru CS. Mai tîrziu, în cîteva rînduri, Zakalwe ajunge în pragul morţii, dar drona Skaffen-Amtiskaw şi alţi membri ai unei echipe de sprijin CS îl salvează. Protagonistul încearcă de cîteva ori pe parcursul romanului să se retragă, dar fie are necazuri accidental, sau acţionează ca justiţiar independent, ceea ce inevitabil duce la reperarea şi reactivarea lui de către Circumstanţele Speciale. Şi, aproape de finalul cărţii, în mod deliberat îi cere lui Diziet Sma să-i lase rănile deschise ca să poată muri în cele din urmă, dar e o unealtă prea valoroasă ca să i se îndeplinească dorinţa, iar prologul şi epilogul romanului se combină pentru a sugera că, după ce Zakalwe a fost resuscitat şi tratat, s-a reîntors la traiul lui de mercenar.

Atitudinea lui Diziet Sma din “Utilizarea armelor” sugerează că este o femeie mult mai vîrstnică şi mai înţeleaptă (chiar mai cinică) decît era în nuvela “Nivelul tehnologiei”. Grija ei faţă de protagonist i-ar putea face pe cititori să creadă că nutreşte sentimente intense pentru Zakalwe, însă modul în care tratează unele dintre dorinţele lui (să se reorienteze profesional, să se pensioneze, în cele din urmă să moară) demonstrează faptul că, în ceea ce o priveşte, interesele Circumstanţelor Speciale au prioritate faţă de orice altceva. Din acest punct de vedere, episodul cel mai relevant are loc în Capitolul Doisprezece, în care Zakalwe duce un război disperat cu tancuri şi avioane împotriva armatelor unui imperiu, îşi utilizează magistral forţele inferioare, face manevre mai inteligente decît inamicii şi practic cîştigă. Cu toate acestea, în noaptea dinaintea colapsului forţelor imperiale, Diziet Sma îl anunţă că trebuie să plece imediat şi să-şi lase armata să fie învinsă pînă la urmă pentru ca departamentul de Circumstanţe Speciale să poată înregistra o victorie diplomatică. Indiferent cîte dintre vieţile băştinaşilor se pierd, indiferent cîtor oameni li se năruie speranţele, indiferent cît de mult Cheradenine Zakalwe însuşi vrea să-i conducă pînă la victoria finală pe soldaţii care se încred în el, Sma este neclintită în urmărirea intereselor Circumstanţelor Speciale fără a ţine cont de oricare alţi factori.

Asistenta lui Diziet Sma, drona Skaffen-Amtiskaw, joacă un rol crucial în salvarea lui Zakalwe de cîteva ori. Cu o ocazie memorabilă, după ce Zakalwe a fost decapitat de nişte sălbatici de pe planeta Fohls, iar capul său a fost recuperate de o dronă CS cît mai rămăsese o scînteie de viaţă în el, Skaffen-Amtiskaw asistă la creşterea unui nou corp pentru protagonist şi, cu un gest tipic pentru umorul excentric (şi cam lipsit de bun-simţ) al inteligenţelor artificiale din Cultură, îi face cadou lui Zakalwe o pălărie.

Multe alte episoade şi personaje memorabile apar pe parcursul cărţii, printre care un război aviatic purtat nu de pe portavioane, ci de pe aisberguri tabulare, şi o traversare a unui deşert cu trimiteri la Dune (şi la Biblie) în care apare o surpriză ironică de final tipică pentru naraţiunile sofisticate ale lui Iain M. Banks. Şi totuşi, în ciuda faptului că asemenea episoade sînt spectaculoase şi palpitante, poate că cel mai impresionant este un incident discret care nu-l implică deloc pe protagonist.

În coda romanului, “Stări de război”, Diziet Sma recrutează un alt tînăr care fusese mutilat într-un război. Ca şi secţiunea finală din Colecţionarul (1963) de John Fowles, acest episod sugerează că numeroase evenimente similare vor avea loc în viitor, iar Diziet Sma probabil manipulează zeci sau chiar sute de mercenari pentru a servi interesele Circumstanţelor Speciale. Indiferent cît de eroic, sclipitor (şi, în cele din urmă, devastat din punct de vedere emoţional) ar putea fi Zakalwe, coda romanului ne face să înţelegem că el nu e decît un pion foarte mic, neputincios, într-un joc foarte mare pe care nu poate spera să îl înţeleagă sau să îl controleze vreodată.

Din acest punct de vedere, “Utilizarea armelor” furnizează un contrapunct interesant faţă de “Jucătorul”, dat fiind că oferă o perspectivă mai amplă şi mai bine informată asupra operaţiunilor necurate ale Culturii. Această perspectivă avea să fie mai mult extinsă şi explorată în detaliu în următorul roman al lui Iain M. Banks din seria Culturii, Excession.

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică elegantă a romanului Use of Weapons. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Iain M. Banks – "The State of the Art" (1989)

N-am să mă plictisesc niciodată să remarc cum cărţile par să se schimbe pur şi simplu pentru că cititorii se schimbă (iar percepţiile lor se schimbă odată cu ei). Un exemplu în acest sens este volumul de nuvele The State of the Art al lui Iain M. Banks.

Prima dată cînd am încercat să-l citesc a fost în 1990, pe vremea cînd vizitam frecvent biblioteca de la Consiliul Britanic din Bucureşti. Era prima carte de Iain M. Banks pe care încercam s-o citesc, n-aveam nici cea mai vagă idee cine sau ce era Cultura şi, după ce am parcurs cîteva dintre povestiri (“Un dar de la Cultură”, “Apendice ciudat”), pur şi simplu am renunţat la volum şi l-am înapoiat la bibliotecă.

Şaisprezece ani mai tîrziu, după ce citisem amplul eseu al lui Iain M. Banks “Cîteva însemnări despre Cultură” (disponibil la adresa: http://www.cs.bris.ac.uk/~stefan/culture.html) şi primele două romane din serie (Consider Phlebas şi The Player of Games), am parcurs The State of the Art în douăsprezece ore.

Şi ce se mai schimbase cartea aceea!

Schiţa de început este “Drumul ţestelor”, care ar putea fi încadrată ca science-fantasy. Următoarea, “Un dar de la Cultură”, tratează despre un personaj feminin care, după ce a făcut operaţie de schimbare de sex, a decis să se mute într-o lume mai barbară şi descoperă că este discriminată pentru homosexualitate (faptul că trăieşte înctr-un corp de bărbat nu schimbă preferinţele pentru bărbaţi ale lui Wrobik Sennkil), iar apoi prinsă într-o conspiraţie. După cum cititorii au învăţat să se aştepte de la literatura lui Iain M. Banks, conspiraţia se dovedeşte a avea cîteva niveluri. De asemenea, “Un dar de la Cultură” este un text remarcabil pentru proiectarea armelor (un pistol cu energie inteligent creat de Cultură care nu poate fi folosit decît de către o persoană anume) şi pentru o memorabilă propoziţie de început: “Banii sînt un semn de sărăcie.”

“Apendice ciudat” aparţine genului de schiţă care a atins celebritatea în Epoca de Aur a literaturii ştiinţifico-fantastice mulţumită unor autori precum Isaac Asimov, Robert A. Heinlein şi Frederic Brown. Extrapolează, pe baza întrebării “Ce-ar fi dacă…?”, de la o situaţie destul de răspîndită. În acest caz, Iain M. Banks foloseşte jocul pe care copiii îl joacă cu petale de margarete: “Mă iubeşte… nu mă iubeşte…” Şi ce-ar fi dacă (se întreabă autorul scoţian) o creatură vegetală îndrăgostită de pe altă planetă ar juca jocul acesta cu un astronaut eşuat?

“Descendent” este o povestire despre un alt astronaut care, rănit şi prins într-un costum spaţial avariat creat în Cultură, trebuie să meargă pe jos sute de kilometri pe suprafaţa unei planete pustii pînă la baza cea mai apropiată. Întrucît costumul este inteligent, deteriorarea fizică şi mentală treptată a bărbatului îl afectează pînă într-atît încît cititorului îi vine greu să-şi dea seama cine spune ce în dialogurile din ce în ce mai incoerente.

“Curăţenie” este un alt omagiu la adresa literaturii ştiinţifico-fantastice din Epoca de Aur. De această dată, Iain M. Banks ne oferă o variaţiune pe tema artefactului extraterestru de neînţeles care dă la iveală incompetenţa autorităţilor politice şi militare. Incapacitatea Culturii de a se debarasa de produse uşor defectuoase şi obsesia tipică mentalităţii din Războiul Rece a generalilor americani de a ataca Rusia cu bombe cu hidrogen fără a primi riposta se combină într-o catastrofă neaşteptată.

“Piesă” nu este (tehnic vorbind) literatură ştiinţifico-fantastică, ci mai degrabă realism magic. Aparent, este o scrisoare a unui ateu care îşi aminteşte evenimente precum discutarea teoriei Big Bang contra creaţionismului biblic cu un bătrîn în autobuz, sau Versetele satanice ale lui Salman Rushdie contra Coranului cu un tînăr student musulman. Totuşi, scrisoarea se dovedeşte a fi o rămăşiţă recuperată de la locul unui accident aviatic, iar cititorii ajung să se întrebe dacă subtextul nu indică un univers guvernat de Dumnezeu în care fiecărui individ i se dă o şansă de mîntuire. Pe de altă parte, faptul că Iain M. Banks este un ateu auto-declarat îi adaugă încă un nivel de ironie textului.

“Nivelul tehnologiei” acoperă jumătate dintre paginile volumului şi este de departe povestea cea mai complexă şi mai captivantă. Este o nuvelă memorabilă pentru că examinează Pămîntul în 1977 din perspectiva Culturii. Pentru ei, pămîntenii sînt nişte iresponsabili incorigibili.

Pe scurt, la o sută de ani după evenimentele din intriga nuvelei, o femeie din Cultură, Diziet Sma, relatează cum Unitatea de Contact General Arbitrary a studiat Pămîntul cu sateliţi, drone şi chiar cu agenţi umani trimişi la suprafaţă. Unul dintre ei, Dervley Linter, decide să rămînă pe Pămînt şi să trăiască precum băştinaşii. Diziet îl vizitează la Paris, apoi în Oslo, în cele din urmă la New York, şi încearcă să-l convingă să renunţe la idee.

Între timp, la bordul navei Arbitrary, au loc dezbateri aprinse dacă oamenii de pe Pămînt ar trebui contactaţi, împiedicaţi să se distrugă unii pe alţii cu arme nucleare, lăsaţi de capul lor sau pur şi simplu exterminaţi cu o mică gaură neagră.

Într-o alee dosnică din New York, Dervley Linter este ucis sub ochii lui Diziet. Mai tîrziu, Minţile de la bordul navelor Culturii din vecinătate decid că pămîntenii nu ar trebui contactaţi. Nava Arbitrary îşi adună agenţii şi dispozitivele şi pleacă. Diziet scrie povestea, iar drona care traduce textul, Skaffen-Amtiskaw, adaugă titluri pentru secţiuni (toate fiind nume de Unităţi pentru Contact General), note de subsol şi o postfaţă proprie.

“Nivelul tehnologiei” echilibrează minunat nişte comentarii amare asupra modului în care oamenii abuzează de ecosistem şi risipesc resursele materiale cu unele referinţe amuzante la cultura populară. Personajele din Cultură sînt fascinate nu numai de religiile şi lucrările literare ale pămîntenilor, ci şi de pelicule cinematografice precum Întîlniri de gradul trei. Un personaj, Li, se costumează precum căpitanul Kirk şi, cînd ţine un discurs într-o seară, merge încă şi mai departe:

“În mîna dreaptă ţinea o sabie de lumină din Războiul stelelor. Fireşte, nava îi făcuse una adevărată.”

În acelaşi spirit, Mintea navei face o farsă:

“Tot cît fusesem plecată, nava trimisese o cerere pe o carte poştală la Serviciul Mondial de la BBC cerînd ‘“Ciudăţenia spaţială” a domnului David Bowie pentru nava de nădejde Arbitrary şi toţi cei care navighează la bordul ei.’ (Asta de la o maşinărie care putea inunda întregul spectru electro-magnetic al Pămîntului cu indiferent ce naiba ar fi vrut de undeva de dincolo de Betelgeuse.) Melodia cerută nu fusese difuzată. Nava credea că situaţia asta era absolut comică.”

Astfel de episoade amuzante contrabalansează elemente precum vizita lui Diziet Sma la Memorialul Deportării din Paris, clădirile bîntuite, pe jumătate pustii, mutilate din Berlinul afectat de Războiul Rece sau sărăcia şi degradarea celor fără adăpost de pe străzile din Manhattan. Şi, dincolo de referirile culturale şi de descrierile realiste, Iain M. Banks subliniază un aspect esenţial: Dacă noi, oamenii de pe Pămînt, nu ne rezolvăm propriile probleme, nimeni nu le va rezolva pentru noi.

Textul final, “Scrijelire”, nu este o povestire propriu-zisă, ci mai degrabă un colaj de fragmente textuale similar cu cele din secţiunile “Jurnal de actualităţi” din trilogia S.U.A. de John Dos Passos. Pretinde că tratează despre prezentul şi viitorul lui Homo sapiens sub forma conţinutului unui album contemporan de muzică pop. Ca o critică implicită a spălării la creier la care ne supune industria muzicii pop, Iain M. Banks sacrifică semnificaţia de dragul ritmului şi aliteraţiei, repetă platitudini pînă cînd acestea nu mai au nici un sens şi expune obsesia culturii contemporane occidentale pentru materialism şi satisfacţii imediate.

Şi, dat fiind că agenta Culturii Diziet Sma şi drona Skaffen-Amtiskaw se dovediseră a fi personaje atît de interesante, Iain M. Banks le-a implicat într-o altă intrigă în următarea lui carte, Use of Weapons (1990).

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică elegantă a volumului The State of the Art. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Iain M. Banks - 'The Player of Games' (1988)

La sfîrşitul anului 2005 am citit cîteva cărţi destul de plictisitoare. Ca remediu, m-am întors la seria Culturii de Iain M. Banks şi am citit 'The Player of Games'. S-a dovedit a fi agreabilă şi captivantă.

La aproape şapte sute de ani după Războiul Idiran, un celebru jucător numit Jernau Morat Gurgeh este supus unui şantaj şi determinat prin viclenie să meargă într-o misiune în Imperiul Azad din Norul Mic al lui Magellan.

Imperiul este ţinut laolaltă cu ajutorul unui joc, Azad (adică „sistem”), care determină cine va ocupa ce poziţie în societate, de la funcţionari umili şi subofiţeri la miniştri şi la împăratul însuşi.

Gurgeh învaţă limba imperiului (eahica), manierele şi jocul, se adaptează destul de bine, cîştigă o serie de jocuri şi sfîrşeşte prin a juca împotriva Împăratului-Regent, Nicosar. În final, Nicosar este hotărît să extermine publicul care fusese martor la înfrîngerea sa şi să-l ucidă pe Gurgeh, dar (din cauza cîmpului de protecţie al unei drone) se ucide pe sine accidental şi, dat fiind că jocul este discreditat, Imperiul Azad se destramă.

Gurgeh se întoarce pe Orbitalul său natal, Chiark, şi le spune povestea prietenilor săi.

Prin comparaţie cu predecesorul său, 'The Player of Games' este mai compact şi cu o intrigă mai bine structurată. De asemenea, îi face pe cititori să înţeleagă în ce măsură fiinţele umane din Cultură sînt pioni mutaţi de ici-colo de către Minţi (sau Inteligenţe Artificiale, dacă preferaţi).

Într-un episod timpuriu, Gurgeh este frustrat în dorinţa de a avea o relaţie cu o tînără, Yay Meristinoux. Ca urmare, călătoreşte la o universitate din apropiere, iar pe drum, într-un joc, este acuzat că a trişat.

Acest incident, la rîndul său, îl face pe protagonist să dorească să cîştige un alt joc, în faţa unui public numerous, împotriva unei oponente sclipitoare, Olz Hap. În timpul unei pauze, Gurgeh este ispitit să trişeze, fie doar puţin, de către o dronă enervantă, Mawhrin-Skel, iar mai tîrziu drone îl şantajează, ceea ce îl determină să călătorească în Imperiul Azad.

Pe măsură ce Gurgeh joacă împotriva a diverşi oponenţi, în jocuri de importanţă crescîndă, drona care îl însoţeşte, Flere-Imsaho, dezvăluie din ce în ce mai mult despre societatea azadă pe de o parte şi despre planurile Circumstanţelor Speciale în legătură cu ea pe de altă parte.

La finalul cărţii, nimic nu mai este chiar cum păruse. Nava Culturii care îl transportase pe Gurgeh, presupus demilitarizată, se dovedeşte a fi fost înarmată. Ambasadorul desfrînat al Culturii se dovedeşte a fi fost un mercenar CS. Flere-Imsaho se dovedete a fi nu o dronă-bibliotecară, ci una de la Circumstanţe Speciale, dotată cu armă laser în raze X şi cu cîmpuri de forţă protectoare. Pînă şi vocea naratorială se dovedeşte a-i aparţine.

Jocul Azad final de asemenea aduce dezvăluiri în ceea ce îi priveşte pe antagonist şi pe protagonist.Pe parcursul ascensiunii sale meteorice, Gurgeh înfruntă un număr de ameninţări. Şantaj, mutilare, mită şi tentative de asasinat sînt folosite pentru a-l determina fie să abandoneze, fie să accepte înfrîngerea în joc. Această abordare brutală, tipică pentru societatea azadă, culminează cu stilul de joc al împăratului Nicosar. Este nemilos, nu atît îşi înfrînge oponenţii în joc cît îi zdrobeşte, iar cînd îşi dă seama că e pe cale să piardă în faţa lui Gurgeh, trece la violenţă fizică.

Această opţiune este încurajată de faptul că societatea azadă are trei sexe. Masculii sînt folosiţi ca soldaţi sau servitori. Femeile sînt oropsite, aproape ca nişte sclave. Apecşii concentrează toată puterea în societate, cu un monopol de facto asupra educaţiei superioare, economiei, administraţiei, politicii, sistemului juridic şi a celui militar. Cînd se află în faţa unui adversar de sex masculin, apexul Nicosar se simte liber să îl dispreţuiască şi chiar să încalce regulile jocului, trecînd de la competiţia intelectuală la agresiunea fizică.
Protagonistul, pe de altă parte, se dovedeşte a fi atît de adaptabil încît aproape îşi uită identitatea. La un moment crucial al intrigii, drona Flere-Imsaho în mod deliberat îl determină să folosească limba marain a Culturii, să vadă mesaje de la prietenii de acasă, să discute cîteva chestiuni ştiinţifice pentru a-l ajuta să îşi amintească faptul că reprezintă Cultura.

În mod ironic, totuşi, odată ce jocul Azad a fost discreditat şi imperiul s-a destrămat, Cultura nu intervine pentru a prelua controlul. Cititorul nu poate să nu se întrebe care este de preferat: ierarhia rigidă bazată pe metode totalitare dinainte de vizita lui Gurgeh sau anarhia fără speranţă şi declinul tehnologic de după plecarea lui?

Dar, după cum am început să suspectez, cărţile din seria Culturii de Iain M. Banks nu oferă răspunsuri uşoare.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Iain M. Banks – "Consider Phlebas" (1987)

Prin 1990, pe vremea cînd împrumutam frecvent cărţi fantastice şi ştiinţifico-fantastice de la Consiliul Britanic, am aflat de existenţa unui scriitor scoţian, Iain M. Banks. Spre sfîrşitul anilor ‘90, Costi Gurgu şi Răzvan Stoica mi-au vorbit despre cîteva dintre cărţile lui. După 2003, cînd am început să predau un curs opţional despre literatura britanică F&SF, am decis că era cazul să le acord mai multă atenţie cărţilor lui Banks. Ca urmare, înainte de Crăciunul anului 2004, prin amabilitatea lui Horia Nicola Ursu, am primit şase romane şi un volum de nuvele care formau aşa-numita serie a Culturii.

În 2005 am parcurs primul roman al seriei, Consider Phlebas („Gîndeşte-te la Phlebas”), al cărui titlu este inspirat de cîteva versuri din Ţara pustie (1922) de T. S. Eliot:
„Gentil sau evreu,
O tu care-ntorci roata şi înspre vînt priveşti,
Gîndeşte-te la Phlebas,
ce-a fost odinioară frumos şi-nalt ca tine.”

Tot despre un călător este vorba şi în romanul lui Banks, după cum veţi vedea:

În galaxia noastră, într-o perioadă cînd pe Pămînt abia se derulează Evul Mediu tîrziu, coexistă numeroase civilizaţii, unele umane, altele nu. O civilizaţie non-umană, numită idirană (care are o organizare teocratică) intră în conflict cu o civilizaţie a simbiozei dintre oameni şi maşini, Cultura.

În mijlocul acestui conflict, o navă a Culturii este distrusă, iar Mintea de la bordul ei se ascunde în tunelurile din Lumea lui Schar, o planetă-sanctuar protejată de civilizaţia Dra’Azon. Idiranii salvează un om pe nume Bora Horza Gobuchul de pe o planetă condusă de gerontocraţi şi-l trimit să recupereze Mintea.

Horza ajunge mai întîi printre aventurieri spaţiali, la bordul navei Clear Air Turbulence, apoi pe un habitat inelar (care seamănă teribil cu Lumea inelară a lui Larry Niven), prizonier al unei secte fanatice, pe urmă asistă la un joc intens mediatizat, iar în cele din urmă, după ce i se substituie căpitanului aventurierilor, conduce echipajul pe Lumea lui Schar, unde găseşte Mintea.

Ca intrigă, Consider Phlebas este un roman picaresc. Structura este îmbogăţită de un prolog, interludii, apendice şi un epilog care le prezintă cititorilor alte planuri ale acţiunii şi informaţii la care protagonistul nu are acces. Interludiile, spre exemplu, se referă la o fetiţă cu intuiţii geniale, Fal ’Ngeestra, care analizează criza şi decide următoarele operaţiuni ale Culturii pentru recuperarea Minţii de pe Lumea lui Schar.

Ceea ce mi se pare interesant este că naratorul urmăreşte în principal acţiunile lui Horza, cu toate că centrul de interes al autorului îl reprezintă Cultura. În această privinţă, Consider Phlebas creează un efect similar cu acela al primului film Star Wars, A New Hope (1977), anume că ni se arată nişte crîmpeie periferice dintr-un univers foarte vast şi complex pe care putem numai să-l bănuim, dar nu să ni-l şi imaginăm în toată splendoarea lui.

Protagonistul Bora Horza Gobuchul, deşi uman, este un Schimbător, adică are capacitatea de a-şi schimba în cîteva zile înfăţişarea, înălţimea, ba chiar să-şi regenereze porţiuni periferice ale corpului. Pe de o parte, ca aptitudini, seamănă cu Dansatorii Faciali din seria Dune de Frank Herbert. Pe de altă parte, ca versatilitate şi atitudinte, aminteşte destul de mult de Abelard Lindsay, protagonistul romanului Schismatrix (1985) de Bruce Sterling.

Din păcate, Horza nu e suficient de convingător ca personaj. Motivele pentru care luptă împotriva Culturii par destul de superficiale – îi antipatizează pentru simbioza cu maşinăriile şi cam atît. Istoria sa personală lipseşte în cea mai mare parte, iar un element destul de important al acesteia (o iubire din tinereţe pentru o Schimbătoare) ne este prezentat foarte tîrziu, strict din considerente funcţionale care ţin de intrigă.

Poate singurul aspect legat de această istorie personală absentă care e folosit într-un mod interesant este o frîntură de frază care îi trece lui Horza prin minte la începutul primului capitol, într-o situaţie-limită. Cele cîteva cuvinte îi revin pe buze în penultimul capitol, cînd protagonistul e în agonie. În apendice, cititorii află că fraza aceea este prima din romanul preferat al Schimbătoarei Kierachell, fosta iubită a lui Horza.

Dar cele două elemente amintite mi se par cam puţin pentru un personaj principal...

Antagonista este Perosteck Balveda, agentă a secţiunii de Circumstanţe Speciale din organizaţia de Contact General a Culturii. Este tipic pentru Cultură să-şi denumească organizaţia militară „Contact General”, iar organizaţia de spionaj „Circumstanţe Speciale”. Balveda, la rîndul ei, dezvoltă o relaţie interesantă cu Horza. Uneori are putere asupra lui, dar îi subminează poziţia într-un mod subtil, mai degrabă decît să-l atace într-un mod violent. Alteori este prizoniera lui, dar nu opune rezistenţă, ci are un comportament docil. În finalul romanului, după ce Horza îi salvează viaţa, Balveda îl scapă la rîndul ei dintr-o situaţie extremă, iar cititorii înţeleg că agenta ar fi putut oricînd să-l ucidă pe protagonist dacă ar fi dorit.

Dar căile Culturii sînt mult mai subtile, după cum ne demonstrează autorul...

Printre personajele secundare se numără Yalson, partenera lui Horza de la bordul navei Clear Air Turbulence, şi căpitanul Kraiklyn, un conducător impulsiv şi iresponsabil care îşi tîrăşte echipajul în aventuri nebuneşti precum jefuirea Templului Luminii sau explorarea unei Meganave abandonate dintr-un habitat inelar. Urmarea directă a acestor decizii nesăbuite este atriţia echipajului. Unii dintre membrii Companiei Libere pier în acţiunile iniţiate de Kraiklyn, alţii preferă să plece mai devreme sau mai tîrziu. Cumva, aventurierii aceştia spaţiali mi-au amintit de Democraţia Minieră Fortuna, „naţiunea” de paisprezece personaje din Schismatrix de Bruce Sterling.

Alte personaje memorabile sînt din rasa războinică a idiranilor, fiinţe tripede enorme care la maturitate devin asexuate. Paradoxal, naratorul le denumeşte „he”, păstrînd pronumele neutru „it” pentru maşinării precum drona Unaha-Closp sau creaturi precum Minţile care guvernează navele şi habitatele Culturii. Dintre idirani, în marea majoritate xenofobi şi fanatici religioşi, se detaşează Querl Xoralundra, conducătorul navei The Hand of God 137 şi cel care îi încredinţează misiunea lui Horza. Xoralundra iese în evidenţă prin toleranţă, prin decizii raţionale şi prin cooperarea cu indivizi din alte specii.

Ceea ce mi se pare demn de subliniat este ironia intrigii. Cel mai memorabil caz este că Horza, duşman declarat al Culturii, o ajută fără să vrea pe agenta Balveda să găsească şi să recupereze Mintea pierdută, care ar fi putut fi folosită de inamici.

Idiranii, pe de altă parte, prin intoleranţa şi brutalitatea cu care îi tratează pe cei cîţiva Schimbători găsiţi pe Lumea lui Schar, îl înstrăinează fără să-şi dea seama pe aliatul Horza, care le-ar fi putut aduce un serviciu imens.

Tot ca o ironie, călătoria epuizantă a idiranilor pe suprafaţa îngheţată a Lumii lui Schar nu îi face mai empatici şi mai înţelegători faţă de localnici (cum e cazul protagonistului Genly Ai din romanul Mîna stîngă a întunericului de Ursula K. Le Guin) ci mai cruzi şi mai neiertători.

Pe ansamblu, Consider Phlebas este o dovadă că genul space opera a ajuns la maturitate şi că, în mîinile unui autor inteligent, printre nave uriaşe, habitate colosale şi războaie la scară galactică, e loc şi pentru puţină ironie şi intertextualitate.

Ediţia britanică a romanului poate fi procurată de la importatorii mei preferati de carte, Nautilus, la adresa http://nautilus.ro/, iar ediţia română (în traducerea Roxanei Brînceanu) a fost publicată la începutul lunii decembrie 2007 în colecţia Nautilus a Editurii Nemira, sub îngrijirea lui Mihai Dan Pavelescu, şi poate fi achiziţionată la adresa http://www.nemira.ro/colectie2.asp?id=14 .

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)