Dian Hanson, "Masterpieces of Fantasy Art" (2023)

Imagine preluată de pe situl Carturesti.ro

În ultima zi a lunii iulie 2023, prin amabilitatea unui vechi prieten, am aflat că, la librăria Cărturești, era disponibil un album de artă fantastică. Am achiziționat un exemplar din Masterpieces of Fantasy Art, editura Taschen, Köln, 2023), volum coordonat de Dian Hanson. L-am parcurs în opt zile.

Și iată ce am aflat:

 

Introducerea, "My Fantasy Life", îi aparține artistului peruviano-american Boris Vallejo și tratează despre începutul carierei acestui artist de excepție, respectiv despre efectul formator pe care l-au avut asupra lui lucrările altor artiști fantasy.

Secțiunea "Fantasy: Then, Now and Always" de Dian Hanson prezintă succint dezvoltarea picturii fantastice din Renaștere și până în prezent în domeniul artelor frumoase.

Tot Dian Hanson, în capitolul următor, tratează despre originile artei fantastice moderne, pe filiera literaturii pentru copii de la finalul secolului al XIX-lea și a literaturii de consum din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Doamna Hanson explorează, în "Fantasy or Sci-Fi", diferențele dinstre fantastic și științifico-fantastic în literatură, dar, cu precădere, în artele grafice.

Apoi, în "New World, New Wave", Dian Hanson arată cum, în perioada postbelică, arta fantastică s-a dezvoltat datorită popularității cărților de buzunar.

Secțiunea următoare îi este dedicată doamnei Julie Bell, pictoriță și culturistă americană, care, de la finalul anilor 1980, are o îndelungată colaborare cu Boris Vallejo.

Un alt capitol, scris de către Zak Smith, prezintă opera artistului francez Philippe Druillet, implicat în publicarea revistei Métal Hurlant și în crearea editurii Les Humanoïdes associés.

Dian Hanson tratează apoi despre pictorul american Frank Frazetta, cel care, prin lucrările sale, a exercitat o influență imensă asupra artei fantastice moderne.

Secțiunea următoare, în schimb, se ocupă de viața și opera artistului elvețian H. R. Giger, un suprarealist cu viziuni biomecanice angoasante și tulburătoare. Între altele, Giger a colaborat la munca de concepție a unor pelicule precum Alien (1979), Specii (1995) și Prometheus (2012).

Un alt capitol le este dedicat gemenilor americani Tim și Greg Hildebrandt, artiști care, împreună și separat, au avut o carieră de succes ca ilustratori de carte. Lucrările lor feerice contrastează plăcut cu imaginile macabre din secțiunea precedentă.

Secțiunea următoare tratează despre viața și opera artistului american Jeffrey Jones, despre care mărturisesc că nu auzisem până recent, însă ale cărui lucrări m-au impresionat.

Zak Smith îl prezintă apoi pe artistul britanic Rodney Matthews, care are o dublă carieră - percuționist în formații rock și artist grafic. Lucrările acestuia au un caracter special, inconfundabil, și au fost reproduse pe coperte de cărți fantasy și pe mape de discuri LP.

Dian Hanson tratează pe larg despre opera artistului francez Jean Giraud, cunoscut sub pseudonimul Moebius. Acesta, împreună cu vecinul și prietenul său Philippe Druillet, s-a implicat în realizarea revistei Métal Hurlant și în lansarea editurii Les Humanoïdes associés. De asemenea, Moebius a contribuit la munca de concepție a unor pelicule precum Alien (1979) și Al cincilea element (1995).

Am fost plăcut surprins de lucrările din secțiunea următoare, create de către actrița americană Rowena Morrill, și încântat de imaginile dintr-un capitol dedicat pictorului spaniol Sanjulian, un artist de formație clasicistă.

Zak Smith tratează apoi despre viața și opera pictorului peruviano-american Boris Vallejo - soțul și colaboratorul doamnei Julie Bell. În domeniul artei fantastice, opera acestui artist are foarte puțini rivali.

Ultimul capitol, scris de către Dian Hanson, îi este dedicat artistului american Michael Whelan, ale cărui lucrări impresionează prin viziunea uneori onirică și prin detaliile fotorealiste. Fanii l-au răsplătit în repetate rânduri cu Premiul Hugo pentru imagini care ilustrează edițiile americane ale unor romane SF de referință.

  

Masterpieces of Fantasy Art (2023) a venit ca o supracompensare târzie pentru un alt album de la Taschen, cu același titlu, apărut în 1989 sub îngrijirea lui Eckart Sackmann. Acela a fost disponibil la Librăria Noi de la Sala Dalles, la începutul anilor 1990, însă prețul era prohibitiv. Dar, dacă albumul din 1989 avea doar 76 de pagini, cel din 2023 are 512.

Masterpieces of Fantasy Art, în ediția de lux din 2020, a marcat patru decenii de existență a editurii Taschen. Și ediția din 2023, apărută în format ceva mai mic, impresionează prin calitatea formei și a conținutului: copertă color lăcuită, în policromie; titlu embosat, în litere metalice; conținut color și (ocazional) alb-negru, imprimat pe coală cretată; hârtie de lux; tehnoredactare impecabilă; mii de ilustrații reproduse în detaliu; fascicule cusute, nu lipite la cotor; pliu de hârtie care învelește și protejează filele; coperta I - ilustrație de Frank Frazetta; coperta a IV-a - ilustrație de Moebius; text în engleză, germană și franceză. (Un aspect relevant este că albumul a fost imprimat în Bosnia-Herțegovina.) Pe scurt, o piesă de colecție bibliofilă. (Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Pe de altă parte, Masterpieces of Fantasy Art invită întrebarea: Pe când volumul al doilea? Căci, pe lângă cei treisprezece artiști ale căror lucrări sunt reproduse selectiv în acest volum, m-aș putea gândi cu ușurință la o duzină de artiști grafici meritorii, demni de a fi incluși într-un proiect editorial de asemenea anvergură. Polonezul Wojciech Siudmak, ale cărui picturi suprarealiste au ilustrat sute de volume din colecția science fiction de la editura franceză Presses Pocket, coordonată de către regretatul profesor universitar Jacques Goimard. Britanicii Roger Dean, Simon Bisley, Tim White și Alan Lee. Spaniolul Luis Royo, despre care editorul revistei americane Heavy Metal remarca, în glumă, că și dacă ar ilustra coperta fiecărei ediții a acestei publicații, tot ar fi prea puțin. Canadianul John Howe. Francezul Philippe Cazamayou, mai cunoscut sub pseudonimul Caza. Românul Tudor Popa, care, de-a lungul a trei decenii, a ilustrat copertele a sute de volume fantastice și S.F. într-o manieră impresionantă și versatilă. Americanul Joe Benitez, creatorul seriei Lady Mechanika. Italianul Mario Alberti. Și, desigur, belgianul vizionar care ne-a dăruit orașele obscure, pământurile găunoase și o mulțime de alte tărâmuri fabuloase, domnul baron François Schuiten.

Am să păstrez Masterpieces of Fantasy Art la loc de cinste în colecția mea - și țin să îi mulțumesc și pe această cale bunului meu prieten pentru că m-a informat cu privire la disponibilitatea acestui album. Dar, cum pofta vine... citind, poate că aș face bine să reiau câteva albume de Luis Royo, Moebius, Roger Dean și Mario Alberti și să le prezint aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Stephen Hunt, "Jack Cloudie" (2011)

În noiembrie 2012, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, am achiziţionat un exemplar dintr-un roman de Stephen Hunt, Jack Cloudie (Colecţia Harper Voyager, Editura Harper Collins, Londra, 2012). De parcurs, am ajuns să îl parcurg abia în octombrie 2015. (Prea multe cărţi, prea puţin timp.) Şi iată ce am aflat:

Jack Cloudie este al cincilea roman din Seria Jackeliană, o saga steampunk fantasy începută cu The Court of the Air. Spre deosebire de romane anterioare, precum The Rise of the Iron Moon sau Secrets of the Fire Sea, Jack Cloudie este uşor de citit pentru că nu are decât două planuri narative.

Unul dintre planuri urmăreşte aventurile adolescentului Jack Keats din Regatul Şacalilor. Acesta ajunge cu părinţii şi fraţii în închisoarea datornicilor, rămâne orfan, se asociază cu o bandă de infractori minori, organizează o spargere la Banca Lords, apoi e prins, judecat, condamnat la moarte şi salvat de un comandant de aeronavă, care îl ia ca ucenic la bordul dirijabilului Potârnichea de Fier.

Al doilea plan narativ prezintă peripeţiile adolescentului Omar ibn Barir, un sclav din Cassarabia care află că este fiul nelegitim al stăpânului său, îşi pierde familia în urma unui conflict între nişte facţiuni religioase, după care ajunge să se înscrie în garda Califului Etern - trupe de elită care călăresc balauri.

După cum probabil v-aţi dat seama, romanul oferă două poveşti de tip young adult pe tema trecerii de la inocenţă la experienţă. Cam ca în Starman Jones de Robert A. Heinlein, Jack Keats îşi face ucenicia la bordul aeronavei, sub îndrumarea unui personaj vârstnic şi experimentat (comandorul Jared Black sub acoperire), trece prin încercări majore şi devine comandantul navei atunci când cel oficial piere.

Omar, la rândul său, caută să o salveze pe adolescenta de care e îndrăgostit, descoperă un complot la nivel înalt şi ajută la dejucarea unei lovituri de stat.

De altfel, Stephen Hunt a îmbinat cu multă eleganţă trei elemente esenţiale ale romanului - respectiv caracterizarea, intriga şi fundalul.

Astfel, cele două personaje principale atrag de la bun început simpatia cititorilor. Pe de o parte, ambii protagonişti sunt dezavantajaţi social şi economic, iar situaţia lor se agravează considerabil în primele capitole ale cărţii.

Pe de altă parte, Jack şi Omar au un număr de calităţi, iar îndrumarea oferită de câte un personaj-mentor îi ajută să se dezvolte şi să capete încredere în ei înşişi.

Intriga romanului e construită alert, cu numeroase lovituri de teatru şi răsturnări de situaţii. În buna tradiţie a literaturii de aventuri, autorul a inclus jafuri bancare, bătălii aeriene, dueluri, comploturi şi misiuni ale unor agenţi secreţi.

Pe lângă evenimentele spectaculoase din intrigă, alternarea rapidă a episoadelor din cele două planuri narative ajută şi ea la creşterea suspansului - şi merită menţionat că autorul este expert în plasarea de cârlige narative la finalul fiecărei scene.

Nu în ultimul rând, aş aminti faptul că Jack Cloudie extinde şi nuanţează lumea imaginară din Seria Jackeliană. Dacă, în romanele anterioare, Cassarabia fusese doar menţionată în trecere, de această dată Stephen Hunt ne prezintă pe îndelete o societate ce îmbină fundamentalismul religios şi ingineria genetică - de la Califul Etern, ce îşi transmite mintea de la o generaţie de clone la următoarea, până la felurite creaturi bizare ivite din laboratoarele cassarabe.

Şi, cum Jack Cloudie nu e doar fantasy, ci şi steampunk, nu m-am mirat deloc când am aflat că în motoarele analitice ale Potârnichei de Fier bântuie o inteligenţă artificială, iar Jack Keats e cel capabil să o contacteze şi să o convingă să coopereze cu echipajul aeronavei.

Pe ansamblu, Jack Cloudie reprezintă atât o adăugire valoroasă la Seria Jackeliană cât şi un roman de sine-stătător foarte bine realizat. Vi-l recomand cu căldură şi dumneavoastră. (Puteţi comanda un exemplar aici.) În ceea ce mă priveşte, cu siguranţă că voi citi şi următorul roman din serie, From the Deep of the Dark. Însă despre acela vom discuta cu altă ocazie...

Michael Haulică (redactor-şef), "Argos Science Fiction & Fantasy nr. 1" (aprilie 2013)

În această dimineaţă am remarcat că a apărut o nouă revistă dedicată literaturii SF şi fantastice. Se intitulează Argos Science Fiction & Fantasy şi apare sub egida Editurii Texarom, îngrijită de Bogdan Bucheru şi Kelly Bucheru, respectiv a Editurii Media-Tech, deţinută de Dan Doboş. În ediţia electronică a primului număr, redactorul-şef Michael Haulică semnează editorialul intitulat "Cariera de scriitor". În cuprins apare un interviu cu Dan Lungu (realizat de Dan Doboş) alături de povestirea "Edana Rose" - o operă spaţială din seria Ermengaarde de Oliviu Crâznic. Sumarul ediţiei online este completat cu două recenzii de carte: "Poveşti scrise dintr-un castel înalt" de Tudor Ciocârlie (o prezentare a volumului A doua venire de Marian Truţă) şi "Un debut... 'heroic'" de Oliviu Crâznic (o cronică a romanului Taxidermie de Narcisa Stoica).

Cuprinsul acestui prim număr online anunţă alte proze scurte, fragmente de roman şi articole fie exclusiv pentru ediţia digitală ("Fuga" de Liviu Radu, "Himera" de Narcisa Stoica, "Un zîmbet de milioane" de Ioana Vişan), fie online în a doua jumătate a lunii martie ("Atavic" de Liviu Sururgiu, "Julieta, Romeo şi ochelarii de realitate amplificată" de Dan Doboş, respectiv "Un francez la paralela 45" de Michael Haulică). Vă invit să vizitaţi şi dumneavoastră site-ul acestei noi publicaţii, iar editorilor şi membrilor colectivului de redacţie le urez să aibă mulţi cititori şi multe apariţii ale revistei Argos.

Cum ritmul apariţiilor de noi articole online în această publicaţie va fi destul de mare, am adăugat pe lista de bloguri şi reviste virtuale de la Ţesătorul un link permanent la noua revistă. În final, îi mulţumesc pe această cale domnului redactor-şef Michael Haulică pentru permisiunea de a reproduce aici sigla revistei Argos.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Terry Pratchett, "Snuff" (2011)

În noiembrie 2011, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg cel mai recent roman al lui Sir Terry Pratchett, Snuff (Doubleday, New York, 2011). L-am citit în cinci zile, plăcut impresionat de calitatea lui. Şi iată ce am aflat:

De această dată, comandantul Samuel Vimes merge împreună cu soţia, Lady Sybil, şi cu fiul lor în vacanţă la ţară, la conacul moştenit de distinsa doamnă. Din păcate, pe lângă lucrurile obişnuite pentru Lady Sybil (partide de ceai, vizite la vecini aristocratici) se întâmplă şi lucruri obişnuite pentru Sam Vimes (crime, răpiri). Ca urmare, protagonistul îşi extinde jurisdicţia în zona rurală a Comitatelor şi anchetează uciderea bestială a unui spiriduş. Intriga duce la descoperirea unei reţele de traficanţi de sclavi, la o urmărire spectaculoasă pe fluviul Old Treacherous şi la prinderea vinovaţilor, datorită eforturilor eroice ale lui Vimes, dar şi la o recunoaştere a spiriduşilor ca fiinţe inteligente, cu drepturi cetăţeneşti, mulţumită relaţiilor la vârf şi abilităţii diplomatice de care dispune Lady Sybil.

Ca şi Unseen Academicals, Snuff readuce în paginile sale umorul autorului Terry Pratchett, începând chiar cu titlul care face o dublă referire la tutunul de prizat şi la prezentarea mediatică a crimelor sângeroase. Printre altele, romanul conţine o şarjă savuroasă la adresa literaturii romanţioase (da, domnişoară Jane Austen, despre dumneavoastră este vorba), precum şi trimiteri satirice la literatura contemporană pentru copii. Tot asemenea romanului precedent din serie, în subtext, Snuff tratează despre rasism, intoleranţă, segregare şi pledează pentru toleranţă, includere şi egalitate în drepturi. Scenele în care spiriduşii care trăiesc în teroare şi în sărăcie extremă dovedesc a avea talente nebănuite sunt impresionante şi memorabile. De asemenea, Snuff conţine unele apariţii episodice ale unor personaje îndrăgite ale seriei, precum Lord Vetinari, patricianul oraşului Ankh-Morpork, căpitanul Carrot şi iubita lui, Angua von Überwald, sergentul Fred Colon şi caporalul Nobby Nobbs sau William de Worde, redactorul şef de la "The Ankh-Morpork Times". (Spre surprinderea mea, nu a apărut deloc un personaj înalt şi descărnat, îmbrăcat în pelerină neagră, dar asta e altă poveste.)

Din păcate, poate în mai mare măsură decât alte romane plasate în Lumea Disc, Snuff conţine indicii frecvente că autorul a ajuns într-un impas al existenţei, cauzat de maladia netratabilă cu care a fost diagnosticat în urmă cu câţiva ani, şi că opţiunile care i-au rămas lui Sir Terence Pratchett sunt extrem de puţine şi extrem de neplăcute, fără excepţie. Întunericul, moartea şi disperarea i se ivesc adesea în cale protagonistului, însă Sam Vimes - ca şi creatorul său, care, dacă nu mai poate scrie, nici dactilografia, dictează, dar nu abandonează - nu se dă bătut şi duce lucrurile la bun sfârşit. Nu pot decât să îmi exprim recunoştinţa faţă de autor pentru că, în ciuda dificultăţilor grave cu care se  confruntă, ne-a oferit încă un roman din seria Lumii Disc.

Terry Pratchett, "Going Postal" (2004)

A fost odată...

A fost odată un tînăr care a citit o carte cartonată de la Consiliul Britanic (Reaper Man), s-a amuzat copios, apoi a aflat că mai erau şi altele în aceeaşi serie.

A fost odată un om (mai puţin tînăr) care a citit pe apucate cărţi Discworld, luîndu-le cu împrumut de la prieteni.

A fost odată un om (de-acum tînăr mai mult prin convenţie) care n-a rezistat şi şi-a cumpărat colecţia completă Discworld şi a umplut cu ea un raft. Apoi, treptat, încă unul.

A fost odată un om (aflat la graniţa vîrstei a doua) care a trăit o experienţă pe care n-ar fi crezut-o posibilă vreodată: abandonarea lecturii unei cărţi de Terry Pratchett (Monstrous Regiment). Pe urmă, a încă uneia (The Wee Free Men).

A fost odată (acum vreo cinci ani) un om care s-a perpelit mai multe luni pe lîngă următoarea carte din serie, Going Postal (Corgi Books, Londra, 2005). În cele din urmă, a cumpărat-o de la importatorii săi preferaţi, din librăria Nautilus, şi a ajuns să vă relateze despre ea:

Going Postal este un roman de sine stătător, mai degrabă decît parte dintr-o subserie. În această privinţă, dacă unele romane despre Lumea Disc sînt unite în subserii de un personaj (Moartea sau Rincewind, spre exemplu) sau de un grup de personaje (vrăjitoarele, magii de la Universitatea Nevăzută, Paza Oraşului), altele au în comun ideea instituirii unui serviciu sau a unei organizaţii. Astfel, Moving Pictures a urmărit ascensiunea şi decăderea meteorică a cinematografiei în Lumea Disc, Soul Music - apariţia muzicii rock, iar The Truth - instituirea presei.

Going Postal se ocupă de revigorarea sistemului poştal în condiţiile în care Lumea Disc are o reţea de semafoare pentru transmiterea rapidă a mesajelor. Dat fiind că investitori hrăpăreţi au acaparat reţeaua şi o exploatează fără milă, Lord Vetinari, patricianul metropolei Ankh Morpork, îl sileşte pe escrocul Moist Von Lipwig să repună în funcţiune oficiul poştal şi să livreze scrisori. Iar, cum Moist este creativ şi dornic să o cucerească pe Adora Bell Dearheart, iniţiative precum introducerea timbrelor poştale şi gesturile spectaculoase îl aduc mereu pe prima pagină a ziarelor, ceea ce atrage invidia concurenţilor şi necazurile. De aici pînă la incendii, capcane, conspiraţii nu mai e decît un pas...

Cumva, romanul lasă impresia că a fost făcut după reţetă. Aproape că mi-l imaginez pe Terry Pratchett cu tastatura sa din Wiltshire (îndărătul căreia a afirmat că trăieşte) verificînd o listuţă înainte să trimită romanul la editură:

Apariţii ale lordului Vetinari... Bifat.

Apariţie a rectorului Ridcully, însoţit de Stibbons... Bifat.

Apariţie episodică a Morţii... Bifat.

Apariţie a comandantului Sam Vimes şi a căpitanului Carrot... Bifat.

Apariţie episodică a lui Lu-Tze, călugărul-măturător-călător prin timp... Bifat.

Apariţii ale ziaristei Sacharissa Cripslock şi ale fotografului-vampir Otto Chrieck... Bifat.

Menţionare a doamnei Margolotta din Uberwald... Bifat.

Menţionare a regelui din Lancre... Bifat.

Apariţie a bibliotecarului-urangutan... Bifat.

Menţionare a calculatorului cu furnici HEX... Bifat.

Vizită la Toba Dreasă... Bifat.

Sau, dacă preferaţi:

Pirotehnie... Bifat.

Peste 400 de pagini... Bifat.

Personaj feminin corect din punct de vedere politic, îmbrăcat după standarde feministe, dar atrăgător pentru personajul principal masculin (nu uitaţi că în literatura fantasy se poate chiar orice)... Bifat.

Final emoţionant... Bifat.

Discursuri de centru-stînga... Bifat.

Iar cititorii, la rîndul lor, alcătuiesc o listă pe parcursul lecturii:

Rincewind... Lipsă.

Cufărul cu picioare... Lipsă.

Cohen Barbarul... Lipsă. (Da, ştiu. Cohen a pierit în misiune într-un volum anterior, The Last Hero, dar îi simt lipsa.)

Granny Weatherwax... Lipsă.

Nanny Ogg... Lipsă.

Susan Sto Helit... Lipsă.

Moartea... Numai o pagină.

Ceilalţi trei Călăreţi ai Apocalipsei... (Apoca)lipsă.

Moartea Şoarecilor... Lipsă.

Mai grav şi mai întristător decît cele de mai sus este însă că Terry Pratchett, după ce a trecut de o anume vîrstă, a căzut, precum Robert A. Heinlein în ultimele decenii de viaţă, în patima predicării. Dacă în Small Gods i-a impresionat pe cititori cu chestiuni precum revelaţia individuală şi religia instituţionalizată, în Going Postal se vede limpede că Terry Pratchett duce o bătălie de cuvinte împotriva unui duşman practic imposibil de biruit. Mijloacele de comunicare electronice, în frunte cu jocurile video, Internetul şi televiziunea prin cablu, îndepărtează copiii şi tinerii de lectura cărţilor tipărite (inclusiv a celor din seria Discworld). Nu întîmplător, conflictul romanului Going Postal opune cuvintele scrise de mînă pe hîrtie celor trimise "cu viteza luminii", scrisorile vechi codurilor noi, factorii poştali investitorilor care au acaparat reţeaua. Şi, pentru că e o fantezie (mai exact, fantezia lui Terry Pratchett), cuvintele scrise pe hîrtie cîştigă, iar investitorii hrăpăreţi sînt anchetaţi şi închişi.

Fireşte, fantezia aceasta nu va inversa tendinţa culturală care aruncă noile generaţii pradă mijloacelor de comunicare electronice, iar predicile din ce în ce mai insistente strecurate de Terry Pratchett în cărţile sale în ultimii cincisprezece ani au început să-i obosească pe cititori, oricît de îndreptăţite şi de întemeiate ar fi. Din acest punct de vedere, Going Postal confirmă că autorul a trecut într-o epocă de argint a carierei sale - prolifică, dar mai puţin creativă, moderată, dar nu tocmai fermecătoare.

Şi, din păcate, insuficient de amuzantă...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, 'The Amazing Maurice and His Educated Rodents' (2001)

Prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat cu cîţiva ani în urmă un exemplar din ediţia de buzunar a romanului The Amazing Maurice and His Educated Rodents (Corgi Books, Londra, 2002) de Terry Pratchett. De parcurs, l-am parcurs abia în decembrie 2010, mai mult din nostalgie faţă de Lumea Disc în care mi-am petrecut atîţia ani. Şi am descoperit cu uimire şi încîntare că, şi cînd scrie pentru copii, Sir Terence este tot Sir Terence. Căci povestea lui Maurice şi a rozătoarelor sale educate este cît se poate de captivantă.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Imaginaţi-vă că, în urma depozitării neglijente a deşeurilor magice de la Universitatea Nevăzută, un grup de şobolani se infectează cu inteligenţă şi cu limbaj articulat, pînă într-atît încît capătă acces la citit şi scris (pictograme). Imaginaţi-vă că, în urma uciderii şi devorării unui şobolan inteligent, un motan obişnuit, Maurice, capătă la rîndul său limbaj articulat şi inteligenţă. Imaginaţi-vă că, în urma lecturii unor basme despre cîntăreţul din fluier care a scăpat un orăşel de şobolani, Maurice recrutează un băiat din Ghilda Muzicienilor şi, împreună cu grupul de şobolani, începe să pună în scenă schema invaziei şi salvării miraculoase pentru a profita de naivitatea locuitorilor din orăşelele de provincie.

Imaginaţi-vă că, într-un orăşel din Überwald, schema lor se împiedică de una mai rafinată, a unor angajaţi de la deratizare care, sub pretextul că şobolanii fură mîncarea, îi lasă pe concetăţenii lor înfometaţi şi fac speculă cu alimentele dosite. Iar cînd în oraş apare o armată de şobolani condusă de o minte diabolică, sau un cîntăreţ din fluier dotat cu un flaut magic şi cu nişte tarife scandaloase, Maurice şi prietenii săi rozători ajung în situaţii de viaţă şi de moarte.

(Desigur, personajul meu preferat din Lumea Disc are o scurtă apariţie şi aici, Dar, cum acesta este un roman pentru copii, iar pisicile au nouă vieţi, Moartea spune replici de genul: "NU TE-AM MAI VĂZUT ÎN ULTIMUL TIMP, MAURICE.")

Dacă în romanele despre Lumea Disc destinate adulţilor Sir Terry Pratchett face referiri intertextuale la Macbeth, la Divina Comedie, la Faust şi la Odiseea, ca să dau numai cîteva exemple, aici face trimiteri la basmele fraţilor Grimm şi la cărţile ilustrate pentru copii. Însă, la fel ca în romanele "celelalte" ale seriei, Sir Terry Pratchett obţine efecte savuroase din contrastul între ceea ce cred personajele şi ceea ce se întîmplă în realitate. Pentru că uneori basmele fac personaje precum Malicia, fiica primarului, să se comporte complet inadecvat, iar alteori visele şi aspiraţiile fac personaje precum Fasole Periculoasă, Piersici şi prietenii lor să construiască o lume mai bună. (Am uitat să vă spun că şobolanii din acest roman şi-au ales nume de pe cutii de conserve după ce au învăţat să citească, dar înainte să afle ce însemnau cuvintele pe care le citeau...)

Am fost încîntat de modul în care autorul şi-a construit personajele, cum le-a făcut să interacţioneze şi să evolueze, cum a construit planurile narative şi scenele de acţiune şi cum a introdus cîrlige narative menite să-i tîrască pe cititori dintr-o scenă în alta, de la un capitol la altul, pînă la ultima pagină a cărţii. Nu numai că voi citi şi alte cărţi despre Lumea Disc destinate copiilor (cînd cineva e în vîrstă de vreo 4 ani, un zero nu are prea multă importanţă...), dar vă recomand The Amazing Maurice and His Educated Rodents şi dumneavoastră. Romanul a fost distins cu Medalia Carnegie, iar o ediţie română a apărut în 2006 la Corint Junior sub titlul Uluitorul Maurice şi rozătoarele lui educate. Aş mai aminti şi că China Miéville, în primul său roman, King Rat, a tratat dintr-o perspectivă diferită aceeaşi temă a cîntăreţului din fluier care a fermecat şobolanii.

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Poul Anderson, "The Broken Sword" (1954)

Vechiul meu prieten Mirel Palada a remarcat odată, pe jumătate în glumă, că dacă ai cincisprezece ani şi nu crezi că Stăpînul inelelor este cea mai grozavă carte din lume, s-ar putea să ai ceva în neregulă la scufiţă, însă dacă ai cincizeci de ani şi încă mai crezi că Stăpînul inelelor este cea mai grozavă carte din lume, atunci sigur ai ceva în neregulă la scufiţă. În ciuda faptului că nu am nici cincisprezece ani, nici cincizeci, mă simt dator să precizez că niciodată nu am crezut că Stăpînul inelelor ar fi cea mai grozavă carte din lume. E drept, timp de vreo opt sau zece ani, în copilărie şi adolescenţă, am recitit cu sîrguinţă O poveste cu un hobbit, care mi se pare un roman superior celebrei sale continuări. Şi, spre surprinderea şi încîntarea mea, am descoperit la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, un alt roman fantastic apt să rivalizeze cu acea bijuterie a genului. Se intitulează The Broken Sword (Colecţia Fantasy Masterworks, nr. 32, Editura Gollancz, Londra, 2002) şi a fost scris de autorul american Poul Anderson. Cînd l-am citit în 2006 şi o bună bucată de vreme după aceea le-am tot povestit cunoscuţilor ce roman măreţ este. Au avut tendinţa să fie de acord (ceea ce se întîmplă mai rar) şi aşa am aflat că The Broken Sword este apreciat de Livu Radu, Ştefan Ghidoveanu şi Mihai Dan Pavelescu.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Acţiunea romanului este plasată în Anglia medievală, în perioada invaziilor scandinave. În fundalul romanului apar o mulţime de entităţi supranaturale, de la elfii din folclorul englez la zeii, trolii, piticii şi uriaşii gheţurilor din mitologia scandinavă şi la zeităţile celtice, toate aflate în conflict cu biserica creştină, ai cărei slujitori îi alungă şi îi distrug cu puterea Cristosului cel Alb.

Intriga urmăreşte în paralel destinul unui copil al oamenilor, răpit şi crescut de elfi, şi al unei fiinţe ivite din încrucişarea elfilor cu trolii, crescută printre oameni. Cel dintîi, Skafloc, e destinat să repare o sabie frîntă, primită cadou după naştere de la zeii nordici. Celălalt, Volgard, îi ucide pe oamenii care l-au crescut, apoi se aliază cu trolii în efortul de a cuceri Anglia şi de a-i extermina pe elfi.

Personajele sînt construite convingător, inclusiv cele secundare, precum Imric, senior al elfilor, sau Freda, sora lui Skafloc. La fel ca unele porţiuni din Silmarillion, atît personajele cît şi evenimentele din The Broken Sword au darul de a rămîne în memoria cititorilor mult după încheierea lecturii.

Mai mult, The Broken Sword pare să fi exercitat o anume influenţă intertextuală. Astfel, sabia neagră, blestemată şi aducătoare de nenoroc personajelor principale din acest roman, pare să-i fi oferit inspiraţia lui Michael Moorcock pentru Stormbringer, arma lui Elric din Melniboné - şi Moorcock i-a dedicat lui Anderson una dintre cărţile din seria despre Elric. De asemenea, intriga secundară despre personaje care trăiesc o idilă fără a şti că sînt frate şi soră reapare în Silmarillion.

Ca stil, romanul merită apreciat pentru concizie, claritate, ritm alert şi complexitatea intrigii. După cum probabil vă aşteptaţi, am preferat să nu vă dau prea multe detalii despre întorsăturile intrigii şi loviturile de teatru din The Broken Sword ca să nu vă stric plăcerea lecturii.

Pentru că e o carte care se cere citită de mai multe ori...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

T. Pratchett, I. Stewart & J. Cohen, 'The Science of Discworld III' (2005)

Cu cîţiva ani în urmă, cînd am citit The Science of Discworld, am fost extrem de impresionat de ideea lui Terry Pratchett de a folosi extraordinara popularitate a Lumii Disc ca o ocazie pentru a-i oferi publicului cititor nu numai divertisment, ci şi educaţie. Cînd s-a publicat The Science of Discworld II: The Globe, am primit-o cu la fel de mult entuziasm. De aceea, timp de doi ani, am aşteptat cu deosebit interes cel de-al treilea volum din această serie de popularizare a ştiinţei.

Apoi, în iulie 2007, complet din senin, am găsit un exemplar din The Science of Discworld III: Darwin’s Watch (Editura Ebury, Londra, 2006) şi l-am parcurs în cîteva zile. În cele ce urmează, am să vă împărtăşesc şi dumneavoastră ce am aflat:

După cum probabil ştiţi, The Science of Discworld trata despre astronomie, astrofizică şi evoluţia vieţii pe Pămînt, în vreme ce The Globe se concentra asupra etologiei, antropologiei şi studiilor culturale. Darwin’s Watch se ocupă pe larg de evoluţionism, dar şi de zone conexe precum genetica şi biochimia. În trecere, volumul demolează teorii precum creaţionismul şi discută ipoteze cum ar fi universurile paralele imaginate de fizicieni.

Deşi numeroase concepte din această carte sînt fie extrem de noi sau prea puţin cunoscute publicului larg, Ian Stewart şi Jack Cohen reuşesc foarte bine să le prezinte într-un mod inteligibil şi agreabil. Şi, pentru a furniza liantul narativ dintre secţiunile de popularizarea ştiinţei, Terry Pratchett a scris o poveste în care Inspectorii realităţii au invadat Lumea Rotundă şi conspiră să-l împiedice pe Charles Darwin să scrie Originea speciilor. În această istorie alternativă, cartea lui fictivă Teologia speciilor duce la o stagnare a ştiinţei şi tehnologiei, omenirea nu mai dezvoltă programele spaţiale din secolul al douăzecilea, iar următoarea glaciaţiune distruge viaţa de pe Pămînt.

Sau ar fi distrus-o dacă vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută nu ar fi intervenit, conduşi de Mustrum Ridcully…

Prin comparaţie cu primele două volume din serie, Darwin’s Watch este ceva mai scurtă şi (cel puţin pentru mine) întrucîtva mai puţin captivantă. În mod repetat, autorii menţionează fundamentalismul religios şi efectele lui actuale, ca şi căile de atac ale creaţioniştilor împotriva evoluţionismului.

Pe de altă parte, ultimele capitole ale cărţii laudă cadrul social, cultural şi educaţional care a dus la apariţia savanţilor precum Charles Darwin şi arată riscurile la care s-a expus societatea britanică în ultimele decenii îndepărtîndu-se de spiritul şi valorile victoriene.

Pe ansamblu, Darwin’s Watch este o lectură instructivă şi, în zone unde se susţine că Marele Canion ar fi un rezultat al potopului biblic, necesară. Pe o piaţă literară fantasy invadată de cărţi-stereotip, un asemenea volum este ca o gură de aer proaspăt. Îl puteţi găsi şi dumneavoastră la importatorii mei preferaţi de la librăria Nautilus, http://nautilus.ro.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, 'The Carpet People' (1971, 1992)

The Carpet People (1971, ediţie revizuită Editura Corgi, Londra, 1992) a fost romanul de debut al lui Terry Pratchett (roman scris la şaptesprezece ani) şi, sub presiunea cititorilor, a fost revizuit şi republicat două decenii mai tîrziu. Relatează povestea unor oameni minusculi care trăiesc printre firele unui covor obişnuit, ameninţaţi din cînd în cînd de un eveniment îngrozitor, Destrămarea (paşii oamenilor normali). Doi fraţi şi tribul lor de vînători îşi văd satul distrus de Destrămare, călătoresc către un regat învecinat ca să-l salveze de invadatori, sînt capturaţi de creaturi malefice, evadează, se întîlnesc cu oameni care îşi amintesc şi viitorul, nu numai trecutul, iar în final ajută la salvarea locuitorilor capitalei imperiului (chiar dacă nu a oraşului în sine).

Ca roman fantastic, The Carpet People este destul de convingător, cu o abundenţă de creaturi exotice într-un peisaj în care un bănuţ este singura sursă de metal a Covorului, un cristal de zahăr e de mărimea clădirii Pentagonului, iar un chibrit ars este de mărimea Marelui Zid Chinezesc.

Şi ca roman de Pratchett, funcţionează rezonabil de bine. Cititorul are bănuiala sîcîitoare că poporul "dumii" cel lipsit de imaginaţie şi imperiul acestuia sînt versiuni satirice ale englezilor, în vreme ce poporul "deftmene", aprig şi independent, şi regatul său îi reprezintă în mod caricatural pe scoţieni. Există comentarii pasagere despre faptul că comerţul este mai bun decît armatele la menţinerea unui imperiu laolaltă şi că istoria este scrisă de cei vii, ca şi o viziune aproape tolkienească (dacă nu de-a dreptul britanică) cum că raţiunea, prosperitatea, comerţul şi dezbaterea îi slujesc pe oameni mai bine decît idealismul, eroismul şi măcelul inutil. Totuşi, ca să-şi apere dreptul la raţiune, prosperitate şi aşa mai departe, oamenii trebuie să fie pregătiţi să meargă la bătălie. (Şi, mai degrabă decît să lupte pînă la moarte, să lupte pînă la moartea inamicului.)

Singura problemă cu acest roman este că, după standardele lui Pratchett, nu este suficient de amuzant. Nu este memorabil (cu excepţia peisajului), iar cititorii nu au senzaţia că romanul ar merita recitit. Cumva, spre deosebire de atîtea alte cărţi ale lui Pratchett, The Carpet People nu-i îndeamnă pe cititori să discute despre el cu prietenii lor, ori să-l dea cu împrumut. Mai degrabă merită citit o dată, atît.

Dar pe de altă parte, cîte cărţi scrise de autori de şaptesprezece ani merită chiar şi asta?

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Robert E. Howard, 'The Conan Chronicles Volume 2' (2001)

În iunie 2006, invitat fiind la importatorii mei preferaţi de la Nautilus (http://nautilus.ro), am mers cu o sumă de bani frumuşică pentru a vedea un transport de cărţi proaspăt sosit. De regulă, intru în acea librărie pregătit să cheltuiesc sau să plîng. În acea zi memorabilă am cheltuit şi am plîns. Am cumpărat două duzini de cărţi şi am pus deoparte, pentru achiziţii ulterioare, încă de două sau de trei ori pe atîtea.

Printre primele volume pe care am ţinut morţiş să le cumpăr atunci, pe loc, se aflau şi Cronicile lui Conan. Despre primul volum, The People of the Black Circle, am relatat deja cu altă ocazie. Pe cel de-al doilea, The Hour of the Dragon (Fantasy Masterworks nr. 16, Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2004) am avut plăcerea să-l parcurg abia în 2009, prin amabilitatea vechiului meu prieten Liviu Moldovan.

Şi iată ce am aflat:

The Hour of the Dragon începe cu un eseu despre unele popoare din epoca hiboriană. Unele texte cuprinse aici sînt povestiri, precum "The Phoenix in the Sword". Altele sînt nuvele, cum ar fi "Jewels of Gwahlur". Altele sînt romane în toată regula, precum "Red Nails", "The Black Stranger" sau "The Hour of the Dragon". Spre deosebire de textele din primul volum, mai puţine proze din The Hour of the Dragon sînt prime versiuni neterminate sau povestiri de relativ mici dimensiuni.

Două proze din acest volum, "The Phoenix in the Sword" şi "The Scarlet Citadel", se numără printre primele scrise şi publicate de Robert E. Howard în această serie. Altele au fost scrise mai tîrziu, iar diferenţa stilistică dintre cele două povestiri menţionate anterior şi romanul "The Hour of the Dragon" este destul de sesizabilă.

În ceea ce priveşte subiectul, prozele urmează evoluţia lui Conan de la jefuitor de oraşe pierdute ("Red Nails", "Jewels of Gwahlur") la apărător al coloniştilor ("Beyond the Black River") la rege al Aquiloniei ("The Phoenix in the Sword") detronat şi reînscăunat ("The Hour of the Dragon").

Volumul se încheie cu un poem al lui Robert E. Howard despre Cimmeria şi cu o postfaţă a antologatorului Stephen Jones în care ni se prezintă ultimii ani din viaţa lui Howard, republicarea postumă şi repunerea în valoare a scrierilor sale, prezenţa personajului Conan în alte mijloace de comunicare (benzi desenate, cinematografie, televiziune, animaţie), precum şi proiecte conexe aflate în derulare.

În ansamblu, acest al doilea volum mi se pare mai închegat şi mai reuşit decît primul, iar romanul "The Hour of the Dragon", considerat separat, constituie o bijuterie a literaturii fantastice. Dincolo de elementele specifice perioadei pulp a subgenului swords and sorcery şi dincolo de unele influenţe stilistice dinspre opera lui H.P. Lovecraft (operă pe care Howard o admira), scrierile despre Conan îşi păstrează pînă azi prospeţimea datorită imaginaţiei vii a autorului şi mai ales datorită măiestriei cu care acesta a scris scenele de acţiune. Ca şi J.R.R. Tolkien în subgenul high fantasy, Robert E. Howard a avut numeroşi imitatori, iar în generaţiile mai recente numeroşi critici. Dar, ca şi în cazul lui Tolkien, cele mai bune pagini pe care Howard le-a scris despre Conan fac să pălească imitaţiile diluate şi să se disipeze larma criticilor prin simpla intensitate şi prin claritatea viziunii închegate din cuvinte.

Citiţi The Hour of the Dragon şi vă veţi convinge.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Patricia A. McKillip, 'The Forgotten Beasts of Eld' (1974)

În 2007 am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi (Nautilus, http://nautilus.ro) un exemplar din romanul Patriciei McKillip The Forgotten Beasts of Eld (Colecţia Fantasy Masterworks, nr. 48, Editura Gollancz, Londra, 2005). Pe coperta a patra scria că romanul fusese distins cu întîiul premiu World Fantasy în 1975, iar prima pagină era scrisă într-un stil atît de fermecător încît am cumpărat cartea fără să mai stau pe gînduri.

Dar, cum (de la John Lennon citire) viaţa este ceea ce ni se întîmplă în timp ce ne facem alte planuri, am ajuns să citesc despre fiarele uitate din Eld abia în aprilie 2009. Am ţinut volumul în mîna stîngă – pentru că mîna dreaptă o aveam în gips. L-am parcurs nu în vacanţă, cum mi-aş fi dorit, ci în concediu medical. Şi am citit nu exemplarul meu, ci pe cel al vechiului meu prieten Liviu Moldovan.

Dar l-am citit.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Protagonista, Sybel, locuieşte pe Muntele Eld, într-un tărîm de basm, şi descinde dintr-un neam de magi. Sybel a moştenit de la tatăl ei şi de la bunicul ei cîteva animale fabuloase. Adunînd vechi cărţi de magie (uneori pe căi nu tocmai cinstite), studiindu-le şi folosind diferite invocaţii, protagonista reuşeşte să mai cheme cîteva fiinţe şi să le adauge la colecţie, dar are dificultăţi în invocarea celei mai rîvnite dintre ele, pasărea Lyralen.

Sybel primeşte misiunea de a creşte un bebeluş, Tamlorn, fiul surorii ei – poate rodul unei relaţii ilicite pe care aceasta a avut-o cu un nobil din neamul Sirle. Ulterior, Tamlorn se dovedeşte a fi fiul legitim al regelui Drede, care începe să-l caute. Astfel, fără să vrea, Sybel se pomeneşte prinsă într-un conflict între regele Drede şi familia aristocratică Sirle, iar faptul că atît regele cît şi Coren din neamul Sirle o cer de soţie nu face decît să agraveze lucrurile.

Din păcate, tentativa regelui de a-i mutila mintea protagonistei cu ajutorul vrăjitorului Mithran pentru a o transforma într-o soţie docilă duce la escaladarea conflictului, iar Sybel se căsătoreşte cu Coren şi, împreună cu fraţii acestuia, plănuieşte un război care să-l distrugă pe Drede. După care lucrurile ameninţă să devină interesante...

Pentru un roman de 200 de pagini, The Forgotten Beasts of Eld a reuşit performanţa de a fi cartea în legătură cu care am cea mai ambivalentă atitudine, detronînd în această privinţă pînă şi Iron Council de China Miéville.

Pe de o parte, romanul Patriciei McKillip are certe calităţi literare. Cel mai uşor de remarcat este stilul – o bijuterie a subgenului high fantasy. Fiecare pagină din The Forgotten Beasts of Eld rivalizează ca frumuseţe stilistică cu cele mai reuşite pagini de proză scrise de Lord Dunsany, J.R.R. Tolkien, Ursula K. Le Guin sau Roger Zelazny.

Apoi trebuie să amintesc farmecul poveştii – puterea autoarei de a ţese vrajă din cuvinte, de a-i fermeca pe cititori şi de a-i face să viseze cu ochii deschişi.

Nu în ultimul rînd ar fi şi faptul că, în mod concis şi clar, The Forgotten Beasts of Eld prezintă o intrigă închegată, cu cap şi coadă. Avînd în vedere ce s-a întîmplat cu genul fantasy de la 1977 încoace, e o calitate rară şi de apreciat.

Pe de altă parte, cu părere de rău sînt nevoit să observ că intriga romanului este foarte săracă. Pînă dincolo de jumătatea cărţii, lăsînd deoparte elementele fantastice, intriga pare să fi venit din imaginaţia lui Henry James: unele personaje merg în vizită la alte personaje şi au conversaţii politicoase şi elegante. Pe urmă au loc alte vizite şi alte conversaţii. Apoi altele. Iar cititorii ajung să se întrebe cînd urmează să se întîmple şi altceva decît vizite şi conversaţii.

Ca o consecinţă directă a celor enunţate în paragraful precedent, suspansul lipseşte aproape complet din roman. Mult dincolo de jumătatea cărţii, apar premisele unei tragedii de proporţii shakespeareiene în care personajele principale ar avea şansa să piară într-un război apocaliptic sau să înnebunească de durere după pierderea celor dragi. Numai că autoarea găseşte o rezolvare elegantă a conflictului şi (aproape) toate personajele scapă cu bine.

După încheierea lecturii, cititorul se întreabă cu părere de rău: Dacă Patricia McKillip a avut talentul să scrie aşa de frumos, de ce a creat o intrigă atît de searbădă? Dacă nu a ştiut să creeze suspans, cum de a îmbibat romanul cu asemenea farmec cuceritor? Ar trebui ca o carte să ne mulţumească doar prin caracterizarea personajelor şi prin frumuseţea stilului, sau sînt necesare şi alte ingrediente?

Cu siguranţă că The Forgotten Beasts of Eld este un exemplu de bună calitate al genului fantasy. Dar, după ce am terminat-o, am simţit nevoia să parcurg volumul al doilea din Cronicile lui Conan de Robert E. Howard, ştiind cu siguranţă că aveam să întîlnesc în paginile lui ceva mai mult decît vizite şi conversaţii.

Însă despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Liviu Radu, "Blocul câş" (2008)

În luna noiembrie a anului 2008, domnul Liviu Radu mi-a oferit cadou un exemplar din cel mai recent roman al său, Blocul câş, subintitulat Al doilea romanţ despre Waldemar şi apărut la Editura Tritonic. Am parcurs romanul în trei zile. Şi iată ce am aflat:

Revenit de pe tărîmul ielelor, protagonistul Waldemar suferă de o deziluzie cauzată de diferenţa dintre speranţele sale din timpul revoluţiei din 1989 şi realităţile sociale ale României post-revoluţionare. Ca tratament împotriva deziluziilor, protagonistul se refugiază în discuţii online şi în relaţii amoroase trecătoare.

Waldemar descoperă însă că doi dintre colegii săi de birou sînt fiinţe mitologice venite de pe alte tărîmuri. Mai mult, aceştia îl informează că trebuie să ajungă cu orice preţ într-un bloc de pe o arteră de la periferia Bucureştiului, Calea Plăieşilor, pentru a redeschide portalurile dintre tărîmuri.

După o bătălie epică între fiinţe supranaturale, Waldemar izbuteşte să ajungă împreună cu cei doi însoţitori în blocul special, iar de acolo pe un tărîm al zmeilor unde caută să dezlege misterul portalurilor blocate.

Din punct de vedere tematic, romanul domnului Liviu Radu se încadrează în categoria "fantasy de portal", alături de lucrări precum Alice în Ţara Minunilor sau Cronicile Narniei. Nu e un secret că preferinţele mele înclină către subgenul fantasy independent de lumea noastră, precum Stăpînul inelelor, seria Earthsea sau seria Lumii Disc. Dar asta e o chestiune subiectivă...

Din punct de vedere stilistic, Blocul câş e scris pe un ton jucăuş, iar pesonajele secundare precum Spiridon Verdeaţă sau Grigore Baul spun sau fac destule lucruri amuzante pe parcursul cărţii.

Şi, dat fiind că al doilea romanţ despre Waldemar a fost scris în 2008, este alcătuit în umbra tehnicii postmoderne a hibridizării. Astfel, elementele de observaţie socială contemporană sînt juxtapuse cu personaje din basme populare, istoria secolului al douăzecilea se intersectează cu metafizica, iar trimiterile intertextuale merg mînă în mînă cu autoreferenţialitatea. În ce măsură a reuşit distinsul autor să combine în mod convingător toate elementele de mai sus rămîne să judece fiecare cititor în parte...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Michael Moorcock, 'The Bane of the Black Sword' (1977)

Această carte este un foarte bun exemplu de ceea ce John Clute şi Peter Nicholls numesc fixup în “Enciclopedia Literaturii Ştiinţifico-Fantastice”. The Bane of the Black Sword (adică “Năpasta sabiei negre”), al şaptelea volum din seria despre Elric, este alcătuit din trei “cărţi” de 50, 40, respectiv 35 de pagini şi dintr-un epilog de 35 de pagini. Cele patru secţiuni sînt nuvele care au fost iniţial publicate separat în reviste de profil, însă primele trei au acelaşi protagonist, Elric din Melniboné, în vreme ce epilogul face parte din ceea ce Elric prefer să numească visele sale.

Fiecare secţiune are o intrigă de sine-stătătoare de genul “săbii şi vrăjitorie”, iar cartea a treia, “The Flamebringers”, şi epilogul, “To Rescue Tanelorn”, au subiecte destul de asemănătoare: o hoardă de barbari condusă de un şef impresionant se apropie de un oraş, iar protagonistul caută ajutor pe domeniul magiei şi împiedică invazia într-o bătălie finală.

Prima şi cea de-a doua carte au de asemenea caracteristici comune: Elric este capturat de inamici, dar invocă ajutorul magic al unei divinităţi sau al unui demon, scapă, după care invocă o armată ca să-şi înfrîngă duşmanii.

Altă temă recurentă este relaţia ambiguă dintre Elric şi sabia sa semi-conştientă, Stormbringer. Pe de o parte, sabia îl ajută în bătălii, pe de altă parte îi ucide prietenii şi rudele în focul încăierărilor. Elric şi-ar dori să scape de această năpastă şi suferă sincer după uciderea prietenilor săi, dar fără sabie devine neputincios, aşa cum se arată în Cartea Întîi. Sabia, la rîndul ei, nu suportă să fie despărţită de stăpîn şi se întoarce la el chiar dacă este aruncată, aşa cum se întîmplă în Cartea a Treia.

Ceea ce e demn de remarcat este că Michael Moorcock a scris o serie de nuvele, dar le-a pus laolaltă în aşa fel încît să poată fi citite ca un roman. Pe de altă parte, menţionîndu-l pe Elric şi unele ţinuturi imaginare din primele trei secţiuni, a conectat epilogul atît cu seria “Elric necromantul” cît şi cu “Cronicile Castelului Brass”, în care apare oraşul Tanelorn.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Michael Moorcock, 'The Sailor on the Seas of Fate' (1976)

În toamna anului 2008 am parcurs al treilea volum din seria despre Elric din Melniboné - un roman numit The Sailor on the Seas of Fate sau, pe româneşte, “Marinarul de pe mările sorţii”.

Prima parte se intitulează “Sailing to the Future”, adică „Navigînd către viitor”. Elric evadează din ţinutul Pikarayd, se îmbarcă pe corabia unui căpitan orb şi, împreună cu Erekose, cu Dorian Hawkmoon şi cu Corum, călătoreşte către o insulă unde se confruntă cu două entităţi malefice, Gagak şi Agak. Cei patru eroi, încarnări din universuri diferite ale Luptătorului Etern, îşi unesc forţele, o distrug pe Agak şi îl împiedică pe Gagak să absoarbă energia din multivers.

În partea a doua, numită “Sailing to the Present” – „Navigînd către prezent” – Elric ajunge pe o insulă unde măcelăreşte piraţi din diverse perioade istorice şi îl salvează pe contele Smiorgan din Oraşele Purpurii. Cei doi ajung pe nava lui Smiorgan şi caută să o protejeze pe o pasageră, Vassliss, împotriva unui aristocrat din Melniboné, contele Saxif D’Aan. Saxif e convins că Vassliss e reîncarnarea unei femei pe care a torturat-o şi ucis-o, iar iubitul ei, prinţul Carolak, revine din morţi ca să se răzbune.

Partea a treia se intitulează ”Sailing to the Past” – „Navigînd către trecut”. Reveniţi pe tărîmul lor, Elric şi contele Smiorgan pleacă împreună cu ducele Avan Astran dincolo de Marea Clocotindă către un continent apusean neexplorat de unde, cu zece milenii mai înainte, sosiseră întemeietorii Imperiului Melniboné. Ducele doreşte să recupreze două giuvaeruri uriaşe care îi servesc drept ochi unei statui, numai că la destinaţie Stormbringer îl ucide, iar Arioch, protectorul lui Elric, anunţă că alungarea blestemului care plana asupra cetăţii părăsite va aduce un alt blestem asupra întregii lumi – un conflict între forţele Legii şi cele ale Haosului.

Romanul are o structură picarescă, iar singurul element care îi conferă unitate intrigii este prezenţa lui Elric. Spre deosebire de romanele picareşti clasice, protagonistul nu parcurge însă drumul spre înalta societate, faimă, avere şi respectabilitate, nici nu are un comportament cinic sau rapace. Dimpotrivă, îşi respectă promisiunile faţă de însoţitorii săi, iar cînd Stormbringer îl ucide pe unul dintre ei, Elric îl aşază cu onor la locul de veci şi îi scrie epitaful.

Pe alocuri, intriga romanului conţine trimiteri intertextuale. Astfel, povestea contelui Saxif D’Aan care a ucis-o pe femeia care îl iubea aminteşte de tragedia lui Othello, în vreme ce călătoria pe fluviu din ultima parte seamănă întrucîtva cu Inima întunericului de Joseph Conrad. Alte episoade evocă unele povestiri de Lord Dunsany sau „Prinţul fericit” de Oscar Wilde.

În ciuda acestor elemente, The Sailor on the Seas of Fate nu îndeamnă la o nouă lectură. Deşi episoadele fantasy abundă – bătălii, invocaţii, demoni, porţi către alte tărîmuri, creaturi bizare şi aşa mai departe – cititorii nu au nici senzaţia că lumea lui Elric ar fi coerentă şi funcţională (precum Pămîntul-de-Mijloc al lui J.R.R. Tolkien), nici că autorul ar lua-o prea tare în serios (aşa cum a făcut Robert E. Howard cu lumea lui Conan). Dimpotrivă, povestea pare îmbibată în ironie, iar Michael Moorcock se întrece pe sine cînd creează nume precum R’lin K’ren A’a, J’osui C’rlen Reyr sau (preferatul meu) Nnuuurrrr’c’c. Prin comparaţie, numele unor personaje create de Terry Pratchett, cum ar fi Cut-Me-Own-Throat Dibbler, par de-a dreptul serioase.

Pe ansamblu, The Sailor on the Seas of Fate reprezintă un fantasy de calitate medie şi o punte narativă între începutul seriei (Elric of Melniboné) şi volume ulterioare, precum The Weird of the White Wolf sau Stormbringer. Dar despre acestea din urmă am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)