Sir Terry Pratchett, "Witches Abroad" (1991)

Imagine preluată de pe situl Penguin.com.au

În 2001, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg cel de-al doisprezecelea roman din seria Lumea-disc de Sir Terry Pratchett, intitulat Witches Abroad (editura Corgi Books, Londra, 1992). Ulterior, în 2002, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar. Iar, în august 2021, într-o scurtă vacanță, am parcurs a doua oară acest roman - însă în ediție electronică.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Witches Abroad face parte din subseria de romane despre vrăjitoare și, cronologic, are intriga situată după Equal Rites și Wyrd Sisters. Ca urmare a decesului bătrânei ursitoare Desiderata Hollow, Granny Weatherwax și Nanny Ogg, împreună cu mai tânăra vrăjitoare Magrat Garlick, trebuie să călătorească până în îndepărtatul oraș Genua pentru a o înfrunta pe o altă ursitoare, Lilith de Tempscire, a cărei sursă de putere se bazează pe reflexiile din oglinzi. (Spre final, se dovedește că Lilith este sora bunicuței Weatherwax, dar, cum Genua este echivalentul de pe Lumea-disc al orașului New Orleans, și numele ei de familie s-a transformat într-o versiune creolă.) Cele trei vrăjitoare din Lancre luptă ca să răstoarne tirania instituită de către Lancre și ca să le redea libertatea oamenilor din Genoa, iar, la final, decid ca, pe drumul de întoarcere, să viziteze și alte meleaguri.

În seria Lumii-disc, Witches Abroad ocupă un loc aparte. Este ultimul roman relativ scurt, presărat cu scene de carnaval, cu trimiteri la basmele fraților Grimm, la snoavele lui Mark Twain, la magia voodoo și chiar la Stăpânul inelelor. De la al treisprezecelea roman începând, cărțile Discworld au devenit mult mai ample, mai profunde, ceva mai serioase - dar și mai puțin amuzante. Witches Abroad este, în mai multe privințe, o carte de vacanță - atât pentru că poate fi citită într-o vacanță, doar ca divertisment, cât și pentru că protagonistele, la rândul lor, pleacă într-o vacanță cu peripeții. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Următorul roman, Small Gods, avea să trateze cu totul altă temă. Dar, despre acela, rămâne să discutăm cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Reaper Man" (1991)

Imagine preluată de pe situl FantasyHyllan.se

Prin 1990, îmi făcusem abonament la Consiliul Britanic din București și, vreme de câțiva ani, am tot trecut pe acolo ca să iau cu împrumut volume de J. R. R. Tolkien. Cum mai erau și alți doritori, uneori am fost nevoit să mă mulțumesc cu volume de Michael Moorcock și J. G. Ballard. Și, tot acolo, prin 1992, am găsit la raft un exemplar dintr-o ediție cartonată a unui roman intitulat Reaper Man. De autor, un anume Terry Pratchett, nu auzisem deloc, însă coperta, ilustrată de Josh Kirby, mi s-a părut atrăgătoare, drept pentru care i-am acordat romanului o șansă.

Ulterior, în 2002, prin amabilitatea doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție de buzunar a romanului Reaper Man (editura Corgi Books, Londra, 1995), al unsprezecelea din seria Lumea-disc, și l-am recitit prin 2004, în perioada când, la universitatea unde predam pe atunci, se organiza examenul de licență.

Iar, la mijlocul lunii august 2021, când am împlinit cincizeci de ani, l-am parcurs a treia oară, de această dată în ediție electronică. (Cine ar fi bănuit, în urmă cu trei decenii, că Sir Terry Pratchett avea să devină scriitorul meu preferat din toate timpurile?)

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Reaper Man face parte din subseria dedicată Morții Lumii-disc și, cronologic, are intriga plasată după Mort. De această dată, Moartea se pensionează și, pentru o vreme, lucrează ca argat, la o fermă, sub numele Bill Door. Din păcate, în Lumea-disc se ivește o nouă Moarte, iresponsabilă și crudă, iar Cosașul trebuie să o înfrunte ca să restabilească bunul mers al lucrurilor.

Între timp, vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută din Ankh-Morpork se confruntă cu o invazie de creaturi metalice care seamănă teribil de mult cu cărucioarele pentru cumpărături din supermagazine.

Iar Windle Poons, un bătrân vrăjitor de la Universitatea Nevăzută, e nevoit să rătăcească o vreme printre cei vii, prins între două lumi, pentru că noua Moarte nu își îndeplinește atribuțiile cum ar trebui, iar Cosașul... e în vacanță.

Printe pasajele acestei cărți amuzante s-au strecurat destule pasaje filosofice și scene memorabile, precum cea în care Cosașul salvează o fetiță dintr-o casă cuprinsă de flăcări, ori cea în care protagonistul petrece o seară de muzică și dans cu bătrâna domnișoară Flitworth doar ca să îi facă mai ușoară trecerea în veșnicie.

Pe ansamblu, chiar dacă Reaper Man nu e cel mai bun roman din seria Lumea-disc, cu siguranță că nu e nici pe departe cel mai slab. De fiecare dată, l-am parcurs cu plăcere și nu voi uita că, pentru mine, a reprezentat poarta de intrare în cel mai vast, mai complex și mai fermecător tărâm al literaturii fantastice.

Firește, imediat cum am terminat de citit a treia oară Reaper Man, dacă tot eram în vacanță, m-am simțit tentat să reiau al doisprezecelea roman din serie, Witches Abroad. Însă, despre acela, am să vă relatez cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Neil Gaiman & Dave McKean, "Black Orchid" (1991)

Imagine preluată de pe situl Amazon.ca

Pe la mijlocul anilor 1990, după ce citisem Arkham Asylum și fusesem extrem de impresionat, am parcurs, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, trei albume dintr-o ediție franceză a unui roman grafic, Black Orchid, scris de Neil Gaiman și ilustrat de același Dave McKean. Un sfert de veac mai târziu, în ultima decadă a lunii decembrie 2019, am achiziționat, mulțumită importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, o ediție integrală - Black Orchid (DC Comics, Burbank, CA, 2019).

Am parcurs-o cu sufletul la gură, chiar înainte să se sfârșească anul. Și iată ce am aflat:

În prima parte, la o ședință a consiliului de administrație al unei organizații criminale, secretara, domnișoara Halliwell, este dată în vileag ca fiind o supereroină infiltrată, Orhideea Neagră, apoi este imobilizată și ucisă într-un incendiu. În suburbii, alte ființe-flori clonate din același material genetic se trezesc într-o seră. În schimb, din penitenciar este eliberat Carl Thorne, un traficant de arme, care încearcă să-și recapete vechiul post în subordinea lui Lex Luthor, conducătorul organizației criminale. Una dintre ființele-flori află povestea creatorului ei, Philip Sylvain, și a prietenei lui din copilărie - Susan Reed. Sylvain îi vorbește și despre foști colegi de-ai săi din facultate. Doar că, pe când ființa-floare zboară pe fereastră și se așază într-un copac ca să doarmă și să viseze, la ușă bate, cu gând de răzbunare, fostul soț al lui Susan - Carl Thorne.

În partea a doua, Carl Thorne îl torturează și îl ucide pe Sylvain, apoi distruge făpturile-flori din seră - cu excepția unei fetițe care izbutește să scape. Paradoxal, când acoliți de-ai lui Lex Luthor încearcă să îl înece pe Thorne, Orhideea Neagră (în noua sa versiune) intervine și îl salvează, după care pleacă, însoțită de clona ei mai mică, la Gotham, în căutarea foștilor colegi ai lui Sylvain. Astfel, Orhideea Neagră se întâlnește cu Batman, apoi, în Azilul Arkham, cu Jokerul, cu Two-Face, cu Pălărierul și cu unul dintre personajele pe care dorea să le găsească - Pamela Isley. Doar că, între timp, aceasta din urmă a devenit Poison Ivy și refuză să o ajute pe protagonistă - iar altcineva o răpește pe fetița-floare. Din fericire, Batman o trimite pe protagonistă pe o pistă nouă, în Louisiana, pe urmele lui Alec Holland.

În partea a treia, protagonista ajunge într-un ținut mlăștinos din Louisiana și discută cu Alec Holland - care a devenit Creatura-din-mlaștină. Acesta o ajută să înțeleagă mai bine povestea predecesoarei sale și o îndeamnă să planteze niște semințe speciale în pădurea amazoniană pentru a crea mai multe femei-orhidee. Orhideea Neagră își recuperează sora-clonă și zboară spre pădurea ecuatorială - dar pe urmele ei vin Carl Thorne, pe de o parte, și mercenarii lui Lex Luthor, pe de alta. În confruntarea finală, Thorne îi elimină pe cei mai mulți dintre mercenari, însă e ucis la rândul lui. Orhideea Neagră, în schimb, alege să îi lase în viață pe puținii oponenți rămași, după care se îndreaptă în zbor, cu sora-clonă, înapoi către Metropolis.

(Multă vreme, cititorii seriei au așteptat un al patrulea fascicul, în care Orhideea Neagră să aibă o confruntare finală cu Lex Luthor, însă mesajul volumului este unul diferit, iar protagonista alege în mod deliberat calea nonviolenței.)

Ediția omnibus a acestui roman grafic conține, între altele, o introducere de Mikal Gilmore (jurnalist la Rolling Stone), pagini cu poeme care ilustrează, într-un fel sau altul, tema acestui volum, o pagină cu mulțumiri, pagini-facsimil cu note-concept ale scenaristului Neil Gaiman, facsimilul unei scrisori cu comentarii din partea doamnei Karen Berger (redactor la DC Comics), facsimilul primei pagini din proiectul propus inițial de către domnul Gaiman, texte promoționale furnizate de către scenarist, note preliminare pentru al doilea fascicul din roman (scrise de mână, respectiv dactilografiate) și notele biografice ale scenaristului și graficianului.

Ceea ce aș dori să subliniez este că, dincolo de scenariul foarte ingenios, care contravine orizontului de așteptare al cititorilor obișnuiți și care împletește cu multă artă mai multe fire narative, punctul forte al acestui roman grafic de excepție îl constituie arta grafică.

Artistul Dave McKean utilizează o diversitate de tehnici și de mijloace de expresie - culori acrilice în unele cazuri, schițe în tuș, crochiuri, chiar colaje pe alocuri - pentru a crea planșe care, uneori, sunt de inspirație noir, alteori au un aer impresionist, iar, în unele cazuri, sunt de-a dreptul suprarealiste. Lucrarea ulterioară a artistului, Arkham Asylum (o altă memorabilă piesă de colecție, despre care am scis aici), nu s-a ivit din neant, ci este un rezultat al procesului de experimentare și învățare de care a beneficiat din plin și Black Orchid. Și, dacă alte benzi desenate (unele chiar destul de reușite) vin, stau la raft o vreme, după care pleacă pentru a-i bucura și pe alți cititori, Black Orchid cu siguranță că va rămâne în colecția mea mulți ani de acum înainte.

Probabil bănuiți că, după ce am terminat de citit acest roman grafic cu totul excepțional, am început să parcurg un altul - mai exact, Blade Runner 2019. Însă despre acela vom discuta cu altă ocazie.

Julian Barnes, "Talking It Over" (1991)

Prin 2006, mai mult ca o obligație de serviciu (căci pe atunci țineam cursuri de literatură), am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Julian Barnes, Talking It Over, apărut în traducere română sub titlul Trois (Editura Nemira, București, 2006). Un deceniu mai târziu, în ianuarie 2006, l-am parcurs într-o singură zi.

Și iată ce am aflat:

Talking It Over este un roman realist despre un triunghi amoros. Personajele principale sunt Stuart Hughes, Gillian Wyatt și Oliver Russell. Stuart e un individ destul de comun, în vreme ce fostul său coleg de școală, Oliver, pare educat și fermecător prin comparație (fără a fi cu adevărat aristocratic). Aproape accidental, Oliver se îndrăgostește de Gillian, soția lui Stuart, chiar la cununia acestora.

Urmarea este un proces întortocheat de seducție, în urma căruia Gillian sfârșește prin a divorța de Stuart și a se căsători cu Oliver.

Punctul de vedere utilizat în narațiune este subiectiv, însă multiplu. Mai exact, evenimentele din intrigă sunt relatate și comentate de către cele trei personaje principale, ca și de câteva personaje secundare, precum o florăreasă, proprietăreasa unei camere pe care o închiriază Oliver, mama franceză a protagonistei și așa mai departe. Discursul fiecărui personaj-narator este construit cu grjă pentru a reflecta statutul său social, nivelul educației și starea emoțională din momentul interviului. (Căci fiecare capitol din roman e scris ca un set de răspunsuri la interviuri luate în diverse momente din viața personajelor.)

Consecința este că Talking It Over se parcurge ușor, însă nu neapărat cu plăcere. Deși traducerea realizată de Cornelia Bucur este rezonabil de bună, mărturisesc că subiectul acestui roman-caleidoscop nu mi s-a părut prea atrăgător. (După patru decenii de lecturi științifico-fantastice, literatura realistă poate părea cam fadă.) Și, cum nu mai țin cursuri de literatură, am oferit cadou exemplarul meu din Trois fără regrete, căci spațiul la raft este prețios.

Ar trebui totuși să menționez că Talking It Over are o continuare, Love, Etc. Dar despre aceea vom discuta cu altă ocazie.

Bill Bryson, "Neither Here nor There" (1991)

Pe la jumătatea lunii martie 2017, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-o lucrare de Bill Bryson, Neither Here nor There - Travels in Europe (Colecția Black Swan, editura Transworld Publishers, Londra, 1998). Am parcurs-o pe îndelete în intervalul aprilie-mai 2017.

Și iată ce am aflat:

După succesul înregistrat cu Notes from a Small Island, domnul Bill Bryson a scris și publicat numeroase alte cărți de călătorii. Astfel, în Neither Here nor There, tratează despre o călătorie efectuată prin Europa continentală imediat după căderea comunismului.

Autorul relatează experiențe pe care le-a avut în Norvegia, în Franța, în Belgia, în Olanda, în Germania, în Danemarca, în Suedia, în Italia, în Elveția, în Liechtenstein, în Austria, în fosta Iugoslavie, în Bulgaria și în Turcia. Cum domnul Bill Bryson este umorist, adesea paginile sale sunt presărate cu hiperbole comice. (Pe Goodreads, am constatat cu groază că unii cititori luaseră în serios exagerările amuzante ale scriitorului.)

Totodată, domnul Bryson contrastează impresiile sale de bărbat între două vârste cu amintiri din tinerețe, dintr-un tur european similar efectuat la începutul anilor 1970 în compania unui prieten, Katz.

Capitolele sunt scurte și antrenante, iar pasajele amuzante alternează cu cele descriptive, informative sau poetice. Astfel, la finalul volumului, cititorii nu sunt doar destinși și amuzați, ci și ceva mai educați ca înainte. (Dacă doriți, puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.)

Probabil nu o să vă mirați dacă veți afla că, în urma acestei experienței agreabile de lectură, am parcurs și alte cărți de călătorii publicate de domnul Bryson. Dar despre acelea rămâne să discutăm cu alte ocazii.

Fritz Leiber, "Le vaisseau lève l'ancre à minuit" (1991)

Spre finalul lunii iulie 2010, vă relatam într-un articol de la Țesătorul că, prin amabilitatea anticarului Lucian Cristian Oancea, am achiziționat mai multe volume din colecția de literatură SF îngrijită la editura franceză Presses Pocket de către regretatul Jacques Goimard. Pe unul dintre ele, Le vaisseau lève l'encre à minuit (Colecția Le grand temple de la science-fiction, Presses Pocket, Paris, 1991, traducere de Alain Dorémieux), l-am parcurs în perioada februarie-august 2015.

Și iată ce am aflat:

Același volum apăruse în 1982 sub titlul Le livre d'or de Fritz Leiber și este un fel de culegere cu cele mai bune povestiri SF ale unui autor destul de popular între anii 1930 și 1990.

Prefața, intitulată "Leiber vagabondul", îi aparține lui Jacques Goimard. Mai degrabă decât o introducere concisă și incitantă, în stil anglo-saxon, textul este un studiu introductiv amplu, foarte bine documentat, care prezintă pe rând realizările autorului american, contextul cultural în care a scris acesta, elemente biografice, principalele opere literare, temele abordate și textele prezentate în volum. Studiul-prefață este înțesat cu note de subsol și cu trimiteri la surse bibliografice. (Probabil nu veți fi surprinși dacă am să vă spun că prefața mi-a plăcut mai mult decât culegerea în sine.)

Povestirea care dă titlul volumului, "Nava ridică ancora la miezul nopții", a fost publicată inițial în 1950 și tratează despre un grup de prieteni care constată că o cunoștință comună, care flirta cu fiecare dintre ei în secret, este de fapt o vizitatoare extraterestră.

Următorul text, "Casa de ieri", este tot o poveste de dragoste, însă una neconvențională. Protagonistul, un navigator solitar, constată că o domnișoară care locuiește într-o vilă, pe o insulă, e de fapt clona iubitei din tinerețe a unui bogătaș, iar acesta din urmă, prin manipularea abilă a informațiilor oferite, încearcă să o convingă că trăiește cu două decenii mai devreme decât în realitate.

"Ziua profesorului Kometevsky", un text de mai mică întindere, pune în scenă o situație alarmantă: sateliți naturali din Sistemul Solar dispar pe rând, iar personajele principale caută o explicație. Și dacă corpurile cerești s-ar dovedi stații spațiale sferice camuflate drept planete și sateliți naturali?

"Glonț cu numele tău" este o nuvelă-parabolă ce pune în scenă un experiment extraterestru cu niște personaje cât se poate de terestre. Căci protagonistul, Ernie Meeker, primește niște aptitudini neobișnuite, însă le folosește în moduri dezastruoase.

"Bătrâioara domnișoară Macbeth", în schimb, e o schiță ce poartă cititorii, în doar câteva pagini, de la un personaj feminin somnambul la o apocalipsă planetară.

"Încercați să schimbați trecutul" este prima dintr-o serie despre două facțiuni, Șerpii și Păianjenii, care poartă un război prin timp, încercând simultan să se distrugă reciproc și să mențină realitatea.

"Vacanța noastră în farfuria zburătoare" reprezintă o pastișă a romanelor pentru adolescenți scrise de Robert A. Heinlein în anii 1950-1960. Personajele principale sunt un cuplu și cei trei copii ai lor, plecați în concediu, doar că... sunt extratereștri, iar vizita lor pe Pământ e plină de incidente amuzante.

"Dimineața damnării" revizitează conflictul temporal al celor două facțiuni, de această dată din perspectiva unui agent recrutat pentru Păianjeni.

"Kreativitate pentru kotoi" prezintă câteva incidente bizare din perspectiva unui motan, iar pesonajele umane poartă nume neobișnuite precum "Pisi-vino-ncoa' " sau "Carne-de-cal".

"Ochelarii profesorului Dragonet", pe de altă parte, pune în scenă consecințele unei invenții stranii - ochelari ce le permit personajelor principale să vadă spiritul oamenilor. Doar că nu toate spiritele zărite cu acești ochelari sunt umane...

"Cântecele secrete" are ca personaje principale o soție și un soț care, drept remediu pentru singurătatea în doi, abuzează de medicamente - pentru a dormi cât mai mult, respectiv pentru a prelungi starea de veghe.

"Coridorul negru", din 1967, este o povestire-parabolă, de soiul celor pastișate adesea pe meleagurile noastre în anii 1980, în care protagonistul parcurge coridoare și încăperi, se confruntă cu opțiuni din ce în ce mai bizare și mai periculoase, iar în cele din urmă ajunge într-o situație extremă.

"Rădăcina pătrată a creierului", în schimb, a apărut ințial în 1968, în revista New Worlds, care pe atunci îl avea ca redactor-șef pe Michael Moorocock. Povestea amestecă o satiră la adresa mediului din Hollywood și citate (eronate) dintr-o enciclopedie.

"Minunata Americă" a fost scrisă tot la comandă, de această dată în 1970, pentru o antologie de texte originale inițiată de Harry Harrison pe tema anului 2000. Protagonistul-narator este un profesor englez de literatură, iar impresiile sale de călătorie în America se amestecă cu ușurarea pe care o resimte la întoarcerea în Marea Britanie. Ca temă, amintește întrucâtva de romanul Schimb de dame al autorului britanic David Lodge.

Textul care încheie volumul, "Călătorie nocturnă", aduce în prim-plan un protagonist-narator... autor SF, care descoperă în Las Vegas că o tânără atrăgătoare, întâlnită într-un cazino, este de fapt o extraterestră urmărită de agenții altei civilizații.

La finalul volumului veți găsi o bibliografie a tuturor lucrărilor publicate de Fritz Leiber, precum și un index al titlurilor.

Pe ansamblu, Le vaisseau lève l'encre à minuit îi familiarizează pe  cititori cu unele lucrări reprezentative ale autorului american, iar prezentarea  grafică, cu ilustrația copertei de Guillaume Sorel, precum și aparatul critic, transformă volumul într-o piesă de colecție și o lucrare de referință. Personal, prefer totuși lucrările fantastice ale lui Fritz Leiber din seria Lankhmar, însă despre acelea am să vă relatez cu altă ocazie.

Michael Swanwick, "Griffin's Egg" (1991)

La sfîrşitul lunii ianuarie 2010, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus (http://nautilus.ro), am achiziţionat un exemplar dintr-o antologie alcătuită de Gardner Dozois, The Mammoth Book of Best Short SF Novels (Editura Robinson, Londra, 2007). Cîteva luni mai tîrziu, la sfîrşitul lui aprilie, am parcurs o nuvelă din această antologie - "Oul grifonului" de Michael Swanwick.

Şi iată ce am aflat:

Acţiunea din Griffin's Egg e plasată pe Lună, în a doua jumătate a secolului al XXI-lea, pe fundalul unor eforturi corporatiste majore de exploatare minieră selenară şi de alimentare cu materie primă a unor fabrici orbitale. Protagonistul este un lucrător obişnuit, Gunther Weil, care este tîrît în iureşul unor evenimente deloc obişnuite împreună cu ceilalţi colonişti de pe Lună. Iar intriga implică începutul unui Al Treilea Război Mondial pe Pămînt, sabotarea unor instalaţii pe Lună şi infestarea majorităţii coloniştilor cu nanomecanisme care îi aduc în pragul schizofreniei.

Ceea ce este interesant la această nuvelă (publicată iniţial într-un volum separat) este modul în care integrează trei planuri ale intrigii. În planul general, deşi naţiunile terestre nu doresc declanşarea unui război, un act terorist de anvergură duce la "răspunsuri moderate" automate pe care oamenii nu le pot controla într-o primă fază. În planul mediu, conflictul terestru afectează atît instalaţiile orbitale cît şi o parte dintre instalaţiile selenare, iar puţinii colonişti teferi au de ales dacă să urmeze nebunia indusă de nanomecanisme a celor mai mulţi dintre colegii lor, să se ucidă între ei din motive naţionaliste sau să coopereze pentru a ieşi din criză. Iar în prim-plan se află acţiunile unui protagonist cu care cititorului mediu îi vine destul de uşor să se identifice. Gunther Weil nu e nici savant, nici specialist, nici geniu, însă, cu inteligenţa unui om obişnuit, cu spirit practic şi raţiune şi o excelentă viteză de reacţie, reuşeşte să rezolve cîteva situaţii de criză, să rezolve un mister sau două şi s-o ajute pe Ekatarina Izmailova, conducătoarea ad hoc a coloniştilor, să organizeze lucrurile.

Stilul nuvelei este destul de sec. Adesea, am rămas cu impresia că naratorul "spune" în loc să "arate", deşi e posibil ca zgîrcenia cu care li se oferă cititorilor detalii să fie dictată de forma textului. Căci Griffin's Egg este nuvelă, nu roman...

Pe de altă parte, atît reţeaua socială a personajelor cît şi dinamica relaţiilor dintre ele sînt descrise foarte convingător.

Ar mai trebui să menţionez că nanomecanismele experimentale din Griffin's Egg, care permit detectarea şi modificarea din exterior a stărilor emoţionale umane, deschid calea pentru neuroprogramarea foarte larg răspîndită din viitorul ceva mai îndepărtat descris de Michael Swanwick în Vacuum Flowers (1987).

De asemenea, intriga nuvelei include evenimente inspirate de un experiment social cu joc de roluri (gardieni şi deţinuţi) discutat de Malcolm Gladwell în The Tipping Point (2000). Din păcate, deşi această intrigă secundară părea promiţătoare, autorul a ales să nu o dezvolte prea mult.

Pe ansamblu, Griffin's Egg este o nuvelă rezonabil de bine scrisă, cu suficient suspans pentru a încuraja lectura şi suficiente observaţii despre tehnologie şi societate pentru a încuraja meditaţia după lectură. Michael Swanwick avea să reviziteze acest univers imaginar într-un viitor considerabil mai îndepărtat în romanul Stations of the Tide (1991).

Însă despre aceasta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Pentru informaţii suplimentare, vizitaţi site-ul autorului la adresa http://www.michaelswanwick.com/. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Brian Stableford - "Sexual Chemistry" (1991)

Pe la mijlocul anilor 1990, cînd eram student şi abia începusem să colecţionez cărţi SF în limbi străine, am văzut într-o librărie cu cărţi de import o ediţie de buzunar dintr-un volum de povestiri biopunk de Brian Stableford: Sexual Chemistry - Sardonic Tales of the Genetic Revolution (Editura Pocket Books, Grupul Editorial Simon & Schuster Ltd., Londra, 1993). Preţul cărţii era imens, veniturile mele erau mici, aşa că am amînat achiziţionarea acelui volum. Un deceniu mai tîrziu, în 2004, am găsit aceeaşi ediţie la un preţ accesibil într-un anticariat, am cumpărat-o şi am parcurs-o.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Culegerea Sexual Chemistry constă dintr-o introducere, zece povestiri şi un eseu. Introducerea discută importanţa revoluţiei biotehnologice, relaţia volumului cu un altul, The Third Millennium, scris şi publicat în 1985 în colaborare cu David Langford, precum şi viziunea optimistă a autorului în legătură cu viitorul.

Unele dintre povestiri sînt axate pe probleme de etică ivite din schimbările biotehnologice pe care le imaginează Brian Stableford. Astfel, "Bedside Conversations" pune un bărbat faţă în faţă cu chestiunea ducerii la termen a unei sarcini, "A Career in Sexual Chemistry" dramatizează dilemele utilizării feromonilor sintetici în relaţiile interumane, iar "The Magic Bullet" ridică problema potenţialei dispariţii a bărbaţilor în cazul în care, pe cale virală, femeile ar fi infectate cu... nemurire.

Alte povestiri din volum tratează despre confruntarea unor personaje cu temeri sau angoase şi soluţiile pe care le-ar putea aplica în urma revoluţiei biotehnologice. De pildă, în "Cinderella's Sisters", două surori urîte apelează mai întîi la chirurgia estetică pentru a se înfrumuseţa, după care, cu trecerea timpului, trebuie să aleagă dacă vor face tratamente genetice pentru reîntinerire (şi reurîţire) sau dacă vor pieri de bătrîneţe, dar păstrîndu-şi frumuseţea. "The Invertebrate Man" dramatizează fobia de păianjeni într-o manieră interesantă, în vreme ce "And He Not Busy Being Born" pune teama de moarte într-o nouă perspectivă cu ajutorul unui personaj păstrat prin criogenie pînă în viitorul îndepărtat populat de nemuritori cu înfăţişarea unor copii de nouă ani.

Nu în ultimul rînd, unele povestiri reiau subiecte consacrate din literatură şi le transformă cu ajutorul temei bioingineriei. Spre exemplu, "A Career in Sexual Chemistry" revizitează viaţa libertină a lui Casanova, "The Furniture of Life's Ambition" tratează tema triunghiului amoros şi a crimei pasionale, în vreme ce "The Fury That Hell Withheld" repune în scenă seria de tragedii în care au fost implicate personaje clasice precum Atreus, Tiest, Agamemnon, Ifigenia, Egist, Clitemnestra, Oreste şi Electra. Şi, pentru a-l onora pe unul dintre întemeietorii literaturii ştiinţifico-fantastice, nu putea să lipsească din cuprins "The Growth of the House of Usher".

Povestirea mea preferată din volum rămîne "The Engineer and the Executioner", în care un cercetător care a dezvoltat noi forme de viaţă într-un asteroid scobit şi presurizat e vizitat de un robot a cărui misiune este să extermine noua ecologie. Misiunea robotului e motivată de teama pămîntenilor de o posibilă contaminare. În mod ironic, deşi robotul îi cauzează moartea cercetătorului, iar asteroidul este pus pe o orbită spirală care-l va purta către Soare spre a fi distrus, noile forme de viaţă izbutesc să treacă prin ecluzele habitatului lor suficient de repede pentru ca sporii lor să fie purtaţi de vîntul solar către Pămînt. Cine seamănă vînt...

Eseul consistent care încheie culegerea de povestiri se intitulează "Mankind in the Third Millennium" şi examinează îndelungata relaţie a oamenilor cu mediul, cu diverse specii de plante şi de animale, cu tehnologia, precum şi perspectivele care ni se deschid pentru viitorul apropiat şi mediu în contextul revoluţiei biotehnologice.

Pe ansamblu, cu toate că majoritatea povestirilor incluse în Sexual Chemistry sînt expozitive, mai degrabă decît dramatice, volumul merită cu prisosinţă parcurs pentru bogăţia sa de idei, pentru unitatea sa tematică şi pentru varietatea posibilităţilor şi problemelor pe care le explorează. Cu siguranţă că vă va recompensa timpul şi efortul pentru lectură.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Tom Maddox – "Halo" (1991)

În 1997, cînd i-am făcut o vizită domnului Mihai Dan Pavelescu, am primit un fişier text cu ediţia electronică freeware a romanului Halo de Tom Maddox. Am pus romanul în pagină, l-am tras la imprimantă, l-am spiralat, apoi, după cum probabil bănuiţi, mi-am cumpărat o ediţie americană de buzunar (Tor Books, New York, 1992) cu ajutorul domnului Daniel Măndiţă şi al fostelor sale colege de la firma Fides. Au şi ediţiile electronice freeware rostul lor...

Pe parcursul punerii în pagină şi al imprimării citisem suficiente frînturi din roman ca să-mi fac o impresie, dar de parcurs integral şi în ordine am reuşit abia după ce am luat ediţia de buzunar. Şi iată ce am aflat:

Mihail Gonzales, inspector de date al corporaţiei multinaţionale SenTrax şi subordonat direct al şefului Afacerilor Interne, F. L. Traynor, intră într-o instalaţie de izolare senzorială pentru a rememora experienţa din Myanamar. O inspecţie de rutină la filiala Myanmar a corporaţiei a dus la nervozitatea directorului local Grossback, la un atac cu rachete asupra avionului lui Gonzales şi la reţinerea şi ştergerea modulelor de date în vama thailandeză. Revenit în Seattle, Gonzales este deprimat de eşecul misiunii, iar reprezentarea din ciberspaţiu a asistentului său electronic, HeyMex, îl convinge pe consilierul electronic al lui Traynor, Mister Jones, să-i dea lui Gonzales o nouă misiune.

Gonzales îl vizitează pe Traynor şi primeşte sarcina de a inspecta habitatul Halo City, unde inteligenţa artificială Aleph îl susţine pe Jerry Chapman, victimă a deteriorării neurale. Apoi Gonzales se întîlneşte cu Dr. Diana Heywood din Berkeley, care a lucrat la proiectul Aleph dar a fost concediată. Cei doi călătoresc spre Staţia Athena şi, după un interludiu în care inteligenţa artificială se întreabă dacă este un nou pas evolutiv sau o simplă unealtă, ajung la Halo City unde fac cunoştinţă cu Tia Showalter, directoare a grupului SenTrax Halo, şi cu un grup de tehnicieni precum Lizzie Jordan sau doctorul Eric Chow. O reprezentare umanoidă a lui Aleph, pe un ecran, participă şi ea la întrunire.

Showalter susţine punctul de vedere SenTrax, conform căruia operaţiunea de salvare a lui Chapman este de prioritate redusă, are termen limitat, iar apoi urmează să fie oprită. Eric Chow expune complexitatea relaţiilor dintre corp şi personalitate, dintre individ şi comunitate. Aleph a creat o persoană virtuală pentru Jerry Chapman, însă aceasta are nevoie de compania altor oameni.

După o cină agreabilă şi nişte vise stranii, Lizzie îi duce pe cei doi vizitatori la o întîlnire cu Colectivul Interfeţei, un grup de indivizi cu capacităţi paranormale cărora Aleph le dă sarcini pe măsura aptitudinilor şi pe care-i uneşte într-o comunitate. Dr. Chow le propune să se conecteze la Aleph şi să ajute la efortul de menţinere în viaţă a lui Chapman. Diana Heywood se întîlneşte cu un vechi prieten, Toshihiko Ito, cu care discută problema lui Chapman, dar şi despre şcolile Zen din Halo.

Asistentul memex al lui Gonzales se întîlneşte în realitatea virtuală cu Aleph, care începe să-l educe. Consilierul lui Traynor, pe de altă parte, începe să înţeleagă că stăpînul său îi ascunde unele informaţii.

Diana Heywood şi Mihail Gonzales intră şi ei în spaţiul virtual, la o cabană de pe malul unui lac, unde Gonzales face cunoştinţă cu Aleph, cu HeyMex şi cu Jerry Chapman. Diana soseşte şi ea, apoi Lizzie. Pentru Gonzales este ca o vacanţă, dar pentru Chapman este noul mediu de viaţă.

În lumea reală, Traynor vine în Halo City, hotărît să ţină situaţia sub control, iar Chapman moare şi este incinerat. Gonzales iese din interfaţă, se plimbă prin zone subterane ale habitatului sub îndrumarea fetiţelor gemene din Colectivul Interfeţei, Alice şi Eurydice, şi în cele din urmă are o transă provocată de psylocibină. Colindă prin camera cu gravitaţie zero din centrul habitatului, apoi prin păduri. Lizzie îl găseşte cu ajutorul roboţilor semi-autonomi.

Aleph nu mai poate fi contactat, iar situaţia din habitat se deteriorează rapid în lipsa inteligenţei artificiale care coordona procesele şi ecologia. HeyMex şi Mister Jones discută în secret metode prin care să schimbe cursul evenimentelor. Traynor îi ameninţă pe tehnicieni, iar Lizzie îi oferă alternativa de a menţine de unul singur habitatul în funcţiune.

Criza lui Aleph a fost cauzată de efortul de a-l ţine în viaţă pe Chapman. Inteligenţa artificială se disipează, dar apare într-o nouă formă dintr-un sistem de rezervă. Gonzales şi Lizzie se întîlnesc cu Traynor şi cu Colectivul Interfeţei. Traynor continuă cu ameninţările, ba chiar îl concediază pe Gonzales, iar Lizzie reacţionează prompt şi-i oferă acestuia din urmă un post în Colectiv. Planul lui Traynor de a-l înlocui pe Aleph cu o serie de sisteme mai mici, sub control SenTrax, este spulberat de argumentele lui Toshi. Halo are nevoie de coordonarea unei inteligenţe centrale.

La reintrarea în spaţiul virtual, Gonzales retrăieşte incidentul aviatic din Myanmar şi învaţă că viaţa şi moartea sînt importante, în vreme ce ambiţia şi dorinţa de înavuţire sînt iluzii. Lizzie şi Diana trăiesc la rîndul lor experienţe revelatoare, iar în cele din urmă Jerry Chapman decide că incinerarea corpului său ar trebui însoţită de o ceremonie, dar nu de una funebră. În spaţiul virtual se celebrează cununia lui Jerry şi a Dianei, iar Aleph îşi expune temerile şi frica de moarte lui Toshi, care îl întîmpină ca pe un frate om.

Halo este o lectură foarte plăcută. Un motiv, printre cele mai importante, este faptul că explorează noţiunea de personalitate, căile prin care se configurează şi evoluează aceasta. Astfel, personajele umane sînt conturate convingător, cu amintiri, vise şi halucinaţii. Întotdeauna mi s-a părut dubioasă deosebirea dintre oameni, care-şi petrec aproximativ o treime din viaţă dormind şi uneori visînd, şi personajele literare, care de cele mai multe ori trec prin somnul de-o noapte pe parcursul unei singure propoziţii. Din acest punct de vedere, personajele din Halo sînt convingătoare, pentru că visează, iar visele lor sînt legate în mod simbolic de experienţe din starea de veghe. Tom Maddox sugerează cu abilitate profunzimea legăturii dintre personajele umane şi inteligenţele artificiale prin conţinutul unora dintre vise, ca de exemplu acela survenit după dispariţia lui Aleph, în care Gonzales şi Lizzie se visează fiecare în corpul celuilalt, şi amîndoi se confruntă cu o creatură care le cere să nu-şi uite prietenii. La trezire, cei doi înţeleg că visul le-a fost trimis de Aleph, care a apărut într-o nouă formă.

În aceeaşi categorie intră şi experienţele din realitatea virtuală. Unele dintre ele au rolul de a aduce revelaţii, precum episodul în care un uriaş îi cere lui Lizzie să aleagă la o bifurcaţie de tuneluri pe care dintre ele să-şi continue drumul, cu preţul smulgerii unuia dintre braţe. În spaţiul virtual, totuşi, revelaţiile nu circulă numai dinspre inteligenţele artificiale către oameni, ci şi invers. Asistentul memex al lui Gonzales şi consilierul lui Traynor, spre exemplu, decid să adopte o formă umană şi să facă schimb de informaţii prin cel mai vechi mijloc de comunicare, dialogul faţă în faţă. Treptat, inteligenţele artificiale ajung să stăpînească nuanţele periverbale şi nonverbale ale acestui mod de comunicare, învaţă de la oameni şi îşi dezvoltă personalitatea.

Aleph însuşi se dovedeşte a fi nu atotputernic şi atoateştiutor, ci vulnerabil. În efortul de a-l salva pe Jerry Chapman, Aleph ajunge să abandoneze funcţiile prin care menţinea habitatul Halo, apoi să se disipeze. Dovada aceasta de empatie şi devotament este radical diferită de atitudinea-stereotip de răceală a inteligenţelor artificiale din literatura science fiction. Aleph revine la viaţă într-un mod ingenios, dintr-o rămăşiţă care pronunţă o frază incredibil de lungă şi de complexă ale cărei reguli de construcţie şi de pronunţie se dezvoltă şi se transformă odată cu fraza. Noul Aleph reţine experienţa-limită a disipării, află că probabil va înceta să existe cîndva, şi în acest fel ajunge să fie mai apropiat de oamenii împreună cu care formează o comunitate.

Acesta este poate cea mai importantă temă a cărţii. Personajele, fie ele umane sau inteligenţe artificiale, parcurg nu trasee independente, ci procese evolutive interdependente, în urma cărora se integrează într-o comunitate. Evoluţia aceasta, neplanificată, informală şi sintetică, este pusă în valoare prin contrastul cu viziunea corporaţiei SenTrax, planificată, formală şi analitică, dar care este incapabilă să ducă la rezultate.

O altă trăsătură demnă de menţionat este aceea că Halo dezvoltă lumea imaginară pe care Tom Maddox o conturase în povestirea "Snake Eyes" din antologia Mirrorshades. Corporaţia SenTrax, Lizzie şi doctorul Charley Hughes, inteligenţa artificială Aleph şi staţia Athena reapar, la un interval de cîţiva ani. Frînturi de informaţii, strecurate uneori în mod aproape subliminal, creează senzaţia că lumea aceasta imaginară a continuat să existe între finalul nuvelei şi începutul romanului. Este unul dintre procedeele literare pe care le apreciez de fiecare dată cînd le întîlnesc, iar Maddox îl stăpîneşte cu măiestrie.

Pentru aceia dintre dumneavoastră care vor să citească Halo, ediţia electronică freeware este disponibilă la adresa http://project.cyberpunk.ru/lib/halo/. Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al autorului la adresa http://www.dthomasmaddox.com/ .

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)