luni, 15 decembrie 2008

Charles Stross, 'Halting State' (2007)

Spre sfîrşitul lunii septembrie din anul 2008, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro , am cumpărat un exemplar dintr-un roman recent de Charles Stross, Halting State (Editura Orbit, Londra, 2008). Pe lîngă romanul propriu-zis, volumul acela de buzunar conţinea şi un interviu cu autorul. În drum spre casă, am parcurs interviul, iar după ce am citit romanul l-am mai parcurs o dată – pentru că este interesant şi bine făcut.

Iar romanul...

Hai să zicem că atunci cînd în introducerea la antologia Rewired John Kessel şi James Patrick Kelly au afirmat despre Charles Stross că este un mascul alfa al curentului literar postcyberpunk nu au exagerat cîtuşi de puţin. Halting State demonstrează acest lucru încă o dată.

Să vedem împreună în ce fel:

Acţiunea romanului este plasată în viitorul apropiat, în 2017. În condiţiile în care unele jocuri de roluri de pe Internet au ajuns să aibă un rulaj anual mai mare decît produsul intern brut al unor ţări, jefuirea unei bănci de pe un tărîm virtual cu zeci de milioane de utilizatori creează nişte probleme serioase. Personajele cărora li se încredinţează investigarea acestei infracţiuni descoperă treptat conexiuni care de care mai periculoase, de la servicii secrete ale Uniunii Europene la Ministerul Securităţii de Stat din China, iar evenimentele se precipită către închiderea unor servicii de telecomunicaţii de bază în Scoţia şi revenirea temporară a poliţiei la metodele de lucru primitive din secolul al douăzecilea.

Printre aspectele pozitive ale romanului aş dori în primul rînd să menţionez utilizarea a trei fire narative aparent independente care converg treptat şi se completează reciproc spre final, cam ca în romanul Count Zero de William Gibson. Fiecare dintre ele corespunde cu punctul de vedere al unuia dintre personajele principale: Sue Smith (sergent în poliţia scoţiană), Elaine Barnaby (angajată a unei firme de audit) şi Jack Reed (programator).

Un alt aspect pozitiv îl reprezintă personajele propriu-zise. Pentru fiecare dintre cele trei personaje principale, autorul construieşte o reţea de legături sociale, o istorie personală şi un tip de discurs, precum şi o evoluţie credibilă pe parcursul romanului. Personajele secundare şi episodice, la rîndul lor, sînt bine creionate.

Tot printre calităţi se numără şi extrapolarea unui viitor apropiat pe baza condiţiilor tehnologice şi sociale din prezent – de la telefoane mobile cu locatoare GPS la realitate amplificată cu ochelari LCD şi de la jocurile de roluri online la problemele de securitate informaţională. Charles Stross nu numai tratează aceste chestiuni într-un mod convingător, dar le şi discută pe larg în interviul de la sfîrşitul volumului.

Nu în ultimul rînd, autorul face trimiteri intertextuale (poate în mai mică măsură decît în Accelerando sau în Glasshouse). Astfel, cititorii vor recunoaşte aluzii la seria Lumii Disc a lui Terry Pratchett filtrate prin realitatea amplificată din Rainbows End de Vernor Vinge, decoruri virtuale inspirate de Infernul lui Dante Alighieri, cîte un crîmpei de frază din Pattern Recognition de William Gibson sau cîte un nume de personaj bogat în conotaţii. Ca să dau un singur exemplu, Liz Kavanaugh, superioara directă a lui Sue Smith, are un nume de familie care aminteşte de Dan Kavanaugh, pseudonimul sub care Julian Barnes a publicat cîteva romane poliţiste.

Pe de altă parte, cum am mai remarcat şi cu alte ocazii, intertextualitatea e o armă cu două tăişuri. Astfel, în finalul romanului, străzile din Edinburgh par să fie invadate de morţi-vii, iar personajele principale află ulterior că evenimentul fusese ceea ce se cheamă flash-mob, o mulţime de cetăţeni convocaţi online la o reuniune în lumea reală, preferabil costumaţi într-un fel anume. Ca un omagiu la adresa prietenului şi colaboratorului său Charles Stross, Cory Doctorow a introdus şi el o scenă flash-mob spre finalul celui mai recent roman al său, Little Brother (2008), însă, în loc de zombi, personajele sale se costumează în vampiri goth.

La urmă pe lista calităţilor trebuie să amintesc şi un element tehnic: ritmul alert al romanului. Cele mai multe dintre capitole au puţine pagini (între cinci şi zece în ediţia de buzunar), ceea ce face lectura foarte antrenantă.

Întrucît Halting State este unul dintre cele mai bune romane postcyberpunk ale deceniului, mi-ar fi greu să alcătuiesc şi o listă cu defectele sale. Singurul aspect neobişnuit demn de adus în discuţie este punctul de vedere pe care l-a ales Charles Stross. Întregul roman este narat la persoana a doua, deşi în fiecare capitol „tu” se referă la un alt personaj dintre cele trei principale. Cu siguranţă că este un punct de vedere atît de nou încît nu a fost etichetat de către specialiştii în naratologie, dar este şi destul de obositor atunci cînd autorul îl utilizează pe parcursul unei cărţi de aproape patru sute de pagini.

Pe ansamblu, Halting State rivalizează cu Little Brother de Cory Doctorow, cu Rainbows End de Vernor Vinge şi cu The Zenith Angle de Bruce Sterling pentru un loc între cele mai reuşite trei romane postcyberpunk publicate după anul 2000. Poate că ar fi avut şanse să fie socotit chiar cel mai bun, cel puţin în clasamentul meu personal, dacă nu ar fi existat Accelerando ...

Oricum, după ce am terminat de parcurs Halting State, am început imediat să citesc un alt volum de Charles Stross, The Atrocity Archives. Dar despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

duminică, 7 decembrie 2008

Jeff Somers, 'The Digital Plague' (2008)

În toamna anului 2008, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro,am avut ocazia să citesc continuarea romanului The Electric Church, intitulată The Digital Plague (Editura Orbit, Londra, 2008). Lectura s-a lungit şi s-a tot lungit. Să vedem împreună de ce:

La începutul celui de-al doilea roman din seria despre Avery Cates, protagonistul-narator este răpit şi i se injectează o substanţă necunoscută sub scuza că asta reprezintă un asasinat. Nu al lui. Al întregii lumi.

Nu după mult timp, apropiaţii săi încep să se îmbolnăvească grav şi să moară. Cates este luat în custodie de cîţiva ofiţeri de poliţie, iar analizele de laborator arată un număr de fenomene interesante: protagonistul a fost contaminat cu nanomecanisme autoreproducătoare care cauzează epidemia; cei ce stau permanent în preajma protagonistului beneficiază de un cîmp supresor; iar nanomecanismele incriminate poartă semnătura tehnicianului Ty Kieth.

La sugestia lui Cates, un grup de poliţişti pleacă la Paris în căutarea tehnicianului, unde se confruntă cu un număr de Călugări aflaţi sub conducerea lui Kev Gatz (ucis în primul roman al seriei, dar Convertit). După un număr de pripeţii, Cates şi poliţiştii supravieţuitori revin la New York, unde caută să împiedice revitalizarea cadavrelor cu ajutorul nanomecanismelor şi să dejoace astfel cel mai recent plan de a cuceri lumea al lui Dennis Squalor.

Mare parte dintre neajunsurile primului roman din serie se regăsesc în The Digital Plague cu vîrf şi îndesat. Societatea descrisă e la fel de puţin plauzibilă ca şi în The Electric Church . Personajele sînt la fel de caricaturale, provenind parcă dintr-o bandă desenată. Acţiunea trece dintr-un episod violent într-altul cu viteza furibundă a unui videoclip, fără prea multe pauze pentru aprofundarea caracterizării ori pentru dezvoltarea fundalului – ceea ce poate fi dăunător pentru un roman.

Mai mult, The Digital Plague păcătuieşte prin faptul că aduce atît de mult balast din primul roman (personaje, relaţii, elemente de fundal) în loc să vină cu mai multe elemente noi şi surprinzătoare.

Nu în ultimul rînd, premisa romanului a fost tratată memorabil în romane (post)cyberpunk mai vechi cum ar fi Blood Music (1985), Queen of Angels (1990) şi Slant (1997) de Greg Bear, respectiv Necroville (1994) de Ian McDonald şi a fost tratată mai bine. Jeff Somers foloseşte nanotehnologia numai ca pretext pentru un măcal organizat de un comando printre cadavre proaspăt resuscitate – adică un fel de Resident Evil fără Milla Jovovich. Prea puţin pentru o temă cu posibilităţi atît de generoase.

Cînd am încheiat lectura acestui roman cyber-noir superficial, m-am consolat pentru timpul pierdut cu un singur gînd: măcar The Digital Plague nu a avut peste 500 de pagini, precum Carbon modificat .

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

sâmbătă, 6 decembrie 2008

'Wireless' (8) ('Exilaţi în Ciberia')

Am ajuns în cele din urmă la cabană.

Pereţi din buşteni. Vatră. Stivă de lemne afară. Puţ cu lanţ şi roată. Carne afumată şi legume în debara. Privată din scînduri ceva mai departe. Puşcă de calibru mic. Cartuşe cu alice.

Un top de hîrtie. Un toc. O sticluţă cu cerneală.

Habar n-aveam că se mai fabrică aşa ceva...

Primitiv şi sărac. Preindustrial (poate cu excepţia hîrtiei, puştii şi cartuşelor).

Şi luxos.

Timp de două săptămîni o să am luxul să mă gîndesc la ce vreau, fără să mă întrerupă nimeni şi nimic. Să vorbesc cu alţi oameni, fără să fim deranjaţi de telefoane, faxuri, e-mail, teleconferinţe, jokeri şi altele. Să-mi ordonez gîndurile şi planurile pe hîrtie, în linişte. Să nu fiu presat mereu, din toate părţile. Să am timp ca să pun lucrurile în perspectivă.

Iar, în cazul în care vreau să citesc ceva, să scriu singur.

Povestea asta e ceea ce am scris azi.

Sînt tare curios ce o să scriu mîine...

joi, 4 decembrie 2008

'Wireless' (7) ('Exilaţi în Ciberia')

În mijlocul pădurii am găsit un al treilea gard din plasă de sîrmă. Sus avea colaci de sîrmă ghimpată electrificată.

Am rulat încet pînă în dreptul gheretei. De data asta, paznicul era un indian.

– Bună ziua.

L-am salutat din cap.

– Sper că nu v-aţi supărat din cauza lui Rufus. Uneori face exces de zel, dar aşa sînt ordinele. Altfel nu vă puteţi bucura de vacanţă.

Am încuviinţat, nu foarte convins.

Dincolo de poarta culisantă se vedea o alee acoperită cu pietriş mărunt.

– Nu păţeşte nimic maşina dacă intru cu ea pe aleea asta? am întrebat.

– Maşina o lăsaţi aici, în parcare, mi-a spus paznicul. O să fie în siguranţă.

– Păi, şi...?

– Cabana nu e departe, m-a asigurat el.

Am dus maşina în spatele gheretei, într-o parcare unde se mai aflau un Ford, un Porsche şi două BMW-uri. Am bănuit că Fordul era al paznicului. Ceva mai încolo, în iarba de lîngă gard, se zăreau cîteva păsări moarte.

M-am dus înapoi la poartă pe jos, iar indianul a făcut-o să culiseze, după care a ieşit din gheretă şi mi-a adus un pliant color.

– O să staţi aici, mi-a arătat el pe hartă. Mai sînt cîţiva oameni în vacanţă.

Mi-a aruncat o privire scurtă şi-a zîmbit uşor.

– Ştiţi cum e. Dacă vreţi să vă întîlniţi cu ei ca să mai schimbaţi o vorbă, bine, dacă nu, iar bine. Parcul e oricum cam cît jumătate din Nebraska. E destul loc pentru toată lumea.

Am încuviinţat.

– Mai aveţi aici cîteva sfaturi, a insistat. Să păstraţi pliantul, pentru orice eventualitate.

Am pus pliantul în buzunarul de la piept al sacoului, acolo unde ţin de obicei biopalmtop-ul, şi-am pornit pe jos pe aleea cu pietriş.

– Vacanţă plăcută! a zis paznicul în urma mea.

Apoi poarta s-a închis.

'Wireless' (6) ('Exilaţi în Ciberia')

Am intrat apoi într-o pădure tînără, cu mesteceni albi, subţiri, drepţi, plantaţi la distanţe egale pentru a forma un caroiaj. Natură euclidiană. Printre trunchiuri se cernea lumină caldă, de primăvară.

În servietă a început să sune telefonul mobil. Era o melodie care-i plăcuse Barbarei în anul cînd am divorţat de maică-sa şi pe care nu m-am deranjat s-o mai schimb de-atunci încoace.

Am tras pe dreapta, am apăsat degetul mare pe scannerul de lîngă mîner, iar servieta s-a deschis. Am luat mobilul şi-am răspuns.

– Bună ziua.

– Bună, Mercedes.

De cîte ori vorbesc cu ea, îmi amintesc de una dintre remarcele Juliei. După părerea ei, am luat-o pe Mercedes pentru că nu mi-am permis să-mi iau Rolls Royce.

– Am sunat în legătură cu lista de instrucţiuni.

– Aşa.

Decenii în şir, anglo-saxonii s-au simţit superiori faţă de imigranţii latino-americani pentru că nu vorbeau engleza la fel de bine precum localnicii. Acum ne-a prins tehnologia din urmă, iar cînd ascult pronunţia Oxbridge impecabilă a lui Mercedes mă apucă un fel de nelinişte culturală.

– Aţi scris acolo să am grijă de căţeluşă şi de peşti.

– Aşa e.

M-a privit din ecranul cît un timbru al telefonului demodat.

– Dar cum o să hrănesc peştii din acvariul virtual din moment ce calculatorul e parolat?

– Vai de mine...

Avea perfectă dreptate, fireşte. Să intru online, mi-era frică să nu-mi intercepteze cine ştie cine parolele. Să-i spun lui Mercedes parola ar fi fost o greşeală de neiertat. Să las acvariul virtual în plata Domnului, iar nu era o soluţie. După cît am plătit pentru toate speciile alea de peşti exotici, acum riscam să-i găsesc pe toţi cu burta-n sus la întoarcerea din vacanţă.

– O să văd cum rezolv, i-am zis în cele din urmă. Să fie calculatorul pornit, că de-acolo mă descurc.

A încuviinţat din cap şi-a închis. Am pornit apoi străvechiul Seiun, am conectat telefonul mobil la mufa modemului şi, luptîndu-mă cu interfaţa demodată şi cu grafica primitivă, m-am conectat la calculatorul de-acasă şi am început să hrănesc peştii.

Aproape terminasem cînd m-a întrerupt un ciocănit în geam.

Am tresărit.

Lîngă mine oprise o maşină de teren din care coborîse paznicul negru, cel cu ochelari de soare reflectorizanţi. De data asta era însoţit de un cîine. Nu un caniche, precum căţeluşa pe care i-o lăsasem în grijă lui Mercedes, ci un ditamai ciobănesc german care lătra şi trăgea de lesă.

Am coborît geamul.

– N-aţi citit contractul cu atenţie, domnule. Wireless înseamnă wireless. Fără excepţii.

Cîinele a lătrat în continuare, vrînd parcă să puncteze pauzele dintre propoziţiile rostite de paznic.

Am dat din cap şi-am schiţat un gest către laptop.

– Vă rog să coborîţi din maşină, domnule.

Am lăsat baltă şi peşti, şi acvariu, şi laptop şi tot şi-am ieşit din maşină, simţindu-mă ca un liceean care a fost oprit în drumul către balul de absolvire pe motiv că a depăşit viteza legală, iar acum aşteaptă resemnat ca poliţiştii din patrulă să descopere şi faptul că n-are permis şi punguţa cu iarbă.

– Caută! l-a îndemnat paznicul pe cîine.

Dulăul a început să-şi bage nasul peste tot. Pe banchete, pe sub banchete, pe bord, prin torpedou, prin compartimentele de pe interiorul maşinii, prin spaţiul din spatele lunetei.

N-am comentat.

Rînd pe rînd, i-am predat paznicului laptop-ul, telefonul mobil, readman-ul, o agendă electronică uitată de cine ştie cînd în torpedou, servieta cu cele cîteva materiale tipărite. Agendei, cel puţin, i se consumaseră de mult bateriile. Oricum, nu cred că avea importanţă.

Le-a dus în maşina lui, mi-a dat să semnez un nou tabel de predare şi mi-a imprimat un exemplar.

– Şedere plăcută, domnule.

Am dat din cap şi m-am uitat lung după maşina de teren cînd a plecat înapoi de unde venise. Păcat de peştii din acvariu...

miercuri, 3 decembrie 2008

'Wireless' (5) ('Exilaţi în Ciberia')

Efectul anesteziei locale începuse să-mi treacă pe cînd mă apropiam de o a doua poartă. Am remarcat, cu oarecare strîngere de inimă, că gardul din plasă metalică ce se întindea în stînga şi-n dreapta şoselei avea la capătul de sus cîteva rînduri de sîrmă ghimpată.

Din gheretă a ieşit un negru înalt care purta vesta de Kevlar pe pieptul gol. Avea muşchi masivi, lucioşi, ochelari de soare reflectorizanţi şi o beretă înclinată ştrengăreşte. Paznicul s-a apropiat şi-am coborît pe jumătate geamul lateral.

– ‘Neaţa, domnule, a zis.

– Bună dimineaţa. Sînt Al.

– Contractul, domnule.

Părea să folosească apelativul nu atît ca să-mi arate respect cît ca să mă ţină la respect. I-am dat plicul cu contractul. L-a scos, s-a uitat în fugă peste pagini, după care mi l-a restituit.

– Mulţumesc, i-am zis.

– Problemă, domnule. Colegul meu n-a lucrat destul de temeinic. Coborîţi.

Am coborît din maşină, aşa cum îmi spusese. Afară, aerul începuse să se încălzească.

– Cum adică, n-a lucrat destul de temeinic?

A întins arătătorul, cît pe ce să-mi atingă lobul urechii drepte.

– Ăsta, domnule. Colegii noştri de la radiolocaţii l-au detectat.

Mi-a indicat inelul de pe mîna dreaptă.

– Ăsta, domnule.

– Hei, stai puţin! Ăsta e-un sistem de monitorizare a celulelor din fluxul sanguin!

– Ţine legătura non-stop cu clinica la care aveţi asigurare, domnule, mă informă el imperturbabil.

A arătat, prin geamul portierei, GPS-ul de pe bord.

– Ăsta, domnule.

– Dar nu-l puteţi dezactiva! Cu asta se orientează maşina!

– Drumul duce drept la destinaţie, domnule. Şi n-am vrea să vă vină idei şi să plecaţi înainte de încheierea duratei pentru care aţi plătit. Vă reactivăm GPS-ul la întoarcere, domnule.

Păstrase un ton clar, calm, neutru, iar trăsăturile îi rămăseseră inexpresive, aşa încît nu mi-am dat seama dacă se amuza pe socoteala mea sau pur şi simplu îşi îndeplinea datoria. Am simţit cum, prin amorţeala anestezicului, în cap începea să-mi pulseze o durere surdă acolo unde Butch îşi făcuse de lucru cu bormaşina aceea mutantă.

– O să-mi extragi osteofonul? l-am întrebat. S-ar putea să fie o operaţie destul de delicată, pentru că e conectat direct la nervii auditivi.

– Nu vă faceţi probleme, domnule.

Mi-a apăsat după urechea dreaptă ceva metalic, rece, cam ca o brichetă. Am simţit o pişcătură.

– Gata, domnule.

Mi-am masat cu degetele locul unde mă pişcase.

– Ce-a fost asta? l-am întrebat.

– O descărcare electrică, domnule. Osteofonul a fost dezactivat permanent.

M-am simţit de-a dreptul alarmat.

– Sper că n-o să-mi distrugeţi şi inelul de monitorizare!

– Nici vorbă, domnule. Am să vă rog să mi-l predaţi şi-l veţi primi înapoi la plecare.

L-am privit cu atenţie. Nici de data asta nu părea să glumească.

– Păi, cum adică să ţi-l predau? E conectat la o venă.

Fără cuvinte, a scos dintr-un buzunar de la piept un plasture steril. Oftînd, am tras inelul de pe deget, iar paznicul mi-a bandajat imediat locul, după care a închis inelul într-o pungă etanşă.

– În două săptămîni, i-am zis, rana aceea minusculă o să se cicatrizeze.

– Inelul de monitorizare vă va deschide o altă venă, domnule.

A urcat în maşină, iar pe ecranul GPS a apelat un meniu şi-a format o combinaţie de comenzi. Ecranul s-a stins.

Paznicul a coborît din maşină şi s-a îndreptat către gheretă, jucîndu-se cu punguţa de plastic în care ţinea inelul meu.

– Şi dacă fac tetanos, sau mai ştiu eu ce?! am strigat în urma lui.

A întors capul şi mi-a aruncat o privire impasibilă peste umăr.

– Va trebui să aveţi grijă, domnule. Şedere plăcută.

Poarta a culisat, iar eu am pornit maşina şi-am plecat mai departe.

marți, 2 decembrie 2008

'Wireless' (4) ('Exilaţi în Ciberia')

N-am apucat să parcurg nici măcar un kilometru cînd mi-a sunat osteofonul. Nu-l mai folosisem de ani de zile, mai ales că toată lumea a trecut la implanturi pentru teleconferinţe, dar, cum nu mi-am făcut niciodată timp ca să trec pe la clinică şi să-i rog să mi-l extragă, fireşte că era în continuare acolo, în spatele urechii drepte, iar tonul de apel îmi suna direct în creier ca o şoaptă de muzică ambientală.

– Da.

– Al, unde eşti?

Julia.

– În maşină, dragă.

A pufnit, iar jetul de aer care-i ţîşnea din nări mi-a iscat furnicături în cutia craniană.

– Al, hai să nu umblăm cu prostii! Încă n-am uitat cînd i-ai spus ăleia că erai în maşină. Şi nici ce făceam cînd i-ai spus asta. Te-am întrebat unde eşti.

M-am stăpînit cu greu să nu scot un geamăt de exasperare. „Aia” e Heather, fireşte, iar Julia nu mi-a iertat niciodată că am fost căsătorit cu ea.

– Pe cuvînt că sînt în maşină, undeva în Nebraska. Şi sînt singur-singurel.

– Ei, asta-i bună! a încercat ea să dreagă busuiocul. Puteai să fii cu cine vrei, dragă! Vroiam numai să ştiu de tine.

Da, sigur. Doar am aflat cît cheltuie Julia în fiecare lună pe detectivi particulari. Şi avocaţi. Şi microcamere. Şi software de monitorizare a traficului electronic. La urma urmei, pentru toate astea plăteşte cu banii mei...

– Sînt bine, mersi de întrebare. Tu pe unde eşti.

– Cu fetele în avion, a spus Julia. Mergem la Mexico City.

– Cum a fost prezentarea de la Toronto?

– Presa. Baştanii. Plantele decorative. Ca de obicei.

Aşteptam. Îmi era clar că n-avea să mai dureze mult.

– Auzi, Al, da’ tu de ce n-ai răspuns pe teleconferinţă?

E, începuse...

– Am plecat într-o vacanţă wireless.

– Cum adică ai plecat într-o vacanţă, Al Miller? Nu vorbisem c-o să mergem în croazieră, numai tu şi cu mine, imediat cum termin turneul ăsta de promovare?

Mi-am dres vocea.

– Numai tu şi cu mine şi încă trei sute de străini intimi, putred de bogaţi, cu care să discutăm afaceri dimineaţă, la prînz şi seara ca să ne simţim ca la birou.

– De cînd îţi permiţi să fii sarcastic cu mine?!

Am ridicat din umeri.

– Nu-i sarcasm. E purul adevăr. Adu-ţi aminte cum a fost data trecută. Şi cea dinaintea ei. Şi...

– Şi adu-ţi şi tu aminte cît ai avut de profitat de fiecare dată! Mai trebuie să-ţi explic la vîrsta asta că nu poţi face afaceri fără relaţii?!

Am schiţat o grimasă de durere. Probabil că osteofonul avea o interfaţă grafică pe undeva, cu ajutorul căreia aş fi putut reduce volumul vocii ei. Dar numai Sumi ar fi putut s-o găsească prin tot wetware-ul pe care-l am instalat în creier. Iar Sumi rămăsese zăvorîtă într-un Ziploc, undeva, în urmă.

– Nu e ceea ce crezi, i-am spus. Saul Rabinowitz mi-a recomandat vacanţa asta wireless.

– Dar şi implantul de teleconferinţă e tot wireless, dragă! Doar nu era să-ţi pui mufe de-alea în care să-ţi înfigi cabluri, ca toţi sărăntocii!

– Pentru Rabinowitz, „wireless” înseamnă altceva. Izolare mediatică.

A tăcut şi-a rumegat ideea cîteva clipe.

– Auzi, Al, nu cumva eşti cu aia?

Am oftat în sinea mea. Mai devreme sau mai tîrziu, tot aici se pare că ajunge fiecare discuţie cu Julia.

– Nu, nu sînt cu „aia”. Dac-aş fi vrut să fiu cu „aia”, aş fi rămas căsătorit cu ea. Cel mai simplu.

– Nu de alta, dar la cîţi bani îi dăm în fiecare lună, n-aş avea chef să ne stoarcă şi mai tare.

– Julia, ce naiba! Pui problema de parcă mi-ar face plăcere să-i dau bani! A fost o hotărîre judecătorească şi trebuie s-o respect.

Nu i-am mai amintit că bună parte din pensia alimentară a Barbarei se duce pe creaţiile ei vestimentare. Despre detaliul celălalt, că banii se împart în două categorii distincte, ai ei (cîştigaţi de ea) şi-ai noştri (cîştigaţi de mine), şi că are tendinţa să „administreze” ambele categorii, nici n-aş îndrăzni să amintesc vreodată.

– Şi cît o să stai wireless?

– Două săptămîni. Sfatul terapeutului.

Obosisem s-o tot dau pe după piersic.

– Două săptămîni? Şi cine-o să aibă grijă de afaceri?

– „Un şef bun e acela care poate lipsi oricînd fără ca activitatea firmei să se întrerupă din cauza absenţei lui.”

A tăcut cîteva clipe, destul de şocată din cauză că îndrăznisem să-i reproduc cuvînt cu cuvînt unul dintre dictoanele ei preferate.

– O să vorbim acasă, a zis pe un ton rău-prevestitor şi-a închis.

Ameninţarea ar fi trebuit să mă pună pe jar, dar de fapt m-a liniştit. De cînd ne-am căsătorit, Julia şi cu mine am petrecut împreună acasă douăzeci de zile. Cînd şi dacă o vom petrece pe cea de-a douăzeci şi una, nu pot să-mi dau seama, avînd în vedere programul ei de turnee, filmări, interviuri şi şedinţe fotografice.

Şi cînd mă gîndesc că mi s-a părut atrăgătoare pentru că aveam un limbaj comun, pentru că înţelegea mediul de afaceri şi pentru că simţeam că puteam evolua împreună nu numai pe plan emoţional, ci şi profesional...

Pînă la urmă, limbajul comun a ajuns să însemne discuţii care întotdeauna se referă la bani. Pe de altă parte, nici indiferenţa morocănoasă a lui Heather din ultimii trei ani înainte de divorţ nu a constituit cea mai fericită alternativă.

În fine...

luni, 1 decembrie 2008

'Wireless' (3) ('Exilaţi în Ciberia')

Cîţiva kilometri mai încolo, în peisajul pustiu s-a ivit un gard din plasă metalică, o îngrăditură care se întindea cît vedeai cu ochii de-a dreapta şi de-a stînga şoselei. Iar de-a curmezişul drumului era o poartă de oţel pe role. La gheretă – o structură cu garaj, ferestre mari şi pupitru de comandă – dormita un paznic de la o companie privată de securitate, cu o revistă Concatenations deschisă pe burtă. „Raport de la WorldCon” anunţa cu litere de-o şchioapă un titlu de pe copertă.

Cînd m-am apropiat cu maşina de poartă, o alarmă a scos un sunet discret în gheretă, iar paznicul a tresărit şi s-a ridicat. Avea un aer cam nedumerit, însă cînd a dat cu ochii de mine mi-a zîmbit timid şi mi-a făcut semn cu mîna. A aruncat revista pe pupitrul de comandă, şi-a luat un baston şi-a ieşit din gheretă, îndesîndu-şi ceva mai bine şapca pe cap.

Uniforma cu vestă din Kevlar, ecusoanele vag militare, bastonul de cauciuc, centironul cu sprayuri lacrimogene şi tasere ar fi trebuit să-i confere o înfăţişare marţială, numai că paznicul abia părea trecut de optsprezece ani, avea o faţă îngustă şi imberbă, o acnee teribilă şi nişte ochelari de vedere demodaţi. Cumva, îmi lăsa impresia că-şi petrecea timpul liber descărcînd din reţea episoade Star Trek mai degrabă decît spărgînd cărămizi cu mîinile goale.

– Bună dimineaţa, zise.

– Bună dimineaţa. Sînt Alexander Miller. Am venit pentru o vacanţă wireless.

A încuviinţat din cap.

– Sigur, domnule Miller.

– Al.

În concediu nu mă formalizez cu nimeni. Sînt sătul de forme protocolare de la birou.

– OK, Al. O să am nevoie să văd contractul cu agenţia de voiaj.

Am deschis torpedoul, am căutat puţin printre cuburile de date şi şerveţelele Kleenex şi toate minunile care zăceau acolo de Dumnezeu ştie cînd, iar după cîteva clipe am scos plicul cu contractul.

– Poftim, ăă...

– Butch.

– Poftim, Butch. Încîntat de cunoştinţă.

A zîmbit şi-a dat din nou din cap. Ce-o fi fost în capul părinţilor cînd l-au botezat, nu pot să-mi închipui. În mod sigur arăta mai curînd a Kevin, genul care se amuză memorînd comenzi UNIX.

S-a uitat la contract, a trecut un lector cît o pastilă M&M peste codul de bare, apoi s-a uitat la holograma reflexivă de autentificare. A împăturit frumos contractul, mai ordonat decît fusese pliat înainte, l-a aşezat la loc în plic şi mi l-a înapoiat.

– Mulţumesc, Al. O să te rog să te dai jos din maşină.

Am coborît, iar Butch a trecut bastonul pe care-l ţinea în mînă mai întîi prin faţa mea, încet, din creştet pînă în tălpi, după care prin spate. Din cînd în cînd, bastonul a scos cîte un ţiuit slab. Paznicul n-a comentat.

– Ăă, Butch, am spus cînd tăcerea s-a prelungit şi a devenit jenantă, dacă vacanţa asta wireless înseamnă, aşa, un fel de izorale mediatică, ce-o să fac cu firewall-ul?

Ajunsese cu scanarea undeva prin spatele genunchilor. S-a uitat în sus la mine, întrebător.

– Am un firewall care-mi reglează fluxurile wetware, am explicat. Săptămînal trebuie să-mi reînnoiesc licenţa, altfel se dezactivează automat şi mă trezesc că-mi intră te miri ce reclame din ciberspaţiu direct în cortex, în centrul văzului. Adio somn, la revedere linişte.

Şi-a îndreptat ochelarii pe nas.

– Nu-şi face griji, m-a asigurat. Avem o soluţie eficientă pentru genul ăsta de problemă.

A scos apoi din buzunar un notepad pe care a început să scrie cu un stilus din plastic frez.

– Biopalmtop Genentech.

A întins mîna. O clipă, mi-a fost neclar ce vroia, după care m-am lămurit, am căutat biopalmtop-ul în buzunarul de la piept al jachetei, l-am scos şi i l-am dat. Aparatul s-a apucat să ţiuie, crezînd că fusese furat, aşa că l-am luat înapoi, i-am dezactivat alarma şi i l-am întins din nou lui Butch. L-a pus într-un Ziploc transparent şi-a bifat ceva pe notepad.

– Joker Hitachi.

Am ridicat din umeri, neajutorat. Paznicul a zîmbit înţelegător, a lăsat notepad-ul şi Ziploc-ul pe capota maşinii, după care s-a dus pînă la gheretă şi s-a întors cu o unealtă care semăna cu o încrucişare între o bormaşină şi o freză dentară.

– Nu-ţi face griji, Al, a spus el. N-o să doară.

A pornit aparatul, mi l-a aşezat pe mastoida stîngă, deasupra jokerului, iar toată partea din spate a capului mi-a amorţit. Aparatul a uruit un minut sau două, după care grindina de e-mail-uri s-a oprit, interfaţa grafică a lui Sumi a îngheţat şi-a dispărut de-a binelea, iar Butch mi-a arătat, triumfător, o aşchie strălucitoare de siliciu prinsă în cleşti minusculi în vîrful uneltei. A desprins-o cu grijă, a aşezat-o în Ziploc, lîngă biopalmtop, şi din nou a bifat ceva.

La revedere, Sumi.

– Implant Fujitsu pentru teleconferinţe.

După ăsta chiar nu mi-a părut rău. Implantul Fujitsu mi-a distrus ceea ce încă mai pretindeam a fi timpul liber şi mi-a tăiat de pe listă deplasările internaţionale. În loc de zboruri la clasa business, coctailuri şi serate, mi-a adus apeluri la orice oră din zi şi din noapte sub scuza că dansul electronic al comerţului nu se întrerupe niciodată.

Paznicul şi-a făcut din nou de lucru cu unealta aceea, după care mi-a arătat un fel de glonţ nichelat, mînjit cu ceea ce presupun că era fluid cerebro-spinal. Glonţul a aterizat şi el în Ziploc. O nouă bifare pe notepad. Mi-a întins stilusul ca să semnez sub tabelul de predare, mi-a imprimat un exemplar al tabelului, după care mi-a pus cîte un mic plasture deasupra inciziilor minuscule pe unde îmi scosese implanturile.

– Asta a rezolvat şi problema cu firewall-ul, mi-a spus Butch cu un aer voios.

Îşi aşezase notepad-ul în buzunarul de la piept al vestei, lîngă stilus, iar Ziploc-ul îl ţinea neglijent în mîna stîngă, ca pe o pungă cu un peştişor luat de la magazinul de animale. Aş fi pus pariu că numai biopalmtop-ul valora mai mult decît salariul lui pe un an.

– Cam atît, a spus el.

S-a uitat în maşină, apoi la mine.

– Aveai voie să-ţi aduci şi un cîine în vacanţă dacă vroiai, Al.

M-am urcat înapoi şi-am pornit motorul.

– Da, mi-au zis ăia de la agenţia de voiaj. Mi-am clonat o căţeluşă, dar e încă mică şi n-am vrut să risc s-o aduc aici.

A dat din cap cu simpatie.

– Vacanţă plăcută.

– Mersi.

A intrat apoi în gheretă, a pus Ziploc-ul într-o casetă încastrată în perete, iar cheia mi-a adus-o la maşină.

– Acolo o să rămînă toate cît stai în vacanţă. Sînt în siguranţă ca într-o bancă.

Am încuviinţat şi i-am zîmbit. Pe urmă, poarta s-a deschis, alunecînd pe role, şi-am plecat mai departe. Probabil că Butch s-a dus să doarmă din nou, fiindcă nu avea cine să-i ţină de urît în afară de revista aia.