Ian Watson & Ian Whates, "The Mammoth Book of SF Wars" (2012)

La sfîrşitul lunii mai 2012, laolaltă cu antologia The Mammoth Book of Steampunk, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi de la Nautilus un alt volum respectabil, îngrijit de Ian Watson şi de Ian Whates şi intitulat The Mammoth Book of SF Wars (Colecţia Robinson, Editura Constable & Robinson, Londra, 2012). De parcurs, l-am parcurs abia în iunie-iulie 2013, ispitit fiind să am o perioadă în care să parcurg mai multe asemenea antologii la rînd.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Antologia începe cu o introducere în care Watson şi Whates prezintă relaţia dintre războaie şi dezvoltarea civilizaţiilor, tema războiului în SF şi procesul de selecţie al textelor din volum.

Prima povestire se intitulează "Peacekeeper" şi a fost scrisă de Mike Resnick şi Brad R. Torgersen. Protagonistul-narator, sergentul Colford, se află într-o misiune de menţinere a păcii pe o planetă exotică, însă, după ce este răpit şi încarcerat de localnici o perioadă, ajunge să înţeleagă că adevăraţii duşmani sînt extratereştrii care l-au adus acolo, mai degrabă decît băştinaşii.

"From out of the Sun, Endlessly Singing" de Simon R. Green este una dintre cele mai bune povestiri din volum - un excelent omagiu adus lui Cordwainer Smith şi seriei acestuia despre Lorzii Instrumentalităţii. Într-un viitor îndepărtat, o invazie extraterestră este oprită de Lorzii nemuritori care veghează asupra omenirii - iar planul lor e creativ, surprinzător şi de mare efect.

"All for Love" de Algys Budrys prezintă o invazie extraterestră în care astronave uriaşe au aterizat, iar oamenii au fost decimaţi de către invadatori şi siliţi să se ascundă în galerii subterane. Protagonistul, Malachi Runner, conduce o misiune sinucigaşă, la bordul unui vehicul bine camuflat, şi detonează o încărcătură explozivă pentru a destabiliza şi răsturna una dintre nave. Iar în fundal mai complică lucrurile un triunghi amoros...

"The War Artist" de Tony Ballantyne este o povestire satirică, relatată la persoana întîi de un artist al viitorului care e trimis în teatre de război pentru a realiza lucrări grafice propagandistice. Numai că, pe teren în Italia, Brian Garlick descoperă că blocajele informaţionale care distrug ba economia unei ţări, ba societatea alteia sînt cauzate chiar de către forţele de menţinerea păcii. Iar lucrările sale grafice ajung să se schimbe radical.

"The War Memorial" de Allen Steele este o schiţă amară despre un conflict armat pe Lună. Unul dintre soldaţi suferă o avarie a calculatorului care îi coordona costumul, rămîne blocat în mijlocul unei bătălii şi piere, iar învingătorii îl lasă proţăpit pe cîmpul de luptă, ca monument al bătăliei.

"Politics" de Elizabeth Moon este relatată din punctul de vedere al unui puşcaş marin, Gunny Vargas, trimis cu o companie pe o planetă străină ca să apere o zonă împotriva unor combatanţi extratereştri. Dar zona adăposteşte vila de lux a unui potentat, iar sforăriile politice interferează cu strategia militară. Şi Gunny ajunge să aibă de plătit o poliţă personală sau două.

"Arena" de Frederic Brown este o povestire clasică a operei spaţiale militariste. Într-un conflict major al omenirii împotriva unor invadatori extratereştri, un pilot, Carson, şi un extraterestru sferic sînt plasaţi într-o arenă cu nisip albastru, separaţi de un cîmp de forţă şi convinşi să lupte unul cu celălalt pentru a determina astfel soarta întregului război. Extraterestrul e telepat şi încrîncenat. Carson e inteligent şi adaptabil. "Arena" e de neuitat.

"Peacekeeping Mission" de Laura Resnick este o povestire satirică în care conflictele perpetue din Orientul Mijlociu sînt plasate în America de Nord, într-o realitate paralelă în care americanii şi canadienii se duşmănesc şi se decimează reciproc. Fireşte, coaliţii israeliano-palestiniene trimit negociatori, mediatori şi forţe de menţinere a păcii pentru a aplana conflictele.

"The Peacemaker" de Fred Saberhagen este tot o poveste despre un negociator. Carr încearcă să convingă o forţă de invazie constituită din roboţi străvechi şi alienaţi să lase în pace coloniile umane. Soluţia găsită de el e bizară - şi eficientă.

"Junked" de Andy Remic este povestea unui trio de asasini trimişi să-l ucidă pe un general. Cei trei descoperă că generalul se poate transfera dintr-un corp în altul, ca un demon posesiv, cu ajutorul nanotehnologiei, iar misiunea lor e mult mai dificilă decît îşi imaginaseră iniţial.

"The Liberation of Earth" de William Tenn este o povestire satirică relatată de un locuitor sărman şi neinstruit din viitorul îndepărtat al Pămîntului. Pe rînd, două rase extraterestre trimit trupe de ocupaţie pe Pămînt, iar omenirea se vede decimată şi sărăcită de aceste eliberări succesive - căci discursurile propagandistice ale ocupanţilor nu pot ascunde spolierea şi deteriorarea mediului. Pleacă ai noştri, vin ai noştri...

"A Clean Escape" de John Kessel este o povestire amară despre o psihiatră, dr. Evans, şi pacientul ei, un bătrîn care suferă de sindromul lui Korsakov. Ea e din ce în ce mai frustrată şi mai agresivă, convinsă că pacientul se preface şi că, dacă l-ar supune unor ameninţări destul de serioase, acesta ar renunţa la simulare şi şi-ar relua rolul responsabil. Şi dacă pacientul ar fi preşedintele Statelor Unite, retras într-un buncăr, după un război nuclear devastator?

"Storming Hell" de John Lambshead este o bijuterie literară încîntătoare - o combinaţie de steampunk şi operă spaţială în care navele din Marina Regală Britanică, echipate cu plăci de cavorită, călătoresc spre alte planete şi poartă bătălii împotriva vaselor de piraţi. Ca atmosferă, povestirea aduce cu filmul de animaţie Treasure Planet. Am remarcat atît stilul îngrijit, pastişă a naraţiunilor victoriene la persoana întîi, cît şi conexiunile intertextuale cu Primii oameni în Lună de H.G. Wells.

"Solidarity" de Walter Jon Williams este o nuvelă plasată în universul trilogiei "Prăbuşirea Imperiului Groazei". Protagonista, Caroline, Lady Sylla, se află cu o mică echipă operaţională pe o planetă care tocmai a fost invadată de naxizi. Folosindu-şi talentele diplomatice, protagonista reuşeşte să-i mobilizeze la lupta pentru rezistenţă pe cîţiva dintre politicienii şi interlopii locali.

"The Price" de Michael Z. Williamson prezintă povestea unui mic grup de luptători dintr-un război spaţial, trimis să saboteze cîteva obiective de importanţă tactică. Preţul pe care-l plătesc personajele este imens.

"The Horars of War" de Gene Wolfe prezintă un alt tip de conflict - un război în junglă, cu tranşee şi sîrmă ghimpată şi noroi, parţial inspirat de experienţa autorului în Războiul din Coreea. Bună parte dintre combatanţi sînt ciborgi - cu excepţia protagonistului.

"The Traitor" de David Weber combină SF-ul, literatura de război şi literatura western. Tancuri colosale, inteligente, se urmăresc prin munţi, cu viclenie şi fără îndurare, într-un duel pe viaţă şi pe moarte. Iar motivaţia celui urmărit este surprinzătoare şi emoţionantă.

"The Game of Rat and Dragon" de Cordwainer Smith este o povestire clasică a literaturii SF - un episod al colonizării spaţiului în care astronavele omenirii sînt protejate împotriva unor entităţi extraterestre vorace, din adîncurile cosmosului, cu ajutorul unor telepaţi şi a unor pisici antrenate special. (În România, această povestire a fost tradusă de domnul Mihai-Dan Pavelescu.)

"Caught in the Crossfire" de David Drake prezintă o altă faţetă a războiului - ostaticii civili agresaţi şi uneori  ucişi de către soldaţii uneia sau alteia dintre tabere. Numai că uneori civilii care nu mai au nimic de pierdut, cum este protagonista Margritte, se transformă în partizani...

"The Rhine's World Incident" de Neal Asher este un SF militarist cu inserţii cyberpunk. Un comando terorist distruge cu explozibili un obiectiv strategic de pe Lumea lui Rhine, însă agenţii speciali ai civilizaţiei Polity îi depistează şi-i extermină în timp record.

"Winning Peace" de Paul McAuley tratează despre un episod dintr-un conflict în care omenirea s-a scindat în două facţiuni, Alianţa şi Colectivul, iar protagonistul Carver White, prizonier de război vîndut în sclavie, trebuie să conceapă un plan de evadare cu şanse de succes. Din fericire, o călătorie menită să recupereze un străvechi artefact extraterestru din atmosfera superioară a unei pitice brune îi oferă prilejul dorit.

"Time Piece" de Joe Haldeman este povestirea din care ulterior s-au dezvoltat romanele Forever War şi Forever Free. Protagonistul-narator, Pancho, este un veteran al unor războaie spaţiale purtate în astronave ce călătoresc cu viteze relativiste, iar dilatarea timpului l-a împins la multe milenii în viitor, aşa încît o eventuală lăsare la vatră şi reintegrare în societatea civilă devine din ce în ce mai improbabilă.

"The Wake" de Dan Abnett este o povestire foarte de efect, relatată la persoana întîi. Cîţiva soldaţi dintr-o companie pierd un camarad şi organizează un priveghi la sicriul acestuia. După cîteva discursuri şi cîteva pahare, lucrurile o iau razna, căci cadavrul a dispărut din sicriu, iar prin organele clonate din camera frigorifică a dat buzna cineva... sau ceva...

"The Pyre of the New Day" de Catherine Asaro încheie antologia cu o altă poveste impresionantă, în care, pe o planetă a cărei colonizare a eşuat din cauza meschinăriei corporatiste, un tînăr ologit de o maladie stranie înfiripă o poveste de dragoste cu o agentă specială postumană. De remarcat secvenţele de luptă cu încetinitorul - un echivalent literar al tehnicii bullet time din trilogia cinematografică Matrix.

Pe ansamblu, antologia The Mammoth Book of SF Wars merită pe deplin timpul şi atenţia dumneavoastră, întrucît conţine texte de bună şi foarte bună calitate, iar echilibrul dintre povestirile clasice, cele recente şi cele inedite este foarte atent gîndit. Am remarcat şi tehnoredactarea profesionistă, cu un corp de literă prietenos, şi grija cu care antologatorii au introdus la începutul fiecărui text cîte o prezentare atrăgătoare a textului şi autoarei (sau autorului). Puteţi să vă comandaţi un exemplar din această antologie-mamut aici. În ceea ce mă priveşte, am început deja să citesc o altă antologie masivă, The Mammoth Book of Extreme Science Fiction. Dar despre aceea am să vă relatez cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Horia Nicola Ursu (editor), "Galileo 5" (2012)

Pe 21 noiembrie 2012, seara, prin amabilitatea editorului Horia Nicola Ursu şi a colegului său, Michael Haulică, am primit un exemplar din numărul 5 al revistei Galileo. L-am parcurs în două zile.

Şi iată ce am aflat:

La fel ca numărul 4, acest număr al revistei este ceva mai subţirel decît primele (224 de pagini mai degrabă decît 240). Coperta este realizată pe baza unei ilustraţii de Darin K. Ford, iar editorialul (foarte optimist - "Elogiul abundenţei") este semnat de redactorul-şef Horia Nicola Ursu.

Partea de "Ficţiuni" a revistei este foarte consistentă. Primul text este o povestire de Mike Resnick, "Întoarcerea acasă" - o naraţiune la persoana întîi despre un bătrîn a cărui soţie suferă de maladia Alzheimer şi al cărui fiu, exobiolog, s-a transformat într-o creatură cu înfăţişare non-umană. E o povestire emoţionantă, bine tradusă şi bine redactată.

Piesa de rezistenţă a revistei o constituie o nuvelă de Gene Wolfe, "Memorare". Premisa acesteia este că, după dezvoltarea unui sistem relativ accesibil de călătorii spaţiale, unii oameni au ajuns să construiască mausolee înţesate de capcane pe orbita lui Jupiter, iar alţii le explorează... ca o formă de divertisment. De aici şi pînă la o distopie în care Paradisul nu e deloc ceea ce pare nu e decît un pas.

Paul Tudor ne propune "Circul din Amsterdam" - o poveste plasată într-un trecut colonial, în Indonezia. Textul este rezonabil de bine scris şi se bazează pe informaţii ştiinţifice relativ recente.

Eugen Cadaru, în schimb, contribuie la acest număr al revistei cu "Sfera" - un fel de parabolă satirică în care un obiect fantastic le dă ocazia autorităţilor locale şi centrale să-şi dovedească incompetenţa şi meschinăria. Ca temă, povestirea pare înrudită cu schiţa "Bila de biliard" de Avro Manhattan, apărută la noi în antologia Povestiri despre invenţiile mileniului III. Din păcate, "Sfera" are unele scăpări stilistice, ortografice şi de punctuaţie care în mod normal ar fi trebuit corectate la redactare.

Pe de altă parte, Laura Sorin ne oferă "O zi obişnuită după sfîrşitul lumii" - o povestire horror despre zombi în Bucureşti, relatată la persoana întîi de o protagonistă foarte credibilă. Cu toate că nu sînt un admirator al genului horror, textul Laurei Sorin mi s-a părut cel mai reuşit din acest număr al revistei - atent construit, cu efecte bine dozate, îngrijit stilistic. Cu siguranţă că merită şi recompensează o a doua lectură.

Ultimul text din această secţiune este schiţa "Resurse umane" a subsemnatului.

În secţiunea "Viitorul anterior", Oliviu Crâznic face o prezentare a genului gotic: "Literatura gotică: valoare, valenţe, opere şi reprezentanţi". Deşi eseul este foarte bine scris, clar prezentat, bine structurat şi atent documentat, impresia de ansamblu este că subiectul ales se preta mai degrabă la un studiu amplu, de sute de pagini. Probabil că, în articole viitoare, autorul va trata mai în detaliu unele dintre aspectele prezentate aici doar în trecere.

Mircea Opriţă, în schimb, ne propune articolul "Mitologie şi luxurianţă: Vladimir Colin". Am fost plăcut impresionat de ampla documentare a acestui articol, de sobrietatea stilului şi de claritatea prezentării. Pentru aceia care ar dori să studieze opera lui Colin sau să scrie o lucrare academică pe această temă, articolul domnului Opriţă reprezintă un excelent punct de plecare.

Pe ansamblu, şi acest număr al revistei Galileo este o reuşită. Ţin să îi felicit atît pe membrii colectivului de redacţie cît şi pe domnişoara tehnoredactor, iar în sinea mea sper că Galileo va deveni cît de curînd o publicaţie lunară.

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Severian s-a întors!

Astăzi, duminică, 29 mai 2011, la Romexpo, în cadrul tîrgului internaţional de carte Bookfest, Grupul Editorial Corint lansează volumul al patrulea din seria Cartea Soarelui Nou de Gene Wolfe, intitulat Citadela autocratului. Traducerea îi aparţine doamnei Irina Horea. Vor prezenta Cristina şi Ştefan Ghidoveanu, Michael Haulică şi subsemnatul. O recenzie a acestui roman puteţi parcurge aici. Volumul poate fi comanda şi online aici. Vă aştept cu plăcere la lansare.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Gene Wolfe - "Sword and Citadel" (1982, 1983)

În 1998, mulţumită vechiului meu prieten Mirel Palada, am parcurs cele patru volume din Cartea Soarelui Nou. Mai tîrziu, la începutul lui 2004, am primit cadou de la doamna Diana Enăchescu Hoehn un volum omnibus conţinînd al treilea şi al patrulea volum din serie, Sword and Citadel (Colecţia Fantasy Masterworks, nr. 12, Editura Gollancz, Londra, 2004). Iar în 2010 am ajuns să recitesc a doua jumătate a Cărţii Soarelui Nou - prin bunăvoinţa lui Tudor Popa.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Volumul al treilea din serie, apărut iniţial în 1982, se intitulează The Sword of the Lictor şi a fost publicat în ţara noastră sub titlul Spada lictorului de către Editura Leda, în traducerea doamnei Irina Horea. La începutul acestui volum, Severian lucrează ca lictor în oraşul Thrax (construit pe pantele abrupte ale unei văi, între munţi), dar, întrucît o ajută să evadeze pe o femeie, în loc să o ucidă fără judecată, aşa cum îi ceruse arhontele oraşului, trebuie să fugă şi devine proscris. Peregrinările îl poartă spre o confruntare cu un animal fabulos, peste munţi, apoi la un conflict cu un uriaş cu două capete, la un trib de pe insule plutitoare şi în cele din urmă la un castel unde se reîntîlneşte cu Baldanders, cu doctor Talos şi cu nişte extratereştri.

În cel de-al patrulea volum, apărut iniţial în 1983, The Citadel of the Autarch, Severian călătoreşte spre nord, în zona de război, petrece o perioadă de convalescenţă într-un spital organizat de Pelerine, se alătură unei companii de mercenari, luptă împotriva ascienilor, apoi e salvat de autarh, capturat de Vodalus, oferit ascienilor şi (după ce absoarbe spiritul autarhului muribund) ajutat să evadeze. Revenit în Nessus, oraşul său de baştină, Severian (devenit acum noul autarh) revizitează cîteva cunoştinţe vechi, dezleagă cîteva mistere, îşi scrie memoriile şi se pregăteşte să călătorească printre stele pentru a aduce Soarele Nou.

Această a doua jumătate a Cărţii Soarelui Nou extinde lumea imaginară conturată în prima jumătate. Astfel, Urth (sau Terah, dacă doriţi un echivalent aproape românesc) pare populată de mamuţi, smilodoni, zoantropi care, deşi cîndva oameni, au preferat să-şi extirpe centrii vorbirii, femei cu capete de pisică, undine, creaturi înaripate, oameni-maimuţă şi o puzderie de alte fiinţe exotice. Una dintre ele, în special, numită "alzabo", are capacitatea de a folosi spiritul creaturilor pe care le devorează, iar prezenţa ei oferă o explicaţie plauzibilă pentru abilitatea unor personaje umane de a absorbi spiritul altora.

Căci, dacă în volumele precedente Severian absorbise spiritul Theclăi, îndeplinind literalmente promisiunea evanghelică de a face unu din doi şi de a face femeile aidoma cu bărbaţii, în The Citadel of the Autarch conducătorul suprem al Comunităţii se dovedeşte a fi locuit de mii de spirite umane pe care i le transmite protagonistului.

Dezvoltarea personajelor este de asemenea urmărită cu grijă, fie că e vorba de protagonistul-narator, fie de personaje secundare, precum Dorcas sau Agia, ori de simple personaje episodice, cum ar fi pustnicul Ash, care locuieşte într-o casă ale cărei etaje ocupă fiecare altă eră geologică viitoare.

Cel mai bun semn al construcţiei romaneşti grijulii îl constituie însă încheierea minuţioasă a tuturor firelor narative. Dacă în The Sword of the Lictor Dorcas îl părăseşte pe Severian pentru că îşi dă seama că a fost resuscitată şi vrea să îşi regăsească soţul şi copilul, în finalul ultimului volum Severian îi găseşte fiul şi îl roagă să aibă grijă de ea. (Şi mai sînt multe asemenea exemple, dar am să vă las plăcerea să le descoperiţi singuri.)

Conexiunile intertextuale, care făcuseră deliciul primelor două volume ale seriei, se regăsesc din abundenţă aici, fie că e vorba de Evanghelii, de Stăpînul inelelor, de Prinţesa marţiană sau de piesele lui Samuel Beckett (în The Sword of the Lictor), fie de 1984, de Povestirile din Canterbury sau de Sfîrşitul Eternităţii (în The Citadel of the Autarch). Trebuie să fac o menţiune specială referitoare la poveştile-din-poveste, precum "Povestea băiatului numit Brotăcelul" din The Sword of the Lictor (în care fuzionează postmodernist Cartea junglei, mitul întemeierii Romei şi povestea lui Squanto) sau concursul de poveşti din The Citadel of the Autarch - bun prilej pentru personaje ca să dezbată dacă stilul e mai important decît subiectul şi pentru Gene Wolfe ca să dea un răspuns la problema lui George Orwell privitoare la relaţia dintre vocabular şi gîndire.

Şi aceste volume se încheie cu apendice - The Sword of the Lictor cu unul referitor la administraţia provincială, organizarea oraşelor din provincii, demnitari locali şi aşa mai departe, The Citadel of the Autarch cu unul despre tipurile de armament din epoca lui Severian şi despre nave - atît cele oceanice cît şi cele spaţiale.

După această a doua lectură, mult mai lentă şi mai temeinică decît cea dintîi, nu îmi rămîne decît să vă îndemn să citiţi şi dumneavoastră Cartea Soarelui Nou, fie în original, de la Nautilus, http://nautilus.ro, fie în traducere de la Editura Leda. Cu siguranţă că, după această experienţă agreabilă, am să reiau continuarea tetralogiei, The Urth of the New Sun şi am să parcurg şi seria lui Jack Vance care l-a inspirat pe Gene Wolfe, Tales of the Dying Earth. Dar despre asta vom discuta cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Gene Wolfe – 'Shadow and Claw' (1980, 1981)

În 1998, prin amabilitatea lui Mirel Palada, am citit (şi xerocopiat) primele patru volume din seria „Cartea Soarelui Nou” de Gene Wolfe. Mărturisesc că le-am parcurs cu sufletul la gură, cîte unul pe zi. Cîţiva ani mai tîrziu, mulţumită lui Horia Nicola Ursu, am primit un volum omnibus cu primele două părţi ale seriei. Iar în iulie 2006, datorită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus (http://nautilus.ro), am achiziţionat o ediţie britanică elegantă a aceluiaşi volum, Shadow and Claw – prima carte din colecţia „Fantasy Masterworks” de la Editura Gollancz. În 2007 mi-am făcut timp şi am citit încă o dată această carte – pe îndelete, ca să o savurez.

Căci „Cartea Soarelui Nou” chiar merită savurată. Iată de ce:

Romanul se înscrie într-un gen care fusese în mare vogă în prima jumătate a secolului al douăzecilea, dar căzuse în desuetudine începînd din anii ’50 – planetary romance. Poate cel mai cunoscut reprezentant al acestui gen este Edgar Rice Burroughs cu seriile sale despre Marte, Venus şi Pămîntul gol pe dinăuntru.

Poate ar fi bine să precizez aici că romanul „Cartea Soarelui Nou” se încadrează într-un subgen planetary romance, anume dying Earth, un science-fantasy despre Pămîntul muribund într-un viitor îndepărtat unde ştiinţa se îngemănează cu magia. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestui subgen sînt Clark Ashton Smith (cu seria de nuvele reunite în volumul Zothique), Jack Vance (cu tetralogia The Dying Earth, care a şi dat numele subgenului), Michael Moorcock (cu trilogia The Dancers at the End of Time) şi M. John Harrison (cu seria Viriconium).

Şi Gene Wolfe, care a creat un Pămînt muribund de neuitat – Urth („Terah”). Un Pămînt atît de vechi încît, oricît de adînc ar săpa, oamenii găsesc rămăşiţe arheologice. Un Pămînt vegheat de un Soare roşiatic, lipsit de putere, şi de o Lună verde, împădurită. Un Pămînt care are nevoie de un erou care să-i aducă Soarele Nou, dătător de viaţă.

Protagonistul-narator al romanului este Severian din Ghilda Torţionarilor. Povestea lui are ceva din parcursul formativ al lui David Copperfield şi ceva din autoironia naratorului din Eu, Claudius împărat. (Nu întîmplător, Severian ne anunţă din primul capitol că, în urma peregrinărilor sale, a ajuns autarh al Comunităţii.) Dar povestea are şi o doză serioasă de roman picaresc şi de fantasy.

Primul volum, The Shadow of the Torturer (publicat în 1980 şi distins în acelaşi an cu premiul World Fantasy) relatează cum Severian, ucenic şi apoi calfă în Ghilda Torţionarilor, i-a salvat viaţa proscrisului Vodalus, apoi i-a ţinut companie unei prizoniere, Thecla, iar în urma facilitării sinuciderii ei a fost alungat din ghildă. Severian călătoreşte prin întinsa metropolă Nessus, face cunoştinţă cu membrii unei companii teatrale, ajunge fără să vrea în posesia unei relicve preţioase, Gheara Conciliatorului, supravieţuieşte unui duel şi, ajuns la porţile metropolei, decide să plece mai departe în căutarea Pelerinelor de la care fusese furată relicva.

Partea a doua se intitulează The Claw of the Conciliator, a fost publicată în 1981 şi distinsă cu premiul Nebula în acelaşi an. Volumul acesta relatează cum Severian lucrează într-un orăşel, Saltus, cum este atras într-o ambuscadă de o însoţitoare, cum se întîlneşte din nou cu Vodalus şi cu sora vitregă a Theclăi (Thea), cum călătoreşte spre nord şi este o vreme prizonier în Casa Absolută a autarhului, apoi evadează şi, după o nouă colaborare cu compania teatrală ambulantă, ajunge într-un oraş ruinat unde are o întîlnire decisivă cu două vrăjitoare.

Elementele fantasy sînt foarte vizibile în Shadow and Claw. Eroul călător care întîlneşte personaje excentrice şi creaturi fantastice în locuri care de care mai exotice, parcursul iniţiatic, sabia (aproape) magică şi amuleta miraculoasă se numără printre ingredientele de bază ale cărţii. De remarcat că unele dintre aceste elemente au un substrat de altă natură. Astfel, sabia Terminus est nu e propriu-zis magică, ci conţine în interiorul lamei un şanţ cu o pastilă de mercur. Gheara Conciliatorului poate vindeca rănile şi chiar învia morţii (dar proprietăţile ei sînt explicate într-un mod neaşteptat în ultimul volum al seriei). Iar unele dintre creaturile fantastice întîlnite de Severian par să fi fost re-create din trecutul îndepărtat al Pămîntului prin inginerie genetică.

Dincolo de elementele fantasy, Gene Wolfe construieşte însă cu deosebită grijă o lume ştiinţifico-fantastică foarte coerentă. Astfel, pe parcursul romanului se fac referiri la călătoria cosmică la viteze super-luminice, la călătoria în timp şi la teraformarea Lunii. Unele personaje umane se dovedesc a fi extratereştri deghizaţi, un ciborg din The Claw of the Conciliator pare să fie un robot reparat cu componente organice, turnurile în care se află sediul Ghildei Torţionarilor sînt astronave străvechi, iar unele arme folosite de personaje sînt cu energie, mai degrabă decît cu proiectile.

Toate aceste elemente au o savoare aparte în condiţiile în care atmosfera romanului este de sfîrşit de lume, de civilizaţie aflată la apus, iar numele personajelor, termenii pentru monede şi unităţi de măsură, numele claselor sociale evocă Antichitatea tîrzie. (Ar trebui să menţionez aici că Gene Wolfe a creat un glosar special pentru a veni în ajutorul traducătorilor acestui roman.)

Există, de asemenea, un puternic filon intertextual. Aproape fiecare capitol al cărţii conţine asemenea elemente, începînd chiar cu referirea la Eu, Claudius împărat din primul capitol pe care am menţionat-o deja. Astfel, o vizită a lui Severian la bibliotecă şi întîlnirea cu maestrul bibliotecar orb Ultan îl evocă pe Jorge Luis Borges, instrumentul de tortură folosit pentru Thecla aminteşte „Colonia penitenciară” de Franz Kafka, actorii ambulanţi Dr. Talos şi Baldanders trimit la Pozzo şi Lucky din Aşteptîndu-l pe Godot de Samuel Beckett. Referirile se multiplică, de la scene şi personaje asemănătoare cu Stăpînul inelelor la Sera de Brian Aldiss, de la Mizerabilii la Maşina timpului şi de la Insula doctorului Moreau la peştera lui Platon ori la Geneza biblică. Nu întîmplător, în Statele Unite ale Americii a fost publicat un volum omagial în care scriitori de prestigiu au inclus eseuri despre „Cartea Soarelui Nou”.

Ca şi cînd elementele fantastice, ştiinţifico-fantastice şi inter-textuale nu ar fi fost suficiente, Gene Wolfe a inclus în mod deliberat un palier de interpretare religios al romanului – mai precis, unul creştin. Parcursul iniţiatic al lui Severian poate fi interpretat ca a doua venire a lui Iisus pe Pămînt – iar indiciile în această direcţie se înmulţesc şi converg. Începînd chiar cu titlul („The Book of the New Sun” utilizează un joc de cuvinte drag poeţilor metafizici din secolul al XVII-lea: sun/son) şi cu primul capitol (din care aflăm că Severian a devenit autarh, adică – cel puţin cu numele – împărat peste întregul Pămînt), sugestiile care conduc la interpretarea romanului ca o alegorie creştină se ivesc la tot pasul.

Romanul în sine avea iniţial patru părţi (precum cele patru evanghelii canonice). Personajul principal feminin se numeşte Thecla (în canonul ortodox, cea dintîi martiră, asemenea cu apostolii). Severian foloseşte Gheara Conciliatorului pentru a vindeca răni şi a învia morţi – ba chiar, la începutul celei de-a doua părţi, transformă accidental în vin apa dintr-un vas. Mai mult, spre finalul volumului The Shadow of the Torturer, Severian însuşi primeşte o rană mortală, dar Gheara Conciliatorului îl resuscitează. La o masă comună, în The Claw of the Conciliator, Severian absoarbe spiritul răposatei Thecla (iar Gene Wolfe are grijă să furnizeze o explicaţie ingenioasă, de tip ştiinţifico-fantastic, pentru acest transfer metafizic). Şi, nu în ultimul rînd, profeţia din volumul al doilea este că protagonistul va aduce noul soare pentru a revitaliza lumea.

Un ultim aspect demn de luat în discuţie îl constituie apendicele. Fiecare parte a romanului se încheie cu cîte un apendice. Primul este de-a dreptul borgesian, întrucît tratează despre dificultăţile traducerii dintr-o limbă viitoare, deocamdată inexistentă. Cel de-al doilea prezintă grupurile sociale din Comunitate, respectiv informaţii despre monezi, unităţi de măsură pentru distanţe şi intervale de timp. Chiar şi aici se poate observa o trimitere intertextuală, căci romanele istorice ale lui Robert Graves conţineau asemenea explicaţii succinte.

La finalul volumului întîi al „Cărţii Soarelui Nou”, Shadow and Claw, aflăm de pe coperta a patra a ediţiei de la Gollancz că, spre sfîrşitul secolului al douăzecilea, romanul acesta a ocupat locul al treilea într-un sondaj de proporţii din Marea Britanie privitor la cel mai măreţ roman fantasy din toate timpurile (după Stăpînul inelelor şi Hobbitul). Dar nu ne mirăm.

Ne apucăm să citim volumul al doilea...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)