8. Cîte ceva despre redactorul literar

O etapă a scrierii creative pe care poate nu o apreciem suficient este aceea a pregătirii unui volum în editură în vederea publicării. Etapă în care autorul (sau autoarea) are ocazia să colaboreze cu redactorul literar.

În alt deceniu, în alt mileniu, cînd cărţile apăreau în tiraje de zeci de mii de exemplare în ţara noastră (uneori chiar peste suta de mii), la o carte lucra o întreagă echipă redacţională: redactor literar, lector, corector. În prezent, din varii motive, adesea editurile îi încredinţează unei singure persoane toate misiunile echipelor redacţionale din trecut. Corectura întîi, corectura a doua, bun de tipar...

Ca urmare, cînd manuscrisul dumneavoastră ajunge la redactorul literar desemnat de editură, acesta va trebui să urmărească în paralel o mulţime de aspecte al cărţii şi să vă facă o serie de sugestii de modificare a textului. Acestea ar putea să se încadreze în următoarele categorii:

1. Structura intrigii. După cum poate vă amintiţi de la lecţiile de literatură, există o diferenţă între subiect (evenimentele din carte în ordine cronologică) şi intrigă (evenimentele din carte în ordinea relatării). Poate că subiectul cărţii dumneavoastră este captivant, însă structurarea nefericită a intrigii poate diminua interesul cititorilor. Un redactor literar bun vă poate atrage atenţia ca să restructuraţi intriga acolo unde este necesar.

2. Continuitatea. Mai ales la scara unui roman, e perfect posibil ca unele detalii să nu concorde, iar conexiunile cauzale să fie insuficient de bine respectate. Ca să vă dau un exemplu din cărţile mele, la o revizuire în vederea publicării romanului Gangland am constatat că un personaj îşi reîncărca puşca mult mai des decît o descărca – inclusiv atunci cînd nu era nevoie pentru că... nu o descărcase în prealabil. Redactorul literar vă poate atenţiona şi în vederea corijării acestor scăpări.

3. Stilul. În funcţie de efectul intelectual şi emoţional pe care doriţi să îl obţineţi asupra cititorilor, e necesar ca de la o scenă la alta a cărţii dumenavoastră să adaptaţi stilul literar. Dar, cum efortul de a scrie un roman întreg este de durată, e posibil ca în manuscris să se fi strecurat scăpări stilistice, repetiţii involuntare sau chiar cacofonii. Redactorul literar le poate sesiza şi vă poate propune să faceţi remedieri stilistice punctuale pentru a obţine efectul scontat, mai degrabă decît ilaritatea cititorilor.

4. Ritmul. Chiar şi în situaţia în care aţi controlat foarte bine intriga, continuitatea şi stilul, e posibil ca manuscrisul dumneavoastră să aibă unele deficienţe de ritm. Spre exemplu, dacă personajele pleacă să caute pe cineva într-o situaţie de urgenţă, dar pe traseu se apucă să converseze despre simpatiile lor politice sau preferinţele lor culinare, una e să schimbe două replici, alta e să converseze cale de zeci de pagini. Prin prisma cronologiei romanului, pînă îşi vor fi terminat personajele conversaţia, cel căutat va fi ajuns oale şi ulcele. Din perspectiva cititorului, conversaţia banală (şi prea lungă) e ocolită – iar după prea multe conversaţii de acest fel, lectura romanului dumneavoastră e abandonată. (Şi data viitoare cititorul ar putea prea bine să cumpere cărţi scrise de alt autor.) Aşa încît, cam ca un chirurg estetician, redactorul v-ar putea ajuta să scăpaţi de burţile... narative, iar lectura romanului va deveni mai palpitantă prin reducerea pasajelor prea diluate.

5. Ortografia. Pe de o parte, la culegerea textului din cartea pe care aţi scris-o, e probabil să fi apărut unele mici scăpări. Pe de altă parte, e la fel de posibil să aveţi unele mici deficienţe în ceea ce priveşte limba română literară. (Ca să dau un singur exemplu, un confrate de-al meu foloseşte sistematic forma de persoana întîi singular în locul formei de persoana întîi plural la mai mult ca perfect. Unii redactori literari îi corijează această deficienţă aproape insesizabilă, alţii nu.) Redactorul literar trebuie să cunoască bine limba română scrisă şi să facă o corectură riguroasă a manuscrisului în vederea publicării.

(Aici aş avea de comentat cîte ceva referitor la schimbările ortografice ale limbii române de după 1990, dintre care cea mai antipatică îmi este fuziunea dintre adverbul „nici” şi articolele nehotărîte „un”, respectiv „o”, dar o vom lăsa pentru altă ocazie.)

6. Punctuaţia. Vrem, nu vrem – limba română literară are şi nişte reguli de punctuaţie. Ca să dau un singur exemplu, fiecare replică dintr-un dialog începe în limba română literară într-un alineat nou şi se marchează cu o linie de dialog. Poate că în limba engleză replicile dintr-un dialog se marchează fiecare în parte cu semnele citării, dar asta e în limba engleză literară. Iar cine nu a observat că mai întîi se pune un semn de punctuaţie (fie el virgulă, punct, semn de întrebare sau semn de exclamare) la finalul replicii unui personaj şi abia pe urmă se pun semnele de la încheierea citatului... are nevoie de un redactor literar care să-i corijeze punctuaţia.

Fireşte, tot redactorul literar o să fie cel care, discret, o să elimine cîte o virgulă care v-a scăpat, complet neintenţionat şi nelalocul ei, între subiect şi predicat.

7. Punerea în pagină. Oricît ar părea de trivial, la etapa „bun de tipar”, tot redactorul va fi cel care va căuta să verifice dacă numerotarea paginilor corespunde cu informaţiile din tabla de materii a volumului dumneavoastră, dacă ultimul rînd de pe fiecare pagină se încheie cu un cuvînt întreg, mai degrabă decît cu o liniuţă de despărţire în silabe, dacă ultima pagină din fiecare capitol conţine mai mult de două rînduri, dacă nu cumva la tehnoredactare unele rînduri au dispărut de-a binelea din text, în vreme ce altele apar de două ori (nu o singură dată, ca în manuscrisul dumneavoastră) şi alte asemenea lucruri la care poate nu v-aţi gîndit niciodată. (Acum, că vi le-am menţionat, veţi şti la ce să vă uitaţi în oglinda cărţii înainte de a vă da acordul pentru trimiterea volumului la tipar.)

Pe ansamblu, dacă redactorul literar căruia editorul i-a încredinţat manuscrisul dumneavoastră este competent şi motivat, probabil că se va ocupa de aspectele menţionate mai sus, iar cartea nu va avea decît de câştigat. Poate că va fi dispus să vă şi explice unele lucruri, caz în care şi scriitorul va ieşi în cîştig. Sau poate nu va avea timpul necesar ca să vă instruiască, dar, dacă îşi va face bine treaba, cititorii vor avea de cîştigat.

Dacă, dimpotrivă, redactorul literar va fi mai puţin competent sau mai puţin motivat – sau silit să redacteze cartea mult prea repede – e perfect posibil ca romanul dumneavoastră să apară... mai aproape de forma sa din manuscris: cu probleme de structura intrigii, cu burţi narative, poate cu unele probleme de continuitate sau cu scăpări stilistice, cu erori de ortografie, cu punctuaţie defectuoasă. Caz în care, într-un stil destul de românesc, cititorii dumneavoastră o să-şi spună unii altora în particular: „Asta e. N-a avut noroc de un redactor literar bun de data asta. Poate la următoarea carte...” (Iar în public vă vor felicita pentru calitatea cărţii dumneavoastră, fireşte.)

Pe de altă parte, se poate întîmpla un accident. După ce aveţi noroc de un redactor literar foarte bun şi de o corectură minuţioasă, e posibil ca, dintr-o eroare, să plece la tipografie versiunea necorectată a cărţii. Dar nu vă doresc să aveţi parte de asemenea accidente.

Şi, cum munca redactorilor literari rămîne destul de des insuficient apreciată în ţara noastră, poate că pe pagina de mulţumire a cărţii dumneavoastră sau în discursul pe care îl veţi ţine la lansare le veţi adresa şi lor cîteva cuvinte frumoase...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

7. Cîte ceva despre feedback

Într-un articol precedent v-am oferit nişte sugestii privitoare la scrierea celei de-a doua versiuni a romanului dumneavoastră. Dacă proiectul literar a ajuns pînă aici, a venit vremea să solicitaţi feedback. Căci, după cum spune un proverb japonez, „Nici unul dintre noi nu este atît de deştept pe cît sîntem toţi laolaltă.”

Pe scurt, ar fi bine ca a doua versiune să ajungă la cîteva persoane de încredere care să o citească, apoi să vă ofere comentarii pe marginea acesteia. Desigur, ar fi foarte de dorit ca persoanele acelea să fie pasionate de literatură şi eventual să cunoască (sau măcar să agreeze) subspecia literară în care se încadrează romanul dumneavoastră.

Iar apoi ar fi cazul să vă înarmaţi cu multă răbdare şi, în cazul în care abia aşteptaţi ca să contactaţi acele persoane... să nu le căutaţi o perioadă şi să le daţi pace. La urma urmei, bunăvoinţa dumnealor vă va fi necesară şi cînd veţi termina de scris următorul roman.

După ce vor încheia lectura, persoanele de încredere vă vor căuta ca să vă spună opiniile lor. Şi trebuie să vă avertizez că, indiferent cît de bună este părerea dumneavoastră despre romanul pe care l-aţi scris, nu e cazul să o exprimaţi. Amintiţi-vă că scopul discuţiei cu fiecare dintre acele persoane este să aflaţi opiniile sale, nu să auziţi opinia dumneavoastră. (Doar pe aceasta din urmă o cunoaşteţi deja.)

Ascultaţi cu atenţie ceea ce vă vor spune dumnealor şi luaţi notiţe. Chiar dacă nu toate opiniile auzite vă vor fi pe plac, notaţi-le pe toate – căci memoria ne poate juca feste. E posibil ca unii dintre interlocutori să înceapă lista chestiunilor cu cele care i-au impresionat cel mai mult – fie pozitiv sau negativ. E la fel de posibil ca alţii să fi venit cu o listă gata scrisă de acasă. Unii poate vă vor sublinia nişte probleme din textul romanului. Alţii poate vă vor sugera nişte soluţii. Dar, pe moment, important este să le reţineţi opiniile în scris, în loc să vă lăsaţi luat(ă) de val şi să vă lansaţi într-o discuţie cu argumente şi contraargumente.

Fireşte, puteţi să aduceţi şi o serie de întrebări: „Ce ţi-a plăcut? Ce nu ţi-a plăcut? Ce crezi că a mers bine în roman? Ce crezi că scîrţîie şi ar trebui schimbat?” Dar întrebările pot fi puse, strategic, în a doua parte a conversaţiei, după ce interocutoarea (sau interlocutorul) a exprimat liber propriile opinii. Altfel, există pericolul ca unele chestiuni importante să rămînă nesubliniate pentru că discuţia nu a ajuns deloc în vecinătatea lor.

După care... mulţumiţi-le oamenilor de încredere, inclusiv în scris, pe o pagină specială din roman, şi nu uitaţi să-i invitaţi la lansarea romanului dumneavoastră. Feedback-ul este micul dejun al campionilor.

Ulterior, în linişte, ar fi bine să parcurgeţi listele de sugestii şi observaţii. Mai ales în situaţia în care o problemă a textului – de pildă, numele unui personaj principal sau strategia de încheiere a romanului – a fost subliniată de două sau mai multe persoane, acea problemă va trebui rezolvată.

Alte chestiuni poate vor declanşa reacţii contradictorii. Decorul unei scene-cheie din roman, spre exemplu, le-ar putea plăcea unora dintre primii cititori, i-ar lăsa poate indiferenţi pe alţii, iar pe cîţiva s-ar putea să-i dezguste sau să-i îngrozească. Şi în acest caz puteţi decide că mai e ceva de lucru, punctual – fie nu aţi declanşat cu destulă precizie efectul emoţional dorit asupra cititorilor în acea scenă, fie unele dintre elementele prezente acolo vor trebui atenuate sau schimbate.

Desigur, poate că unele dintre soluiţile propuse pentru ameliorarea unor neajunsuri ale romanului vi se vor părea foarte inspirate, drept pentru care le veţi pune în aplicare. Altele poate că nu vi se vor părea acceptabile, însă problemele pe care ar trebui să le rezolve vor căpăta eventual de la dumneavoastră alte rezolvări – mai adecvate sau mai creative.

Şi, pe parcursul încorporării feedback-ului în romanul dumneavoastră, aveţi întotdeauna grijă să nu stricaţi părţile bune ale lucrării. E un aspect la fel de important ca şi procesul de ameliorare al părţilor mai slabe.

Iar când toate obiecţiile, problemele şi sugestiile din listele de observaţii vor fi fost abordate şi vor fi primit o rezolvare, va fi vremea să treceţi la o altă etapă a creaţiei. Însă despre aceea vom discuta într-un articol viitor...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

6. Cîte ceva despre a doua versiune

 Într-un articol precedent, v-am oferit sugestii referitoare la revizuirea primei versiuni a unui text literar (fie că ar fi vorba despre o nuvelă sau despre un roman). Din păcate, revizuirea pe hîrtie vi-l face practic de necitit...

Din fericire, textul dumneavoastră va putea fi citit din nou cu uşurinţă dacă veţi scrie o a doua versiune.

În cazul în care aţi scris prima versiune de mînă, ar fi un bun moment ca să o culegeţi pe calculator, avînd grijă să încorporaţi, la fiecare rînd cules, toate sugestiile de modificare pe care le-aţi făcut la revizuire. S-ar putea să dureze cîteva săptămîni, însă operaţiunea este necesară.

Pe de altă parte, dacă prima versiune a textului dumneavoastră a fost culeasă pe calculator de la bun început, scrierea celei de-a doua versiuni devine mult mai uşoară. Tot ce aveţi de făcut este să interveniţi pe text, rînd cu rînd, alineat cu alineat, şi să introduceţi în versiunea electronică toate modificările pe care le-aţi însemnat pe versiunea imprimată.

Uneori, diferenţele dintre prima versiune a unui text şi cea de-a doua pot fi dramatice. Astfel, primul meu roman, în prima versiune, avea un titlu, „Francisca”, era narat la persoana întîi de către un personaj-martor şi consta în şaptezeci şi nouă de pagini scrise de mînă. Calitativ, era foarte slab, iar domnul Mihai-Dan Pavelescu (pe atunci redactor literar la CPSF Anticipaţia) a refuzat pe bună dreptate să îl publice.

Cea de-a doua versiune a romanului avea alt titlu, Gangland, era narată la persoana a treia dintr-o perspectivă omniscientă selectivă multiplă şi consta în o sută cincizeci şi una de pagini scrise de mînă într-o agendă. Era considerabil mai bine scrisă (de fapt, alineate întregi din această a doua versiune au ajuns, practic neschimbate, în ediţiile tipărite) dar încă nu era destul de bună pentru a fi publicată.

Alteori, deosebirile dintre prima şi cea de-a doua versiune pot fi subtile, aproape insesizabile. Spre exemplu, al doilea roman al meu, Anul terminal, în prima versiune (neterminată), la fel ca şi în cea de-a doua, avea acelaşi titlu, aceeaşi protagonistă-naratoare şi aceeaşi structură de evenimente, însă a necesitat sute de mici corecturi care să ajusteze stilul şi să elimine elemente neplauzibile sau care nu cadrau cu caracterul diverselor personaje. (Diferenţa majoră dintre Gangland şi Anul terminal fiind că cel de-al doilea fusese planificat, pe cînd cel dintîi nu.)

Pe scurt, dacă scrierea primei versiuni este de cele mai multe ori rodul laturii sintetice, creative a personalităţii dumneavoastră, cea de-a doua versiune va reflecta latura dumneavoastră analitică şi spiritul critic.

Desigur, unii autori refuză să revizuiască ceea ce au creat în prima versiune, aşa cum a făcut Jack Kerouac în cazul romanului său Pe drum – prima versiune a fost dactilografiată pe lungi suluri de hîrtie, asamblate special pentru ca autorul să nu întrerupă procesul creativ prin schimbarea foilor în maşina de scris, iar rezultatul a fost expediat la o editură, publicat şi în cele din urmă expus într-un muzeu. Însă acea carte l-a făcut pe Truman Capote să exclame: „Asta nu e scriere, e dactilografiere!”

La capătul acestei etape a procesului creativ, aţi putea fi tentaţi să credeţi că cea de-a doua versiune a romanului dumneavoastră, rezultat al unei revizuiri laborioase şi al unei rescrieri atente, ar trebui trimisă la publicare, însă mă tem că v-aţi înşela. De fapt, ar fi de preferat altceva – dar despre asta vom discuta într-un articol viitor.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

5. Cîte ceva despre revizuire

Una dintre cele mai valoroase aptitudini pe care vi le-aţi putea însuşi pentru a vă dezvolta ca scriitor (sau scriitoare) este aceea de a revizui. Mai în glumă, mai în serios, se poate spune că diferenţa dintre un text literar bun şi unul prost este că textul cel prost nu a fost revizuit suficient.

Să presupunem că aţi creat nişte idei, le-aţi sistematizat, aţi făcut un plan, apoi aţi scris o primă versiune a unui text literar (fie că e vorba despre o nuvelă sau un roman). Imediat cum aţi terminat acea primă versiune, probabil că veţi simţi mîndria că aţi dus un proiect la bun sfîrşit şi veţi crede că textul dumneavoastră este minunat.

(Mîndria este perfect justificată, mai ales în cazul scrierii unui roman, iar dacă aţi terminat prima versiune e cazul să sărbătoriţi. Dar foarte probabil că textul dumneavoastră e departe de a fi minunat, după cum vom afla în cele ce urmează.)

Oricît de tare v-aţi grăbi să publicaţi noul dumneavoastră roman sau noua dumneavoastră nuvelă, lăsaţi manuscrisul o vreme (măcar cîteva zile) şi ocupaţi-vă cu altceva. Aveţi nevoie să vă distanţaţi de lumea imaginară în care v-aţi afundat zilnic în vremea cînd creaţi prima versiune a textului şi să vă activaţi capacitatea de gîndire critică.

După acest interludiu, imprimaţi prima versiune, preferabil la un rînd şi jumătate sau chiar la două rînduri. (Totodată, v-aş recomanda să îndosariaţi manuscrisul, pentru că foile care nu sînt legate au tendinţa să se deterioreze şi să se împrăştie destul de repede.) Imprimaţi separat planul lucrării – şi înarmaţi-vă cu un marker, respectiv cu un pix colorat.

Recitiţi apoi, capitol cu capitol, manuscrisul dumneavoastră, comparînd de fiecare dată planul capitolului şi versiunea pe care aţi scris-o. Pe monitorul calculatorului dumneavoastră, textul va părea cît se poate de bine scris şi de profesional. Pe hîrtie, însă, cînd îl veţi analiza cu atenţie, veţi descoperi erori de ortografie, erori de punctuaţie, inadvertenţe stilistice, repetiţii neintenţionate, cacofonii, erori gramaticale, omisiuni. Ocazional, fie veţi constata că aţi trecut peste o scenă sau peste un capitol întreg din plan, pe care nu le-aţi scris, fie că aţi introdus o scenă ori un capitol care nu fuseseră planificate iniţial. E perfect posibil ca, într-un roman de trei sute de pagini, la prima revizuire să descoperiţi mii de asemenea greşeli.

Pentru chestiunile la care aveţi soluţii, folosiţi un pix pentru a scrie printre rînduri. Fie tăiaţi ce vi se pare a fi în plus (ca, de exemplu, un cuvînt pe care accidental l-aţi tastat de două ori la rînd), fie adăugaţi ceva ce aţi omis, fie înlocuiţi un cuvânt cu un alt cuvînt, fie mutaţi o sintagmă ori o propoziţie dintr-un loc în altul – indicîndu-i destinaţia cu o săgeată. Şi, cum memoriile noastre pe termen scurt nu se transformă întotdeauna în memorii pe termen lung, nu este suficient să remarcaţi în sinea dumneavoastră: „Aici trebuia să pun forma de singular,” ci este necesar să faceţi însemnări pe manuscris.

Pentru chestiunile la care nu aveţi soluţii, scoateţi în evidenţă cu ajutorul markerului rîndul sau rîndurile unde s-a ivit problema. Eventual, faceţi o notă pe marginea manuscrisului: „Personajul ăsta parcă era îmbrăcat cu altceva,” sau „La ora cînd se petrece scena asta, zgomotul ambiental ar trebui să fie mai intens.”

Esenţial, în etapa primei revizuiri, este să nu vă grăbiţi, întrucît o lectură lentă ajută la identificarea erorilor. Altfel spus, cu cît veţi accelera lectura la revizuire, cu atît vă vor scăpa mai multe greşeli neobservate. Evident, revizuirea va fi mai eficientă dacă o veţi face dimineaţă, cînd mintea e odihnită, mai degrabă decît seara, cînd aţi obosit după activităţile de peste zi.

La finalul acestui proces, manuscrisul dumneavoastră va arăta probabil ca o pictură despre o bătălie istorică: cuvinte, sintagme şi propoziţii „moarte” răspîndite peste tot, săgeţi risipite pretutindeni şi roşu pe fiecare pagină. (Sau verde, în funcţie de culoarea pixului folosit, caz în care aţi putea crede că bătălia s-a purtat cu nişte extratereştri.) Textul va fi devenit non-linear şi dificil spre imposibil de citit. Ce ar trebui făcut?

Am să vă relatez într-un articol viitor.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

4. Scrierea primei versiuni

În numărul din iunie al Gazetei SF, v-am prezentat cîteva sugestii privind sistematizarea ideilor. După ce v-aţi sistematizat ideile, sînteţi gata să treceţi la cea mai agreabilă etapă a procesului de creaţie literară – scrierea primei versiuni. Unele persoane cu care am discutat de-a lungul anilor despre creaţia literară aveau impresia că puteau începe direct de la această etapă, sperînd că „inspiraţia” avea să le ajute să scrie o primă versiune a textului literar. (În sinea mea, cred că abordarea pe bază de inspiraţie e ca şi cînd am arunca nişte cărămizi, nişte pietre şi nişte bucăţi de sticlă înspre un teren viran în speranţa că ele, în cădere, vor ajunge să constituie o catedrală.) Alte persoane cu care am discutat subiectul, precum Sebastian A. Corn, aplicau o metodă de scriere şi rescriere succesivă, în care o nuvelă sau un roman treceau prin numeroase versiuni.

Revenind la comparaţia cu catedrala, e ca şi cînd ideile pe care le-aţi generat şi sistematizat ar reprezenta materialele de construcţie, iar scheletul intrigii ar reprezenta planul de construcţie al clădirii – cel care vă ajută să înţelegeţi în ce fel trebuie îmbinate componentele. Şi, aşa cum o catedrală nu se clădeşte de azi pe mîine, nici romanul dumneavoastră nu va fi scris într-o singură zi.

Dar cu siguranţă că îl veţi scrie în mai multe zile... consecutive. (Pentru că secretul succesului nu constă în eforturi mari, sporadice, pe termen scurt, ci în eforturi sistematice pe termen mediu şi lung.) E de dorit să vă fixaţi un obiectiv zilnic de atins şi să îl atingeţi. Autori precum Graham Greene sau Cory Doctorow au scris o pagină sau două pe zi – zi de zi, fără excepţii. Emile Zola scria cîte trei pagini pe zi. Anthony Trollope, funcţionar, se trezea dimineaţă devreme şi scria două ore înainte de a pleca la birou. Stephen King a ajuns să scrie cincisprezece pagini pe zi. Iar Isaac Asimov, după ce a devenit scriitor cu normă întreagă, a scris timp de zece ore pe zi, şapte zile pe săptămână, pînă în ultimele luni de viaţă. Şi, înainte să protestaţi că Stephen King sau Isaac Asimov sînt scriitori de profesie, în vreme ce pentru dumneavoastră scrierea ficţiunii e un hobby, aş vrea să vă amintesc că Graham Greene avea altă profesie (era jurnalist internaţional), iar din acel hobby căruia nu îi dedica prea mult timp (dimineaţă scria o pagină de ficţiune, seara o corecta) au rezultat două volume de versuri, douăzeci şi şapte de romane, patru volume autobiografice, patru cărţi de călătorie, opt piese de teatru, zece scenarii, cinci volume de povestiri şi patru cărţi pentru copii.

Ca urmare, nu e obligatoriu să scrieţi mult, însă e necesar să scrieţi zilnic, fără excepţii. Poate veţi scrie pe laptop sau pe desktop – ori într-o agendă cu hîrtie de bună calitate, pe care să vă facă plăcere să aşterneţi fraze. Poate veţi dori să aveţi un loc special amenajat unde să scrieţi prima versiune a romanului dumneavoastră – un birou, un fotoliu comod, o cameră separată, un şezlong pe balcon sau în grădină. Poate veţi dori să schimbaţi locul – să scrieţi la o masă dintr-o bibliotecă publică, unde atmosfera de studiu să fie propice concentrării atenţiei şi evitării întreruperilor, ori într-o cafenea, unde conversaţiile dimprejur vă vor ajuta să daţi ritm şi însufleţire dialogurilor dintre personaje. Sau poate veţi proceda precum Cory Doctorow şi veţi scrie oriune, oricînd, în reprize scurte de cîte 20-30 de minute. Experimentaţi, vedeţi care loc e mai propice scrisului – şi scrieţi.

Isaac Asimov spunea că, dacă tot petrecem timpul zilnic scriind, cel puţin să facem activitatea aceasta agreabilă. Unii se aşază la scris cu o ceaşcă de cafea sau cu o cană de ceai. Alţii apreciază un anumit moment al zilei, cînd lumina soarelui li se aşterne pe birou, sau orele tîrzii, cînd zgomontele ambientale se reduc mult, iar transa scrierii nu e întreruptă aşa des. Poate veţi dori să aveţi muzică în surdină, sau poate veţi prefera intervale ale zilei în care ceilalţi membri ai familiei sînt plecaţi, iar în locuinţă domneşte liniştea. (Aici aş aminti cazul lui J.G. Ballard, care, după pierderea soţiei, şi-a crescut singur cei trei copii. Dimineaţă îi ducea la şcoală, apoi revenea acasă, îşi punea un pahar de scotch şi scria. Cînd reveneau copiii, se ocupa de ei – iar scrisul se relua în dimineaţa următoare.)

Un factor crucial în scrierea primei versiuni a proiectului dumneavoastră literar îl reprezintă motivaţia – şi domnul redactor-şef Eugen Lenghel e cel care mi-a atras atenţia asupra acestui aspect. Pe de o parte, proiectul în sine e de preferat să fie structurat în aşa fel încât să vă captiveze şi să vă motiveze să îl continuaţi. Dacă romanul e atît de plictisitor încît nu doriţi să îl scrieţi, cît de captivant credeţi că va fi pentru cititori? Sau, dimpotrivă, dacă romanul e captivant chiar şi cînd vi se dezvăluie în ritm de o pagină sau două pe zi, ce efect va avea asupra celor care îl vor parcurge în ritm de o sută de pagini pe zi? (Referitor la motivarea scrierii, Cory Doctorow recomandă să vă lăsaţi de fiecare dată o margine frîntă – să vă întrerupeţi în mijlocul unei fraze, chiar în mijlocul unui cuvînt, pentru a aştepta cu nerăbdare ca în ziua următoare să duceţi povestea mai departe.)

Pe de altă parte, probabil că unele persoane vor încerca să vă demotiveze, venind cu argumente de genul: „Dacă nu te îmbogăţeşti din asta, e timp pierdut – mai bine faci altceva.” Acest gen de argument poate fi combătut cu cel puţin trei contraargumente: Numai dumneavoastră puteţi scrie romanele dumneavoastră. Activitatea de creaţie în sine e agreabilă, pentru că îi ridică pe creatori dincolo de statutul de consumatori pasivi. Şi nu toate lucrurile de pe lume pot fi măsurate în bani. (Fireşte, e de dorit să cultivaţi compania altor persoane care scriu literatură şi să vă motivaţi unii pe alţii.) Dacă s-ar fi lăsat demotivat cu argumente de tip „mai bine faci altceva”, Van Gogh, care a vîndut două tablouri toată viaţa, s-ar fi ocupat cu cine ştie ce activitate banală, iar creaţiile sale nu ar fi existat – spre disperarea negustorilor de artă care le vînd la licitaţie pentru sume astronomice.

O ultimă remarcă referitoare la prima versiune a proiectului dumneavoastră literar este că, pentru a evita blocajul scriitoricesc, trebuie să ţineţi minte că rostul primei versiuni nu este să fie o capodoperă. Menirea ei este să fie „un document de uz intern”. Un text pe care nu îl va vedea nimeni altcineva. O poveste pe care puteţi s-o scrieţi oricît de bună sau de slabă doriţi (sau sînteţi în stare) pentru că, oricum, numai dumneavoastră o veţi citi în această formă. Un pretext pentru a corecta, revizui, ameliora.

Căci, după scrierea primei versiuni, urmează revizuirea. Însă despre aceasta vom discuta în următorul articol din seria „Etapă cu etapă”.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

3. Sistematizarea ideilor

În numărul din iunie 2013 al Gazetei SF, v-am prezentat cîteva sugestii privind generarea ideilor. Dat fiind că scrierea este o formă organizată de gîndire, ar fi de dorit ca, după ce aţi generat idei, indiferent prin ce metodă, să le sistematizaţi într-un fel pentru a le putea utiliza în etapele următoare ale creaţiei literare.

În vederea organizării ideilor, e bine să le recitiţi şi să observaţi care idei sînt înrudite între ele, respectiv care sînt generale şi care sînt specifice. Separat – într-un alt fişier-text, dacă lucraţi pe calculator, sau pe alte foi de hîrtie, dacă scrieţi de mînă – notaţi-le grupat: o idee generală, dedesubtul ei ideile specifice care îi sînt subordonate, apoi lăsaţi un rînd alb şi treceţi o altă idee generală, alte idei specifice subordonate... pînă cînd aţi transferat (sau transcris) toate ideile de pe lista iniţială.

Desigur, dumneavoastră hotărîţi cum veţi sistematiza ideile, respectiv după care criterii le veţi grupa. Pentru mine, în planificarea unui roman, s-au dovedit foarte utile următoarele forme de organizare:

O secţiune despre fundalul lumii imaginare în care se petrece acţiunea romanului. Fie că folosiţi un program pentru scrierea literaturii, fie că folosiţi o simplă agendă, vă va fi util un set de însemnări în care să specificaţi succint cum funcţionează societatea despre care scrieţi, care sînt principalele organizaţii, în ce mod se asigură hrana, energia, transporturile, dacă se asigură educaţia, sănătatea, securitatea publică (şi în ce moduri), pe ce căi se desfăşoară comunicaţiile, dacă există cutume sau tabuuri – şi de ce natură. Fireşte, toate aceste elemente se vor reflecta în modul în care acţionează, vorbesc şi gîndesc locuitorii lumii pe care aţi imaginat-o.

O altă secţiune priveşte profilurile personajelor. Pentru fiecare personaj din proiectul dumneavostră literar ar fi de dorit să creaţi o fişă în care să menţionaţi descrirerea fizică a personajului, trăsăturile sale de caracter, tiparele sale comportamentale, obiceiurile şi tabieturile, scopurile pe care şi le-a propus, relaţiile în care se află cu celelalte personaje, direcţia în care urmează să evolueze pe parcursul nuvelei sau romanului.

O secţiune separată merită dedicată decorurilor. Pentru fiecare decor în care urmează să se desfăşoare o parte a acţiunii e de dorit să faceţi o fişă în care să descrieţi locul, să specificaţi dacă e aglomerat sau nu, ce fac personajele acolo, dacă are un singur centru de interes sau mai multe, dacă se aud zgomote sau nu, dacă se văd alte locuri în apropiere, dacă se simt mirosuri şi aşa mai departe. Ca şi în cazul fişelor de personaj, descrierile decorurilor vă vor fi de folos în etape ulterioare ale creaţiei literare.

O altă secţiune ar trebui dedicată recuzitei. Pentru fiecare element din recuzită – vehicule, arme, unelte, dispozitive, accesorii, obiecte decorative – ar fi bine să creaţi o fişă în care să descrieţi înfăţişarea acelui obiect, funcţia pe care o îndeplineşte, modul de funcţionare, eventual impresiile pe care le lasă utilizatorilor.

O ultimă secţiune este cea în care veţi prezenta succint evenimentele din intrigă. Fie că planificaţi un roman sau o nuvelă, este necesar să împărţiţi acţiunea în porţiuni unitare. Pentru fiecare capitol veţi avea nevoie de cîte o fişă, iar în cadrul acelei fişe descrierea acţiunii va fi detaliată pe scene. În funcţie de întinderea capitolelor, acestea vor cuprinde una sau două scene (în cazul celor scurte) sau chiar mai bine de o duzină (în cazul celor lungi). Ca să vă uşureze planificarea intrigii, pentru fiecare scenă merită să specificaţi ce personaje sînt implicate, ce recuzită folosesc personajele şi în ce decor.

În principiu, fiecare dintre scene este un fel de mică poveste în sine, cu un început, o dezvoltare şi un final. E recomandabil să aibă undeva între 600 şi 1000 de cuvinte şi – atenţie! – să ducă intriga cu o etapă mai departe sau să adauge ceva la caracterizarea personajelor. Dacă o scenă nu ajută cu nimic la avansarea intrigii, nici nu contribuie cu nimic la caracterizarea personajelor, atunci nu merită inclusă în planul lucrării, necum să fie scrisă şi publicată în proiectul dumneavoastră literar.

În ceea ce priveşte capitolele, acestea e de dorit să corespundă unor etape distincte din dezvoltarea intrigii, uşor de recunoscut şi de înţeles de către cititori. Astfel, pe parcursul planificării, în cazul fiecărui capitol e recomandabil să vă întrebaţi ce etapă reprezintă acesta, la ce stadiu ajunge intriga pe parcursul său şi în ce fel se schimbă personajele sau situaţia de ansamblu. Iar structura de evenimente a capitolului trebuie să ducă la acea schimbare.

După încheierea planificării, sînteţi gata să începeţi redactarea primei versiuni a proiectului dumneavoastră literar. Dar despre asta vom discuta într-un articol din numărul următor al Gazetei SF, la rubrica „Etapă cu etapă”...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

2. Generarea ideilor

Într-un articol din luna mai al Gazetei SF v-am prezentat pe scurt cîteva sugestii referitoare la documentare în vederea realizării unui proiect literar. După cum probabil intuiţi, o bogată documentare într-un domeniu va duce la apariţia unui număr de idei speculative referitoare la acel domeniu. Astăzi vom discuta despre cîteva metode prin care apariţia ideilor poate fi stimulată sistematic.

Pentru a genera un mare număr de idei într-un interval scurt de timp, puteţi încerca unul dintre procedeele de mai jos – preferabil în singurătate, ca să nu survină întreruperi nedorite. (Fireşte, fiecare dintre aceste procedee are anumite avantaje specifice, dar şi cîteva dezavantaje, iar unul dintre ele nu le exclude defel pe celelalte. Dimpotrivă, vă încurajez să le încercaţi pe fiecare, pe rînd, şi eventual să le modificaţi după cum simţiţi nevoia.)

O metodă este aceea numită brainstorming. Fixaţi-vă o limită de timp (să zicem – o oră) sau o limită de spaţiu (spre exemplu – 20 000 de semne, dacă scrieţi pe calculator, sau 10 pagini, dacă scrieţi pe hîrtie), după care notaţi, concis, toate ideile care vă trec prin minte legate de subiectul despre care v-aţi propus să scrieţi. Cheia succesului cu această metodă este să vă suspendaţi spiritul critic şi, în loc să vă spuneţi că ideea asta e banală, iar aceea a fost deja tratată mai bine de altcineva, să vă concentraţi asupra misiunii de a le nota. Efectul va fi ca o avalanşă – nu de zăpadă, ci de idei – de la un flux firav la unul mai intens pînă la unul copleşitor prin volum şi prin viteza cu care va năvăli. Fiţi concis şi notaţi toate ideile cît veţi putea de repede.

O metodă oarecum similară este scrierea liberă. Ca şi în cazul metodei brainstorming, e necesar să vă fixaţi o limită de timp sau una de spaţiu. Lăsaţi deoparte pentru o vreme ortografia şi punctuaţia şi scrieţi tot ceea ce vă trece prin cap, exact în forma în care vă trece prin minte. Nu cenzuraţi, doar notaţi – şi va trebui să notaţi foarte rapid, fiindcă mintea se mişcă mult mai repede decît mîinile. Uneori, rezultatul va fi o înşiruire de banalităţi. Alteori, însă, mintea lăsată să meargă liberă, prin asociaţii de idei, vă va duce în locuri unde nu aţi fi bănuit că veţi ajunge vreodată. Iar notele dumneavoastră vor documenta călătoria.

Ulterior, recitiţi ceea ce aţi scris liber, subliniaţi sau scoateţi în evidenţă cu un marker porţiunile interesante, transferaţi-le sau transcrieţi-le în altă parte şi descotorosiţi-vă de materialul originar.

O metodă strîns înrudită cu precedenta este scrierea liberă concentrată. Acelaşi procedeu ca mai sus, numai că vă veţi concentra mintea asupra subiectului despre care vreţi să scrieţi şi veţi nota tot ceea ce vă trece prin cap despre acel subiect. După care – recitiţi, selectaţi, debarasaţi-vă de restul. (Această metodă are avantajul că vă familiarizează cu forma scrisă a gîndurilor şi constituie un bun exerciţiu pentru porţiuni din textul literar în care, prin tehnica numită „fluxul conştiinţei”, le arătaţi cititorilor ce se petrece în mintea unui personaj de-al dumneavoastră.)

O altă metodă, foarte atrăgătoare şi creativă, este harta minţii. Puteţi folosi creioane colorate, markere sau diverse alte instrumente de scris pentru a construi o schemă nonlineară. În mijlocul unei foi de hîrtie sau a unei coli de desen, scrieţi ideea centrală a textului literar pe care doriţi să-l creaţi, apoi închideţi-o într-un chenar – fie el oval, dreptunghiular, hexagonal sau de orice altă formă doriţi. De acolo, trasaţi linii radiale, spre exterior, şi dezvoltaţi ramuri despre chestiuni secundare sau terţiare referitoare la proiectul literar, fiecare dintre acestea fiind închise la rîndul lor în cîte un chenar. Pe o ramură puteţi scrie concis despre personaje – iar pe rămurele periferice puteţi nota caracterul personajelor, vîrsta lor, scurte descrieri sau alte detalii relevante. Pe o altă ramură puteţi scrie concis despre fundalul lumii imaginare despre care scrieţi – climă, societate, nivel tehnologic, limbaj, organizare şi aşa mai departe. Pe o altă ramură puteţi scrie despre recuzită, spre exemplu, sau despre tipul de intrigă, sau despre conflictele dintre personaje.

Trebuie să reţineţi că, pe măsură ce vă îndreptaţi de la centru către periferie, veţi trece de la idei generale, cuprinzătoare, la idei specifice, punctuale. (Şi ar fi recomandabil să nu începeţi explorarea unei noi ramuri principale pînă cînd nu aţi explorat-o pe cea dinainte în cele mai mici detalii.)

O altă metodă, pe care eu, unul, am găsit-o foarte utilă de-a lungul carierei, se numeşte întrebările jurnalistului – numită astfel deoarece un articol din presă trebuie să răspundă la un set de întrebări pentru a fi complet. Întrebările sînt după cum urmează: Cine? Ce? Unde? Cînd? Cum? Cu ce scop? Din ce cauză? Pe marginea subiectului despre care doriţi să scrieţi, formulaţi variaţiuni pe tema acestor întrebări şi răspundeţi concis la fiecare dintre ele. Cîteva exemple ar fi: Cine este protagonistul/ protagonista? Ce evenimente au loc? Unde se desfăşoară acţiunea? Cînd se petrece acţiunea? Răspunsurile clare şi la obiect ale întrebărilor detaliate vor constitui elemente utile pentru proiectul dumneavoastră literar.

Pe de altă parte, dacă plănuiţi să aveţi o carieră literară pe termen mediu şi lung, este de dorit să utilizaţi şi alte strategii pentru generarea şi stocarea ideilor. Mai exact, unele idei disparate, sau care nu au legătură cu proiectul literar curent, au nevoie la rîndul lor să fie stocate sau tratate într-un fel, mai degrabă decît să fie lăsate să se scufunde în uitare – iar ulterior le puteţi recupera, reevalua şi dezvolta.

O metodă (cam demodată) care v-ar putea ajuta în acest sens este să purtaţi la dumneavoatră un carnet şi un pix – oriunde veţi merge. Dacă vă vine o idee, dacă auziţi sau vedeţi ceva interesant, notaţi chestiunea aceea pe scurt. (Fireşte, puteţi să notaţi în memoria telefonului mobil, sau vă puteţi înregistra un mesaj vocal, ori puteţi fotografia ceea ce v-a atras atenţia.) Periodic, aveţi posibilitatea să răsfoi notiţele din carnet şi puteţi iniţia un nou proiect literar pe baza unora dintre ideile notate acolo.

O altă metodă este să aveţi un jurnal de idei – poate într-o agendă format A5. Acolo ar fi de dorit să notaţi zilnic idei care vă preocupă – preferabil pe larg, sub formă de propoziţii, fraze şi alineate. Să zicem că aţi citit un articol într-o revistă de popularizarea ştiinţei (conform sugestiilor pe care vi le-am făcut data trecută), aţi citit o carte sau poate aţi văzut un film documentar, ori unul artistic. Scrieţi în jurnalul dumneavoastră ceea ce gîndiţi referitor la acel subiect – cît impresia produsă este proaspătă în memorie. Iar dacă simţiţi nevoia să speculaţi, să vă imaginaţi alte opţiuni – un final alternativ pentru un roman, sau o consecinţă posibilă a faptelor din documentar care nu a fost prezentată pe ecran – cu atît mai bine. Formatul confortabil al agendei (spre deosebire de dimensiunile mici ale carnetului despre care discutam în alineatul precedent) vă va încuraja să vă expuneţi ideile pe larg, mai degrabă decît să le înghesuiţi în cîteva cuvinte.

Jurnalul vă va ajuta să scrieţi constant, preferabil zilnic, să vă exprimaţi într-o formă articulată din punct de vedere gramatical şi logic şi să vă urmaţi raţionamentele pe baza a diverse subiecte. (Pentru că scrierea este o formă organizată de gîndire.) Ulterior, cînd veţi dori să creaţi un nou proiect literar, veţi putea răsfoi paginile jurnalului de idei, iar unele dintre alineatele de acolo vă vor furniza material pentru proiect.

Desigur, indiferent pe care dintre metodele prezentate mai sus o veţi folosi, ideile vor fi cam alandala, urmînd mai degrabă logica afectivă a subconştientului decît vreo ordine riguroasă. Ca urmare, într-o etapă ulterioară va fi necesar să organizaţi ideile. Însă despre asta vom discuta abia într-un articol din numărul următor al Gazetei SF, la rubrica „Etapă cu etapă”...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

1. Documentarea

La invitaţia domnului redactor-şef Eugen Lenghel, începînd cu numărul din mai al Gazetei SF am început să prezint sub titlul "Etapă cu etapă" o serie de articole despre scrierea ficţiunii. Fireşte, aceia dintre dumneavoastră care nu doresc decît să citească literatură pot să lase deoparte liniştiţi acest articol şi pe cele care îi vor urma. Dar aceia care au o scînteie de creativitate ar putea avea cîte ceva de învăţat din cele ce urmează.

Un aspect adesea ignorat al creaţiei de orice fel (nu numai al creaţiei literare) este că nimeni nu creează într-un vid cultural. E drept că, de la mişcarea romantică pînă la modernism, s-a pus accentul pe originalitate, însă, dacă veţi analiza o lucrare literară, veţi constata că textul este conectat la alte texte, că el există într-un context şi că, dintr-un punct de vedere, ca ţesătură de referinţe şi trimiteri şi pastişe şi parodii, el este un intertext. Metaforic vorbind, un scriitor este un creator de vitralii care mai întîi sparge ferestrele altora şi apoi adună cioburile colorate ca să le pună în rame noi.

Ca urmare, prima etapă a procesului de creaţie literară o constituie documentarea. Aveţi nevoie de o bază pe care să vă clădiţi edificiul literar. Sau, dacă preferaţi altă perspectivă, aveţi nevoie de un sol fertil în care să încolţească seminţele creativităţii.

Pe de o parte, dacă aţi decis să scrieţi un text încadrabil într-un subgen anume, este de dorit să citiţi mai multe lucrări reprezentative pentru acel subgen literar. Să zicem că vreţi să scrieţi o ucronie – va fi necesar să citiţi cîteva ucronii. Sau vreţi să scrieţi o operă spaţială – va fi nevoie să citiţi opere spaţiale reprezentative. Sau poate v-aţi propus să scrieţi un roman despre călătorii în timp – va trebui să parcurgeţi alte romane despre călătorii în timp înainte de a vă apuca de scris.

Pe de altă parte, ar fi de dorit să parcurgeţi lucrări de nonficţiune relevante pentru tema abordată. Dacă doriţi să creaţi o ucronie plasată în secolul al XIX-lea, de pildă, va trebui să citiţi lucrări de istorie referitoare la diverse aspecte ale acelei perioade. Dacă vreţi să scrieţi despre un imperiu galactic, ar fi cazul să citiţi despre istoria unor imperii din trecut. (Chiar dacă imperiile acelea au fost terestre, tot veţi afla informaţii utile în urma lecturii.)

Nu în ultimul rînd, dacă aţi decis să adoptaţi un anumit punct de vedere sau un anume stil pentru lucrarea dumneavoastră, va fi necesar să citiţi alte lucrări literare în care s-a folosit acel punct de vedere sau acel stil. Spre exemplu, dacă într-un roman am vrut să scriu la persoana întîi, din perspectiva unei protagoniste-naratoare, am parcurs în prealabil alte romane narate la persoana întîi.

Ceea ce e necesar să precizez este faptul că documentarea în vederea scrierii unei lucrări literare diferă în mare măsură de lectura de divertisment. Fie că citiţi romane din motivele enumerate mai sus, fie că parcurgeţi articole din presă ori lucrări de nonficţiune, va fi nevoie să luaţi notiţe, iar aceste notiţe vor trebui sistematizate.

Astfel, ar fi de dorit să rezumaţi cărţile capitol cu capitol, iar rezumatele ar fi bine să le ţineţi într-un director special creat în acest scop. Şi după lectura articolelor din presă e bine să faceţi un rezumat în care să scrieţi în ordine ideile principale.

În unele cazuri, pe lîngă rezumatul propriu-zis, dintr-o carte sau dintr-un articol poate veţi dori să reţineţi un citat anume, un extras, un concept important, o definiţie sau un element semnificativ. Într-un fişier separat, puneţi aceste citate şi adăugaţi sub fiecare sursa – fie adresa URL, în cazul articolelor citite online, fie numele autorului, titlul lucrării, pagina, editura, oraşul, anul apariţiei în cazul lucrărilor tipărite – şi codul, în situaţia în care cartea a fost luată cu împrumut de la o bibliotecă.

Motivul este unul simplu: adesea, veţi dori să reveniţi la acele lucrări pentru a căuta alte detalii relevante, iar rezumatele şi informaţiile despre surse vă vor ajuta să mergeţi la punct fix, pe o pagină anume sau într-un capitol anume, mai degrabă decît să pierdeţi vremea bîjbîind printr-un întreg volum.

Tot o parte a documentării, şi una importantă, o reprezintă latura vizuală. Dacă scrieţi o operă spaţială, de exemplu, v-ar prinde bine să vedeţi lucrări de grafică pe această temă, precum şi fotografii de machete. Dacă scrieţi o lucrare steampunk, veţi dori să vedeţi fotografii de epocă, gravuri şi picturi. Dacă scrieţi un techno-thriller care se petrece la bordul unui vas de croazieră, aţi face bine să vedeţi fotografii realizate pe vase de croazieră.

Fotografiile, desigur, pot ilustra nu numai decorurile, ci şi personajele sau recuzita despre care doriţi să scrieţi. Dacă v-aţi propus să scrieţi o poveste despre vampiri, căutaţi imagini din filme cu vampiri. Dacă vreţi să scrieţi o povestire despre curse auto, căutaţi fotografii cu automobile de curse. Şi, fireşte, veţi păstra imaginile într-un director separat, ca să le revedeţi ori de cîte ori va fi nevoie în etapele ulterioare ale procesului de creaţie.

Poate că documentarea vi se pare o etapă inutilă, sau poate aveţi impresia că, pentru a scrie literatură SF sau fantastică, nu vă trebuie decît imaginaţie, însă trebuie să vă avertizez că cititorii de ficţiune speculativă au tendinţa să fie educaţi din punct de vedere ştiinţific, tehnologic şi cultural, iar erorile sau lacunele din lucrările dumneavoastră vor fi descoperite şi discutate. Dacă vă documentaţi temeinic, veţi dovedi că vă cunoaşteţi publicul căruia vă adresaţi şi că îl respectaţi – iar cititorii, la rîndul lor, vă vor respecta şi aprecia. Ca să luăm un singur exemplu, autorul american Walter Jon Williams lucrează cîte şase luni la documentarea fiecăruia dintre romanele sale.

Ce e de făcut cu toate informaţiile pe care le-aţi acumulat în etapa de documentare? Vom vedea în numărul următor al Gazetei SF în rubrica „Etapă cu etapă”.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)