Lucius Shepard, 'Life During Wartime' (1987)

În vara anului 2001 am luat cu împrumut de la domnul Cristian Lăzărescu un roman de Lucius Shepard, Life During Wartime (Editura Bantam, New York, 1987). Am citit acel roman la bunica mea, la ţară, în ceea ce s-a dovedit a fi ultima vacanţă tihnită împreună cu naşii mei de botez. Era atîta linişte încît mă trezeam în miez de noapte, odihnit ca după opt ore de somn în Bucureşti, şi, pînă spre dimineaţă, mai citeam cîteva zeci de pagini din cartea lui Shepard - o carte plină de farmec, după cum veţi afla şi dumneavoastră în cele ce urmează:

Life During Wartime este ceea ce A.E. Van Vogt a denumit fix-up, adică povestiri şi nuvele care au fost preschimbate într-un roman. De fapt, prima secţiune a cărţii, "R&R" (pe româneşte, "relaxare şi recuperare"), a fost iniţial publicată ca nuvelă şi a primit Premiul Nebula în 1986. Acţiunea se petrece în viitorul apropiat, pe fundalul unui război purtat de Statele Unite ale Americii în Salvador. Protagonistul, un soldat numit Mingolla, merge împreună cu cîţiva camarazi să se relaxeze o perioadă în Guatemala. Mingolla descoperă că o tînără foarte atrăgătoare, Debora, este o agentă cubaneză a cărei misiune este să-l convingă să dezerteze, iar motivul acestei misiuni este că Mingolla are potenţialul de a deveni un agent cu puteri parapsihologice.

Pe parcursul următoarelor secţiuni ale cărţii, Mingolla îşi dezvoltă aptitudinile parapsihologice (şi îşi pierde nu numai inocenţa, ci şi o parte din omenie), apoi descoperă că războiul din Salvador este numai o faţadă a unui conflict mult mai vechi dintre două familii cu asemenea aptitudini, Sotomayor şi Madrador, iar în cele din urmă trebuie să decidă dacă să se alăture uneia dintre familii sau să-şi constituie propria facţiune în acest război parapsihologic cu consecinţe globale.

Cum Lucius Shepard a fost asociat de-a lungul carierei cu tabăra SF-ului umanist mai degrabă decît cu mişcarea cyberpunk, atmosfera şi stilul din Life During Wartime sînt mult mai uşor de reţinut decît intriga. Deşi protagonistul parcurge un traseu interesant şi trece prin incidente spectaculoase, ceea ce rămîne în memoria cititorului sînt episoade disparate în care o povestioară de fundal (să-i spunem ficţiune de rang secund, dacă doriţi), o imagine sau un element de atmosferă apar în imaginaţie cu o intensitate greu de egalat de evenimentele din intriga propriu-zisă.

Astfel, dintre ficţiunile secundare memorabile (multe dintre ele deghizate în vise, în pilde oferite de maestru protagonistului aflat pe un traseu iniţiatic, sau în halucinaţii provocate de droguri), una relatează despre un mexican căruia îi apar în vis un maiaş care îi cere să viseze un palat labirintic în care să se ascundă şi un conchistador care îl sileşte pe mexican să-i permită accesul în palat ca să-l poată urmări pe maiaş. Povestea urmăritorului şi urmăritului, a palatelor visate de mexican şi a recompenselor oferite de personajele visate ocupă numai cîteva pagini din roman, dar pare să fi sosit din imaginaţia lui Jorge Luis Borges. Şi e departe de a fi singura bijuterie literară de acest fel.

La fel de memorabile sînt scene precum aceea în care Mingolla întîlneşte în junglă un elicopter avariat al cărui calculator de bord a căpătat conştiinţă de sine şi se crede Dumnezeu, personaje secundare precum Nate, care a dezvoltat o legătură extrasenzorială cu fluturii, sau descrierile de localităţi şi peisaje din America Centrală, bazate pe experienţa personală a autorului.

Pe ansamblu, Life During Wartime le oferă suficiente momente agreabile celor care citesc în primul rînd pentru frumuseţea stilului literar, dar e posibil să îi dezamăgească pe aceia care vor acţiune şi suspans pe fiecare pagină. Cartea lui Shepard este un roman de război deghizat în roman ştiinţifico-fantastic (la urma urmei, a fost scrisă şi publicată în vremea administraţiei Reagan, cînd Statele Unite ale Americii au trimis trupe în Nicaragua, într-un război care oficial nu a avut loc), dar şi o scuză bună ca un autor nord-american să experimenteze cu tehnicile realismului magic atît de îndrăgite de scriitorii sud-americani. Şi probabil voi dori să o recitesc într-o bună zi.

Ca urmare, tot în 2001, dar în decembrie, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am achiziţionat un exemplar din Life During Wartime. Dacă doriţi să cumpăraţi şi dumneavoastră unul, vizitaţi-i pe importatorii mei preferaţi, Nautilus (http://nautilus.ro), unde veţi găsi o ediţie britanică foarte elegantă din colecţia SF Masterworks de la Editura Gollancz.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Walter Jon Williams - 'Voice of the Whirlwind' (1987)

Lumea din romanul Hardwired era prea captivantă ca să se sfîrşească între paginile acelei cărţi. Au spus asta destui cititori (Hardwired este cea mai populară dintre cărţile lui Walter Jon Williams şi a fost republicată recent într-o ediţie elegantă). Probabil a simţit asta şi autorul, care în 1987 a publicat un roman plasat în acelaşi univers ficţional. Prin 2002 am avut ocazia să îl citesc, mulţumită vechiului meu prieten Liviu Moldovan, iar în mai 2004, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou o ediţie de buzunar din Voice of the Whirlwind. Ca şi Hardwired, coperta ediţiei de la Tor Books a acestui roman a fost ilustrată de unul dintre graficienii mei preferaţi, Luis Royo. Iată despre ce este vorba în Voice of the Whirlwind:

Un bărbat pe nume Steward se trezeşte într-un spital de pe Pămînt şi află că este clona unui veteran de război care a pierit în condiţii suspecte. Cum medicul care se ocupa de clonă este asasinat, iar clona e suspectată de crimă, Steward decide să pornească o investigaţie pe cont propriu. Investigaţia îl poartă pe Beta (numele de cod al clonei) de pe Pămînt la habitate spaţiale circumterestre, iar de acolo, la bordul unei nave spaţiale, dincolo de centura de asteroizi, în sistemul jovian. Pe parcurs, Beta nu numai că răzbună asasinarea lui Alfa (originalul), dar descoperă şi dejoacă un complot al veteranilor, cîteva manevre suspecte ale policorporaţiilor şi lupte pentru supremaţie între Puteri, extratereştrii care serveau drept ambasadori la bordul unei staţii spaţiale. În final, Beta este ucis la rîndul său, dar următoarea clonă, Gamma, află despre sacrificiul său şi are privilegiul de a fi un sfînt Zen, o persoană neîmpovărată de datorii karmice şi liberă să acţioneze cum doreşte.

Dacă Hardwired putea fi văzut ca un fel de răspuns al lui Walter Jon Williams la Neuromancer (1984) de William Gibson (dar şi un omagiu cyberpunk la adresa unui roman de Roger Zelazny, Drumul iadului), Voice of the Whirlwind poate fi văzut ca o replică intertextuală la cealaltă piatră de hotar a genului cyberpunk, Schismatrix (1985) de Bruce Sterling. Dacă ar fi să amintesc numai cîteva elemente pe care cele două romane le au în comun, ar fi lupta dintre facţiuni (în cazul romanului discutat aici, dintre policorporaţii), prezenţa unor extratereştri care doresc să facă comerţ cu oamenii, dar şi să exercite o dominaţie asupra lor, clonele programate wetware, protagonistul care călătoreşte de la un habitat spaţial la altul, bazîndu-se pe adaptabilitate şi inteligenţă pentru a izbuti în ceea ce şi-a propus, precum şi echipajul pestriţ de la bordul navei spaţiale. Romane cu elemente oarecum asemănătoare publicate în aceeaşi perioadă ar fi Vacuum Flowers (1987) de Michael Swanwick, respectiv Consider Phlebas (1987) de Iain M. Banks. Poate că nu era prea evident în acel an, dar aceste cărţi puneau bazele Noii Opere Spaţiale.

Alte elemente intertextuale din Voice of the Whirlwind sînt mai degrabă punctuale. Ca să dau un singur exemplu, filamentul monomolecular folosit ca bici în "Johnny Mnemonic" şi bastonul telescopic din segmente de arc menţionat în Neuromancer fuzionează aici într-o armă cu fir monomolecular care poate fi folosită fie ca bici, fie ca spadă.

Pe de altă parte, războiul dintre mercenarii corporaţiilor pentru siturile arheologice extraterestre şi pentru artefactele extraterestre descoperite acolo, precum şi protagonistul veteran clonat şi specializat în arte marţiale sau societatea în care minţile personajelor sînt înregistrate pe cale electronică şi încărcate în clone după decesul originalelor au reapărut uşor modificate în cîteva dintre romanele lui Richard Morgan, în special Broken Angels (2002). Pentru că, după cum am remarcat anterior, intertextualitatea este o armă cu două tăişuri...

Dincolo de relaţiile intertextuale cu alte romane SF, însă, Voice of the Whirlwind merită aprecierea cititorilor şi pentru merite de sine stătătoare, precum economia textului (o intrigă spectaculoasă, cu numeroase lovituri de teatru şi răsturnări de situaţii, a fost tratată în mai puţin de trei sute de pagini), complexitatea universului imaginar, aflat de această dată la mai bine de un secol de evenimentele din Hardwired, sau plauzibilitatea psihologică a protagonistului dornic să dezlege misterul predecesorului său Alfa.

Ca o notă specifică, Walter Jon Williams descrie adesea antrenamentele pe care le face Steward, iar exerciţiile, efectele lor şi senzaţiile provocate de ele poartă pecetea autenticităţii. Căci autorul însuşi are mai bine de douăzeci şi cinci de ani de cînd practică arte marţiale...

Nu în ultimul rînd, universul imaginar din acest roman s-a extins şi în cîteva nuvele. Dar despre acest subiect am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, 'Mort' (1987)

Aţi observat cum vieţuitoarele care trăiesc prea mult în preajma oamenilor au tendinţa să le imite unele forme de comportament? Unele sînt dresate, precum cimpanzeii de la circ, care învaţă să fumeze, să meargă pe bicicletă şi să poarte haine, dar altele învaţă de bunăvoie. Dacă stilul de viaţă al oamenilor, cu ziare, mers la coafor sau bărbier, ospeţe, beţii, leagăne pentru copii, grădinărit şi toate celelalte, "prinde" sub o formă sau alta şi la alte vieţuitoare, cum ar fi influenţată de omenire o anumită reprezentare antropmorfică a unui element universal? (Şi nu mă refer la oricare, ci la personajul acela de viaţă care rînjeşte tot timpul, poartă pelerină neagră, cu glugă, e foarte priceput la mînuirea coasei şi apare în toate cărţile din seria Discworld.)

Pornind de la asemenea întrebări a ajuns Terry Pratchett să scrie unele cărţi Discworld în care Moartea apare mai mult decît în altele, un fel de subserie asemeni celei cu vrăjitorul Rincewind sau a celei cu Granny Weatherwax. Mort este cel dintîi roman în care Moartea este nu doar prezent, ci chiar personajul principal. (V-am mai spus că Moartea Lumii Disc este de genul masculin? )

După mii şi mii de ani în care a colindat această lume plată în lung şi-n lat, Moartea simte că a obosit, şi ar dori să-şi ia un ucenic. Aşa se face că în serviciul său ajunge să lucreze un băiat slăbănog, numai pielea şi osul, care are obiceiul nerecomandabil de a vedea lucrurile aşa cum sînt şi de a căuta logica ascunsă în orice lucru, fiinţă ori fenomen. Foarte neadecvat pentru o lume bazată pe magie, dar şi foarte pe gustul celui care l-a angajat. În plus, tînărul se numeşte Mortimer, iar prietenii îl numesc Mort. O coincidenţă plăcută, căci aşa îi spun şi Morţii ceilalţi trei Călăreţi ai Apocalipsei (Războiul, Foametea şi Molima), care vin în vizită uneori.

Astfel ajunge Mort să-şi facă ucenicia pe domeniul Morţii, la curăţat de grajduri. Tot aici îi cunoaşte pe fiica adoptivă a stăpînului, Ysabell, care în loc de literatură citeşte din biblioteca tatălui biografii de tineri şi tinere ce au murit din dragoste, şi pe majordomul Albert, despre care aflăm ulterior că e Alberto Malich, mare maestru al magiei, întemeietor al Universităţii Nevăzute şi practic singurul om care a obţinut nemurirea. După un instructaj asupra îndatoririlor şi cîteva îndemnuri voalate apropo de conversat cu persoane de vîrsta lui şi de preluarea afacerii după pensionarea sa, Moartea decide să-l trimită pe Mort în locul său, de probă. După cum vă aşteptaţi, de aici lucrurile se complică.

Una dintre persoanele pe care trebuie să le conducă Mort pe tărîmul umbrelor este tînăra prinţesă Keli. Tînărul o salvează, iar ea se pomeneşte vie, dar într-o societate unde toţi ceilalţi se poartă de parcă ea ar fi murit. Şi aşa ajunge Lumea Disc să fie împărţită în două realităţi, una vastă, în care prinţesa a murit, şi o alta din ce în ce mai restrînsă, în care ea trăieşte.

Moartea, neavînd habar că lucrurile au scăpat de sub control, experimentează între timp diverse activităţi umane, în speranţa că va putea să-i înţeleagă mai bine pe cei pe care i-a însoţit aşa mult timp. Încearcă, pe rînd, pescuitul, dansul, jocurile de noroc, alcoolul, ba chiar şi munca de bucătar, iar logica sa literală şi rigidă duce la consecinţe despre care e mai bine să aflaţi cînd veţi citi cartea. Fireşte, în toiul crizei celor două realităţi incompatibile Albert încearcă să-şi recupereze poziţia de Rector al Universităţii Nevăzute şi să ţină Moartea sub control printr-un ritual, dar vrăjitorul Rincewind încurcă (iarăşi) lucrurile.

Cum se termină povestea? Prefer să nu vă stric plăcerea lecturii. În schimb, dintre toate lucrurile memorabile pe care le spune în roman personajul meu preferat, iată unul: NU-I DREPTATE. NU-S DECÎT EU.

(P.S. Importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică de buzunar a acestui roman. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, 'Equal Rites' (1987)

Îmi face plăcere să vă prezint, odată cu această recenzie a romanului al treilea al seriei Discworld, unul dintre personajele mele feminine preferate din toate timpurile. E vorba despre bunicuţa (Granny) Esme Weatherwax, vrăjitoare din satul Bad Ass din ţara muntoasă Lancre. Bunicuţă, e un fel de a spune, pentru că Granny Weatherwax nu are copii, nici nepoţi. Are în schimb un talent cu totul deosebit la vrăjitoria feminină (witchcraft), care e un lucru cu totul deosebit de magia masculină (wizardry). Şi, pe parcursul romanului, Granny are nevoie de acest talent, pentru că se ciocneşte de o problemă nemaiîntîlnită pe Lumea Disc.

Tradiţia acestei lumi spune că 8 este un număr magic, iar al optulea fiu al celui de-al optulea fiu este destinat să devină vrăjitor. (Probabil vă întrebaţi deja ce se întîmplă dacă se naşte al optulea fiu al celui de-al optulea fiu din al optulea fiu, dar despre asta am să vă povestesc altă dată). Cert este că un vrăjitor muribund îşi lasă toiagul fermecat unui copil nou-născut, al optulea fiu din al optulea fiu. Copilul se dovedeşte a fi o fiică, Eskarina, şi de aici încep necazurile.

Esk se arată a avea talent la studiul magiei, iar toiagul fermecat rezistă tentativelor de distrugere şi o protejează cînd este atacată. Însă, din păcate, Esk e înclinată nu către farmecele vrăjitoarelor, bazate pe ierburi, studiul naturii, intimidarea oamenilor şi îmblînzirea animalelor, ci către magia înaltă pe care o studiază bărbaţii la Universitatea Nevăzută din îndepărtatul Ankh Morpork. Granny Weatherwax face efortul să o înveţe pe fetiţă vrăjitoria, însă în cele din urmă cedează în faţa evidenţei şi o însoţeşte pe Esk la universitate.

După cum vă puteţi imagina, călătoria e plină de peripeţii, iar Esk şi îndrumătoarea ei se dovedesc naive uneori, dar şi pline de resurse nebănuite cînd se confruntă cu tîlhari, hangii hrăpăreţi sau vrăjitori aroganţi. Însă mai greu de imaginat este ce le aşteaptă pe cele două călătoare la porţile Universităţii Nevăzute. Prejudecăţile bărbaţilor se dovedesc la început mai tari decît talentele magice ale fetiţei, iar Granny Weatherwax trebuie să-şi folosească mintea ascuţită şi puterea de convingere pentru a o ajuta pe Esk să asiste într-o manieră mai puţin ortodoxă la cursurile de magie înaltă. Dacă nu e admisă ca studentă, mica Eskarina poate intra zilnic în universitate (şi poate audia discret cursurile) ca măturătoare.

Fireşte, lucrurile se complică, fiindcă un tînăr student foarte talentat dezvoltă concepte magice noi care erodează zidurile dintre realitatea Lumii Disc şi Dimensiunile-Temniţă. Esk, înzestrată cu puterea de a vedea lucrurile aşa cum sînt, mai degrabă decît cu aceea de a se pierde în abstracţiuni precum vrăjitorii care predau la Universitate, ajunge să joace un rol crucial în criza declanşată de colegul ei. Iar Granny Weatherwax, cu talentul său de a-şi păstra sîngele rece şi de a le spune lucrurilor pe nume, contribuie şi ea la salvarea Lumii Disc.Dar mai multe veţi afla cînd veţi citi cartea.

Terry Pratchett reuşeşte în Equal Rites ("Rituri egale") să ne spună într-o formă hazlie nişte lucruri adevărate, uneori usturătoare, despre oameni, despre femei, bărbaţi, copii, adulţi, despre prejudecăţi, inegalitate şi segregare, despre accesul la educaţie, despre luptele mari pe care trebuie să le dăm pentru a schimba lucruri mici, şi despre inerţia celor care nu sînt în stare sau nu vor să-şi închipuie că lucrurile pot fi şi altfel decît au fost dintotdeauna. Poate că Equal Rites arată ca o carte pentru copii, însă le-aş recomanda-o cu căldură acelora care şi-au propus să urmeze studii superioare, în speranţa că-i va ajuta să-şi extindă viziunea.

(P.S. Importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie britanică de buzunar a acestui roman. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Jack Womack - "Ambient" (1987)

În 1996, pe cînd mă documentam pentru lucrarea de licenţă, am constatat că fenomenul cyberpunk era mai mare decît mă aşteptam, şi cu siguranţă cuprindea mai mult de cinci autori. Răsfoind Enciclopedia Science Fiction de John Clute şi Peter Nicholls, pe care o luasem cu împrumut de la domnul Cristian Lăzărescu, am aflat de un anume Jack Womack care scrisese o serie de romane cu acţiunea plasată într-un viitor apropiat. Pe atunci erau patru, seria urma să se oprească după al cincilea, şi din fericire în cele din urmă au ajuns să fie şase.

După ce am citit şi cîteva recenzii pe Internet, am hotărît să fac o încercare cu primul volum din serie, Ambient, pe care l-am achiziţionat în 2001 cu ajutorul domnului Daniel Măndiţă şi a fostelor sale colege de la firma Fides. Am citit primele pagini şi nu m-am mai putut opri decît la ultima. Şi am să vă spun de ce.

Naratorul-protagonist, Seamus O'Malley, este şeful securităţii unei super-corporaţii, Dryco, şi în acelaşi timp garda personală a administratorului ei, Mister Dryden. O'Malley îi însoţeşte pe Dryden şi pe amanta acestuia, Avalon, la cumpărături în Manhattan, ceea ce implică umilirea şi torturarea vînzătorilor, la birou, unde ocazional se primesc bombe artizanale, şi la negocieri, în care funcţionarii superiori se luptă ca nişte gladiatori. Dryden administrează afacerile Dryco din Manhattan, dar în acelaşi timp plănuieşte să-l asasineze pe tatăl său, proprietarul companiei, pentru că acesta preferă să investească în Bronx.

În ciuda postului important pe care-l ocupă, O'Malley locuieşte într-un cartier sărac, Zona Crepusculară, împreună cu sora sa, Enid. Aceasta face parte din contracultura Ambient, ai cărei membri practică mutilarea voluntară.

În seara următoare, O'Malley îl însoţeşte pe Dryden la o petrecere dată de Dryden senior, unde atracţiile sînt biserica lui Elvis, sadomasochism cu fete abia ajunse la pubertate şi vînătoare de imigranţi. Dimineaţă, protagonistul plasează plastic exploziv sub biroul lui Dryden senior, apoi pleacă împreună cu Avalon, iar aceasta îi mărturiseşte că a setat detonatorul cu o oră mai devreme, în speranţa că îl va ucide şi pe fiu împreună cu tatăl. După ce sînt urmăriţi, cei doi ajung acasă la O'Malley, constată că locuinţa este supravegheată, iar dimineaţă fug pe acoperişuri, pe jos, cu o maşină şi cu metroul. În cele din urmă ajung la o întrunire de ambienţi, iar Enid şi iubita ei îi duc la un apartament sigur, unde cei doi petrec noaptea.

Dimineaţă, O'Malley descoperă că Avalon lipseşte, în schimb pe pat este o carte de vizită a lui Dryden. Contactează nişte militari locali şi cu ajutorul lor ajunge din nou la biroul lui Dryden, unde îi ucide garda de corp şi-l presează pe fostul său şef să-l ajute. Decît să-şi confrunte tatăl, care stăpîneşte o putere teribilă, deocamdată neelucidată, Dryden preferă să se otrăvească.

Lipsit de aliaţi, O'Malley merge la Dryden senior, unde o regăseşte pe Avalon, şi încearcă să blufeze. Dryden îl invită să identifice pretinsul secret într-un fişet plin cu documente confidenţiale, apoi îl duce într-un cartier numit Ţara Minunilor pentru a face cunoştinţă cu inteligenţa artificială a corporaţiei Dryco, Alice. O'Malley află cum Dryden senior şi-a ucis soţia, dar preţul cunoaşterii este enorm. Dryden vrea ca Seamus să devină supraveghetor în Ţara Minunilor. Pentru a descuraja un refuz, îi arată oameni deformaţi prin tratamente hormonale, inclusiv pe sora lui, Enid, care acum are sindromul lui Korsakov.

Alice îi spune însă şi sursa puterii lui Dryden: arme nucleare pe orbită, conectate la un dispozitiv portabil. Avalon îl împuşcă pe plutocrat, iar dispozitivul, împreună cu corporaţia Dryco, îi revin lui Seamus O'Malley.

Dacă ar fi fost dezvoltată de un om lipsit de imaginaţie şi talent, intriga aceasta ar fi devenit poate un roman de duzină, numai bun de uitat în tren. Jack Womack a folosit însă un număr de procedee literare care transformă Ambient într-o carte memorabilă.

Primul lucru pe care trebuie să-l menţionez aici este limbajul. Probabil aţi remarcat deja cum limbajul se modifică încet şi ireversibil de la un deceniu la altul. Jack Womack creează în Ambient nu unul, ci două limbaje noi, unul folosit în corporaţia Dryco pentru derutarea concurenţei, celălalt specific contraculturii Ambient. Jargonul Dryco este o satiră la adresa jargoanelor deja existente în anii '80, precum cel al avocaţilor sau al afaceriştilor yuppie, dar în acelaşi timp un pas evolutiv plauzibil. Spre exemplu, OK (despre care se spune că la origine era semnătura unui controlor de calitate de la uzinele Ford, Otto Kaiser) devenise în administraţia Reagan A-OK, adică OK de nota zece. Womack face pasul următor, iar Dryden şi angajaţii lui spun A-O. Flexibilitatea limbii engleze e împinsă la extrem, adjective şi substantive devin verbe, prescurtările şi acronimele abundă. Dryden şi anturajul său vorbesc jargonul acesta orwellian cu naturaleţe, iar cititorii înţeleg ce şi cum pot, ca nişte începători care au intrat din întîmplare la un curs pentru avansaţi.

Ambienţii, pe de altă parte, folosesc o combinaţie muzicală de dialect jamaican şi engleză renascentistă cu urme de pentametru iambic. E reversul medaliei, un limbaj criptic nu prin prescurtare, ci prin abundenţa barocă a figurilor de stil şi prin sintaxa aproape shakespeareană.

Şi, pentru ca impactul să fie deplin, naraţiunea în sine foloseşte o combinaţie a celor două ipotetice jargoane. Prima pagină este năucitoare, la fel ca paragrafele introductive din Count Zero. Apoi, treptat, din discursul dens şi opac încep să se ivească înţelesuri, iar după primele cîteva capitole cititorii au senzaţia că au învăţat o limbă străină. Efectul este magistral, asemănător întrucîtva cu prima lectură a romanului Zgomotul şi furia de William Faulkner. În privinţa limbajului folosit, Ambient a mai fost comparat pe bună dreptate cu cărţile lui James Joyce şi cu Portocala mecanică de Anthony Burgess.

Al doilea element care merită luat în discuţie este lumea ficţională. Ambient se petrece în poate cea mai sumbră şi violentă lume imaginară din cîte apar în genul cyberpunk. Efectul de seră a dus la topirea calotelor glaciare, în Long Island are loc un război de uzură între civili şi armata Statelor Unite, şomajul şi criminalitatea în Manhattan au atins cote de neînchipuit, iar conducătorii acestei lumi, precum Dryco tatăl şi fiul, duc o viaţă atît de scandaloasă încît clanul Tessier-Ashpool pare domestic prin comparaţie. Fiecare pagină a cărţii este saturată cu acţiuni şi detalii de o violenţă suprarealistă, stranii şi monstruoase, venite parcă din benzile desenate ale lui Frank Miller.

Lumea aceasta dominată de violenţă şi iresponsabilitate nu a fost imaginată accidental, ci este extrapolarea satirică a unor tendinţe ce au apărut în societatea americană în intervalul 1980-1992. Reducerea cheltuielilor bugetare pentru servicii publice precum sănătatea, învăţămîntul, siguranţa publică şi locuinţele a dus la consecinţe sociale pe care scriitorii cyberpunk le-au sesizat, extrapolat şi folosit în cărţile lor. Jack Womack a făcut acest lucru cu o asemenea intensitate încît lumea sa imaginară rămîne în memoria cititorilor ca o experienţă de neuitat.

Poate de aceea William Gibson a dat următoarea declaraţie: "Dacă ai lăsa personajele din Neuromancer în Manhattan-ul lui Womack, ele s-ar prăbuşi ţipînd şi ar suferi căderi nervoase." Cuvintele pot părea extravagante, însă redau cu precizie efectul cărţii. La sfîrşitul romanului Ambient, mi-am revenit doar după un timp, iar pentru reajustarea la viaţa de zi cu zi mi-a trebuit ceva asemănător unor tabele de decompresie. Cu greu mi-aş fi putut închipui că Womack ar fi avut cum să poarte lumea sa imaginară într-o direcţie şi mai surprinzătoare. Apoi am citit Terraplane, dar despre asta am să vă povestesc cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Iain M. Banks – "Consider Phlebas" (1987)

Prin 1990, pe vremea cînd împrumutam frecvent cărţi fantastice şi ştiinţifico-fantastice de la Consiliul Britanic, am aflat de existenţa unui scriitor scoţian, Iain M. Banks. Spre sfîrşitul anilor ‘90, Costi Gurgu şi Răzvan Stoica mi-au vorbit despre cîteva dintre cărţile lui. După 2003, cînd am început să predau un curs opţional despre literatura britanică F&SF, am decis că era cazul să le acord mai multă atenţie cărţilor lui Banks. Ca urmare, înainte de Crăciunul anului 2004, prin amabilitatea lui Horia Nicola Ursu, am primit şase romane şi un volum de nuvele care formau aşa-numita serie a Culturii.

În 2005 am parcurs primul roman al seriei, Consider Phlebas („Gîndeşte-te la Phlebas”), al cărui titlu este inspirat de cîteva versuri din Ţara pustie (1922) de T. S. Eliot:
„Gentil sau evreu,
O tu care-ntorci roata şi înspre vînt priveşti,
Gîndeşte-te la Phlebas,
ce-a fost odinioară frumos şi-nalt ca tine.”

Tot despre un călător este vorba şi în romanul lui Banks, după cum veţi vedea:

În galaxia noastră, într-o perioadă cînd pe Pămînt abia se derulează Evul Mediu tîrziu, coexistă numeroase civilizaţii, unele umane, altele nu. O civilizaţie non-umană, numită idirană (care are o organizare teocratică) intră în conflict cu o civilizaţie a simbiozei dintre oameni şi maşini, Cultura.

În mijlocul acestui conflict, o navă a Culturii este distrusă, iar Mintea de la bordul ei se ascunde în tunelurile din Lumea lui Schar, o planetă-sanctuar protejată de civilizaţia Dra’Azon. Idiranii salvează un om pe nume Bora Horza Gobuchul de pe o planetă condusă de gerontocraţi şi-l trimit să recupereze Mintea.

Horza ajunge mai întîi printre aventurieri spaţiali, la bordul navei Clear Air Turbulence, apoi pe un habitat inelar (care seamănă teribil cu Lumea inelară a lui Larry Niven), prizonier al unei secte fanatice, pe urmă asistă la un joc intens mediatizat, iar în cele din urmă, după ce i se substituie căpitanului aventurierilor, conduce echipajul pe Lumea lui Schar, unde găseşte Mintea.

Ca intrigă, Consider Phlebas este un roman picaresc. Structura este îmbogăţită de un prolog, interludii, apendice şi un epilog care le prezintă cititorilor alte planuri ale acţiunii şi informaţii la care protagonistul nu are acces. Interludiile, spre exemplu, se referă la o fetiţă cu intuiţii geniale, Fal ’Ngeestra, care analizează criza şi decide următoarele operaţiuni ale Culturii pentru recuperarea Minţii de pe Lumea lui Schar.

Ceea ce mi se pare interesant este că naratorul urmăreşte în principal acţiunile lui Horza, cu toate că centrul de interes al autorului îl reprezintă Cultura. În această privinţă, Consider Phlebas creează un efect similar cu acela al primului film Star Wars, A New Hope (1977), anume că ni se arată nişte crîmpeie periferice dintr-un univers foarte vast şi complex pe care putem numai să-l bănuim, dar nu să ni-l şi imaginăm în toată splendoarea lui.

Protagonistul Bora Horza Gobuchul, deşi uman, este un Schimbător, adică are capacitatea de a-şi schimba în cîteva zile înfăţişarea, înălţimea, ba chiar să-şi regenereze porţiuni periferice ale corpului. Pe de o parte, ca aptitudini, seamănă cu Dansatorii Faciali din seria Dune de Frank Herbert. Pe de altă parte, ca versatilitate şi atitudinte, aminteşte destul de mult de Abelard Lindsay, protagonistul romanului Schismatrix (1985) de Bruce Sterling.

Din păcate, Horza nu e suficient de convingător ca personaj. Motivele pentru care luptă împotriva Culturii par destul de superficiale – îi antipatizează pentru simbioza cu maşinăriile şi cam atît. Istoria sa personală lipseşte în cea mai mare parte, iar un element destul de important al acesteia (o iubire din tinereţe pentru o Schimbătoare) ne este prezentat foarte tîrziu, strict din considerente funcţionale care ţin de intrigă.

Poate singurul aspect legat de această istorie personală absentă care e folosit într-un mod interesant este o frîntură de frază care îi trece lui Horza prin minte la începutul primului capitol, într-o situaţie-limită. Cele cîteva cuvinte îi revin pe buze în penultimul capitol, cînd protagonistul e în agonie. În apendice, cititorii află că fraza aceea este prima din romanul preferat al Schimbătoarei Kierachell, fosta iubită a lui Horza.

Dar cele două elemente amintite mi se par cam puţin pentru un personaj principal...

Antagonista este Perosteck Balveda, agentă a secţiunii de Circumstanţe Speciale din organizaţia de Contact General a Culturii. Este tipic pentru Cultură să-şi denumească organizaţia militară „Contact General”, iar organizaţia de spionaj „Circumstanţe Speciale”. Balveda, la rîndul ei, dezvoltă o relaţie interesantă cu Horza. Uneori are putere asupra lui, dar îi subminează poziţia într-un mod subtil, mai degrabă decît să-l atace într-un mod violent. Alteori este prizoniera lui, dar nu opune rezistenţă, ci are un comportament docil. În finalul romanului, după ce Horza îi salvează viaţa, Balveda îl scapă la rîndul ei dintr-o situaţie extremă, iar cititorii înţeleg că agenta ar fi putut oricînd să-l ucidă pe protagonist dacă ar fi dorit.

Dar căile Culturii sînt mult mai subtile, după cum ne demonstrează autorul...

Printre personajele secundare se numără Yalson, partenera lui Horza de la bordul navei Clear Air Turbulence, şi căpitanul Kraiklyn, un conducător impulsiv şi iresponsabil care îşi tîrăşte echipajul în aventuri nebuneşti precum jefuirea Templului Luminii sau explorarea unei Meganave abandonate dintr-un habitat inelar. Urmarea directă a acestor decizii nesăbuite este atriţia echipajului. Unii dintre membrii Companiei Libere pier în acţiunile iniţiate de Kraiklyn, alţii preferă să plece mai devreme sau mai tîrziu. Cumva, aventurierii aceştia spaţiali mi-au amintit de Democraţia Minieră Fortuna, „naţiunea” de paisprezece personaje din Schismatrix de Bruce Sterling.

Alte personaje memorabile sînt din rasa războinică a idiranilor, fiinţe tripede enorme care la maturitate devin asexuate. Paradoxal, naratorul le denumeşte „he”, păstrînd pronumele neutru „it” pentru maşinării precum drona Unaha-Closp sau creaturi precum Minţile care guvernează navele şi habitatele Culturii. Dintre idirani, în marea majoritate xenofobi şi fanatici religioşi, se detaşează Querl Xoralundra, conducătorul navei The Hand of God 137 şi cel care îi încredinţează misiunea lui Horza. Xoralundra iese în evidenţă prin toleranţă, prin decizii raţionale şi prin cooperarea cu indivizi din alte specii.

Ceea ce mi se pare demn de subliniat este ironia intrigii. Cel mai memorabil caz este că Horza, duşman declarat al Culturii, o ajută fără să vrea pe agenta Balveda să găsească şi să recupereze Mintea pierdută, care ar fi putut fi folosită de inamici.

Idiranii, pe de altă parte, prin intoleranţa şi brutalitatea cu care îi tratează pe cei cîţiva Schimbători găsiţi pe Lumea lui Schar, îl înstrăinează fără să-şi dea seama pe aliatul Horza, care le-ar fi putut aduce un serviciu imens.

Tot ca o ironie, călătoria epuizantă a idiranilor pe suprafaţa îngheţată a Lumii lui Schar nu îi face mai empatici şi mai înţelegători faţă de localnici (cum e cazul protagonistului Genly Ai din romanul Mîna stîngă a întunericului de Ursula K. Le Guin) ci mai cruzi şi mai neiertători.

Pe ansamblu, Consider Phlebas este o dovadă că genul space opera a ajuns la maturitate şi că, în mîinile unui autor inteligent, printre nave uriaşe, habitate colosale şi războaie la scară galactică, e loc şi pentru puţină ironie şi intertextualitate.

Ediţia britanică a romanului poate fi procurată de la importatorii mei preferati de carte, Nautilus, la adresa http://nautilus.ro/, iar ediţia română (în traducerea Roxanei Brînceanu) a fost publicată la începutul lunii decembrie 2007 în colecţia Nautilus a Editurii Nemira, sub îngrijirea lui Mihai Dan Pavelescu, şi poate fi achiziţionată la adresa http://www.nemira.ro/colectie2.asp?id=14 .

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Michael Swanwick – "Vacuum Flowers" (1987)

În decembrie 1999, mulţumită domnişoarei Tracey Rosenberg, am primit din Statele Unite ale Americii un exemplar din al doilea roman al lui Michael Swanwick, Vacuum Flowers (1987). Aşa se face că trecerea în noul an (şi printr-o zugrăvire cu peripeţii) mi-a fost îndulcită de unul dintre cele mai bune romane cyberpunk publicate pînă în prezent. (Vă spun asta şi pentru că, între timp, l-am recitit şi s-a dovedit a fi la fel de captivant ca la prima lectură.)

Vacuum Flowers urmăreşte aventurile unei programatoare wetware, Rebel Elizabeth Mudlark, într-un viitor nu prea îndepărtat, printr-un Sistem Solar care a fost în bună măsură colonizat de facţiuni. Ca şi în Schismatrix de Bruce Sterling, există mai multe centre de putere aflate într-un conflict permanent pentru diferite resurse (inclusiv pentru resursele... post-umane), un război rece care se poartă cu ajutorul spionajului, infiltrărilor şi asasinatelor. O parte din structura picarescă a intrigii este motivată de ideea destul de răspîndită în literatura cyberpunk de a face un tur al lumii imaginare pentru informarea cititorilor.

În Vacuum Flowers, principalele centre de putere sînt Nukleele de colonii spaţiale din centura de asteroizi şi din sistemul jovian, Republica Populară Marţiană (o organizaţie comunistă care a sfredelit o reţea de tuneluri în satelitul Deimos şi plănuieşte să teraformeze planeta Marte) şi Cuprinsul Terestru, o minte-stup care a instituit controlul asupra tuturor oamenilor de pe Pămînt şi caută să preia şi alte comunităţi umane din Sistemul Solar.

Pe lîngă acest război rece, activităţi de interes major mai includ programarea wetware (sau, dacă preferaţi, instalarea de personalităţi artificiale direct în sistemul nervos central), colonizarea cometelor din Norul lui Oort şi dezvoltarea tehnologiei inelelor de tranzit care va permite transferul rapid de nave cosmice la distanţe astronomice şi colonizarea galaxiei.

Din acest punct de vedere, Vacuum Flowers creează legătura într-o istorie viitoare care include nuvelele „Trojan Horse” (1984) şi „Ginungagap” (1980). Cea dintîi tratează despre programarea wetware, iar cea de-a doua – despre sistemul inelelor de tranzit într-un viitor îndepărtat.

De asemenea, Vacuum Flowers combină teme şi motive din mai multe curente ale literaturii SF (operă spaţială, cyberpunk, SF umanist), ilustrînd ambiţia autorului de a fi versatil şi imprevizibil. Astfel, episodul din primul capitol, în care protagonista se trezeşte într-un spital şi trebuie să evadeze, apoi să-şi recapete memoria pierdută, reapare în istoria literaturii SF, cu mici variaţiuni, la A.E. Van Vogt, Robert Sheckley, Roger Zelazny şi William Gibson, pentru a menţiona numai cîteva exemple. Programarea wetware şi protagonistul urmărit de asasinii unei corporaţii sînt elemente des întîlnite în nuvelele şi romanele cyberpunk. Iar relaţiile complexe şi schimbătoare dintre personaje (precum întortocheata poveste de dragoste a protagonistei cu personajul Wyeth) sînt tipice mai degrabă pentru SF-ul umanist.

Ceea ce e demn de remarcat este că Michael Swanwick combină aceste elemente într-un mod foarte convingător, iar rezultatul este un roman unitar, captivant şi foarte alert. Rebel Elizabeth Mudlark călătoreşte prin Nuklee de colonii spaţiale, ajunge în Republica Populară Marţiană, apoi într-o sferă Bernal din spaţiul cislunar, vizitează Pămîntul, unde îi înfruntă pe membrii Cuprinsului, iar în cele din urmă pleacă spre Tirnannog, în Norul lui Oort.

Călătoria din spaţiul exterior este completată de incursiuni frecvente în ciberspaţiu (reprogramarea personajelor cu ajutorul sistemelor informaţionale are loc extrem de frecvent pe parcursul romanului) şi de o călătorie în spaţiul interior. Căci, spre groaza protagonistei, Rebel Elizabeth Mudlark este o personalitate artificială prototip, iar personalitatea iniţială a programatoarei, Eucrasia Walsh, luptă din răsputeri să răzbată la suprafaţă şi să preia controlul. De aici, coşmaruri care ilustrează complexul lui Narcis şi o senzaţie permanentă de insecuritate – personalitatea Rebel simte că s-ar putea dezagrega, iar pe Eucrasia o percepe ca pe o umbră jungiană.

Pe de altă parte, acţiunea romanului este pigmentată cu o mulţime de referiri culturale, de la episoade ce amintesc Curtea Miracolelor din Notre Dame de Paris pînă la mere de genul celui din „Albă ca Zăpada” (în Vacuum Flowers, în loc să otrăvească, merele îl reprogramează pe cel care le mănîncă) şi de la nava Pequod la panoptismul din O mie nouă sute optzeci şi patru.Cum toate acestea (şi multe altele) au fost aşezate în mai puţin de două sute cincizeci de pagini, Vacuum Flowers se parcurge cu sufletul la gură şi îi invită pe cititori la o a doua lectură. Alături de Schismatrix Plus, constituie un punct de referinţă în literatura cyberpunk americană şi o conexiune importantă cu noua operă spaţială britanică. Vi-l recomand cu căldură.

(P.S. Pentru informaţii suplimentare, vizitaţi site-ul autorului la adresa http://www.michaelswanwick.com/. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)