Catharine Arnold, "Necropolis - London and Its Dead" (2006)

La mijlocul lunii noiembrie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-o lucrare a doamnei Catharine Arnold intitulată Necropolis - London and Its Dead (Simon & Schuster UK, Londra, 2007). Am parcurs-o în trei zile la începutul lui ianuarie 2018.

Și iată ce am aflat:

Autoarea tratează într-o manieră diacronică relația Londrei cu cei morți, de la tumulii funerari din neolitic și rugurile funerare romane la marile cimitire suburbane deservite de căi ferate în epoca victoriană. Nu lipsesc capitole speciale dedicate Morții Negre din secolul al XIV-lea, dansului macabru din Renaștere precum și Marii Ciume din secolul al XVII-lea.

Nu mai puțin de cinci capitole le sunt însă dedicate reformelor din perioada victoriană - închiderii sau reîntrebuințării cimitirelor intravilane, proiectării și construirii cimitirelor suburbane, mișcării populare pentru cremație, precum și ceremoniilor funebre, respectiv codificării doliului.

Capitolul final arată cum trauma colectivă a celor două războaie mondiale a transformat radical riturile funerare și doliul.

Volumul este remarcabil, pe de o parte, pentru vasta documentare pe care se bazează, iar, pe de altă parte, pentru stilul accesibil și concis în care se prezintă. Am apreciat, de asemenea, ilustrațiile alb-negru care apar în volum, precum și amplul aparat critic - note de final, bibliografie, index.

Cum Necropolis conține o multitudine de informații istorice interesante, îl voi păstra în colecția mea personală ca pe un tom de referință. Desigur, lucrarea m-a încurajat să parcurg un alt volum al doamnei Catharine Arnold, Bedlam. Dar despre acela rămâne să discutăm cu altă ocazie.

Sir Terry Pratchett, "The Wit and Wisdom of Discworld" (2007)

În martie 2010, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un volum de Sir Terry Pratchett intitulat The Wit and Wisdom of Discworld (Corgi Books, Londra, 2008). L-am parcurs pe îndelete până în mai 2017. (Știu că sunt un cititor lent. Mi s-a mai spus.)

Și iată ce am aflat:

The Wit and Wisdom... este o selecție de pasaje umoristice și spirituale extrase  de domnul Stephen Briggs din cărțile despre Lumea-Disc ale lui Sir Terry Pratchett. Astfel, cititorii pot revizita scene, replici și chiar note de subsol amuzante din volumele timpurii (The Colour of Magic, The Light Fantastic), din cele mediane (Maskerade, Feet of Clay) și din cele târzii (Wintersmith, Making Money).

Apar personaje principale ale seriei, ca Rincewind, Moartea Lumii-Disc, patricianul Lord Haveloc Vetinari, Sam Vimes, bunicuța Weatherwax, tușa Ogg, rectorul Mustrum Ridcully, bibliotecarul, precum și personaje secundare precum CMOT Dibbler, motanul Greebo sau câinele Gaspode.

Volumul se distinge printr-o tehnoredactare elegantă, cu pagini de titlu baroce dedicate fiecărui roman din serie și cu elemente tipografice separatoare între citate.

De asemenea, The Wit and Wisdom... conține o listă ale lucrărilor lui Sir Terry Pratchett (la început) și un index (la final) pentru a ajuta corelarea citatelor cu sursele.

Desigur, după cum spunea domnul Stephen Briggs în prefață, dacă ar fi fost să extragă fiecare cuvânt amuzant sau înțelept din cărțile despre Lumea-Disc, mai simplu ar fi fost să lege toate volumele Discworld cu o  panglică și să le ofere pachet spre lectură. Dar The Wit and Wisdom... e o cale convenabilă de a revizita pasaje preferate din serie și poate o metodă ușoară de a atrage noi cititori într-un univers ficțional vast și agreabil.

Cum între 2007 și 2015 au apărut destule alte volume Discworld, poate că ar fi de dorit ca, la un moment dat, domnul Briggs să ne ofere o ediție extinsă și adăugită a acestei lucrări. Până atunci, le adresăm un gând de recunoștință atât dumnealui, cât și regretatului autor. Căci, fără Sir Terry Pratchett, lumea noastră rotundă a rămas un loc mai sărac.

Firește, The Wit and Wisdom... îndeamnă la recitirea multor alte cărți. Dar despre acelea vom discuta pe îndelete cu alte ocazii.

Thomas Crump, "A Brief History of the Age of Steam" (2007)

Spre finalul lunii aprilie 2016, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-o lucrare a profesorului universitar Thomas Crump, A Brief History of the Age of Steam - The Power That Drove the Industrial Revolution (Editura Robinson, Londra, 2007). Am parcurs-o în intervalul septembrie 2016 - februarie 2017. (Așa multe cărți, așa puțin timp.)

Și iată ce am aflat:

Volumul începe cu o prefață în care autorul explică interesul pe care îl are pentru mașinăriile cu aburi și pentru căile ferate (tatăl său fiind cândva inspector feroviar și luându-l pe fiul său în călătorii prin Marea Britanie), cu o listă a hărților, cu o notă explicativă despre unități de măsură și cu o listă de abrevieri.

Urmează o introducere amplă despre paradigma transporturilor. Astfel, pentru perioada preindustrială, Thomas Crump trece în revistă transportul bunurilor, transportul de persoane, căile de transport terestre, pe cele maritime și pe cele fluviale - cu avantajele și dezavantajele fiecăruia.

Capitolul al doilea discută pe larg "Transportul terestru și limitările acestuia". Conform cercetătorului britanic, primele șine cu vagoneți au apărut în principatele germane, în secolul al cincisprezecelea, în mine. Sistemul a fost adoptat în Anglia în secolul al șaisprezecelea și extins din minele propriu-zise către râuri învecinate pentru a ușura transportul și comercializarea cărbunelui și minereurilor în secolele al șaptesprezecelea și al optsprezecelea.

Al treilea capitol tratează despre "Dominația traficului maritim". Printre aspectele discutate se numără rutele de navigație folosite de britanici către Australia, cele folosite de spanioli între America Latină și Filipine, iar de acolo către China, navigația de coastă din America de Nord, transportul fluvial, respectiv navigația în Marea Mediterană.

Capitolul al patrulea prezintă "Invenția motorului cu aburi și problema locomoției". Astfel, aflăm despre invenția lui Denis Papin, din a doua jumătate a secolului al șaptesprezecelea, și despre ameliorarea motorului cu aburi de către Thomas Newcomen în primele decenii ale veacului al optsprezecelea, apoi despre utilizarea motoarelor cu aburi în industria minieră, despre sporirea eficienței motorului cu aburi de către John Smeaton și despre contribuția decisivă a inventatorului James Watt. A doua parte a capitolului prezintă progresele făcute în adaptarea acestor motoare la transportul fluvial în Franța și mai ales în America de Nord, respectiv în folosirea lor în locomotive pentru transportul terestru în Marea Britanie.

Al cincilea capitol îi este dedicat "Vasului fluvial american". Autorul tratează despre schimbările balanței de putere între coloniștii francezi și cei englezi în secolul al optsprezecelea în America de Nord, despre extinderea Uniunii înspre vest în veacul al nouăsprezecelea, apoi despre importanța fluviului Mississippi și a tributarilor săi navigabili în transportul de mărfuri. Apoi, aflăm despre eforturile inventatorului american Henry Shreve, care a creat primele vapoare fluviale pentru navigația pe Mississippi, despre condițiile de călătorie pe fluviu, despre operațiuni militare pe Mississippi în Războiul de Secesiune, respectiv despre construirea canalului Erie și a altor canale care au conectat Marile Lacuri și râul Ohio cu fluviul Hudson, sporind importanța econimică a portului New York în detrimentul altor porturi de pe Coasta de Est.

Capitolul al șaselea, "Vasul fluvial și transportul pe apă continental", discută pe larg despre adaptarea vaselor cu aburi la trasee fluviale din Marea Britanie, Europa, Africa, America de Sud, Asia - cu cazuri specifice discutate pentru India, Indochina, respectiv China.

Al șaptelea capitol trece în revistă "Primii patruzeci de ani ai căilor ferate". Astfel, Thomas Crump prezintă dezvoltarea rețelelor de cale ferată în Marea Britanie, începând din 1830, subliniind contribuțiile lui George și Robert Stephenson și ale lui Isambard Kingdom Brunel, respectiv operațiuni similare din Franța, Italia, Imperiul Austro-Ungar, Prusia. O secțiune separată discută dezvoltarea căilor ferate în America înainte de Războiul de Secesiune, respectiv utilizarea lor pentru operațiuni militare pe parcursul acestuia.

Capitolul al optulea, în schimb, se concentrează asupra "Maniei britanice a căilor ferate". Autorul discută despre construirea unor locomotive funcționale în primele decenii ale secolului al nouăsprezecelea, despre dezvoltarea rețelelor de căi ferate regionale, despre rezolvarea unor probleme tehnice de semnalizare și telecomunicații pentru prevenirea accidentelor feroviare, respectiv despre crearea și punerea în practică a unor legi pentru regularizarea activității feroviare și siguranța călătorilor.

Al nouălea capitol tratează despre "Sisteme feroviare ajunse la maturitate". Chestiunile prezentate se situează în ultima treime a secolului al nouăsprezecelea și cuprind inventarea unui sistem de frâne cu aer comprimat de către George Westinghouse, respectiv a vagoanelor frigorifice de către J. B. Sutherland, dezvoltarea unui sistem extins de rețele feroviare în Europa și construirea căilor ferate transcontinentale americane.

Capitolul al zecelea discută despre "Asia, Africa și America Latină: Căile ferate și imperialismul". Intervalul istoric adus în discuție este 1850 - 1914, iar exemplele prezentate includ căile ferate indiene, rutele feroviare din Anzi, căile ferate din Argentina, respectiv căile ferate construite de coloniști în diverse regiuni africane.

O tematică oarecum similară e abordată în capitolul al unsprezecelea, "Marile căi ferate orientale", unde autorul prezintă, în subsecțiuni, construirea căilor ferate transsiberiene, respectiv a rețelei feroviare din partea europeană a Imperiului Țarist, apoi construirea de către companii europene concurente a unor căi ferate în China, iar, în final, construirea rutelor feroviare din Japonia.

Capitolul al doisprezecelea arată cum "Aburul cucerește oceanele". Thomas Crump discută despre dezvoltarea, pe parcursul secolului al nouăsprezecelea, a unor companii de navigație oceanică pentru transportul de mărfuri și de pasageri. Astfel, de la începuturile modeste ale companiilor care navigau pe lângă coastele Marii Britanii până la transatlanticele din primele decenii ale secolului al douăzecilea, istoria pare să se desfășoare sub ochii cititorilor. De asemenea, în a doua parte a capitolului, autorul tratează despre influența pe care, în epoca victoriană, au exercitat-o Războiul din Crimeea și Războiul de Secesiune asupra dezvoltării vaselor cuirasate de război, propulsate de motoare cu aburi. Firește, din acest capitol nu puteau să lipsească unele pagini dedicate tragediei vasului de pasageri Titanic, respectiv măsurilor suplimentare de siguranță maritimă adoptate ulterior la nivel internațional.

Ultimul capitol descrie "Eclipsa transportului cu aburi". Pe de o parte, căile ferate pentru transportul urban de suprafață au fost înlocuite de rețele de metrou. Pe de alta, în secolul al douăzecilea, șoselele și automobilele au ajuns să joace un rol preponderent, iar căile ferate au intrat în declin. Nu în ultimul rând, dezvoltarea aviației a dus la dispariția liniilor maritime destinate călătorilor. Motorul cu combustie internă, respectiv motorul cu reacție, aveau să înlocuiască motorul cu aburi.

Volumul se încheie cu o bogată secțiune de note, cu o bibliografie consistentă și cu un index.

Pe ansamblu, A Brief History of the Age of Steam a reprezentat o lectură foarte educativă și o sursă de informații extrem de utilă. Materialul este bine organizat în capitole și secțiuni, subiectele tratate sunt diverse și interesante, iar unele incidente relatate sunt absolut incredibile - de la o urmărire cu trenuri în Războiul de Secesiune la un accident în care o vijelie a doborât un pod feroviar cu tot cu trenul care îl traversa. Și, cum avusesem deja o experiență de lectură la fel de plăcută și de utilă cu altă lucrare a profesorului Thomas Crump, A Brief History of Science, m-am simțit dator să cumpăr o a treia carte a acestuia, How the Industrial Revolution Changed the World. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie. 

Nicolas Tackian & Mook, "Rage" (2007)

În martie 2011, printre alte albume de bandă desenată, am achiziţionat de la anticariatul Antic Ex Libris de pe Strada Doamnei din Bucureşti un exemplar dintr-un album de Nicolas Tackian şi Mook, Rage (Colecţia Fusions, Editura Soleil Productions, Toulon, 2007). L-am parcurs în iulie 2014. Şi iată ce am aflat:

Rage se încadrează în categoria de SF postapocaliptic. Acţiunea este plasată la începutul mileniului al patrulea, după ce, în urma unui război nuclear, civilizaţia occidentală a colapsat, iar majoritatea locuitorilor planetei sînt mutanţi. Astfel, protagonistul, Kama, este un personaj hibrid, cu trup de om şi cap de lup, în vreme ce unele personaje secundare au cap de şobolan, de pisică, de gorilă sau de rinocer.

Misiunea lui Kama este să meargă în centrul unei zone urbane controlate de o bandă de răufăcători, Clanul Maimuţei, şi să o elibereze pe sora lui, Misaki. Parcursul său e presărat cu pericole - bande ostile, răufăcători, monştri. Din fericire, Kama beneficiază de ajutorul unor însoţitori de nădejde, precum frumoasa mercenară Maé sau puternicul Tod. La capătul călătoriei sale prin Sangpok, protagonistul află că va fi nevoie să o lase pe Misaki în seama Clanului Maimuţei pentru ca ea să ajute la păstrarea amintirii ecosistemului terestru dinainte de război şi la efortul de a recrea organisme sănătoase prin inginerie genetică. Într-un mod memorabil, albumul se încheie aşa cum a început - cu protagonistul aşezat, meditînd la cele întîmplate.

Scenariul de Nicolas Tackian mi s-a părut captivant, cu un suspans bine dozat, acţiune şi lovituri de teatru. Grafica de Mook este impresionantă - fundaluri postimpresioniste, culori reci, pastelate, portrete expresive. Efectul de ansamblu este sporit de condiţiile tipografice excelente în care a fost realizat albumul - coperte color cartonate, hîrtie lucioasă de cea mai bună calitate, interior în policromie, iar la final planşe cu portrete ale personajelor principale. Şi, dacă în cazul altor albume de la Soleil Productions, ca Angel Doll sau Jerry Mail, o singură lectură a fost suficientă, Rage este atît de frumos realizat încît merită să fie recitit şi păstrat.

Ar mai fi cîteva albume de bandă desenată achiziţionate atunci, în 2011, dar despre ele vă voi relata cu alt prilej.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Ursula K. Le Guin, "Powers" (2007)

În martie 2009, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, am achiziţionat o trilogie de Ursula K. Le Guin destinată cititorilor tineri, Analele Ţărmului Apusean. Dacă primele două romane, Gifts şi Voices, au fost destul de uşor de parcurs, al treilea, Powers (Editura Orion, Londra, 2008) mi s-a părut lungă cît o proverbială zi de post.

Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Protagonistul, Gavir, are abilitatea de a zări crîmpeie din viitor aşa cum alţii îşi amintesc secvenţe din trecut. Din nefericire, împreună cu sora lui, Sallo, a fost răpit de negustori de sclavi în copilărie şi crescut într-o casă de aristocraţi, Arcamand. Deşi Gavir este educat pentru a deveni învăţător şi pentru a educa noile generaţii ale familiei Arca, la vremea adolescenţei sora lui mai mare este ucisă, iar Gavir fuge din oraş.

Peregrinările îl poartă în peştera unui pustnic, apoi în orăşelul unor proscrişi, iar mai tîrziu în Ţinutul Mlaştinilor, unde Gavir îşi regăseşte o parte din familie, învaţă obiceiurile localnicilor şi trece printr-un ritual inţiatic. Din păcate, cutumele tribului sînt prea restrictive, iar protagonistul decide să plece spre oraşul-stat Urdile ca să studieze la universitate. Călătoria e lungă şi primejdioasă, iar o ultimă confruntare cu antagonistul Hoby se încheie favorabil mulţumită viziunilor despre viitor pe care le avusese Gavir. Dar în final protagonistul îşi atinge obiectivul şi capătă sprijinul poetului Orrec Caspro.

Ca stil, Powers aminteşte de Cartea soarelui nou. E tot o naraţiune la persoana întîi, relatînd aventurile picareşti ale unui protagonist-narator care trece prin copilărie şi adolescenţă. Adesea, pasajele în care se evocă peisaje naturale sau reacţii emoţionale sînt deosebit de vii şi de intense.

Din păcate, intriga romanului pare dezlînată. Mai exact, se construiesc rînd pe rînd mai multe premise pentru o intrigă coerentă, numai pentru a fi abandonate. Secţiunea iniţială, despre oraşele-stat aflate în alianţe schimbătoare şi conflicte recurente, duce la un episod dramatic, cu un asediu prelungit al cetăţii Etra, dar finalul, în care armatele etrane pornesc la contraofensivă, este lăsat cam în ceaţă. Secţiunea a doua, în care protagonistul se alătură unor proscrişi, conţine premisele unei revolte generale a sclavilor, însă şi acest proiect eşuează. Secţiunea a treia, în care Gavir îşi regăseşte familia, le lasă cititorilor un gust amar - căci cutumele tribale sînt extrem de restrictive, iar graniţa dintre iniţiere şamanică şi otrăvire e foarte subţire. Ultima secţiune, despre călătoria spre universitate, lasă finalul să se desfăşoare numai în imaginaţia cititorilor, deoarece cariera unui tînăr studios, pasionat de literatură şi cu o excelentă memorie nu mai este prezentată în paginile romanului.

Cu alte cuvinte, dacă Gifts sau Voices au o intrigă coerentă, care duce undeva, Powers începe prea multe intrigi şi nu o finalizează cu adevărat pe nici una, iar efectul de ansamblu e oarecum confuz, aproape ca la lectura romanului Someone Comes to Town, Someone Leaves Town.

Fireşte, la un alt nivel, romanul merită parcurs pentru fundalul detaliat. Dacă, în primele două volume ale trilogiei, Ursula K. Le Guin a închipuit o societate sau două, aici ea oferă o multitudine de asemenea societăţi, fiecare dintre ele cu un stil arhitectonic, vestimentar şi culinar aparte. Printre scenele acţiunii din prim-plan sînt strecurate crîmpeie de informaţii despre oraşul-stat Etra, despre societatea proscrişilor conduşi de Barna, despre pescarii din Ţinutul Mlăştinos şi despre statul oamenilor liberi din Urdile. Iar crîmpeiele acestea alcătuiesc, în fiecare caz, un tablou coerent pentru cei care au răbdarea să le ordoneze.

De asemenea, Powers include o multitudine de trimiteri intertextuale, dintre care aş aminti (pe lîngă Cartea soarelui nou, deja menţionată) Iliada, Spartacus, Comoara din insulă, Robin Hood, Moby Dick, Aventurile lui Huckleberry Finn şi... A Wizard of Earthsea. Dar, cum suspansul nu apare decît arareori, iar intriga e mai puţin coerentă decît mi-aş fi dorit, nu îmi rămîne decît să le recomand acest roman celor care apreciază în primul rînd stilul, precum şi pasionaţilor de puzzle-uri intelectuale. Analele Ţărmului Apusean merită parcurse o dată, însă, spre deosebire de tărîmul Earthsea, nu îndeamnă cititorii la o a doua vizită.

Mai trebuie să amintesc şi că la Grupul Editorial Corint, în cadrul Editurii Corint Junior, a apărut o ediţie română foarte elegantă, cartonată, în traducerea domnului Mihai-Dan Pavelescu. Puteţi achiziţiona şi dumneavoastră un exemplar la un preţ foarte avantajos aici.

În ceea ce mă priveşte, după ce am părăsit Ţărmul Apusean am început să explorez un alt tărîm fantastic în Legendele Clanului Otori. Dar asta e altă poveste...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/.Lectură plăcută!)

Liza Marklund, „Pe viaţă” (2007)

Spre finalul lunii noiembrie 2013, în cadrul Tîrgului de Carte Gaudeamus, Editura Trei a lansat în colecţia Fiction Connection ediţia română a unui roman de Liza Marklund, Pe viaţă, în traducerea Dianei Litzica. Ca redactor literar, l-am parcurs înainte de apariţie. Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Pe viaţă face parte dintr-o serie de romane poliţiste avînd-o ca protagonistă pe ziarista Annika Bengtzon. Intriga este structurată pe două fire narative. Cel dintîi urmăreşte activitatea poliţistei Nina Hoffman. Cel de-al doilea se ocupă de ziarista menţionată anterior. Cele două personaje principale anchetează, fiecare în felul său, un caz deosebit de grav de crimă şi răpire. Mai exact, o fostă poliţistă, Julia Lindholm, este acuzată că şi-ar fi ucis soţul şi că şi-ar fi răpit (eventual ucis şi ascuns) propriul copil.

Spiritele sînt încinse şi din cauză că victima, David Lindholm, era un poliţist model, admirat de colegi şi respectat pentru bunele rezultate în rezolvarea cazurilor. Ca urmare, opinia publică este pornită împotriva principalei suspecte, iar eforturile protagonistei sînt îngreunate de faptul că Julia este în stare de şoc şi, zile de-a rîndul, refuză să comunice.

Pe lîngă intriga poliţistă bine structurată, am mai remarcat şi realismul cu care autoarea descrie personajele, relaţiile dintre acestea şi decorurile. Astfel, protagonista are un conflict deschis cu soţul, respectiv şi-a pierdut locuinţa ca urmare a unui incendiu şi e nevoită să caute adăpost împreună cu cei doi copii. Totodată, relaţiile din redacţia ziarului la care lucrează protagonista sînt tensionate din cauza unor conflicte de muncă şi a unor apropiate concedieri. Suspansul sporeşte în condiţiile în care ancheta Annikăi Bengtzon este îngreunată de aceşti factori, iar protagonista trebuie să lupte împotriva stresului şi a dificultăţilor pentru a-şi ţine mintea limpede şi pentru a găsi soluţia misterului.

Aş mai adăuga că traducerea română este realizată decent, tehnoredactarea volumului este îngrijită, iar prezentarea tipografică este elegantă – ediţia de la Editura Trei are supracopertă şi semn de carte. Ca urmare, în special pentru pasionaţii literaturii poliţiste, recomand acest roman.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/.Lectură plăcută!)

François Schuiten, Benoît Peeters, "Les Murailles de Samaris" (1983, 2007)

Pe la jumătatea anilor 1990, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am avut ocazia să parcurg primul album din seria de benzi desenate intitulată "Les Cités Obscures". Scenariul îi aparţine lui Benoît Peeters, prezentarea grafică - lui François Schuiten, iar albumul poartă titlul Les Murailles de Samaris (Editura Casterman, Tournai, 1983, ediţie revizuită 2007). La jumătatea lunii august 2013, am citit a doua oară acest roman grafic de referinţă. Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

În oraşul-stat Xhystos, tînărul Franz primeşte din partea consiliului orăşenesc misiunea de a căuta şi explora un alt oraş-stat, Samaris. Prietenii săi de la Stork Club îi amintesc că mai multe cunoştinţe comune au primit aceeaşi misiune şi nu s-au mai întors, iar iubita lui, Anna, preferă să se despartă de el decît să îl aştepte pînă la revenirea din misiune.

Periplul protagonistului include călătorii cu tramvaiul, cu trenul, apoi cu avionul, cu un planor, iar în cele din urmă cu un bac - din Xhystos, prin ţinuturi pustii, pînă printr-un canion care se sfîrşeşte la zidurile semeţe ale oraşului Samaris.

Franz intră în acel oraş ciudat, unde locuitorii sînt puţini şi letargici, iar copii nu se zăresc nicăieri. Din păcate, cercetările sale se dovedesc zadarnice. Concitadinii săi pe care îi caută sînt de negăsit, localnicii sînt necomunicativi (inclusiv o tînără elegantă, Carla, pe care protagonistul o curtează fără succes), iar emblema oraşului, inspirată de o floare carnivoră, pare să sugereze un secret neliniştitor.

Surprinzător, Franz chiar desluşeşte secretul oraşului Samaris. Faţadele înalte şi severe de pe străzi sînt doar panouri de mucava, mutate în fiecare noapte în noi configuraţii de maşinării enorme, ascunse sub pavaj, iar destui dintre localnicii răzleţi sînt la rîndul lor simulacre. Şi oraşul însuşi se hrăneşte cu închipuirile vizitatorilor rămaşi captivi între zidurile sale...

Protagonistul face eforturi supraomeneşti pentru a evada, traversează pustietăţile cu ultimele puteri, şi revine în Xhystos. Din păcate, nimeni nu îl mai cunoaşte acolo. Numeroase decenii par să se fi scurs pe cînd fusese el plecat în misiune, membrii consiliului îi tratează pe rarii exploratori reveniţi în oraş ca pe nişte alienaţi mintal, Stork Club s-a desfiinţat, iar în apartamentul Annei locuieşte de mulţi ani un arhitect, Eugen Robick.

Dar dacă Xhystos în care a revenit Franz nu e decît o altă iluzie elaborată creată de oraşul mişcător Samaris? Sau dacă singurii care l-ar mai recunoaşte pe exploratorul zdrenţăros, aflat la capătul puterilor, ar fi rarii locuitori letargici din acel oraş cameleonic? Ar merita să străbată drumul înapoi?

Pentru cititori, întoarcerea la acest album de bandă desenată merită din plin efortul - căci Les Murailles de Samaris încîntă atît prin scenariu cît şi prin prezentarea grafică. Xhystos, spre exemplu, se prezintă ca un oraş Art Nouveau, cu clădiri din fier forjat şi sticlă, cu pasarele aeriene înflorate şi arcuite întinse printre clădiri, cu tramvaie retro-futuriste şi cu balustrade şi balcoane răsucite în curbe organice - totul în palete de culori reci, pastelate, sugerînd omniprezenţa sticlei, dar şi o anumită răceală.

Samaris, pe de altă parte, se prezintă cu numeroase faţade înalte, baroce, ornate, din piatră zugrăvită în culori calde - predominat galben, oranj şi ocru foarte deschis. Din perspectiva de pieton a lui Franz, aceste faţade par dominatoare, covîrşitor de înalte, aproape zdrobitoare. Cu atît mai mare e surpriza atunci cînd protagonistul îşi schimbă perspectiva asupra acestora - şi, împreună cu el, cititorii le văd ca pe o maşinărie creatoare de iluzii.

Pe lîngă elementele de arhitectură minuţios redate, François Schuiten excelează şi în crearea costumelor (majoritatea de inspiraţie victoriană), a vehiculelor şi accesoriilor, ca şi a portretelor şi coafurilor personajelor. Din acest punct de vedere, cele două oraşe au identităţi vizuale unitare, coerente, care se regăsesc de la ornamentele de pe faţadele clădirilor la antetul foilor de hîrtie pentru corespondenţă.

Pe de altă parte, probabil că ar trebui să menţionez unele elemente intertextuale prezente în acest album de bandă desenată. Unul foarte vizibil este sugestia că destinele personajelor obişnuite sînt controlate de birocraţii distante şi reci - o trimitere la lucrări literare ale lui Franz Kafka. Tot kafkaescă pare şi situaţia protagonistului care încearcă fără succes să se integreze într-o comunitate locală unde a fost trimis cu o misiune - deşi, spre deosebire de arpentorul din Castelul, protagonistul din Les Murailles de Samaris nu se străduieşte din răsputeri să pătrundă într-o citadelă, cît mai ales să iasă de acolo. Iar revelaţia finală a deceniilor scurse în Xhystos fără ştirea eroului aminteşte de "Rip Van Winkle".

Desigur, influenţa intertextuală se manifestă în ambele sensuri. Tema oraşului-simulacru construit din faţade mutate în fiecare noapte pe şine metalice în spirală a reapărut în filmul Dark City, spre exemplu. Iar maşinăriile zburătoare retro-futuriste, decorurile Art Nouveau, costumele victoriene şi ochelarii de protecţie au devenit ubicue în curentul steampunk.

Cele de mai sus reprezintă numai cîteva motive pentru care v-aş invita şi pe dumneavoastră să parcurgeţi Les Murailles de Samaris dacă veţi avea vreodată ocazia. Fireşte, după acest prim contact cu Oraşele Obscure, mi-am dorit să explorez mai mult din acel univers imaginar creat de cei doi artişti belgieni. Dar asta e altă poveste...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Henry Gee, "Antologia viitorului" (2007)

În noiembrie 2012, la Târgul de Cartea Gaudeamus, am achiziţionat un exemplar din ediţia română a antologiei Futures from Nature (2007), îngrijită de Henry Gee. Versiunea românească poartă titlul Antologia viitorului (Colecţia Anticipaţia 02, Editura Nemira, Bucureşti, 2012), iar traducerea le aparţine Anei-Veronica Mircea, Alexandrei Popescu, Magdei Xenofont, lui Gabriel Stoian şi lui Silviu Genescu.

Introducerea, intitulată „Nostalgia viitorului”, este cel puţin neobişnuită – căci prima parte e o schiţă ştiinţifico-fantastică avându-i ca personaje perincipale pe Vladimir şi Estragon, într-un viitor distopic în care ficţiunea e interzisă, iar partea a doua arată cum, în intervalul 1999-2005, revista britanică Nature a publicat schiţe SF despre următorul mileniu, după care Henry Gee le-a reunit pe cele mai bune în acest volum.

Antologia viitorului cuprinde nu mai puţin de 100 de schiţe SF. Unele dintre acestea le aparţin unor veterani ai genului, precum Sir Arthur C. Clarke sau Frederick Pohl. Altele – unor autori tineri – inclusiv unei domnişoare care avea 12 ani la vremea publicării, Ashley Pellegrino. Unele sînt scrise de autori britanici, ca Stephen Baxter, altele de autori australieni, ca Greg Egan, sau caraibieni, ca Tobias Buckell, ori americani, ca Greg Bear. Unele le aparţin unor savanţi, ca Gregory Benford ori Rudy Rucker, altele unor jurnalişti, ca Gilles Amon sau Bruce Sterling, iar altele unor profesori, ca Dan Simmons.

Dimensiunile reduse ale textelor fac lectura antrenantă. Am remarcat diversitatea tematică şi stilistică – de la distopii la opere spaţiale şi de la biopunk la poveşti despre primul contact cu extratereştrii. De asemenea, veţi întîlni în cuprinsul antologiei reprezentanţi majori ai tuturor mişcărilor importante din SF – Epoca de Aur, Noul Val, cyberpunk, SF-ul umanist, Noua Operă Spaţială, postcyberpunk. Din acest punct de vedere, Antologia viitorului este o piesă de colecţie, atât pentru pasionaţii literaturii ştiinţifico-fantastice cât şi pentru cei care, proaspăt sosiţi în acest domeniu, ar dori să-şi facă o impresie de ansamblu asupra genului SF.

Ca urmare, ţin să le adresez felicitări domnului Mihai-Dan Pavelescu, care a propus publicarea acestei antologii în România, şi Editurii Nemira, care i-a oferit această ediţie publicului cititor de la noi.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Liviu Radu, "Waldemar" (2007)

În 2008, prin amabilitatea domnului Liviu Radu, am primit cadou un exemplar din romanul Waldemar (Editura Tritonic, Bucureşti, 2007). Romanul, primul dintr-o tetralogie, apăruse în colecţia fiction.ro, sub îndrumarea lui Michael Haulică. De parcurs, l-am parcurs abia în aprilie 2013.

Şi iată ce am aflat:

Protagonistul, Waldemar, este pasionat de excursiile solitare pe munte. Într-o asemenea excursie, este prins în horă de nişte iele, într-o poiană, şi transportat pe tărîmul acestora.

Acolo, Waldemar află că ielele sînt implicate într-un conflict de durată cu alte creaturi, pricolicii. Ca urmare a rugăminţilor regelui ielelor şi a înaltului preot, protagonistul începe să le pregătească pe iele pentru a le transforma într-o armată redutabilă care să lupte cu arcuri, săgeţi, praştii, lănci, suliţe şi scuturi.

Într-o primă fază, planurile par să-i fie zădărnicite de răpirea unui mic grup de iele. Waldemar şi cîteva dintre însoţitoarele sale devotate se strecoară pe tărîmul pricolicilor pentru a le elibera pe captive, iar acolo află despre planurile inamicilor. Pricolicii s-au aliat cu demoni de pe un alt tărîm şi plănuiesc o invazie combinată a tărîmului ielelor.

După lupte disperate şi după o evadare spectaculoasă, Waldemar şi însoţitoarele sale pregătesc cît pot de repede trupele din garnizoane, apoi poartă o campanie de succes împotriva pricolicilor, după care duc o ultimă bătălie împotriva demonilor. La serbările de după victorie, lui Waldemar i se face propunerea de a ajuta la invadarea a noi tărîmuri şi la subjugarea altor creaturi, însă una dintre aghiotantele sale, Ilmohe, îl răpeşte şi-l trimite înapoi în lumea noastră.

Waldemar se încadrează foarte bine în canoanele subgenului fantastic de portal, precum Alice în Ţara Minunilor de Lewis Carroll sau Cronicile Narniei de C.S. Lewis. Cum protagonistul joacă rolul unui salvator fără voie, conducînd forţe firave împotriva unui inamic mult superior numeric, am putea spune că se aseamănă întrucîtva cu Cronicile lui Thomas Covenant Necredinciosul de Stephen R. Donaldson.

Ca structură de bază, intriga urmează schema monomitului, aşa cum a definit-o antropologul american Joseph Campbell. Protagonistul este avertizat să nu treacă o anumită limită, o încalcă, ajunge pe un alt tărîm, se întîlneşte cu un personaj criptic ce-l ajută să-şi înţeleagă menirea, evoluează de la sclav la conducător suprem, apoi este ispitit să rămînă pentru totdeauna pe acel tărîm, după care revine în lumea din care plecase - dar cu înţelegerea superioară a cuiva care a parcurs un traseu iniţiatic.

Un aspect care individualizează romanul Waldemar în raport cu altele din acest gen literar este o anume doză de ironie. Protagonistul îşi parcurge traseul iniţiatic îmbrăcat doar în nişte pantaloni scurţi, decorurile sînt uneori excesiv de geometrice, regele ielelor este caricatural, iar fascinantele iele sînt asexuate şi se înmulţesc prin diviziune.

Un alt aspect demn de remarcat este autoreferenţialitatea. Printre prietenii protagonistului se află un anume Liviu, cu veleităţi literare, care îi spune uneori lucruri moralizatoare despre umilinţă, trufie şi altele. Iar personajul acesta secundar, ce apare cîteodată în amintirile şi în halucinaţiile protagonistului, seamănă tare mult cu autorul...

Aş mai adăuga faptul că redactarea literară a volumului a fost destul de bună - deşi era loc şi de mai bine. În schimb, alegerea tipului de literă cu care s-a tipărit textul a fost mai degrabă neinspirată - fonturi înguste, care fac lectura destul de dificilă. Bine cel puţin că Waldemar a fost destul de scurt...

Cum, cu ceva vreme în urmă, am parcurs şi al doilea roman din tetralogie, Blocul câş, presupun că voi trece în curînd şi la lectura celui de-al treilea, O după-amiază cu bere şi zâne. Dar despre asta vom discuta cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Stephen Hunt, "The Court of the Air" (2007)

În ianuarie 2011, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat un exemplar din ediţia de buzunar a unui roman de Stephen Hunt, The Court of the Air (Tor Books, New York, 2009). În ziua cînd am cumpărat acel volum, l-am răsfoit puţin. De parcurs pe de-a-ntregul, l-am parcurs însă abia în septembrie-octombrie 2012.

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Acţiunea romanului se petrece pe un tărâm în care magia se îngemănează cu industria, cam ca în trilogia Bas Lag a lui China Miéville. Personajele principale provin dintr-un regat, Jackal, care are ca emblemă un leu. Printre ţările învecinate se numără Statul Liber al oamenilor mecanici şi Quartérshift, un fost regat devenit republică drept urmare a unei revoluţii comunitariste.

Rasele care populează acest tărîm fantastic sînt de diferite feluri. Pe lîngă personaje umane apar creaturi inteligente, acţionate cu aburi ("steammen", sau aburantropi, dacă îmi permiteţi o adaptare a termenului englezesc), oameni-crabi, apariţii de pe un tărîm al zînelor aflat îndărătul unui zid de ceaţă, zeităţi voodoo, precum şi vechi zei ai unui imperiu antic al oamenilor-insecte, hotărîţi să revină în realitate şi să-i înrobească pe oameni pentru a se hrăni cu sufletele lor.

Intriga se bazează pe eforturile acestor entităţi, Wildcaotyl, de a subjuga societatea comunitaristă din Quartérshift, apoi de a subverti şi invada regatul Jackal. Numai că o organizaţie secretă jackeliană, Tribunalul Aerului, ca şi o Observatoare cu puteri aproape divine de pe tărîmul zînelor, se străduiesc să împiedice această invazie care ar aduce gheţurile veşnice, robia şi suferinţa.

Ca în alte romane fantastice memorabile, personajele alese să îndeplinească planul de rezistenţă sînt antieroi tineri şi neexperimentaţi, însă curajoşi şi cu aliaţi de nădejde. Unul dintre personaje este o orfană, Molly Templar, cu un talent pentru înţelegerea şi repararea mecanismelor, care se dovedeşte a fi descendenta străvechiului erou Vindex. Celălalt personaj principal este Oliver Brooks, fiul unui agent secret al Tribunalului Aerului.

Cei doi sînt vînaţi de agenţii inamicului, hăituiţi pe străzile din oraşul jackelian Middlesteel, urmăriţi prin aer şi prin subterane, iar pe traseu fiecare dintre ei îşi descoperă abilităţi nebănuite şi contribuie decisiv la oprirea invaziei.

Pe lîngă cele două planuri narative principale care îi urmăresc pe Molly şi pe Oliver, intriga conţine şi numeroase episoade secundare care le arată cititorilor ce se petrece la curtea regală din Jackal, în parlament, în Tribunalul Aerului sau printre conducătorii din Quartérshift. Din acest punct de vedere, Stephen Hunt a asimilat foarte bine tehnicile narative din romanele foileton victoriene, iar The Court of the Air, cu toate că este un volum masiv, de aproape 600 de pagini, e captivant şi se parcurge cu plăcere.

Un aspect demn de subliniat în privinţa acestui roman îl constituie galeria de personaje secundare, precum comandantul Black, fost căpitan de submarin, Mama Lode, patroana unui magazin de arme şi muniţii, Harry Stave, agentul corupt al Tribunalului Aerului, contele Vauxtion, aristocrat shiftian devenit asasin plătit, Lord Wireburn, Păstrătorul Flăcării Veşnice, sau Benjamin Carl, creatorul doctrinei comunitariste. Cumva, cititorii au permanent impresia că o parte dintre aceste personaje s-au strecurat deghizate din alte cărţi, ceva mai vechi, sau din alt veac, ceva mai îndepărtat, ca să populeze tărîmul acesta.

Parte din farmecul genului steampunk rezidă tocmai în recunoaşterea referirilor intertextuale, iar Stephen Hunt îi încîntă pe cititori cu trimiteri diverse, de la Jules Verne şi Charles Dickens (sau Karl Marx) la Michael Moorcock şi James P. Blaylock (sau China Miéville).

Acţiunea palpitantă duce în cele din urmă la o bătălie grandioasă, apoi la un epilog care leagă toate iţele spre mulţumirea cititorilor. Numai că Stephen Hunt nu s-a oprit aici, ci a scris şi publicat nu mai puţin de cinci alte romane steampunk plasate pe acel tărîm fantastic. Al doilea roman din serie se intitulează The Kingdom Beyond the Waves. Dar despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Jay Lake, "Mainspring" (2007)

În 2011, spre finalul lunii iulie, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou un exemplar dintr-o ediţie de buzunar a unui roman de Jay Lake, Mainspring (Editura Tor, New York, 2008). De parcurs, l-am parcurs în septembrie 2012. Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului Mainspring se petrece într-un univers alternativ în care Creatorul a construit un Sistem Solar mecanic, iar planetele şi sateliţii se învîrt pe nişte orbite din alamă, dinţate, vizibile pe cer. Britanicii şi-au păstrat coloniile din America de Nord, iar în primăvara anului 1900 un umil supus din New Haven al Reginei Victoria este vizitat de arhanghelul Gabriel. Misiunea pe care o primeşte protagonistul Hethor este să găsească Cheia Periculoasă şi să întoarcă arcul principal al Pămîntului, înainte ca mecanismul care roteşte planeta noastră pe orbita ei de alamă să se oprească de-a binelea.

Aşa începe o veritabilă odisee care îl poartă pe Hethor, un ucenic ceasornicar, întîi în Boston, apoi la bordul unui dirijabil, Bassett, pe urmă la Zidul care desparte emisfera nordică de cea sudică, dincolo de Zid, pe tărîmuri neexplorate, iar în final la Polul Sud, unde, cu puteri magice, protagonistul reîncarcă arcul principal.

Personajele sînt creionate atent, iar punctul de vedere folosit în roman (omniscienţa selectivă) ajută la stabilirea unei conexiuni empatice între cititor şi protagonist. Hethor parcurge un traseu iniţiatic în care, pe măsură ce întîmpină obstacole şi depăşeşte dificultăţi, îşi descoperă resurse nebănuite şi se transformă într-un veritabil erou. Atît personajele negative (precum William din Ghent) cît şi personajele secundare pozitive (ca bibliotecara Childress) sînt interesante şi aproape dickensiene în excentricitatea lor.

Evenimentele din intrigă, pe de altă parte, cu furtuni spectaculoase, cutremure, tsunami, deplasări cu dirijabilul, o expediţie la Polul Sud şi o descindere spre centrul Pămîntului, par desprinse din romanele lui Jules Verne. Loviturile de teatru şi întorsăturile de situaţie sînt frecvente, ca într-un foileton victorian, iar suspansul îi ţine pe cititori cu sufletul la gură.

Lumea din fundalul romanului, pe de altă parte, e o îmbinare barocă de ucronie şi fantastic. Pe unele pagini sînt amintite personaje istorice precum Dante Gabriel Rosetti sau Edgar Allan Poe. În alte capitole apar demoni înaripaţi, omuleţi îmblăniţi şi citadele cu ziduri rotative, într-o risipă de imaginaţie. Iar ceasornicăria şi mecanica sînt atît de răspîndite în acest univers paralel încît pînă şi Iisus a fost răstignit pe un mecanism din roţi dinţate. Ca urmare, creştinii poartă la gît o reproducere în miniatură a mecanismului.

Pe ansamblu, Mainspring reprezintă un bun exemplu de literatură steampunk din generaţia a treia şi vă recomand şi dumneavoastră să îl parcurgeţi dacă veţi avea cîndva ocazia. Jay Lake a revizitat universul ficţional construit în acest roman într-un volum mai amplu, Escapement. Însă despre acela am să vă relatez cu altă ocazie...

P.S. (Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

John O'Farrell, "An Utterly Impartial History of Britain" (2007)

În octombrie 2007, prin amabilitatea vechiului meu prieten, Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg un volum cu o abordare neobişnuită a istoriei Marii Britanii scris de John O'Farrell şi intitulat An Utterly Impartial History of Britain or 2000 Years of Upper Class Idiots in Charge (Black Swan, Londra, 2008). Spre mirarea mea, cu toate că evenimentele prezentate în această lucrare erau tot cam cele din alte cărţi de istorie cu acelaşi subiect, maniera de prezentare a fost atît de fermecătoare şi de amuzantă încît nu mi-a venit să las cartea din mînă şi am dus-o la bun sfîrşit în numai cîteva zile. Şi iată ce am aflat:

An Utterly Impartial History of Britain este împărţită în nouă capitole. Cel dintîi acoperă perioada străveche şi perioada ocupaţiei romane din Britania. Al doilea capitol prezintă Evul Mediu timpuriu, sau, dacă preferaţi, Vremurile Întunecate. Cel de-al treilea capitol prezintă ocupaţia normandă (1066-1216). În cel de-al patrulea capitol se discută Evul Mediu tîrziu (1216-1485), iar în capitolele al cincilea şi al şaselea dinastia Tudor (1485-1603), respectiv dinastia Stuart (1603-1714). Capitolul al şaptelea tratează despre revoluţii (1714-1815). Capitolul al nouălea prezintă Imperiul Britanic (1815-1914). În final, capitolul al nouălea se ocupă cu cele două războaie mondiale (1914-1945). (Nu vă faceţi griji, în volum sînt menţionaţi şi soţii Beckham.)

Ce diferenţiază această lucrare de altele este utilizarea umoristică a anacronismelor, lucru care nu poate decît să îl încînte pe un anumit fan al curentului steampunk. Astfel, printre discuţii despre bătălii, epidemii, descoperiri geografice şi mişcări sociale se strecoară referiri anacronice la iPad, piaţa imobiliară, traficul auto, muzică pop/rock şi aviaţie. De asemenea, expunerea este întreruptă periodic pentru scurte dialoguri imaginare amuzante între diferite personalităţi istorice.

Abordarea aceasta jucăuşă face cu atît mai emoţionante relatările despre evenimente istorice mai puţin cunoscute, precum armistiţiul din ajunul Crăciunului pe frontul de vest, în 1914, sau implicarea masivă a civililor proprietari de ambarcaţiuni în retragerea armatei britanice de la Dunkirk în cel de-Al Doilea Război Mondial. În egală măsură, autorul aduce un echilibru binevenit între informaţiile de natură politică (regi, prim-miniştri, guverne, partide), cele de natură militară (războaie, campanii, bătălii), cele de natură socială (mişcări de emancipare, greve, reforme) şi cele de natură culturală (dramaturgi, arhitecţi, artişti plastici). Iar tonul lejer, ritmul alert şi dozarea atentă a informaţiilor îi împiedică pe cititori să se plictisească sau să abandoneze lectura.

Desigur, este recomandabil să parcurgem mai întîi o altă istorie a Marii Britanii ca să nu rămînem cumva cu impresia că în secolul al zecelea scandinavii au adus în Anglia mobilă în pachete plate, că Asaltul Viking a fost o formaţie de heavy metal sau că ducele de Wellington a cîştigat concursul Eurovision cu melodia Waterloo. Dar An Utterly Impartial History of Britain merită cu siguranţă timpul şi banii dumneavoastră. Puteţi achiziţiona această carte de la importatorii mei preferaţi de la Librăria Nautilus, vizitînd pagina http://www.nautilus.ro/index.php?page=shop.product_details&flypage=shop.flypage&product_id=3729&category_id=8&manufacturer_id=0&option=com_virtuemart&Itemid=1. Eu, unul, am început deja să citesc o altă carte pe aceeaşi temă, una scrisă de istoricul Simon Schama. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

S. Miquel, N. Tackian, K. Aoki - 'Septième Ange' (2007)

După cum probabil vă aşteptaţi, interesul meu pentru subgenul cyberpunk nu s-a încheiat odată cu publicarea volumului Art Wasn't Quite Crime. Aşa se face că, spre finalul lunii martie, am achiziţionat de la anticariatul Ex Libris un teanc respectabil de albume cu benzi desenate franţuzeşti, dintre care cel mai mult mi-a atras atenţia romanul grafic Septième ange (Fusion, Soleil Productions, Toulon, 2007). Scenariul le aparţine lui Stéphane Miquel şi Nicholas Tackian, iar grafica lui Kenjo Aoki.

Septième ange îl are ca protagonist pe un asasin profesionist, Gabriel, care locuieşte şi acţionează într-o metropolă colosală, suprapopulată, numită L.I. O agenţie guvernamentală secretă îl contactează periodic pe Gabriel pentru a-l trimite pe urmele următoarei victime, numai că protagonistul e bîntuit de coşmaruri (plimbări solitare printr-un oraş vechi, pustiu şi ruinat) şi devine dependent de un drog, Blue. În cele din urmă, în loc să ucidă un funcţionar public onest, Gabriel preferă să renunţe şi să devină un proscris fugar, conştient fiind că alţi asasini îl vor găsi şi ucide destul de curînd.

Albumul are certe calităţi atît ca scenariu (contrapunct bine realizat între realitatea şi visele protagonistului) cît şi ca grafică (planşele artistului Kenjo Aoki par să aibă o influenţă postimpresionistă). Atmosfera este puternic influenţată de pelicule precum Blade Runner sau The Fifth Element (mediu urban, sigle de neon, vehicule zburătoare). De asemenea, romanul grafic conţine elemente de critică socială şi pune în discuţie singurătatea instituţionalizată, alienarea din mediul urban, încălcarea drepturilor cetăţenilor de către agenţiile de stat. Nu întîmplător, centrul pentru interceptarea telecomunicaţiilor are acronimul UKUSA.

Ar trebui să mai menţionez că Septième ange se remarcă prin excelenta calitate a hîrtiei şi tiparului, prin concizia şi claritatea scenariului, prin bogăţia culorilor şi graficii (mult diferită de stilul manga atît de răspîndit în ultima vreme) şi prin faptul că oferă o poveste de sine-stătătoare, mai degrabă decît un volum dintr-o serie. Pe de altă parte, m-a pus pe gînduri în legătură cu posibilitatea de a mai construi poveşti cyberpunk (indiferent dacă sub formă de text, de roman grafic sau de film) care să fie altceva decît o colecţie de clişee. Dar acesta este un subiect pe care îl vom discuta cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Alan Moore şi Kevin O'Neill - "Black Dossier" (2007)

-->

Printre cărţile pe care le-am primit de la Bogdan Tudor Bucheru şi de la sora sa, Mădălina Bucheru, se află şi un volum din seria Liga Domnilor Extraordinari de Alan Moore şi Kevin O'Neill, Black Dossier (America's Best Comics, WildStorm Productions, DC Comics, La Jolla, 2007). L-am parcurs şi am constatat că unele romane grafice sînt precum vinul - devin mai bune pe măsură ce se învechesc. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Mi-l imaginez pe Alan Moore, cu barba lui stufoasă, discutînd cu artistul grafic Kevin O'Neill despre subgenurile SF bazate pe istorii alternative: sandalpunk, clockpunk, steampunk, dieselpunk, atompunk. Nu s-ar putea face o lucrare care să le cuprindă pe toate?

Cam aşa îmi închipui că a încolţit ideea Dosarului negru. Pentru că, pe fondul unui secol al douăzecilea altfel decît îl ştiţi, cu Al Treilea Reich condus de Alfred Hinkel şi Marea Britanie post-belică trecută printr-o fază orwelliană sub conducerea Marelui Frate, Wilhelmina Murray şi Allan Quatermain (întineriţi de un izvor magic din Africa Ecuatorială) pătrund în aripa secretă a Muzeului Britanic, sustrag un dosar negru, apoi caută să fugă. Pe urmele lor se află agenţi ai Serviciului Secret, inclusiv James Bond.

Pe măsură ce se desfăşoară acţiunea, cei doi parcurg materialele din dosar, iar cititorii sînt răsfăţaţi cu o serie de pastişe după H.P. Lovecraft, Virginia Woolf, George Orwell, William Shakespeare, John Cleland, P.G. Wodehouse şi Jack Kerouac. Aşa aflăm că Liga din primele două volume ale romanului grafic este a treia versiune, prima fiind înfiinţată în secolul al XVII-lea de regina Gloriana şi avîndu-i în componenţă pe Prospero, Ariel, Caliban, Don Quijote, Christian şi Orlando, iar cea de-a doua, din secolul al XVIII-lea, pe căpitanul Lemuel Gulliver, Natty Bumppo, Fanny Hill, clericul Dr. Syn şi pe eternul şi etern-schimbătorul Orlando.

Mai mult, în primele două decenii ale secolului al douăzecilea, cea mai recentă versiune a Ligii s-a confruntat cu o ligă franceză, Les Hommes Mysterieux, alcătuită din Robur, Arsène Lupin, Fantômas, Monsieur Zenith şi Nictalopul, respectiv cu una germană, Zweilicht-Helden, formată din Dr. Caligari, Dr. Mabuse, Dr. Rotwang şi un robot-femeie creat de acesta din urmă în Metropolis.

Dosarul negru abundă în trimiteri literare şi culturale, de la Cîntecul lui Roland şi ciclul arthurian la caricaturile cu eleve de la şcoala St. Trinian şi o anumită revistă pentru adulţi care iniţial trebuia să se numească "Stag Party". Numai că, spre deosebire de volumele precedente, aluziile şi conexiunile intertextuale acoperă un spectru istoric şi ficţional mult mai larg, de la Războiul Troian la scriitorii beat şi de la O mie şi una de nopţi la Ziua trifidelor.

Cireaşa de pe tort o reprezintă însă episodul final, tridimensional (vizibil cu nişte ochelari speciali furnizaţi împreună cu Dosarul negru), în care protagoniştii trec în Lumea Arzătoare de la nord de Insulele Orkney şi se reîntîlnesc cu membri mai vechi şi mai noi ai Ligii, de la Prospero şi Lemuel Gulliver la Orlando, Fanny Hill şi căpitanul Nemo. Tot Prospero este şi cel care rosteşte epilogul, o pledoarie în pentametru iambic pentru ficţiunile care ne oferă divertisment, dar ne şi formează atitudinile şi personalitatea de-a lungul vieţii.

După tot acest festin ficţional, care a forţat limitele romanului grafic pînă-ntr-atît încît o parte din evenimente apar sub forma unei colecţii de cărţi poştale, ce aş fi putut să-mi mai doresc? Volumul următor din Liga domnilor extraordinari, desigur.

Dar despre acesta am să vă relatez cu alt prilej.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)