Fritz Leiber, "The Second Book of Lankhmar" (2001)

Imagine preluată de pe situl RisingShadow.net

Cu ani în urmă, vă relatam că, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, în vara lui 2006, o mulțime de volume din colecția Fantasy Masterworks de la Gollancz. Printre acestea, pe 1 iulie 2006, am cumpărat un exemplar dintr-un volum omnibus de Fritz Leiber intitulat The Second Book of Lankhmar (editura Gollancz, grupul editorial Orion, Londra, 2001). De parcurs, l-am parcurs cu oarecari opinteli între ultima decadă din noiembrie 2017 și ultima decadă din decembrie 2021. (Mi s-a mai spus că citesc prea încet.)

Și iată ce am aflat:

The Second Book of Lankhmar reia aventurile celor doi eroi, Fafhrd și Șoricarul Cenușiu, de acolo de unde se întrerupseseră la finalul volumului omnibus precedent, The First Book of Lankhmar, despre care v-am relatat aici.

În The Swords of Lankhmar, orașul celor un milion de hornuri este amenințat de către o armată de șobolani inteligenți, însă Șoricarul Cenușiu, transformat prin magie, se infiltrează printre ei, le află planurile și izbutește să le dejoace.

Swords and Ice Magic reaprinde vechiul conflict dintre Moarte și cei doi eroi. De această dată, Fafhrd și Șoricarul Cenușiu conduc două escadre comerciale, luptă împotriva unei flote de pirați mingoli și ajung pe insula Rima din nordul îndepărtat.

Ultimul volum inclus în cuprins, The Knight and Knave of Swords, cuprinde unele dintre cele mai onirice secvențe ale seriei - căci doi zei mărunți ai lumii Newhon își aruncă vrăjile asupra lui Fafhrd și a Șoricarului Cenușiu. Cel dintâi începe prin a fi preocupat de astre și constelații și sfârșește prin a zbura ca o pasăre, pe când cel de-al doilea începe prin a fi preocupat de mărunțișuri și sfârșește prin a se înfunda de-a binelea în pământ. Iar operațiunea de salvare se dovedește a fi amplă, de durată și câtuși de puțin lesnicioasă.

Dintre volumele apărute în colecția Fantasy Masterworks, The Second Book of Lankhmar a reușit performanța (deloc de invidiat) de a-mi fi plăcut cel mai puțin - și asta în condițiile în care volumul însoțitor, The First Book of Lankhmar, îmi lăsase o impresie agreabilă.

E adevărat că stilul acela shakespearean al dialogurilor s-a păstrat și în a doua jumătate a seriei. (Efectiv, dacă citiți doar replicile personajelor și ignorați discursul naratorial, veți constata că ele alcătuiesc piese de teatru scrise în pentametru iambic.) Dar, pe alocuri, cam ca în Moby Dick, narațiunea lasă loc unor scene dramatice care par desprinse dintr-o piesă de teatru și vârâte cu de-a sila în text.

E la fel de adevărat că volumele acestea, incluse în The Second Book of Lankhmar, sunt de factură fantastică. Dar impresia distinctă este că autorul, pe măsură ce a dezvoltat seria de-a lungul mai multor decenii, a luat personajele din ce în ce mai puțin în serios, iar intriga, de la o carte la următoarea, a căpătat un aer de farsă tot mai pronunțat.

Ceea ce m-a intrigat mai mult, însă, este faptul că, mai ales în ultimele două cărți cuprinse în acest volum omnibus, au apărut destul de des scene de nuditate și secvențe BDSM. (E perfect posibil ca asta să fi fost un rezultat al abolirii cenzurii în S.U.A. și în Marea Britanie, circa 1962, și al apariției Noului Val din ficțiunea speculativă anglo-saxonă în anii 1960 și 1970, cu propensiunea sa către sfărâmarea tabuurilor.)

Însă, dacă în seria Elric a lui Michael Moorcock, spre exemplu, torturile pe care le practică locuitorii din Melniboné sunt o parte integrantă a culturii lor străvechi, iar crimele pe care le comite Elric jalonează decăderea morală a antieroului până la extreme greu de anticipat sau de imaginat, scenele BDSM din The Second Book of Lankhmar par să fie, de cele mai multe ori, gratuite, iar eliminarea lor din volum nu ar modifica deloc structura intrigii.

Acest aspect deloc palatabil m-a făcut să mă simt mai degrabă ușurat la finalul lecturii (ca după o corvoadă), mai degrabă decât încântat că parcursesem câteva lucrări de referință ale literaturii fantastice postbelice.

Am să așez The Second Book of Lankhmar la raft alături de volumul său însoțitor, însă am mari îndoieli că îl voi relua vreodată - în pofida prezentării sale grafice agreabile. În schimb, voi parcurge alte volume omnibus din seria Fantasy Masterworks de la Gollancz, de autoare precum Leigh Brackett și C. L. Moore și de autori precum Lord Dunsany și Clark Ashton Smith.

Dar, despre acelea, rămâne să discutăm pe îndelete cu alte prilejuri tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

John Dos Passos, "U.S.A." (1937)

Imagine preluată de pe situl Pinterest.com

Despre trilogia S.U.A. a scriitorului american John Dos Passos am aflat prima oară în 1986. (Am văzut la raft, în biblioteca unei colege de liceu, exemplare dintr-o ediție română, apărută prin anii 1960.) Apoi, la începutul anilor 1990, am cumpărat de la anticarii din Pasajul Universității un exemplar din acea ediție și am citit primul volum, Paralela 42° (1930), după care am abandonat lectura pe la începutul celui de-al doilea, O mie nouă sute nouăsprezece (1932). Ulterior, în primul deceniu al secolului al XXI-lea, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un volum omnibus - U.S.A. (colecția Penguin Classics, editura Penguin Books, Londra, 2001). Am parcurs partea întâi, The 42nd Parallel, după care, ca un făcut, am abandonat lectura pe la începutul celei de-a doua părți, Nineteen Nineteen.

Dar, cum toate cele bune sau rele sunt trei, în 2021, după ce citisem și apreciasem romanul Disco Titanic de Radu Pavel Gheo, am pornit a treia oară să parcurg trilogia S.U.A. - mai exact, mulțumită unei aplicații care convertește textul în voce, am audiat-o de pe tableta mea de lectură PocketBook în intervalul 15 august - 19 septembrie.

Și iată ce am aflat:

Fiecare dintre cele trei volume care compun S.U.A. este constituit din secțiuni care formează patru planuri: unul (și cel mai amplu) urmează destinele a douăsprezece personaje principale; al doilea, "Newsreel", este format din colaje dadaiste cu extrase din presa vremii; al treilea, "The Camera Eye", este alcătuit din secțiuni ale fluxului conștiinței care redau cronologic episoade din viața autorului; iar cel din urmă este o serie de biografii condensate, douăzeci și șase la număr, referitoare la inventatorii, politicienii, liderii sindicali, artiștii și afaceriștii care au jucat un rol în dezvoltarea societății americane în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea și în primele trei decenii ale secolului al XX-lea.

Personajele principale sunt diverse - de la ucenici tipografi la creatoare de decorațiuni interioare și de la activiste sindicale la veterani ai Primului Război Mondial. Destinele lor se intersectează uneori, iar experiențele lor de viață reflectă o multitudine de aspecte ale societății americane. Astfel, sunt transpuse în paginile trilogiei, din perspectiva unor indivizi obișnuiți, conflictele dintre patronat și sindicate, Primul Război Mondial, pandemia de gripă spaniolă, conferința de pace de la Versailles, boom-ul economic din anii 1920 și declanșarea, în 1929, a Marii Crize Economice.

Cum S.U.A. este o trilogie realistă, nici unul dintre personajele principale nu are parte de un final fericit, ca în basme. Dimpotrivă, unele personaje sunt purtate în derivă de valurile vieții, altele sfârșesc în accidente auto sau în suicid, ori pier prematur din cauza stresului extrem. Iar cititorii, după ce fuseseră încurajați inițial să le simpatizeze, sunt îndemnați, în cele din urmă, să le judece sub aspect moral.

Trilogia începe și se termină cu scurte secțiuni dedicate unui tânăr sărac și anonim, care rătăcește prin America în căutarea unui rost. Pentru că nu trebuie să uităm că, în anii 1930, când au fost scrise și publicate romanele care compun trilogia S.U.A., o treime dintre tinerii americani vagabondau în căutarea unor locuri de muncă.

Cumva, faptul că am parcurs integral S.U.A. abia după ce citisem alte lucrări, precum U.S. History for Dummies, The Pandemic Century, seria Operatorului Continental de Dashiell Hammett sau romanele polițiste ale lui Raymond Chandler, mi-a îmbogățit și nuanțat receptarea textului. Astfel, episoadele despre gripa spaniolă au fost puse în context (și altfel au fost receptate când le-am citit în vremea pandemiei COVID-19), detectivii care apar ocazional păreau să fie colegi mai cinici și mai oportuniști de-ai lui Philip Marlowe, iar cu sărmanii vagabonzi și lucrători sezonieri mă mai întâlnisem în romanele lui John Steinbeck.

Pe ansamblu, însă, această lucrare vastă (1184 de pagini în ediția de la Penguin) reușește simultan să fie foarte reușită sub aspect stilistic și foarte relevantă sub aspect tematic. Astfel, spre deosebire de lucrări reprezentative ale modernismului de dincoace de Atlantic, precum Ulise sau Doamna Dalloway, S.U.A. acoperă trei decenii din istoria unei națiuni în perioada în care aceasta s-a transformat într-o putere globală. Și, cum o parte dintre paginile sale tratează despre greve, demonstrații publice, arestări abuzive, procese, brutalitate polițienească, crahuri economice, pandemii și conflicte armate internaționale, trilogia lui John Dos Passos e o lectură mai relevantă și mai utilă pentru vremurile în care trăim decât "o zi din viața lui..." în care stilul alambicat prevalează asupra conținutului.

(Dealtfel, și în cultura mea de bază, care este literatura științifico-fantastică, S.U.A. a exercitat o influență semnificativă, fie fățișă, ca în romane precum Stand on Zanzibar de John Brunner sau The Rise and Fall of the D.O.D.O. de Neal Stephenson și Nicole Galland, fie mai discretă, ca în Hardwired de Walter Jon Williams sau în River of Gods de Ian McDonald.)

Ocazional, în articolele publicate online, am întâlnit ideea că, în mediul universitar american, Marele Gatsby ar fi ajuns să fie considerat (sau măcar prezentat studenților) drept marele roman american. În pofida meritelor (deloc puține) ale romanului lui F. Scott Fitzgerald, opinia mea este că un asemenea titlu i s-ar cuveni mai degrabă trilogiei S.U.A. - iar motivele vi le-am expus deja.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Fritz Leiber, "The First Book of Lankhmar" (2001)

În 2006, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat o sumedenie de volume din colecția Fantasy Masterworks, de la editura Gollancz. Dintre acestea, în perioada decembrie 2014 - aprilie 2017, am parcurs un volum omnibus de Fritz Leiber, The First Book of Lankhmar (Editura Gollancz, Londra, 2001).

Și iată ce am aflat:

The First Book of Lankhmar reunește primele patru volume dintr-o serie de șapte dedicate aventurierilor Fafhrd și Șoricarul Cenușiu. În ordine, acestea sunt Swords and Deviltry, Swords Against Death, Swords in the Mist și Swords Against Wizardry. Acțiunea este plasată pe tărâmul Newhon, iar cei doi aventurieri locuiesc într-un oraș numit Lankhmar, dar călătoresc adesea pe meleaguri exotice. Fiecare carte din serie conține povestiri și nuvele, așezate nu în ordinea scrierii sau a publicării, ci în cronologia internă a evenimentelor - căci saga celor doi spadasini se întinde pe mai multe decenii.

Ca subiect, The First Book of Lankhmar pare să fie veriga de legătură dintre Conan barbarul și Lumea-disc. Astfel, deși Leiber își poartă antieroii prin aventuri spectaculoase ce implică dueluri, magie, intrigi și seducții, adesea apar elemente de farsă, personaje caricaturale și incidente amuzante. Căci Leiber oferă divertisment și nu se așteaptă să îi luăm prea tare în serios poveștile...

Ceea ce separă însă net volumul acesta de o puzderie de tomuri swords-and-sorcery scrise la normă este stilul literar. Pe lângă vocabularul bogat și frazarea îngrijită a discursului narativ, autorul aduce un element surprinzător și greu de egalat: foarte des (dar nu întotdeauna), personajele vorbesc în pentametru iambic, cu o sintaxă și o prozodie sosite parcă din piesele de teatru elisabetane. (Părinții lui Fritz Leiber au fost actori într-o trupă shakespeareană și autorul însuși a jucat alături de ei în tinerețe.) Astfel, cititorii simt pe fiecare pagină că personajele acelea provin din altă epocă și din altă cultură, în loc să rămână cu impresia că ele sunt doar niște contemporani de-ai noștri îmbrăcați în costume fistichii. Iar poveștile despre săbii și vrăjitorii ale lui Leiber par să fi fost scrise nu doar în umbra lui Conan barbarul, ci și cu gândul la Sir John Falstaff.

Cititorul întoarce ultima filă a primei cărți din Lankhmar cu un zâmbet și cu multă recunoștință pentru meșteșugul și strădania autorului. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) Firește, rămâne de parcurs al doilea volum omnibus despre Fafhrd și Șoricarul Cenușiu. Dar despre acela vom discuta cu alt prilej.

Thomas Crump, "A Brief History of Science" (2001)

Spre finalul lunii aprilie 2016, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un exemplar dintr-o lucrare de Thomas Crump, A Brief History of Science as Seen Through the Development of Scientific Instruments (Editura Robinson, Grupul Editorial Constable & Robinson, Londra, 2002). L-am parcurs în intervalul mai-septembrie 2016.

Și iată ce am aflat:

Volumul începe  cu o listă a ilustrațiilor și cu o prefață. Autorul, fost profesor de antropologie la Universitatea din Amsterdam, poziționează lucrarea în raport cu alte istorii ale științei, mai vechi și mai noi, explică unghiul de abordare, delimitează subiectul (știința occidentală), apoi prezintă succint structura cărții. Totodată, domnul Crump le mulțumește celor care l-au ajutat în documentarea, redactarea și publicarea volumului.

Primul capitol se intitulează "De la stăpânirea focului la știința din antichitate". În diversele subsecțiuni, tratează despre știință și mintea umană, despre foc, ceramică și metalurgie, despre sticlărie, apoi despre scris și înregistrările științifice, despre măsurători - esențiale pentru toate domeniile științei. Spre finalul capitolului, autorul se concentrează asupra științei în lumea antică. Printre cei ale căror lucrări sunt menționate sumar se numără Thales, Pitagora, Democrit, Platon, în vreme ce un spațiu mai larg le este dedicat unor filosofi precum Aristotel, Ptolemeu și Galen.

Capitolul al doilea poartă titlul "Renașterea științei: de la Copernic la Newton". După o secțiune introductivă succintă privitoare la Islam și la moștenirea medievală, autorul tratează despre transformarea din Renaștere, despre astronomi marcanți precum Copernic, Tycho și Kepler, apoi despre optică, despre Galileo și telescopul său revoluționar, despre Huygens, van Leeuwenhoek și microscoape, apoi despre cercetările lui Newton în domeniul opticii, iar în final despre studii ulterioare în privința interferenței luminii.

Al treilea capitol prezintă "Știința, tehnologia și comunicarea". Diversele sale secțiuni abordează călătoriile și navigația, locomoția cu aer cald, crearea unităților de măsură uniforme, transportul cu locomotive cu aburi, telegraful electric, marca poștală, telefonul lui Bell și becul electric al lui Edison, undele hertziene, carburanții bazați pe hidrocarburi, apoi aviația, rachetele și zborul spațial.

Capitolul al patrulea se ocupă cu "Descoperirea electricității", începând cu electricitatea statică și cu cercetările lui Franklin, continuând cu electrodinamica și cu invențiile lui Volta, apoi cu electromagnetismul și cu descoperirile lui Faraday și Ampère, iar în final cu dezvoltarea teoriei câmpului de către Maxwell.

Al cincilea capitol poartă un titlu incitant: "Energia: știința reîntemeiată". Secțiunea introductivă, "Căldura și lucrul mecanic", prezintă principalele teme ale capitolului. Secțiunile următoare tratează mai pe larg mecanica newtoniană, conexiunea dintre matematică și metoda științifică, respectiv, concis, despre timp, mișcare și materie, despre  chimie - începuturile unei științe a materiei, despre studiile privitoare la temperatură și presiune efectuate de Boyle și de Torricelli, respectiv de Fahrenheit și Celsius, despre gravitație și conceptul newtonian de masă, apoi despre dinamica pendulului lui Huygens și în final despre convertirea energiei.

Capitolul al șaselea se ocupă de "Chimie: materia și transformările sale". După o prezentare succintă a chimiei premoderne, autorul tratează despre Lavoisier - tatăl chimiei, despre Humphry Davy, despre studiile electrochimice, apoi despre legea lui Dalton a compușilor chimici, despre notația chimică stabilită de Lavoisier și Berzelius, despre fotosinteză, fotografie și spectroscopie, despre Mendeleev și crearea tabelului periodic al elementelor, despre elementele nobile, despre chimia organică, iar, în cele din urmă, despre cristalografie.

Al șaptelea capitol prezintă "Noua epocă a fizicii". Diversele secțiuni tratează despre raze și particule, despre accelerarea și bombardamentul particulelor elementare, despre reactoare nucleare, despre tubul catodic, despre transmisiile radio, despre radioactivitate și cercetările soților Curie, despre nucleul atomic, apoi despre modelul atomic Rutherford-Bohr, despre tribulațiile lui Niels Bohr în Al Doilea Război Mondial, despre descoperirea neutronilor de către Chadwick, iar, spre final, despre dezvoltarea ciclotronului de către Lawrence, despre reacția în lanț a lui Fermi, despre Proiectul Manhattan și despre dezvoltarea fizicii cuantice.

Capitolul al optulea prezintă "Astonomia: 1542 - 2001". Secțiunea introductivă tratează despre dinamica celestă - moștenirea lui Newton, precum și contribuțiile lui Galileo, Cassini, Flamsteed, Halley și Herschel, respectiv ale lui Cavendish și Laplace. Urmează secțiuni despre astrofizică, despre astrochimie și fizica solară.

Al nouălea capitol, "Fizica: terenul zero", se concentrează asupra cercetării fenomenelor la temperaturi extrem de scăzute. Prima secțiune, "Dimensiunile căldurii", prezintă succint începuturile cercetărilor în domeniu. Uremază o secțiune despre termodinamică și experimentele lordului Kelvin, o alta despre lichefierea gazelor, o secțiune despre heliu - provocarea supremă - și una despre lumea stranie a pragului de la zero absolut. Nu în ultimul rând, se prezintă dispozitivele super-conductive pentru interfețe  cuantice.

Capitolul al zecelea, "Știința mare", tratează despre domenii științifice care necesită instalații imense și foarte costisitoare. Astfel, secțiunile prezintă particule și cuante, bozonul lui Higgs, revoluția tehnico-științifică adusă de calculatoare, măsurătorile cuantice.

Lucrarea se încheie cu o bogată secțiune de note, defalcate pe capitole, cu o amplă bibliografie, cu un foarte util glosar de termeni științifici, cu două apendice și cu un index.

Pe ansamblu, A Brief History of Science s-a dovedit a fi o lectură foarte agreabilă și foarte instructivă. Cu o alegere judicioasă a subiectelor pe care să le prezinte, cu o tratare concisă a fiecărei chestiuni, cu un limbaj adecvat puterii de înțelegere a cititorului mediu și cu o mulțime de anecdote relevante (precum și cu o doză rezonabilă de umor englezesc), domnul profesor Thomas Crump mi-a stârnit mai mult interes decât toate manualele de matematică, fizică și chimie pe care am fost nevoit să le parcurg în liceu. Iar la douăzeci de lei, cartea chiar a meritat nu numai timpul petrecut cu lectura, ci și banii cheltuiți cu achiziționarea.

În ceea ce mă privește, probabil nu vă veți mira dacă am să vă spun că deja am parcurs o altă lucrare a domnului profesor Crump, A Brief History of the Age of Steam. Însă despre aceea am să vă relatez cu alt prilej.

"Myth & Magic - The Art of John Howe" (2001)

Pe la începutul anilor 1990, prin amabilitatea vechiului meu prieten Mirel Palada, am avut ocazia să parcurg un album cu lucrări grafice inspirate de scrierile lui J. R. R. Tolkien. Dintre numeroasele imagini reproduse în album, mi-au atras atenția în mod deosebit picturi  realizate de un anume John Howe.

Un deceniu mai târziu, nu am fost deloc surprins să aflu că artistul grafic canadian fusese implicat, alături de Alan Lee, în munca de concepție artistică a trilogiei cinematografice Stăpânul inelelor.

Spre norocul meu, la finalul lunii aprilie 2016, un alt prieten vechi, Tudor Popa, mi-a  recomandat să vizitez anticariatul Antic ExLibris din centrul Bucureștiului. Așa se face că am achiziționat un exemplar din albumul Myth & Magic - The Art of John Howe (Editura HarperCollins, Londra, 2001). L-am parcurs într-o zi.

Și iată ce am aflat:

"Cuvântul înainte" îi aparține regizorului Peter Jackson, care relatează despre fascinația lui pentru lucrările lui John Howe și despre moduul în care, cu un portofoliu respectabil de asemenea lucrări, i-a convins pe producătorii de la un studio cinematografic să finanțeze realizarea unei ecranizări după Stăpânul inelelor.

Capitolele propriu-zise, amplu ilustrate cu imagini fabuloase, îi aparțin artistului grafic. Rând pe rând, acesta tratează despre formarea sa profesională, despre lucrări referitoare la Pământul-de-Mijloc, despre picturi referitoare la alte tărâmuri, despre ilustrarea romanului Hobbitul, despre coperte ale unor cărți fantastice și SF, respectiv despre ilustrarea Stăpânului inelelor.

Ultimul capitol este dedicat unei activități conexe - reproducerea armelor și armurilor medievale. Căci John Howe, ca să poată crea imagini fantastice convingătoare, studiază echipamentele militare din vechime, le re-creează și învață să le folosească.

Printre capitolele scrise de artistul grafic canadian, am găsit și articole de apreciere semnate de Anne McCaffrey, Robin Hobb, Robert Holdstock, Charles de Lint și Sir Ian McKellan. În mod cât se poate de frumos și de adecvat, postfața îi aparține colegului și prietenului lui John Howe, Alan Lee.

Pe ansamblu, am fost încântat atât de prezentarea grafică a albumului (copertă cartonată, supracopertă color lăcuită, coală cretată, ilustrații policrome în înaltă definiție), cât și de conținutul acestuia. Myth & Magic este o valoroasă piesă de colecție. (Dacă doriți un exemplar, îl puteți comanda la preț promoțional aici.) 

Ca să plătesc o datorie veche de vreun sfert de veac, după ce am parcurs acest album, i-am dat de știre și prietenului Mirel Palada - pentru că lucrurile bune nu se tac. Și, cum orice artefact cultural apare într-un context, Myth & Magic mi-a stârnit interesul să parcurg seria Mythago Wood de Robert Holdstock. Dar despre aceea am să vă relatez cu altă ocazie.

Cătălin Sandu (antologator), "Timpul eroilor" (2001)

La începutul lunii ianuarie, 2003, cu ocazia lansării unui volum colectiv, am avut ocazia să achiziţionez un exemplar dintr-o antologie îngrijită de Cătălin Sandu şi intitulată Timpul eroilor (Editura Media Tech, Iaşi, 2001). De parcurs, am parcurs-o abia în iulie 2013.

Şi iată ce am aflat:

Cuvîntul înainte îi aparţine antologatorului şi se intitulează "În căutarea eroilor". Succint, Cătălin Sandu tratează despre lecturi din copilărie precum Legendele Olimpului sau Din marile legende ale lumii, apoi face trimitere către unele povestiri din volum.

Textul care deschide antologia este "Babl" de Liviu Radu, o combinaţie ingenioasă dintre episodul Turnului Babel şi cel al Potopului din Geneză. E o povestire îngrijită stilistic şi cu un final... cosmic. Nu întîmplător, cîţiva ani mai tîrziu, această povestire avea să dea titlul volumului Babl.

Urmează schiţa "Damnarea numelui" de Mihai Pricop - o tratare interesantă a mitului lui Charon. În ciuda dimensiunilor reduse, textul este memorabil. Vi-l recomand şi dumneavoastră.

Povestirea lui Costi Gurgu, "Sămînţă pripită", am audiat-o mai întîi în lectura autorului la cenaclul Planetar. Intriga se desfăşoară pe două fire narative, unul plasat într-un trecut mitic, de Ev Mediu Timpuriu, celălalt în perioada contemporană. Cele două fire sînt unite într-un mod destul de ingenios spre final. Din păcate, povestirea are unele probleme stilistice - prea multe neologisme în discursul naratorial de pe firul narativ din trecut, spre exemplu - şi cîteva scene explicite care nu cadrează cu atmosfera de basm pe care textul încearcă să o sugereze.

Vlad Frânghiu, în "A 13-a muncă a lui Hercule", pastişează foarte convingător stilul lui Alexandru Mitru din Legendele Olimpului, însă îşi bazează intriga pe o relaţie homoerotică dintre Heracle şi Euristeu, regele Micenei. Cu toate că episoadele din intrigă sînt tratate într-o manieră comică, textul n-a reuşit nici să mă amuze, nici să mă delecteze în vreun fel.

Antologia se încheie cu o povestire amplă scrisă de Cătălin Sandu, "Copiii oceanului", în care mitul lui Deucalion şi cel al lui Noe sînt tratate în paralel, iar supravieţuitorii potopului ajung la o concluzie fantastică în privinţa lumii (lumilor?) din care provin. Ca şi povestirea lui Liviu Radu ori schiţa lui Mihai Pricop, "Copiii oceanului" este foarte îngrijită stilistic, iar decupajul intrigii pe scene e făcut cu atenţie.

Pe ansamblu, Timpul eroilor mi s-a părut neuniformă ca valoare, iar redactarea literară a textelor este de asemenea inegală. Din fericire, Cătălin Sandu a perseverat şi, împreună cu Bogdan Tudor Bucheru, a îngrijit încă o antologie pe acestă temă, a miturilor şi basmelor reinterpretate - Alte lumi, alte legende. Dar despre aceea vom discuta cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Michael Moorcock, "Stormbringer" (1965, 1977)

Pe 6 iunie 2006, importatorii mei preferaţi de la Librăria Nautilus, http://nautilus.ro, m-au sunat şi mi-au spus că primiseră un transport de cărţi SF şi fantastice din Marea Britanie. Încă nu oferiseră lotul spre vînzare publicului, însă doreau să-mi ofere ocazia să aleg orice doream dintre cărţile nou-sosite.

Şi m-am dus (glonţ) ca să le fac o vizită.

Am fost ca un copil lăsat singur în magazinul cu dulciuri. De regulă, într-o librărie ori cheltui, ori plîng. De acea dată am cheltuit şi am plîns, pentru că dinaintea mea se aflau colecţiile "SF Masterworks" şi "Fantasy Masterworks" de la Gollancz (cvasicomplete), iar eu nu-mi permiteam nici un sfert dintre volumele pe care le doream. (Nu vă faceţi griji, pînă la urmă le-am luat pe toate... în vreo şase sau opt tranşe.)

Dar în acea zi am ţinut neapărat să achiziţionez pe loc volume precum The Conan Chronicles, A Scanner Darkly, Ubik, The Penultimate Truth, Flow, My Tears, the Policeman Said, Valis, Stand on Zanzibar şi The Rediscovery of Man. Ultimul pe listă, cu voia dumneavoastră, a fost un volum de Michael Moorcock intitulat Elric (Colecţia Fantasy Masterworks nr. 17, Editura Golancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2001). O ediţie omnibus în care se afla versiunea iniţială a sagăi despre Elric din Melniboné - cinci povestiri publicate mai întîi în volumul The Stealer of Souls şi regrupate ulterior în The Weird of the White Wolf, respectiv în The Bane of the Black Sword, şi romanul Stormbringer. Despre povestirile acelea am relatat deja pe blogul Ţesătorul. Cît despre Stormbringer, l-am parcurs la începutul lunii decembrie 2012. Şi iată ce am aflat:

După evenimentele naratate în The Bane of the Black Sword, soţia lui Elric, Zarozinia,  este răpită, iar el trebuie să le restituie săbiile magice Stormbringer şi Mournblade unor zei ai Haosului pentru a o elibera. Astfel, lumea sa e invadată de forţele Haosului, iar Elric este nevoit să găsească scutul Haosului, apoi cornul Sorţii, pentru a-i înfrunta pe invadatori şi pentru a-i ajuta pe Stăpînii Legii să înfrîngă forţele Haosului şi să reînoiască lumea.

Din păcate, preţul plătit de Elric este mult prea mare, căci Stormbringer îi ucide rînd pe rînd pe Rackhir cel Roşu, pe Zarozinia, apoi pe Moonglum, iar în final îi ia viaţa şi sufletul protagonistului.

Ca şi în alte volume ale seriei, Stormbringer cuprinde mai multe secţiuni, fiecare avînd o intrigă de sine stătătoare, iar protagonistul călătoreşte pe diverse planuri ale Multiversului dintre care unul este... lumea noastră. Decorurile sînt pe alocuri deliruri febrile ale imaginaţiei, în culori psihedelice, precum cele apărute după invazia Haosului şi prefacerea realităţii locale.

Tot ca în celelalte volume ale seriei, Elric este măcinat de îndoieli, de regrete şi de un profund dispreţ de sine, însă, după punctul de turnură din The Weird of the White Wolf, lasă impresia că s-a transformat dintr-un erou romantic plin de dileme filosofice într-un personaj negativ pur-sînge.

Probabil ar trebui să menţionez şi faptul că Stormbringer încheie saga lui Elric, cu toate că este cel dintîi roman al lui Moorcock cu acest protagonist. Ca dezlănţuire de imaginaţie, egalează toate celelalte volume ale seriei pe care le-am parcurs pînă aici, iar finalul este cu adevărat grandios.

Din punct de vedere stilistic, aş zice că Stormbringer este inegal. Uneori, apar exprimări reduntante sau tautologice. Alteori, dialogurile personajelor sînt aproape shakespeariene, cu o prozodie îngrijită şi un vocabular elisabetan. Unele scene sînt create cam în grabă, altele au o măreţie barocă. Din acest punct de vedere, The Fortress of the Pearl, spre exemplu, mi s-a părut mult mai elaborat.

Am remarcat cu plăcere conexiunea intertextuală cu Cîntecul lui Roland din secţiunea finală a romanului - referiri la episcopul Turpin, la contele Roland, la bătălia de la Roncevaux, la sabia Durandal şi la cornul Oliphant. (De fapt, cornul Oliphant joacă un rol decisiv în deznodămîntul romanului.)

Pe ansamblu, Stormbringer a meritat timpul petrecut cu lectura, iar pe viitor probabil îmi voi face timp ca să citesc şi alte cărţi despre Elric din Melniboné. La momentul potrivit, veţi afla detalii pe blogul Ţesătorul. 

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Terry Pratchett, 'The Amazing Maurice and His Educated Rodents' (2001)

Prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat cu cîţiva ani în urmă un exemplar din ediţia de buzunar a romanului The Amazing Maurice and His Educated Rodents (Corgi Books, Londra, 2002) de Terry Pratchett. De parcurs, l-am parcurs abia în decembrie 2010, mai mult din nostalgie faţă de Lumea Disc în care mi-am petrecut atîţia ani. Şi am descoperit cu uimire şi încîntare că, şi cînd scrie pentru copii, Sir Terence este tot Sir Terence. Căci povestea lui Maurice şi a rozătoarelor sale educate este cît se poate de captivantă.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Imaginaţi-vă că, în urma depozitării neglijente a deşeurilor magice de la Universitatea Nevăzută, un grup de şobolani se infectează cu inteligenţă şi cu limbaj articulat, pînă într-atît încît capătă acces la citit şi scris (pictograme). Imaginaţi-vă că, în urma uciderii şi devorării unui şobolan inteligent, un motan obişnuit, Maurice, capătă la rîndul său limbaj articulat şi inteligenţă. Imaginaţi-vă că, în urma lecturii unor basme despre cîntăreţul din fluier care a scăpat un orăşel de şobolani, Maurice recrutează un băiat din Ghilda Muzicienilor şi, împreună cu grupul de şobolani, începe să pună în scenă schema invaziei şi salvării miraculoase pentru a profita de naivitatea locuitorilor din orăşelele de provincie.

Imaginaţi-vă că, într-un orăşel din Überwald, schema lor se împiedică de una mai rafinată, a unor angajaţi de la deratizare care, sub pretextul că şobolanii fură mîncarea, îi lasă pe concetăţenii lor înfometaţi şi fac speculă cu alimentele dosite. Iar cînd în oraş apare o armată de şobolani condusă de o minte diabolică, sau un cîntăreţ din fluier dotat cu un flaut magic şi cu nişte tarife scandaloase, Maurice şi prietenii săi rozători ajung în situaţii de viaţă şi de moarte.

(Desigur, personajul meu preferat din Lumea Disc are o scurtă apariţie şi aici, Dar, cum acesta este un roman pentru copii, iar pisicile au nouă vieţi, Moartea spune replici de genul: "NU TE-AM MAI VĂZUT ÎN ULTIMUL TIMP, MAURICE.")

Dacă în romanele despre Lumea Disc destinate adulţilor Sir Terry Pratchett face referiri intertextuale la Macbeth, la Divina Comedie, la Faust şi la Odiseea, ca să dau numai cîteva exemple, aici face trimiteri la basmele fraţilor Grimm şi la cărţile ilustrate pentru copii. Însă, la fel ca în romanele "celelalte" ale seriei, Sir Terry Pratchett obţine efecte savuroase din contrastul între ceea ce cred personajele şi ceea ce se întîmplă în realitate. Pentru că uneori basmele fac personaje precum Malicia, fiica primarului, să se comporte complet inadecvat, iar alteori visele şi aspiraţiile fac personaje precum Fasole Periculoasă, Piersici şi prietenii lor să construiască o lume mai bună. (Am uitat să vă spun că şobolanii din acest roman şi-au ales nume de pe cutii de conserve după ce au învăţat să citească, dar înainte să afle ce însemnau cuvintele pe care le citeau...)

Am fost încîntat de modul în care autorul şi-a construit personajele, cum le-a făcut să interacţioneze şi să evolueze, cum a construit planurile narative şi scenele de acţiune şi cum a introdus cîrlige narative menite să-i tîrască pe cititori dintr-o scenă în alta, de la un capitol la altul, pînă la ultima pagină a cărţii. Nu numai că voi citi şi alte cărţi despre Lumea Disc destinate copiilor (cînd cineva e în vîrstă de vreo 4 ani, un zero nu are prea multă importanţă...), dar vă recomand The Amazing Maurice and His Educated Rodents şi dumneavoastră. Romanul a fost distins cu Medalia Carnegie, iar o ediţie română a apărut în 2006 la Corint Junior sub titlul Uluitorul Maurice şi rozătoarele lui educate. Aş mai aminti şi că China Miéville, în primul său roman, King Rat, a tratat dintr-o perspectivă diferită aceeaşi temă a cîntăreţului din fluier care a fermecat şobolanii.

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

O ediţie electronică nouă

Pe noul meu site am postat o ediţie electronică gratuită a volumului meu de debut Necropolis (2001). Vă invit să o parcurgeţi la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/indexr-html/necropolis .

Lectură plăcută!

Robert E. Howard, 'The Conan Chronicles Volume 2' (2001)

În iunie 2006, invitat fiind la importatorii mei preferaţi de la Nautilus (http://nautilus.ro), am mers cu o sumă de bani frumuşică pentru a vedea un transport de cărţi proaspăt sosit. De regulă, intru în acea librărie pregătit să cheltuiesc sau să plîng. În acea zi memorabilă am cheltuit şi am plîns. Am cumpărat două duzini de cărţi şi am pus deoparte, pentru achiziţii ulterioare, încă de două sau de trei ori pe atîtea.

Printre primele volume pe care am ţinut morţiş să le cumpăr atunci, pe loc, se aflau şi Cronicile lui Conan. Despre primul volum, The People of the Black Circle, am relatat deja cu altă ocazie. Pe cel de-al doilea, The Hour of the Dragon (Fantasy Masterworks nr. 16, Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2004) am avut plăcerea să-l parcurg abia în 2009, prin amabilitatea vechiului meu prieten Liviu Moldovan.

Şi iată ce am aflat:

The Hour of the Dragon începe cu un eseu despre unele popoare din epoca hiboriană. Unele texte cuprinse aici sînt povestiri, precum "The Phoenix in the Sword". Altele sînt nuvele, cum ar fi "Jewels of Gwahlur". Altele sînt romane în toată regula, precum "Red Nails", "The Black Stranger" sau "The Hour of the Dragon". Spre deosebire de textele din primul volum, mai puţine proze din The Hour of the Dragon sînt prime versiuni neterminate sau povestiri de relativ mici dimensiuni.

Două proze din acest volum, "The Phoenix in the Sword" şi "The Scarlet Citadel", se numără printre primele scrise şi publicate de Robert E. Howard în această serie. Altele au fost scrise mai tîrziu, iar diferenţa stilistică dintre cele două povestiri menţionate anterior şi romanul "The Hour of the Dragon" este destul de sesizabilă.

În ceea ce priveşte subiectul, prozele urmează evoluţia lui Conan de la jefuitor de oraşe pierdute ("Red Nails", "Jewels of Gwahlur") la apărător al coloniştilor ("Beyond the Black River") la rege al Aquiloniei ("The Phoenix in the Sword") detronat şi reînscăunat ("The Hour of the Dragon").

Volumul se încheie cu un poem al lui Robert E. Howard despre Cimmeria şi cu o postfaţă a antologatorului Stephen Jones în care ni se prezintă ultimii ani din viaţa lui Howard, republicarea postumă şi repunerea în valoare a scrierilor sale, prezenţa personajului Conan în alte mijloace de comunicare (benzi desenate, cinematografie, televiziune, animaţie), precum şi proiecte conexe aflate în derulare.

În ansamblu, acest al doilea volum mi se pare mai închegat şi mai reuşit decît primul, iar romanul "The Hour of the Dragon", considerat separat, constituie o bijuterie a literaturii fantastice. Dincolo de elementele specifice perioadei pulp a subgenului swords and sorcery şi dincolo de unele influenţe stilistice dinspre opera lui H.P. Lovecraft (operă pe care Howard o admira), scrierile despre Conan îşi păstrează pînă azi prospeţimea datorită imaginaţiei vii a autorului şi mai ales datorită măiestriei cu care acesta a scris scenele de acţiune. Ca şi J.R.R. Tolkien în subgenul high fantasy, Robert E. Howard a avut numeroşi imitatori, iar în generaţiile mai recente numeroşi critici. Dar, ca şi în cazul lui Tolkien, cele mai bune pagini pe care Howard le-a scris despre Conan fac să pălească imitaţiile diluate şi să se disipeze larma criticilor prin simpla intensitate şi prin claritatea viziunii închegate din cuvinte.

Citiţi The Hour of the Dragon şi vă veţi convinge.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

C.Bachalo, J.Kelly & R.Friend – 'Steampunk: Manimatron' (2001)

Prin 2001, am împrumutat şi parcurs de la domnul Cristian Lăzărescu nişte fascicule dintr-un serial de bandă desenată intitulat Steampunk. Apoi, în mai 2004, mulţumită lui Bogdan Tudor Bucheru, am primit cadou primele două (şi deocamdată singurele) volume din acest roman grafic. Cu toate că diverşi eseişti au publicat pe Internet articole în care criticau Steampunk destul de făţiş, eu l-am apreciat foarte mult şi l-am parcurs de cîteva ori, ba chiar sînt convins că am să-l reiau din cînd în cînd şi de acum înainte. Să vedem împreună de ce:

Primul volum al romanului grafic se intitulează Manimatron şi a fost publicat în 2001 de editura Wildstorm Productions din La Jolla, California. Volumul cuprinde prologul „Catechism”, actul întîi al seriei (compus din cinci capitole), precum şi o naraţiune epistolară, „Idiosincratica”, ilustrată cu schiţe-concept.


Intriga volumului este plasată la Londra, în 1837, într-o istorie alternativă. Doi jefuitori de morminte, Rabid Randy şi Sköm, descoperă într-un cavou un personaj în animaţie suspendată. Personajul, pe nume Cole Blaquesmith, are un cuptor în loc de torace şi un braţ mecanic. Pe de o parte, Sköm şi Rabid Randy ar dori să-i demonteze protezele mecanice ca să le vîndă pe piaţa neagră. Pe de altă parte, conducătorul acestei lumi, Lord Mortimer Absinthe, are nevoie de Cole ca să afle unde au fost depozitate nişte informaţii preţioase. Conducătorul rezistenţei armate împotriva lui Absinthe, Sir Robert Peel, ar dori ca protagonistul să ducă la îndeplinire ceea ce el însuşi nu poate: o revoluţie a claselor oprimate din Marea Britanie. Iar Cole Blaquesmith vrea să-şi amintească cine era înainte de a intra în animaţie suspendată.


Amintirile protagonistului revin treptat, în secvenţe disparate, printre episoade de acţiune furibundă din „prezent”. Astfel, între înfruntări cu Victoria, regina sălbaticilor, cu Faust, rătăcitorul singuratic, şi cu Lord Absinthe, Cole Blaquesmith îşi aduce aminte că a fost pescar şi luptător în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, că a fost alfabetizat de o învăţătoare, Fiona, şi că, într-o tentativă disperată de a găsi leac pentru tuberculoza Fionei, a apelat la doctorul Mortimer Absinthe, a călătorit în viitor cu o maşinărie creată de acesta şi i-a adus informaţii şi tehnologie din anul 1954.


Pe măsură ce lecţiile Fionei despre demnitate îi revin protagonistului în memorie, acesta înfruntă soldaţii-cîini ai lui Lord Absinthe, îi dejoacă planurile de colaborare cu Vaticanul şi în cele din urmă declanşează o revoluţie.

Poate că romanul grafic Steampunk: Manimatron nu are bogăţia culturală şi intertextuală a Ligii domnilor extraordinari, să zicem. Dar, dintre toate benzile desenate pe care le-am citit, are densitatea grafică cea mai mare – supărător de mare, după părerea vechiului meu prieten Tudor Popa.


Practic, fiecare pagină din acest volum cuprinde o mulţime de detalii, aflate undeva la intersecţia dintre societatea industrială, stilul manga şi delir. Începînd cu personajele principale, continuînd cu vehiculele şi accesoriile şi sfîrşind cu decorurile, toate elementele vizuale suferă de un exces de imaginaţie pe care numai trilogia Noului Crobuzon a lui China Miéville ar putea spera să-l egaleze.


Astfel, Lord Mortimer Absinthe pare o încarnare anacronică a lui Marilyn Manson cu înclinaţii de savant nebun (şi un discurs pe măsură). Faust, asasinul lui personal, este un demon negru cu tatuaje verzi fosforescente, echipat cu o sabie incandescentă şi cu un fluier din vertebre umane. Victoria, care în istoria noastră a fost regina Marii Britanii şi împărăteasa Indiei, pare o admiratoare adolescentă a grupului Kiss dotată cu bice retractabile din segmente metalice. Iar Cole Blaquesmith, cu braţul său colosal din care scapă aburi şi jar, pare să fie un gladiator al epocii industriale.


Decorurile, la rîndul lor, abundă în mecanisme, conducte, vitralii şi ventilatoare. Amintirile lui Cole, în mod special, deşi plasate în decorul pre-industrial al secolului al XVIII-lea, sînt încadrate de ţevi, pîrghii, roţi dinţate şi cadrane, iar nuanţele de gri în care sînt redate (complet diferite de scenele viu colorate din „prezent”) le conferă o încărcătură gotică deosebită.


Din păcate, tocmai această densitate grafică ieşită din comun, împreună cu decupajul neortodox al casetelor şi cu împletirea mai multor fire narative, face parcurgerea acestui volum destul de obositoare. Pentru mine, unele detalii cum ar fi cîte o culoare specifică pentru discursul anumitor personaje sau cîte un tip special de literă pentru unele monologuri reprezintă aspecte atrăgătoare, rar întîlnite în domeniul benzilor desenate. Pentru publicul cititor american, însă, excesele grafice din Steampunk au fost greu de tolerat. Vînzările fasciculelor au fost scăzute, iar autorii au abandonat proiectul la jumătate.


Din fericire, Manimatron nu a fost singurul volum din seria Steampunk. I-a urmat Drama Obscura. Dar despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie


(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Michael Moorcock, 'The Fortress of the Pearl' (1989)

Al doilea roman din cronologia internă a seriei despre Elric a fost publicat prima oară în 1989 şi am avut ocazia să-l citesc într-un volum omnibus de la Gollancz. Spre deosebire de volumele din anii ’60, precum Stormbringer, şi ’70, precum Elric of Melniboné, The Fortress of the Pearl este un roman mult mai lung, dar şi cu o intrigă ceva mai închegată.

Iată, pe scurt, despre ce este vorba:

Un oligarh din oraşul Quarzhasaat, Lord Gho Fhaazi, îl sileşte pe Elric să plece în căutarea Perlei din Inima Lumii, sub ameninţarea că îl va ucide pe un băiat care îi salvase viaţa albinosului. Elric călătoreşte în căutarea perlei, trece prin ambuscadele şi măcelurile de rigoare, apoi intră într-o transă împreună cu hoaţa de vise Oone. Alături de ea, parcurge şapte tărîmuri în care visele pot deveni realitate, apoi găseşte perla. În Quarzhasaat, după ce micul său prieten este eliberat, Elric îi măcelăreşte pe toţi locuitorii oraşului. Oone, care a văzut cum perla dintr-un tărîm al viselor a devenit realitate, se aşteaptă ca şi din iubirea ei cu Elric, consumată în vis, să se nască gemeni pe care albinosul să nu-i întîlnească niciodată.

La un prim nivel de lectură, “Fortăreaţa perlei” este un fantasy construit pe o structură arhetipală. Protagonistul pleacă în căutarea unui obiect magic, întîlneşte ajutoare şi inamici, călătoreşte pe alte tărîmuri, dobîndeşte obiectul căutat, apoi revine de unde plecase – ba chiar are parte de un festival în care izbînda lui e sărbătorită. Traseul lui Elric pare să fi fost preluat aproape punct cu punct din Eroul cu o mie de feţe de Joseph Campbell sau din Morfologia basmului de Vladimir Propp.

La un al doilea nivel, ca şi celelalte volume din seria despre Elric, romanul subverteşte în mod deliberat locurile comune ale genului fantasy. Astfel, Elric nu porneşte în căutarea perlei ca să capete avuţie sau ca să se cunune cu vreo prinţesă – dimpotrivă, deşi protagonistul o salvează din tărîmurile de vis pe fiica unui şef de trib nomad, Varadia, şi cu toate că hoaţa de vise Oone este îndrăgostită de el, Elric prefer să se despartă de ele şi să-şi urmeze planul de răzbunare. Mai mult, după ce şi-a dus teribila răzbunare la bun sfîrşit, albinosul azvîrle perla într-un şanţ.

Nu în ultimul rînd, “Fortăreaţa perlei” aminteşte pe alocuri de Călătoria pelerinului de John Bunyan. Astfel, tărîmurile de vis prin care călătoresc Elric şi Oone poartă nume sugestive precum Ţinutul Viselor Obişnuite, Ţinutul Noilor Ambiţii sau Tărîmul Nebuniei, iar un personaj supranatural, Războoinicul Perlei, în ciuda faptului că este înfruntat şi ucis în cîteva rînduri, reapare fie ca oponent, fie ca aliat de fiecare dată cînd eroii trec pe un alt tărîm. Numeroase alte personaje care îi ies protagonistului în cale par de asemenea să aibă roluri alegorice. Dar, pentru că Elric este prin definiţie amoral, călătoria sa iniţiatică nu îl transformă într-un sfînt ori într-un înţelept.

Cititorilor nu le rămîne decît să afle unde l-a mai purtat pe împăratul exilat din Melniboné imaginaţia lui Michael Moorcock. Însă asta e altă poveste…

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Ursula K. Le Guin, 'The Other Wind' (2001)

Într-o recenzie dedicată altei cărţi din seria Earthsea, am mărturisit cu cîtă intensitate (şi nesăbuinţă) am rezistat invitaţiei unui prieten să vizitez acest tărîm high-fantasy. De cîţiva ani încoace, spre surprinderea mea, am simţit o pornire crescîndă să mă întorc şi să-l revizitez. Din fericire, la fel a simţit şi creatoarea tărîmului Earthsea, Ursula K. Le Guin, şi în vara anului 2007 (mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nauilus, http://nautilus.ro ) am avut plăcerea să citesc cea mai recentă adăugire la seria Earthsea, The Other Wind.

Noul roman Earthsea se petrece la cîţiva ani după evenimentele din Tehanu. Domnia regelui Lebannen este ameninţată de trei tipuri de criză deodată. Una politică – regele karg o trimite pe fiica lui, prinţesa Seserakh, ca să se căsătorească cu Lebannen, iar refuzul acestuia ar putea duce cu uşurinţă la un război. Una fizică – la apusul Arhipelagului tineri dragoni au început să ardă cîmpurile, recoltele şi pădurile şi să gonească oamenii. Şi una metafizică – în visele unui Reparator numit Anin, soţia lui răposată şi o mulţime de alte umbre îl roagă să îi ajute să doboare zidul de piatră dintre ţinutul uscat al celor morţi şi ţinutul fertil al celor vii – tocmai zidul a cărui reparare îl costase pe Arhimagul Ged puterea magică în The Farthest Shore.

Locul acţiunii se mută rapid din Gont în Havnor, apoi în Roke, iar punctul de vedere omniscient selective multiplu trece rînd pe rînd de la Anin la bătrînul Ged, la soţia acestuia, Tenar, şi la regele Lebannen. Există numeroase legături cu nuvelele şi romanele precedente ale seriei (inclusiv nişte scene spectaculoase şi memorabile cu Orm Irian, fata-dragon) şi noi dezvoltări în ceea ce priveşte caracterizarea şi fundalul.

Există de asemenea în acest roman o tuşă vizibilă de ideologie feministă care influenţează comportamentul personajelor. Personajele masculine sînt prezentate de cele mai multe ori izolat – uneori din punct de vedere emoţional, alteori din punct de vedere fizic – şi în concurenţă unele cu altele. Ged, de pildă, duce o existenţă liniştită de unul singur pe Insula Gont, la vechea fermă a lui Ogion, în vreme ce soţia lui, Tenar, şi fiica lui adoptivă, Tehanu, sînt într-o vizită prelungită la curtea regelui Lebannen. Azver, Maestrul Modelator de pe Insula Roke, se ţine deoparte în Crîngul Imanent (şi, paradoxal, aproape fiecare însoţitor al regelui Lebannen i se alătură mai degrabă decît să accepte invitaţia ţeapănă, oficială, la Şcoala de Magie). Regele Lebannen se simte izolat din punct de vedere emoţional chiar şi faţă de Tenar. Iar cînd Anin îi abordează pe doi vrăjitori ca să le ceară ajutorul, unul dintre ei, Seppel din Peln, îi opreşte visele groaznice numai în schimbul harului său magic pentru repararea lucrurilor.

Personajele feminine, pe de altă parte, sînt prezentate ca fiind cooperante şi acordîndu-şi sprijin reciproc. Tenar, spre exemplu, le oferă sprijin emoţional la un moment sau altul lui Anin, lui Lebannen, prinţesei Seserakh şi tinerei Tehanu. Prinţesa Seserakh îi oferă fără să vrea sprijin moral lui Tenar cînd îi dă prilejul să vorbească pe limba ei maternă, karga (lucru pe care Tenar nu îl mai făcuse decenii de-a rîndul). Iar Tehanu şi Orm Irian cooperează ca să reia comunicarea dintre oameni şi dragoni.

Această viziune (uşor optimistă) asupra relaţiilor dintre femei culminează în partea a patra, “Delfinul”, pe parcursul unei furtuni pe mare, cînd, ca să alunge răul de mare al prinţesei Seserakh, Tenar o invită împreună cu Tehanu şi Orm Irian să i se alăture la un joc de cărţi şi (spre deosebire de personajele masculine izolate şi îngrijorate) se distrează bine împreună.

Dacă ar fi să comparăm The Other Wind cu romanele din trilogia Earthsea iniţială, am putea descoperi că este ceva mai lung decît oricare dintre acestea. Pe de altă parte, este şi mai profund şi mai bogat în privinţa explorării relaţiilor dintre personaje şi în dezvoltarea caracterizării. Autoarea a avut deosebită grijă să exploreze nu numai gîndurile personajelor pe timpul zilei, ci şi reveriile lor şi visele de pe timpul nopţii. Din acest punct de vedere, paginile de la începutul secţiunii finale, “Reuniune”, conţin un mozaic meşteşugit de vise simbolice.

Şi, vorbind despre lungimea cărţii, cînd îl comparăm cu volumele masive ale literaturii fantasy de rînd, scrise cu proză diluată, The Other Wind pare să fie compact, economic şi foarte agreabil în eleganţa sa. Căci, pe tărîmul literaturii high fantasy, Ursula K. Le Guin are foarte puţini rivali.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Ursula K. Le Guin, 'Tales from Earthsea' (2001)

În noiembrie 1998 (după ce opusesem o rezistenţă încrâncenată ca urmare a faptului că sunt admirator al lui Tolkien) am cedat ispitei, am cumpărat şi am citit volumul The Earthsea Quartet (Penguin Books, London, 1993) de Ursula K. Le Guin. Nu mi-a trebuit mult ca să-mi dau seama cât de nesăbuit fusesem să nu îl citesc mai devreme.

Cu toate acestea, când am ajuns la Tehanu (1991), ultimul roman din volumul omnibus, am avut impresia distinctă că ceva era în neregulă. Diverse fragmente ale trilogiei (căci trilogie fusese) erau aşezate laolaltă într-o tentativă de a crea un roman cu intrigă puţină şi suspans şi mai puţin. M-am simţit cam dezamăgit.

Apoi, în septembrie 2005, am cumpărat în ediție de buzunar şi am citit un exemplar din Tales from Earthsea (Ace Books, New York, 2003). Era tot ceea ce Tehanu nu izbutise să fie.

Tales from Earthsea nu încearcă să fie o continuare directă a romanelor deja existente. Trece, într-o manieră postmodernă, de la grande histoire la petite histoire, şi de la o linie narativă unitară la fragmente distincte. Paradoxal, este mai relevant pentru seria Earthsea decît volumul precedent şi este mai coerent decît acesta.

Cartea începe cu introducerea scriitoarei, care tratează despre modurile în care vremea a schimbat-o pe Ursula K. Le Guin, a schimbat tărâmul Earthsea şi a schimbat chiar şi publicul cititor. Introducerea furnizează câteva informaţii privitoare la conţinutul colecţiei de nuvele şi o dojană în legătură cu transformarea genului fantastic în literatură de consum, un fenomen care secătuieşte însemnătatea şi puterea acestui gen literar.

Prima poveste, o nuvelă de o sută de pagini, se intitulează “The Finder”. Este povestea unui băiat, Vidră, care e târât în robie, ameninţat de un vrăjitor obsedat de argintul viu, ajutat să evadeze, apoi adăpostit pe insula Roke. Acolo, cu ajutorul unei asociaţii secrete, Femeile Mâinii, întemeiază o şcoală de magie şi apoi călătoreşte în lungul şi în latul tărâmului Earthsea ca să descopere copii talentaţi. Îşi petrece anii de maturitate ca Maestru Descoperitor, iar bătrâneţea ca Portar.

“Descoperitorul” se bazează pe un conflict de idei. Ar trebui ca puterea magică să fie folosită pentru concurenţă şi profit personal, aşa cum o folosesc vrăjitorii din Vremurile Întunecate? Ar trebui să fie folosită pentru tăinuire şi pentru adăpostirea câtorva oameni, precum fac Femeile Mâinii? Ar trebui folosită pentru răspîndirea cunoaşterii, a încrederii şi a păcii cu toţi ceilalţi, aşa cum propune protagonistul? Printre rânduri, Ursula K. Le Guin, o povestitoare măiastră, ne oferă răspunsuri la aceste întrebări. Nici unul dintre ele nu este uşor sau sigur, însă Vidră este pregătit să îşi rişte chiar şi viaţa ca să-şi apere punctul de vedere.

“Darkrose and Diamond” merge împotriva făgaşului obişnuit al povestirilor fantastice. Diamant este fiul unui negustor, înzestrat cu talent muzical şi cu însuşiri magice. Roza este fiica unei vrăjitoare. Cei doi cresc împreună, însă tatăl lui Diamant, Aurit, hotărăşte că fiul său ar trebui să se ţină departe de Roza şi de muzică şi ar trebui în schimb să studieze magia.

Povestirile fantastice de rînd ne-ar arăta apoi cum Diamant şi-a dus la bun sfârşit pregătirea şi cum a continuat prin a împlini fapte măreţe. Ursula K. Le Guin însă subliniază faptul că numai cîțiva dintre cei înzestraţi din punct de vedere magic ajung magi.

Diamant îşi dă seama că nu-şi poate dedica viaţa studiului magiei. Îl părăseşte pe maestrul său şi şi se întoarce la Roza, însă ea îl respinge. La jumătatea povestirii, protagonistul se pomeneşte lipsit de toate lucrurile care îl bucurau în viaţă: Roza, muzica şi magia.

Hotărît să se poarte ca un bărbat, Diamant alege apoi să-şi ajute tatăl să administreze afacerea de familie şi timp de câţiva ani duce o viaţă prosperă (dar lipsită de bucurie). Din fericire, la petrecerea lui de majorat, Roza şi trupa ei ambulantă apar, iar Diamant are o a doua şansă să îşi exprime sentimentele. Roza refuză să devină nevastă de neguţător, dar Diamant este fericit să i se alăture ca muzicant ambulant.

Povestea marchează o distincţie între modurile în care se schimbă vieţile oamenilor. Una este să îţi alegi calea (fie ca mag, ca neguţător ori ca muzicant). Să fii silit să apuci într-o direcţie profesională (indiferent cît de măreaţă sau de respectată) este cu totul altceva.

“The Bones of the Earth” ne oferă o altă piesă din mozaicul de fundal al „Tetralogiei Earthsea”. Ne spune povestea unui vrăjitor, Dulse, ale cărui puteri şi cunoştinţe provin din pământ. La bătrâneţe, acesta îşi aminteşte unele episoade semnificative din vremea cînd era ucenic şi din lunga sa relaţie cu Tăcere, cel mai înzestrat ucenic al său.

Dulse simte că un cutremur este pe cale să distrugă un oraş şi un port de pe Insula Gont. Se transformă şi se duce la rădăcinile pământului ca să micşoreze dezastrul cu preţul propriei sale vieţi, în vreme ce Tăcere face tot ce îi stă în putinţă ca să împiedice falezele de la intrarea în port să se năruiască. Mai târziu, Tăcere, al cărui nume adevărat este Ogion, se statorniceşte în casa maestrului său. Aceste e locul în care, mulţi ani mai târziu, Ged îşi va începe ucenicia.

“On the High Marsh” începe ca o poveste despre un vagabond care găseşte adăpost în casa văduvei Dar, pe Insula Semel, şi care începe să-şi câştige traiul vindecând vite. Cu toate acestea, după un duel magic cu un solomonar din partea locului, vagabondul îşi atrage atenţie nedorită. Un străin negricios, care îşi spune Şoim, vine să pună întrebări şi îi spune văduvei Dar povestea unui invocator cu har care nu a fost ales Maestru pe Insula Roke, s-a supărat şi s-a întors către meşteşugurile întunecate.

Treptat, văduva îşi dă seama că nou-sositul nu este altul decît Arhimagul Ged, venit să-şi caute vrăşmaşul, Irioth. Pe de altă parte, invocatorul a găsit un cămin şi tihnă, şi ar prefera să rămînă cu Dar decât să îl urmeze pe Ged înapoi la Roke. Iar Ged îi îngăduie să rămână.

“On the High Marsh” este genul de poveste de care cititorii aveau nevoie ca să îşi dea seama ce a făcut Ged ca Arhimag în intervalul lung de decenii dintre romanele The Tombs of Atuan, în care este încă tânăr, şi The Farthest Shore, în care, bătrân fiind, ajunge la finalul culminant al carierei sale.

“Dragonfly” ne spune povestea unei fete, Irian, care este nefericită din cauza numelui ei adevărat şi a situaţiei ei în lume. Un vrăjitor ratat, Fildeş, o duce la Şcoala Roke ca farsă, însă sosirea şi admiterea ei acolo (o încălcare a unei tradiţii multi-seculare de a iniţia numai băieţi în înaltele arte ale magiei) duce un conflict latent la un punct de criză.

Anume, după întoarcerea lui Ged de la zidul morţii (aşa cum s-a relatat în The Farthest Shore) şi încoronarea Regelui Lebannen, Maestrul Invocator Therion are impresia că rânduiala “firească” a lucrurilor a fost încălcată şi că trebuie re-instaurată. Pierderea puterilor magice ale lui Ged sugerează că ar trebui ales un nou Arhimag. Încoronarea Regelui Lebannen ar trebui repetată, cu Arhimagul îndeplinind ritualul de această dată. Therion (el însuşi reîntors din morţi) a convins destui Maeştri şi studenţi că el ar trebui să fie următorul Arhimag.

Modelatorul, pe de altă parte, a profeţit că noul Arhimag va fi “o femeie din Gont”. El îi oferă adăpost şi sfaturi lui Irian, iar ea îl provoacă pe Therion s-o întâlnească pe Colina Roke, un loc în care lucrurile nu pot fi decît ceea ce sunt. Magia lui Therion se dovedeşte nefolositoare în acel loc puternic, iar magul se preface într-o grămadă de zdrenţe şi oseminte lipsite de viaţă. Irian, în schimb, se preface într-un dragon şi zboară să i se alăture neamului ei în insulele apusene. Iar Portarul hotărăşte să primească şi fete, nu numai băieţi, la Şcoala Roke.

Ca şi alte povestiri din acest volum, “Dragonfly” se concentrează asupra pornirii către dezvoltare, auto-descoperire şi conştientizare, şi insistă asupra schimbării, toleranţei şi comuniunii, în pofida tradiţiei, segregării şi elitismului.

Cartea se încheie cu un eseu descriptiv, “A Description of Earthsea”, care clarifică şi sistematizează informaţii de fundal privitoare la popoare, limbaje, istorie şi artele magice. Printre altele, afirmă că Ged a fost ultimul Arhimag de pe tărâmul Earthsea, ceea ce contrazice profeţia Modelatorului din nuvela “Dragonfly”. Care dintre cele două afirmaţii este adevărată am căutat să aflu când am citit următoarea carte despre Earthsea, The Other Wind (2003).

Dar asta e altă poveste.