Sir Terry Pratchett, "The Truth" (2000)

Imagine preluată de pe situl TerryPratchett.com

În luna mai 2022, prin amabilitatea doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar a unui roman de Sir Terry Pratchett intitulat The Truth (editura Corgi Books, grupul editorial Transworld Publishers, Londra, 2001). L-am citit prima dată prin 2003. A doua oară, l-am audiat în trei zile în prima decadă a lunii aprilie 2022, într-o mică vacanță.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

 

The Truth este al douăzeci și cincilea roman din seria Lumea-disc - și artistul grafic Josh Kirby a pus o banderolă aniversară în ilustrația copertei. Tematic, se înscrie într-o subserie dedicată mijloacelor de comunicare în masă, alături de Moving Pictures și de Soul Music.

De această dată, piticii descoperă o metodă prin care să transforme plumbul în aur - căci inventează tiparul cu litere mobile. Iar tânărul William de Worde, fiul cadet al unei familii aristocratice, se pomenește în rolul de redactor-șef, editor, reporter și om bun la toate în redacția primului cotidian al Lumii-disc.

Că printre colaboratorii săi se află tânăra progresistă Sacharissa Cripslock, vampirul-fotograf Otto Chriek și o mulțime de pitici-tipografi n-ar fi o problemă. Că Paza Orașului (în general) și comandantul Sam Vimes (în special) îl cam antipatizează e aproape suportabil. Că patricianul Havelock Vetinari îi acordă o atenție specială e destul de îngrijorător.

Dar când doi criminali străini, d-l Pin și d-l Tulip, sunt angajați de către o cabală conservatoare ca să îl răpească pe patrician și să îl înlocuiască cu o sosie ineptă, iar investigația independentă a protagonistului duce către de Worde senior, lucrurile iau o întorsătură cu adevărat neplăcută.

 

Spre deosebire de Carpe Jugulum și de The Fifth Elephant, The Truth are un echilibru mai bun între latura umoristică și cea moralizatoare. Astfel, discuțiile despre presă și rolul acesteia pe care protagonistul le poartă cu Sacharissa, cu Vimes și cu Vetinari sunt contrabalansate de momentele comice cu personaje secundare (inclusiv cu câinele vorbitor Gaspode), iar critica subtextuală adresată claselor superioare privilegiate este îndulcită de o pleiadă de trimiteri intertextuale savuroase la Pulp Fiction.

(Ar merita menționat și că unii cititori mai atenți și mai informați decât mine au remarcat că numele protagonistului, William de Worde, combină prenumele lui William Caxton și numele de familie al lui Wynkyn de Worde, două persoane care, spre finalul secolului al XV-lea, au introdus tiparul în Anglia.)

Pe ansamblu, aș reciti oricând The Truth și vi-l recomand și dumneavoastră. (Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Ca urmare a celor de mai sus, probabil nu vă veți mira că, la relativ puțină vreme după ce am recitit acest roman, am decis să mai parcurg o dată un alt volum din seria Lumea-disc, intitulat The Science of Discworld. Însă, despre acela, cred că am discutat deja în detaliu cu altă ocazie aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Julian Barnes, "Love, Etc." (2000)

Într-o postare anterioară, vă relatam că în 2006 am achiziționat un roman de Julian Barnes, publicat în română sub titlul Trois. Cu aceeași ocazie, am cumpărat și continuarea (Love, Etc.), apărută la Editura Nemira din București sub titlul Iubire, etc. (2006). Am parcurs acest roman în ianuarie 2017, în aceeași zi cu Talking It Over.

Și iată ce am aflat:

Love, Etc. prezintă același triunghi amoros format din Stuart Hughes, Gillian Wyatt și Oliver Russell, însă un deceniu mai târziu. De această dată, Oliver Russell a mai pierdut din strălucirea tinereții, în vreme ce Stuart a călătorit în Statele Unite ale Americii și a devenit un afacerist de succes. Doar că, la începutul romanului, Stuart revine în Marea Britanie cu gând să își ia revanșa.

Dacă Talking It Over prezintă în manieră postmodernă chestiunea imorală a adulterului, Love, Etc. abordează cu aceleași metode problema penală a violului. Căci Stuart este atât de hotărât să își ia înapoi fosta soție încât nu se dă în lături de la nimic.

Punctul de vedere al narațiunii din Love, Etc. este tot subiectiv și tot multiplu, cu evenimentele din intrigă relatate de către cele trei personaje principale și de către mai multe personaje-martor. Regăsim nuanțarea stilistică a discursurilor din primul roman, cu o doză suplimentară de amărăciune și pe alocuri de cinism sau de deziluzie - căci personajele au acumulat experiență odată cu înaintarea în vârstă.

Am parcurs Love, Etc. cu și mai puțină plăcere decât Talking It Over. Traducerea Corneliei Bucur este rezonabil de bună, însă subiectul cărții mi s-a părut nepalatabil. Neavând nici vreo dorință să recitesc romanul acesta, nici vreo obligație profesională să îl prezint la cursuri și la seminare, am decis să nu păstrez Love, Etc. în colecția personală.

Desigur, după aceea am parcurs alte câteva romane de Julian Barnes. Însă despre acelea rămâne să discutăm cu alte prilejuri.

Bruce Sterling, "Zeitgeist" (2000)

Poate vă mai amintiţi de un personaj creat de Bruce Sterling, un anume Leggy Starlitz, care făcea afaceri dubioase şi nu putea fi fotografiat sau filmat. După cîteva apariţii în nuvelele lui "Chairman" Bruce, publicate în volumele Global Head şi A Good, Old-Fashioned Future, Leggy a ajuns să fie protagonistul unui roman în toată regula - Zeitgeist (Colecţia Bantam Spectra, Editura Bantam Books, New York, 2001).

Am parcurs şi eu acest roman în ediţie cartonată, în martie 2001, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan şi a domnului Cristian Lăzărescu. Ulterior, în decembrie 2001, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi colegelor sale de la firma FIDES, am achiziţionat un exemplar dintr-o ediţie de buzunar.

Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Cum nu cunosc limba germană, am fost nevoit să mă uit într-un dicţionar ca să aflu că "Zeitgeist" înseamnă "spiritul timpului". În roman, Leggy Starlitz joacă tocmai acest rol. În condiţiile dezmembrării Uniunii Sovietice şi deschiderii de noi pieţe în Europa de Est, în 1999 Leggy concepe o schemă lucrativă: un grup de fete din diverse ţări dezvoltate, G-7, care, printr-o campanie promoţională agresivă, să anunţe o serie de concerte, să genereze o avere din vînzarea de produse asociate (de la afişe la acadele şi de la vestimentaţie la accesorii), după care, la venirea anului 2000, să se destrame fără a duce la bun sfîrşit turneul. Pentru că, după cum bănuiţi, fetele au talent muzical puţin spre deloc, iar interesul lui Leggy nu e administrarea carierei lor artistice pe termen lung, ci profitul pe termen scurt.

(Suspectez aici o anume asemănare cu Spice Girls...)

La începutul romanului, Leggy încearcă să organizeze cîteva concerte în Ciprul turcesc şi în Turcia. Desigur, pe lîngă asta face trafic cu lămpi electronice şi cu droguri, ajutat de mai vechea sa cunoştinţă Pulat Romanevici Khoklov. Numai că o fostă iubită a protagonistului i-o lasă în grijă pe fiica lor, Zeta, în vîrstă de 11 ani, iar viaţa lui Leggy se complică. Între timp, tensiunile din grupul pop se amplifică. Dat fiind că americana e concediată pentru atitudinea necorespunzătoare, Leggy e nevoit s-o înlocuiască la repezeală.

După ce grupul pop pleacă în Turcia cu un nou administrator, Leggy îşi duce fiica în SUA pe căi lăturalnice şi, la o petrecere improvizată cu persoane fără adăpost, îl reîntîlneşte pe bunicul Joe, victimă accidentală a primei explozii atomice de la Los Alamos - un fel de fantomă probabilistică ce vorbeşte în palindromuri, îşi schimbă mereu înfăţişarea şi apare şi dispare pe tot parcursul secolului al douăzecilea.

Numai că secolul al douăzecilea se apropie de sfîrşit...

După o arestare pentru vagabondaj şi neplăceri cu autorităţile locale, Leggy şi Zeta încearcă o vreme să trăiască normal, apoi sînt implicaţi din nou în afacerile grupului G-7. Cei doi călătoresc în Hawaii, unde Leggy trebuie să îndeplinească un truc de iluzionism pentru o vedetă pop niponă, ca urmare a pierderii unui pariu. Şi dacă levitaţia pe care Leggy pare s-o cauzeze cu fum şi oglinzi ar fi ceva ce Zeta poate face cu adevărat?

După o nouă vizită în Turcia şi Cipru, după luare de mită şi spălare de bani şi o întîlnire stranie cu un agent al globalizării, la venirea anului 2000 Leggy suferă un atac de cord şi e nevoit să ia o pauză. Pentru noul mileniu, se gîndeşte deja la o schemă inversă - şapte fete talentate din ţări în curs de dezvoltare, cu concerte neprofitabile, a căror carieră muzicală să se bazeze pe donaţii din partea bogătaşilor dornici să le sprijine ca să-şi atenueze sentimentul de vinovăţie.

Cumva, Zeitgeist reprezintă o încununare a interesului pe care Bruce Sterling l-a avut pentru postmodernism - ruda "mainstream" a literaturii cyberpunk. Astfel, o temă majoră a romanului o constituie teoria lui Lyotard din lucrarea Condiţia postmodernă conform căreia metanaraţiunile se încheie, iar oamenii din societatea contemporană nu au altele cu care să le înlocuiască. (Teoria aceasta însăşi s-a dovedit a fi o metanaraţiune de succes în cercurile academice, dar asta e altă discuţie.) Astfel, ca un semn al spiritului timpurilor, în Zeitgeist ideologia comunistă a fost abandonată, Blocul Estic s-a destrămat, iar mitul carierei de succes în industria muzicală s-a transformat într-un pretext pentru exploatarea cinică a pieţei globale. Nici metanaraţiunea globalizării nu se simte prea bine, căci forţele noii ordini mondiale sînt într-un război perpetuu cu focarele noii dezordini mondiale.

(După cum vă amintiţi, Sterling a tratat acest subiect şi în lucrarea sa de nonficţiune Tomorrow Now.)

Ca viziune, Zeitgeist se încadrează într-un curent pe care Bruce Sterling l-a denumit şi definit - "slipstream". Incidentele din intrigă sînt ca nişte piese provenind din puzzle-uri diferite - roman realist, roman fantastic, roman de spionaj - care au fost puse laolaltă, dar nu se potrivesc într-un ansamblu unitar. Cu alte cuvinte, ele alcătuiesc un mozaic, dar nu o paradigmă. Sugestia din subtext este că lumea însăşi este atît de complexă şi de contradictorie încît nu o putem reduce la o reprezentare (sau interpretare) inteligibilă.

Această viziune explică prezenţa unor elemente stranii precum Tim, agentul globalizării, pe care un personaj îl poate vedea, un altul îl poate auzi, iar un al treilea îl poate simţi, Mehmet Ozbey, interlopul turc atît de obsedat de James Bond încît transformă realitatea locală după tipicul filmelor cu agentul 007, sau bunicul Joe, care s-a răspîndit în fantome probabilistice schimbătoare prin tot secolul al douăzecilea. Din fericire, această stranietate e contrabalansată de alte elemente cu iz de farsă suprarealistă şi de o doză de umor. Din acest punct de vedere, Zeitgeist aminteşte de romanele lui Thomas Pynchon.

Pe ansamblu, experimentul slipstream al lui Bruce Sterling este unul reuşit şi agreabil. Cum în ultimul timp a început să se discute şi pe la noi despre slipstream, poate ar merita să parcurgeţi şi dumneavoastră Zeitgeist cînd veţi avea ocazia.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Liviu Radu, "Constanţa 1919" (2000)

În anul 2000, în cadrul Colecţiei Morfeu îngrijită de Dan-Silviu Boerescu şi ilustrată de Costi Gurgu, a apărut un volum de Liviu Radu intitulat Constanţa 1919 (Editura ProLogos, Bucureşti, 2000). L-am cumpărat, l-am citit, ba chiar am primit un autograf cu dedicaţie din partea autorului, iar apoi, ani de-a rîndul, am menţionat faptul că, dintre cărţile de Liviu Radu pe care le-am citit, aceasta este preferata mea.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce (dacă tot că am recitit-o recent):

Partea întîi a volumului se intitulează "Tratative la Konsstanza" şi se petrece pe un fir temporal paralel cu al nostru în care Principatele Române şi Dobrogea au fost cucerite de austrieci şi integrate în Imperiul Austro-Român. În primăvara lui 1919, însă, după ce Puterile Centrale au pierdut Primul Război Mondial, comandanţii trupelor de ocupaţie franceze, generalul Sarrail şi generalul Berthelot, vor decide soarta acestei porţiuni a unui imperiu pe cale să fie dezmembrat.

Aceşti doi generali negociază neoficial cu doi militari români de carieră, mareşalul Alexander von Aweressku şi maiorul Johann von Antonessku. Dacă preşedintele Franţei şi-ar dori regionalizarea teritoriilor româneşti, ofiţerii autohtoni argumentează în mod convingător necesitatea unei Românii Mari ca stat-tampon care să apere stabilitatea în zonă şi să ţină în şah pericolul bolşevic.

Partea a doua, "Konstanţia şi Hamlet", are loc pe un fir temporal în care Principatele Române au fost înglobate în Imperiul Ţarist. Din păcate, după încheierea Primului Război Mondial, regiunea e cuprinsă de anarhie, iar cel ce ar fi trebuit să restabilească ordinea, prinţul Dimitri Antiohovici Cantemirov, preferă să ospăteze şi să discute despre artă cu un caporal german, Dolfi, în vreme ce portul Konstanţia devine teatru de război între bolşevici, legionari şi trupe cercheze după plecarea armatei germane. Din fericire, are loc o intervenţie salutară a unui dirijabil condus de Aurel Vlaicov. Şi dacă agentul dublu Dolfi, dezamăgit după colaborarea sa cu bolşevicii, ar decide să intre în politică şi să promoveze un tip nou de socialism, cu accente naţionaliste?

Dacă primele două secţiuni ale volumului sînt incadrabile într-un subgen al curentului steampunk numit dieselpunk, cea de-a treia, "Fuga din Küstangé", deşi tot o ucronie, are influenţe certe dinspre realismul magic. Evenimentele din această secţiune au loc pe un fir temporal în care Imperiul Otoman s-a întins de la Viena pînă în India şi de la Marea Baltică pînă în Sudan. Principatele Române au fost transformate în paşalîc, iar locuitorii, cu toate că sînt musulmani şi turci cu numele (sau mai degrabă turki), vorbesc româneşte. Din păcate, după încheierea Primului Război Mondial, puterile occidentale plănuiesc dezmembrarea Imperiului Otoman, autorităţile locale au dat bir cu fugiţii, brigăzi naţionaliste bulgare şi româneşti măcelăresc turci în fiecare noapte, iar oamenii din Bărăgan se refugiază la Küstangé, cu speranţa că vor fi duşi cu vapoarele la rudele lor din Anatolia.

Prin tot acest haos, Nasredin Hogea călăreşte netulburat pe catîrul său vorbitor, Karagöz, în căutarea interpetării unui vis. Poate că visul i-ar fi fost mai lesne interpretat de un ghicitor din circul lui Berţi Ainştain, un anume Zighi Froid, dar circul e departe, iar Hogea trebuie să-şi interpreteze visul singur. Şi nici nu ştie cît de aproape îl duce uneori catîrul său pe lîngă hotarul dintre viaţă şi moarte...

Fireşte, prin tot volumul se perindă un caleidoscop de figuri istorice, Emineşti şi Hohenzollerni, Caragiali şi Codreni, Cantemiri şi Brătieni, deformaţi de istoriile alternative ca nişte portrete dintr-un manual şcolar cărora un elev pus pe şotii le-ar fi desenat coafuri şi accesorii deşucheate. Căci, în inima literaturii steampunk, dincolo de dirijabile şi ochelari de protecţie, se află o pasiune pentru istorie şi pentru cultură îmbinată cu o puzderie de răspunsuri hazlii la întrebarea "Ce-ar fi fost dacă...?"

De parcă toate astea nu ar fi fost de-ajuns ca să construiască un volum memorabil, în loc de postfaţă, un alt autor prolific şi îndrăgit al generaţiei '90, Sebastian A. Corn, a strecurat o povestire dieselpunk intitulată "Go Digital, Captain Tocks, Go Digital!" Că pe la 1912 o expediţie din Antarctica s-ar aventura spre nord, în zone unde temperatura depăşeşte 12 grade Celsius, iar poneii mor de căldură, poate aţi accepta. Dar aţi crede că atît nava cît şi membrii expediţiei află că s-au ivit din imaginaţia unui bucătar indian din Noua Zeelandă, Liv Radj?

Pe bună dreptate, volumul Constanţa 1919 a fost răsplătit cu premiul I la Premiile Vladimir Colin din 2001. Din păcate, în urma unor conflicte de culise, cea mai mare parte a tirajului acestei cărţi excepţionale pare să fi fost trimisă la topit, mai degrabă decît distribuită în librării, iar exemplarele existente sînt destul de rare. Din fericire, cum aceste ucronii meritau să ajungă la un public cititor mai larg, un alt editor a decis să le publice din nou într-o altă formă.

Dar despre asta o să discutăm cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Liviu Radu, "Spre Ierusalim!" (2000)

În anul 2000, am cumpărat şi citit primul volum de proză scurtă al domnului Liviu Radu, Spre Ierusalim! (Editura Allfa, Bucureşti, 2000) - ba chiar am primit o frumoasă dedicaţie cu autograf din partea autorului. De atunci încoace, fie am primit cadou alte volume de Liviu Radu, fie le-am achiziţionat, însă... cu lectura lor nu am fost chiar atît de harnic. Aşa se face că în 2013 am decis să le parcurg pe toate, drept pentru care am început recitind Spre Ierusalim!

Şi iată ce am aflat:

Prefaţa este semnată de Dan-Silviu Boerescu şi se intitulează "Arta perversă a manipulării timpurilor". Este elogioasă, pe alocuri preţioasă, însă din fericire este destul de concisă.

Prima povestire este cea care îi dă titlul întregului volum. Un grup de călugări-militari din vremea cruciadelor e transferat pe altă planetă, unde li se iveşte ceea ce ei cred a fi Ierusalimul. După ce descoperă, în urma unei viziuni, coroana de spini a lui Iisus, cuceresc cetatea, îi extermină pe oponenţi şi, ca urmare a rugăciunii de a fi primiţi în Ierusalimul ceresc, dispar. Cercetătorii care au făcut experimentul notează că atît apariţia cetăţii cît şi dispariţia cruciaţilor se repetă de fiecare dată, iar dispăruţii nu mai pot fi aduşi înapoi. Deocamdată, fenomenul este inexplicabil.

În povestirea "El Dorado", nişte conchistadori conduşi de căpitanul Corteverde traversează o junglă, apoi, în munţi, descoperă un trib de băştinaşi. În cimitirul acestora află schelete din aur, iar după ce golesc mormintele conchistadorii încep să-i mutileze şi să-i dezmembreze pe acei localnici care au scheletul din aur. Corteverde, care observă cum oamenii săi se transformă treptat, se teme ca nu cumva vreunul dintre ei să se taie pînă la os.

Baiazid, zis Fulgerul, relatează în "Yildirim" cum un sfetnic al său, înaintea bătăliei de la Kosovo Poljie, i-a povestit cum a aflat o metodă de a calcula cît i-a mai rămas de trăit. La rîndul său, ştiind sigur că mai avea la dispoziţie paisprezece ani de viaţă, Baiazid s-a avîntat în campanii şi bătălii, pînă cînd a fost capturat de mongolii lui Timur. Acum, cu trei zile înainte de a pieri, ştie că i s-au acordat cele opt luni de captivitate pentru a se căi de trufia sa.

"Scrisori din fortul de la capătul imperiului" este o povestire scrisă în stil epistolar. Un tînăr aristocrat, Silvio von Brumenbach, este surghiunit la fortul Pergaz, pe malul unui ocean, pentru vina de a fi avut o relaţie amoroasă cu prinţesa Silvya. Acolo, alături de alţi exilaţi cărora li s-au luat titlurile şi rangul, Silvio face instrucţie ziua, iar noaptea are vise premonitorii. Treptat, constată că unii dintre camarazii săi de arme pot vedea (şi ucide) monştri care lui i s-au ivit în vis, iar în final fosta lui iubită - devenită împărăteasă - îl numeşte comandant al fortului şi-l ridică la rangul de căpitan... cu misiunea de a lupta tot restul vieţii împotriva monştrilor nevăzuţi care se ivesc din ocean.

"Nici un paradox" este o povestire complexă despre călătorii în timp. Un avocat de la sfîrşitul secolului al XXI-lea face avere lichidînd rudele bogate ale clienţilor cu ajutorul unui ucigaş în serie adus din trecut - şi nu unul oarecare...

În "Răsărit de soare", un prospector din Colorado relatează cum, pe parcursul unei şederi în jungla din Papua, un vraci local interpreta în fiecare dimineaţă o incantaţie bizară pentru ca soarele să răsară. Protagonistul-narator înregistrează pe casete diversele incantaţii, poveşti şi descîntece. Cînd, după moartea vraciului, soarele nu mai răsare, personajul principal pune caseta cu incantaţia - şi face un obicei zilnic din asta, pentru ca soarele să răsară din nou.

Protagonistul povestirii "Purtător de lumină", George Harrison (programator la IBM), dezvoltă un interes pentru genetică. Urmînd teoria că ADN-ul stochează memoria străbunilor, Harrison experimentează cu virusuri pentru a accesa la nivel conştient aceste informaţii ancestrale. Astfel, descoperă că e descins din Lucifer - o tentativă a Divinităţii de a se întrupa din nou (de această dată nu din Tată, nici din Fiu, ci din Duhul Sfînt).

"Documente răzleţe despre trupe pierdute în deşert" este un alt metatext - o culegere de documente, dintre care unele par să relateze un conflict de proporţii între extratereştri eşuaţi pe planeta noastră în antichitate şi o armată de pămînteni, iar altele contestă verosimilitatea celor dintîi, ori aduc în discuţie dovezi contradictorii, lingvistice, fizice şi geografice pe marginea acestei ipoteze paleoastronautice.

"Iată, vin Colidătorii" se încadrează în subgenul postapocaliptic... numai că este o poveste de Crăciun. Într-un viitor sumbru, în care zăpada e cenuşie din cauza pulberilor radioactive din aer, o familie nevoiaşă se apără împotriva asaltului unei hoarde de Colindători decişi să-i masacreze.

"Epitaf pentru Laura" deschide un triptic de povestiri satirice despre viitorul României. În secolul al XXI-lea, în ţara noastră domneşte împăratul Iulian, iar diversitatea etnică a ajuns năucitoare datorită imigranţilor de tot felul. Protagonista, Laura Perju, este o gardă de corp postumană a unui mafiot, Leonard Chu, iar patronul ei şi asociaţii acestuia experimentează cu convertirea materiei în energie şi invers. Experimentul reuşeşte, Chu e convertit în biţi şi trimis pe Internet ca să stea depozitat într-o bancă de date, numai că la întoarcere (şi reasamblare) lucrurile scapă de sub control, iar Laura sfîrşeşte tragic.

"În metrou" se petrece la aproximativ două decenii după povestirea precedentă, iar domnia lui Iulian, încheiată prin lovitură de stat şi vărsări de sînge, a fost înlocuită cu o teocraţie creştin-ortodoxă în care corectitudinea politică a ajuns la extrem. Protagonistul şi-a pierdut părinţii în aceste evenimente tulburi, după care a ajuns să vagabondeze prin metrou. Întîlnirea cu un predicator religios de un soi aparte îl pune pe gînduri.

"Sărbătoarea zborului zece mii" încheie tripticul cu o felie din viaţa românilor după instituirea unui naţional-comunism de inspiraţie nord-coreeană. Alte două sau trei decenii mai tîrziu, în urma răsturnării violente a teocraţiei, ţara noastră a ajuns să fie condusă de un cuplu de dictatori care au transformat Bărăganul în cosmodrom şi lansează mai multe zboruri cosmice decît oricare altă naţiune de pe glob. Cei care au trăit vremurile dictaturii lui Ceauşescu probabil vor recunoaşte paralelele satirice dintre această povestire şi realităţile mizere ale anilor 1980.

Pe ansamblu, acest prim volum de povestiri al domnului Liviu Radu merită (re)citit nu numai pentru diversitatea sa tematică, ci şi pentru bogăţia lui stilistică. Atît povestirile narate la persoana întîi (monologuri dramatice în care autorul pune, rînd pe rînd, o serie de măşti convingătoare) cît şi metatextele scrise în stil epistolar sau academic sînt îngrijite şi agreabile la lectură - aşa încît vă recomand să adăugaţi Spre Ierusalim! la biblioteca dumneavoastră personală.

După această experienţă, am decis să parcurg şi primul roman al domnului Liviu Radu, Trip-Tic. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Jim Butcher - „Storm Front” (2000)

În ianuarie 2012, prin amabilitatea domnului editor Cristian Popescu, am avut ocazia să parcurg un roman de Jim Butcher, Storm Front (Editura Penguin, New York, 2000), primul dintr-o serie intitulată „Dosarele Dresden”. L-am parcurs pe îndelete şi am fost plăcut suprins să descopăr un hibrid de roman poliţist noir şi de roman fantastic.

Protagonistul-narator, Harry Dresden, este un vrăjitor care are contract cu departamentul de poliţie din oraşul său în vederea abordării laturii paranormale a investigării crimelor. Pe de altă parte, lucrează şi ca detectiv particular... paranormal. În plus, insistă încă din primele pagini ale cărţii asupra faptului că, deşi nu e nici pe departe singurul vrăjitor din lume, e singurul care apare în Pagini Aurii.

În primele capitole ale romanului, Harry Dresden primeşte două cazuri de rezolvat. Pe de o parte, poliţista Karrin Murphy îi cere să ajute la anchetarea unui dublu asasinat în care victimelor li s-a smuls inima din piept – cel mai probabil prin magie. Pe de altă parte, o soţie disperată şi... reticentă să se prezinte cu numele întreg, Monica, ar dori ca Dresden să îl găsească pe soţul ei care de cîteva zile a dispărut de la domiciliu.

După cum probabil vă aşteptaţi, Dresden trece prin cîteva incidente spectaculoase pe parcursul anchetelor. Printre cei cu care se confruntă se găsesc un şef mafiot, Johnny Marcone, o codoaşă-vampir, Bianca, şi un vrăjitor trimis de Consiliul Alb, Morgan. Şi, cum latura noir este accentuată, nu puteau lipsi femeile fatale, precum şoferiţa Linda Randall sau ziarista Susan Rodriguez.

Dar, ca în nici un roman poliţist cuminte, romanul Storm Front abundă şi în dueluri magice, descîntece, demoni, spiriduşi, ritualuri alchimice şi duhuri captive. Şi, poate sub influenţa lui Terry Pratchett, unele situaţii fantastice sînt cît se poate de amuzante.

Pe ansamblu, Storm Front reprezintă o bună formă de divertisment, întrucît e scris alert, cu nerv şi cu haz, iar iniţiativa Editurii Voyager de a-l publica merită salutată. Vestea bună pentru cititorii români este că Storm Front este doar primul roman dintr-o serie destul de lungă.

(P.S. Această recenzie a fost iniţial publicată în numărul din februarie al Gazetei SF. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Dani Cavallaro, "Cyberpunk and Cyberculture" (2000)

În 2001, în urma unei sugestii primite din partea distinsului meu coleg, domnul profesor universitar doctor George Volceanov, am achiziţionat prin intermediul firmei FIDES un exemplar din lucrarea de nonficţiune a autoarei Dani Cavallaro, Cyberpunk and Cyberculture - Science Fiction and the Work of William Gibson (The Athlone Press, Londra & New Brunswick, 2000). Din cîte am aflat ulterior, autoarea este şefa colectivului de engleză de la Universitatea Westminster, iar de parcurs am parcurs Cyberpunk and Cyberculture nu o dată, ci de două ori. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Prefaţa defineşte genul cyberpunk, îl plasează în contextul tehnologic al finalului secolului al douăzecilea, arată importanţa lucrărilor lui William Gibson în cadrul acestui gen şi discută despre cadrul mai larg al ciberculturii.

Urmează un scurt ghid al lucrării care arată cu ce se ocupă fiecare secţiune - un rezumat, dacă doriţi, pentru vizitatorii grăbiţi dintr-o librărie, dornici să decidă rapid dacă vor cumpăra sau nu această carte, sau pentru diverse cadre universitare desemnate să scrie recenzii de cărţi de specialitate pentru publicaţii academice.

Introducerea prezintă o scurtă istorie a literaturii ştiinţifico-fantastice, precum şi cadrul mai larg al literaturii cyberpunk - distopii, literatură poliţistă, contracultură punk.

Primul capitol, "Literatura cyberpunk şi tehnologiile virtuale", examinează conexiunea dintre acest tip de literatură şi tehnologia informaţională, cu precădere realitatea virtuală şi ciberspaţiul. Influenţa acestor tehnologii asupra relaţiei noastre cu timpul, cu spaţiul, cu comunitatea şi chiar cu propriul nostru corp este discutată din perspectiva mai multor teoreticieni contemporani.

Al doilea capitol, "Literatura cyberpunk, tehnologia şi mitologia", tratează despre modurile în care aceste gen literar s-a raportat la unele religii şi mitologii prin intermediul tehnologiei, despre paralele dintre tehnologie şi mitologie, precum şi despre ciborgi în diferite domenii reale şi ficţionale.

Al treilea capitol, "Literatura cyberpunk şi corpul", aduce în discuţie moduri în care tehnologia a transformat corpul uman şi moduri în care genul literar în discuţie a abordat aceste transformări.

Al patrulea capitol, "Literatura cyberpunk, genul şi sexualitatea", prezintă metodele prin care acest gen literar ne îndeamnă să regîndim rolurile tradiţionale ale genurilor, precum şi relaţiile interumane, sau relaţia speciei noastre cu ecologia în ansamblul ei. Conform autoarei, literatura cyberpunk este ambiguă în ceea ce priveşte tratamentul stereotipurilor de gen, reciclînd şi în acelaşi timp subminînd stereotipul femeii fatale ori pe cel al tipei dure din literatura poliţistă americană.

Al cincilea capitol, "Literatura cyberpunk şi oraşul", discută mediul urban prezentat în acest gen literar şi posibile căi de înţelegere sau reprezentare ale mediilor urbane supuse unor schimbări permanente, în ritm accelerat.

Al şaselea capitol, "Literatura cyberpunk şi goticul", este dedicat unui subiect important pentru autoare, anume temele şi motivele literaturii gotice transfigurate în genul literar discutat aici. Dintre acestea, aş aminti arhitectura clădirilor ficţionale din literatura gotică, respectiv cyberpunk, vestimentaţia personajelor, precum şi interferenţa unor elemente temporale din trecut, prezent şi viitor în ambele genuri literare.

Epilogul, "Literatura cyberpunk şi memoria", prezintă relaţia ambiguă pe care atît personajele individuale cyberpunk cît şi comunităţile în ansamblul lor o au cu memoria - o reflexie a modului în care, o dată cu proliferarea mijloacelor de înregistrare, stocare şi redare a datelor, memoria noastră, în lumea reală, a devenit externalizată, fluidă, reproductibilă şi aptă a fi depersonalizată sau scoasă din context.

Volumul se încheie cu sugestii pentru lecturi suplimentare pe aceste teme şi cu o bogată bibliografie.

Ceea ce am remarcat la prima lectură a lucrării "Cyberpunk and Cyberculture" a fost pe de o parte vasta documentare care a stat la baza scrierii acestei cărţi şi pe de altă parte organizarea foarte clară a discursului. Autoarea este demnă de laudă şi pentru concizia cu care a tratat fiecare subiect (cartea are 258 de pagini), pentru caracterul neredundant al lucrării şi pentru minuţiozitatea cu care fiecare afirmaţie este susţinută cu citate şi cu exemple din diverse surse.

La cea de-a doua lectură, făcută cu scopul declarat de a rezuma cartea, am constatat că densitatea de idei a acestui volum este surprinzător de mare, iar rezumarea lor într-un număr rezonabil de pagini e practic imposibilă. Mai mult, ideile sînt atît de relevante, iar argumentaţia aşa bine susţinută, încît şi a doua lectură e la fel de captivantă, de alertă precum prima.

Ca urmare, pe parcursul redactării propriei mele lucrări despre aceste gen literar, Art Wasn't Quite Crime, Cyberpunk and Cyberculture a servit ca model sau, dacă preferaţi, ca etalon de calitate către care să aspir.  Dacă am reuşit poate să îmi documentez lucrarea la un nivel comparabil cu cel al cărţii doamnei Dani Cavallaro, şi poate am făcut o împărţire la fel de riguroasă pe capitole şi secţiuni, în mod sigur nu am reuşit să scriu o carte la fel de concisă. Iar Cyberpunk and Cyberculture, chiar şi la mai bine de un deceniu după publicare, rămîne o lucrare de referinţă în domeniu.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)   

Malcolm Gladwell - 'The Tipping Point' (2000)

Spre sfîrşitul lunii septembrie 2009, mergînd în vizită la importatorii mei preferaţi de la librăria Nautilus (http://nautilus.ro), am achiziţionat o carte despre care aflasem de pe coperta volumului Microtrends. Cartea se intitula The Tipping Point: How Little Things Can Make a Big Difference (Editura Back Bay, Little, Brown şi compania, New York, 2001) şi trata despre diverse fenomene sociale.

Am parcurs-o în trei zile şi iată ce am aflat:

The Tipping Point (adică "Punctul de cotitură") se bazează pe două idei fundamentale. Una este că fenomenele sociale se aseamănă cu epidemiile. Cealaltă este că ambele cresc sau scad nu liniar, ci urmînd o curbă exponenţială.

Introducerea prezintă aceste două idei alături de un exemplu de creştere exponenţială şi de unul de descreştere abruptă, apoi menţionează cîteva idei importante ale cărţii, noţiuni care urmează să fie discutate pe larg în capitolele următoare.

Capitolul întîi tratează cu exemple despre cele trei reguli ale epidemiei, reguli pe care autorul le numeşte Legea Celor Puţini, Factorul Aderenţă şi Puterea Contextului.

Capitolul al doilea discută Legea Celor Puţini: Conectorii, Experţii şi Vînzătorii. Malcolm Gladwell demonstrează, cu studii de caz, că răspîndirea unei ştiri din gură în gură (fie că ştirea se referă la un restaurant, la un film sau la un tip de încălţăminte) este mult mai eficientă dacă este efectuată de următoarele tipuri de persoane: conectori, care au numeroşi cunoscuţi în diverse grupuri socio-profesionale; experţi, care au cunoştinţe vaste şi care se bucură de încrederea multor persoane; vînzători, care sînt carismatici şi care pot convinge rapid pe aproape oricine să cumpere un produs sau un serviciu ori să se alăture unei cauze.

Capitolul al treilea prezintă Factorul Aderenţă şi ia ca studiu de caz succesul unor seriale TV precum Sesame Street în anii 60 şi 70, respectiv Blue's Clues în anii 90, în alfabetizarea preşcolarilor.

Capitolul al patrulea se ocupă de Puterea Contextului şi urmăreşte creştera şi descreşterea criminalităţii din New York între 1965 şi 1995. Am fost plăcut surprins să constat că metodele folosite pentru curăţarea metroului new-yorkez au fost aplicate după anul 2000 şi la curăţarea metroului bucureştean.

Capitolul al cincilea se concentrează tot asupra Puterii Contextului, însă tratează despre factorii de coeziune din grupurile umane. Aparent, limita maximă pînă la care un grup îşi păstrează unitatea este de 150 de persoane, după care grupul prezintă tendinţa de a se fragmenta.

Capitolul al şaselea conţine studii de caz despre zvonuri, pantofi de sport şi puterea traducerii. Conform autorului, pentru ca o modă să treacă de la micul grup de inovatori şi de la minoritatea adoptivilor timpurii la majoritatea publicului, grupuri-cheie de conectori, experţi şi vînzători trebuie să "traducă" sau să adapteze moda pentru gusturile şi nevoile maselor.

Capitolul al şaptelea prezintă studii de caz despre epidemia de sinucideri din Micronezia, moda fumatului printre adolescenţii americani şi necesitatea creării unor ţigarete care să nu ducă la dependenţă. În fiecare dintre cazuri, autorul demonstrează că anumite forme de comportament se încadrează într-un limbaj codificat, înţeles de membrii unei comunităţi culturale. Pentru ambele "epidemii", Gladwell propune soluţii bazate pe oprirea tendinţelor înaintea trecerii lor de punctul de cotitură.

Concluziile reamintesc principalele concepte ale cărţii şi îi îndeamnă pe cititori să privească lumea cu alţi ochi, să sprijine apariţia unor tendinţe pozitive şi să împiedice escaladarea tendinţelor negative prin aplicarea judicioasă a unor eforturi mici în anumite puncte inteligent alese.

The Tipping Point se remarcă în primul rînd prin claritate, concizie, coerenţă şi bună organizare. Mai degrabă decît să examineze starea întregii lumi, precum Alvin şi Heidi Toffler în Revolutionary Wealth, Malcolm Gladwell prezintă un model (cel epidemiologic) şi o analogie pe care o aplică de la ridicarea unui roman la statutul de best-seller la stăvilirea criminalităţii într-un mare oraş american. Fiecare dintre conceptele expuse este definit limpede şi ilustrat cu studii de caz, iar funcţionarea întregului model teoretic este demonstrată cu dovezi convingătoare în fiecare dintre aceste studii.

De asemenea, Gladwell a reuşit să creeze paralele între cazuri individuale relevante (precum cel de importanţă istorică a lui Paul Revere şi al organizării insurecţiei armate americane împotriva invadatorilor britanici) şi fenomene sociale ample, uşurînd înţelegerea de către cititori a unor tendinţe sociale sau culturale care altfel ar fi putut să pară destul de impersonale.

În urma acestei lecturi, nu pot decît să îi îndemn pe aceia dintre dumneavoastră care lucrează în mediul de afaceri, în comerţul cu amănuntul, în cultură, în administraţia publică, în apărarea legii sau în medicină să parcurgă The Tipping Point cu luare-aminte. Volumul conţine cîteva lecţii deosebit de utile care, aplicate judicios, pot duce la rezultate spectaculoase.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Naomi Klein - "No Logo" (2000)

În iulie 2008 am cumpărat de la Librăria Engleză Anthony Frost un exemplar din prima carte a autoarei canadiene Naomi Klein, No Logo (Harper Perennial, HarperCollins, Londra, 2005). Deşi volumul era deosebit de elegant, negru şi, pentru a respecta spiritul conţinutului, lipsit de însemnele editurii pe copertă, mi-au trebuit nouă luni ca să-l parcurg, timp în care am citit nouăsprezece alte cărţi, inclusiv The Shock Doctrine de aceeaşi autoare.

Motivul întreruperii repetate a lecturii nu îl constituie faptul că No Logo ar fi o lucrare plictisitoare sau irelevantă. Dimpotrivă. Chestiunile pe care le tratează sînt extrem de relevante pentru lumea în care trăim, însă imaginea de ansamblu pe care o creează este atît de sumbră şi suprasarcina informaţională pe care i-o provoacă cititorului este atît de intensă încît cele mai multe romane cyberpunk pălesc prin comparaţie.

Pe scurt, iată despre ce este vorba:

În introducere, autoarea ne explică despre experienţa ei personală ca adolescentă pasionată de bunuri de consum "de firmă" şi ca studentă şocată de constatarea că orice convingere politică, orice orientare ideologică, orice stil de viaţă se asociază deja cu un set "ortodox" de mărci comerciale, produse şi servicii mulţumită studierii atente a segmentelor de piaţă de către departamentele de marketing ale marilor corporaţii.

Prima parte, "No Space", discută modul în care, sub o scuză sau alta, reclamele şi siglele unor companii private au invadat spaţiile publice: şosele, străzi, pieţe, terenuri sportive, campusuri universitare, şcoli - pînă şi manualele şcolare.

A doua parte, "No Choice", prezintă frenezia fuziunilor corporatiste din anii '90, expansiunea lanţurilor de hiper-market-uri de tip Wal-Mart, eliminarea micilor magazine independente, reducerea diversităţii culturale şi cenzura exercitată de angajatii Wal-Mart asupra CD-urilor, DVD-urilor, revistelor şi cărtilor expuse spre vînzare.

Partea a treia, "No Jobs", studiază căile prin care megacorporaţii precum Microsoft sau Nike au afectat structura pieţei forţei de muncă în America de Nord în anii '90. Microsoft, conform datelor prezentate de autoare, a păstrat un nucleu mic de angajaţi cu normă întreagă şi a delegat un mare număr de activităţi unei armate de temporari aduşi prin agenţii - colaboratori externi cu lefuri şi beneficii mult mai mici. Nike, pe de altă parte, a iniţiat la începutul anilor '90 moda închiderii fabricilor cu muncitori bine plătiţi din America de Nord şi externalizării contractelor de producţie către fabrici cu muncitori plătiţi mizerabil din Extremul Orient. Urmarea a fost că, dacă marile firme nu au arătat loialitate faţă de angajaţi, nici angajatii nu au mai simţit loialitate faţă de corporaţii, iar posturile cu salarii bune, plan de pensie, sporuri de vechime, asigurări sociale şi medicale au fost în bună parte înlocuite de McJoburi temporare mult mai slab plătite.

Partea a patra, "No Logo", documentează apariţia mişcărilor de protest anti-corporatiste, de la vandalizarea şi subvertirea panourilor publicitare la ocuparea carnavalescă a străzilor şi de la campanii mediatice sau juridice împotriva unor corporaţii la studierea (şi boicotarea) produselor din fabricile insalubre ale Lumii a Treia.

Concluzia cărţii aduce în discuţie necesitatea ca regulamentele de funcţionare şi normele referitoare la igienă şi la protecţia muncii să fie impuse de cetăţeni şi de reprezentanţii lor aleşi, nu de corporaţii private, iar postfaţa, scrisă în 2002, prezintă pe scurt evoluţia mişcării globale anti-corporatiste înainte de atacurile de la 11 septembrie 2001 şi imediat după acestea.

Pe de o parte, Naomi Klein merită aprecierea cititorilor pentru că a scris această carte clar, la subiect, pe baza unor cazuri reale şi relevante. În această privinţă, autoarea canadiană reprezintă un bun exemplu de respectare a normelor academice - fiecare dintre afirmaţiile ei este însoţită de citate, statistici, date, studii de caz.

Pe de altă parte, No Logo este presărată cu dovezi ale eforturilor personale ale autoarei - relatări de la diverse evenimente din Canada şi din străinătate, reportaje, fragmente de interviuri, indicii că, departe de a fi stat închisă în proverbialul turn de fildeş academic, Naomi Klein a fost activă, a călătorit şi s-a documentat la faţa locului despre multe dintre subiectele pe care le-a tratat în această carte.

Nu în ultimul rînd, No Logo i se adresează fiecărei persoane care, în traiul de zi cu zi, este supusă bombardamentului mediatic corporatist. Dacă filmele pe care le urmăriţi la televizor sînt întrerupte de reclame, dacă şoselele pe care circulaţi, clădirile pe lîngă care treceţi, ba chiar şi uşile toaletelor în care intraţi sînt înţesate de panouri publicitare, dacă nu vă mai puteţi aminti cînd aţi ascultat ultima dată la radio un cîntec care să nu fie întrerupt de sloganuri comerciale, probabil că No Logo a fost scrisă pentru dumneavoastră.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Jeff Noon – 'Needle in the Groove' (2000)

În 2004, prin amabilitatea doamnei Diana Enăchescu-Hoehn şi a soţului ei, domnul Rudiger Hoehn, am achiziţionat un exemplar din romanul lui Jeff Noon Needle in the Groove (Black Swan, Londra, 2001). Cum de ani buni adun mai multe cărţi decît pot citi, am reuşit să parcurg acest volum abia în ianuarie 2009.

Şi iată ce am aflat:

În ceea ce la data publicării romanului era viitorul apropiat, protagonistul-narator, Elliot Hill, se alătură unei formaţii muzicale din Londra, Glam Damage. Ceilalţi membri ai formaţiei sînt 2Spot (baterist), Donna (vocalistă) şi Jody (DJ). Împreună, cei patru compun piese pe care le remixează cu ajutorul unui mediu de stocare lichid conţinut în nişte mici sfere. Din păcate, înainte ca Glam Damage să poată atinge cu adevărat celebritatea, 2Spot se sinucide, iar Elliot pleacă.

În cea de-a doua parte a romanului, un an mai tîrziu, Elliot este chemat de Jody ca să înregistreze alături de Donna. Revederea este tensionată, în bună măsură pentru că Doona asociază sinuciderea bateristului cu propria ei vinovăţie cauzată de infidelitate. Atunci cînd Donna îşi provoacă o supradoză cu mediul de stocare lichid, Elliot îşi injectează şi el o doză, trece din halucinaţie în halucinaţie şi află cîteva adevăruri despre tatăl şi bunicul lui 2Spot (ambii muzicieni din Manchester) şi despre sine însuşi.

Ca şi Vurt, Needle in the Groove este narat la persoana întîi de către un marginal social. Elliot Hill a avut probleme cu drogurile, a lăsat în urmă o căsnicie eşuată, iar părinţii îl privesc ca pe un ratat. Ironia atitudinii lor este amplificată de faptul că ambii sînt nişte provinciali anonimi, foşti punk rockeri, iar Elliot se dovedeşte a fi fiul nelegitim al altcuiva.

Tot ca şi Vurt, Needle in the Groove are naraţiunea întreruptă periodic de versuri, digresiuni şi halucinaţii. Însă, spre deosebire de primul roman al lui Jeff Noon, Needle in the Groove nu conţine nici urmă de explicaţie privind misteriosul lichid de stocare şi proprietăţile halucinogene ale acestuia. Cumva, romanul acesta marchează trecerea lui Jeff Noon din zona science-fantasy în fantasticul lipsit de orice pretext tehnologic sau ştiinţific.

Lectura este îngreunată de ortografia şi punctuaţia creatoare ale autorului. Inspirat probabil de modul în care versurile apar uneori pe mapele discurilor, Jeff Noon a renunţat cu totul la majuscule, la toate punctele de la finalul propoziţiilor şi frazelor şi la aproape toate virgulele. Semnele de punctuaţie menţionate anterior au fost înlocuite cu diagonale, iar dialogurile sînt marcate... ca în limba română.

Urmarea acestor libertăţi creative este că romanul, deşi scurt şi împărţit în capitole de mică întindere, este destul de greu de urmărit. Spre deosebire de Vurt sau de Pixel Juice, care deschid o lume exuberantă, plină de imaginaţie, Needle in the Groove îi solicită pe cititori prea mult pentru prea puţin – o poveste cu trei generaţii de muzicieni axaţi pe trei stiluri: rock psihedelic, punk şi dance. În concluzie, ca şi în cazul romanelor Pollen sau Nymphomation, am rămas cu senzaţia clară că nu voi face vreodată efortul de a reciti această carte.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)