Neil Gaiman & Dave McKean, "Black Orchid" (1991)

Imagine preluată de pe situl Amazon.ca

Pe la mijlocul anilor 1990, după ce citisem Arkham Asylum și fusesem extrem de impresionat, am parcurs, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, trei albume dintr-o ediție franceză a unui roman grafic, Black Orchid, scris de Neil Gaiman și ilustrat de același Dave McKean. Un sfert de veac mai târziu, în ultima decadă a lunii decembrie 2019, am achiziționat, mulțumită importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, o ediție integrală - Black Orchid (DC Comics, Burbank, CA, 2019).

Am parcurs-o cu sufletul la gură, chiar înainte să se sfârșească anul. Și iată ce am aflat:

În prima parte, la o ședință a consiliului de administrație al unei organizații criminale, secretara, domnișoara Halliwell, este dată în vileag ca fiind o supereroină infiltrată, Orhideea Neagră, apoi este imobilizată și ucisă într-un incendiu. În suburbii, alte ființe-flori clonate din același material genetic se trezesc într-o seră. În schimb, din penitenciar este eliberat Carl Thorne, un traficant de arme, care încearcă să-și recapete vechiul post în subordinea lui Lex Luthor, conducătorul organizației criminale. Una dintre ființele-flori află povestea creatorului ei, Philip Sylvain, și a prietenei lui din copilărie - Susan Reed. Sylvain îi vorbește și despre foști colegi de-ai săi din facultate. Doar că, pe când ființa-floare zboară pe fereastră și se așază într-un copac ca să doarmă și să viseze, la ușă bate, cu gând de răzbunare, fostul soț al lui Susan - Carl Thorne.

În partea a doua, Carl Thorne îl torturează și îl ucide pe Sylvain, apoi distruge făpturile-flori din seră - cu excepția unei fetițe care izbutește să scape. Paradoxal, când acoliți de-ai lui Lex Luthor încearcă să îl înece pe Thorne, Orhideea Neagră (în noua sa versiune) intervine și îl salvează, după care pleacă, însoțită de clona ei mai mică, la Gotham, în căutarea foștilor colegi ai lui Sylvain. Astfel, Orhideea Neagră se întâlnește cu Batman, apoi, în Azilul Arkham, cu Jokerul, cu Two-Face, cu Pălărierul și cu unul dintre personajele pe care dorea să le găsească - Pamela Isley. Doar că, între timp, aceasta din urmă a devenit Poison Ivy și refuză să o ajute pe protagonistă - iar altcineva o răpește pe fetița-floare. Din fericire, Batman o trimite pe protagonistă pe o pistă nouă, în Louisiana, pe urmele lui Alec Holland.

În partea a treia, protagonista ajunge într-un ținut mlăștinos din Louisiana și discută cu Alec Holland - care a devenit Creatura-din-mlaștină. Acesta o ajută să înțeleagă mai bine povestea predecesoarei sale și o îndeamnă să planteze niște semințe speciale în pădurea amazoniană pentru a crea mai multe femei-orhidee. Orhideea Neagră își recuperează sora-clonă și zboară spre pădurea ecuatorială - dar pe urmele ei vin Carl Thorne, pe de o parte, și mercenarii lui Lex Luthor, pe de alta. În confruntarea finală, Thorne îi elimină pe cei mai mulți dintre mercenari, însă e ucis la rândul lui. Orhideea Neagră, în schimb, alege să îi lase în viață pe puținii oponenți rămași, după care se îndreaptă în zbor, cu sora-clonă, înapoi către Metropolis.

(Multă vreme, cititorii seriei au așteptat un al patrulea fascicul, în care Orhideea Neagră să aibă o confruntare finală cu Lex Luthor, însă mesajul volumului este unul diferit, iar protagonista alege în mod deliberat calea nonviolenței.)

Ediția omnibus a acestui roman grafic conține, între altele, o introducere de Mikal Gilmore (jurnalist la Rolling Stone), pagini cu poeme care ilustrează, într-un fel sau altul, tema acestui volum, o pagină cu mulțumiri, pagini-facsimil cu note-concept ale scenaristului Neil Gaiman, facsimilul unei scrisori cu comentarii din partea doamnei Karen Berger (redactor la DC Comics), facsimilul primei pagini din proiectul propus inițial de către domnul Gaiman, texte promoționale furnizate de către scenarist, note preliminare pentru al doilea fascicul din roman (scrise de mână, respectiv dactilografiate) și notele biografice ale scenaristului și graficianului.

Ceea ce aș dori să subliniez este că, dincolo de scenariul foarte ingenios, care contravine orizontului de așteptare al cititorilor obișnuiți și care împletește cu multă artă mai multe fire narative, punctul forte al acestui roman grafic de excepție îl constituie arta grafică.

Artistul Dave McKean utilizează o diversitate de tehnici și de mijloace de expresie - culori acrilice în unele cazuri, schițe în tuș, crochiuri, chiar colaje pe alocuri - pentru a crea planșe care, uneori, sunt de inspirație noir, alteori au un aer impresionist, iar, în unele cazuri, sunt de-a dreptul suprarealiste. Lucrarea ulterioară a artistului, Arkham Asylum (o altă memorabilă piesă de colecție, despre care am scis aici), nu s-a ivit din neant, ci este un rezultat al procesului de experimentare și învățare de care a beneficiat din plin și Black Orchid. Și, dacă alte benzi desenate (unele chiar destul de reușite) vin, stau la raft o vreme, după care pleacă pentru a-i bucura și pe alți cititori, Black Orchid cu siguranță că va rămâne în colecția mea mulți ani de acum înainte.

Probabil bănuiți că, după ce am terminat de citit acest roman grafic cu totul excepțional, am început să parcurg un altul - mai exact, Blade Runner 2019. Însă despre acela vom discuta cu altă ocazie.

Grant Morrison & Dave McKean, "Arkham Asylum" (1989)

La mijlocul anilor 1990, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am avut plăcerea să parcurg un roman grafic cu totul ieşit din comun, intitulat Arkham Asylum - A Serious House on Serious Earth. Scenariul îi aparţinea lui Grant Morrison, iar grafica lui Dave McKean. Alături de Elektra Assassin şi de Sin City, mi-a rămas în memorie ca o realizare de excepţie din banda desenată. La recent-încheiatul tîrg de carte SF Final Frontier II, la jumătatea lunii martie 2012, am avut ocazia să achiziţionez un exemplar dintr-o ediţie aniversară a acestui album. Dacă tot l-am achiziţionat, m-am aşezat gospodăreşte şi l-am recitit. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

La începutul acestui roman grafic, pe 1 aprilie, diverşii criminali prinşi de Batman şi internaţi la azilul Arkham se revoltă, îi iau ostatici pe membrii personalului medical şi cer ca Batman să vin să se interneze alături de ei. Ca urmare, protagonistul se simte dator să meargă acolo şi să se confrunte încă o dată cu Joker, cu Two-Face, cu Pălărierul Nebun, cu Doctorul Destin şi cu toţi ceilalţi. (Sau aproape cu toţi ceilalţi, avînd în vedere că din galeria personajelor de aici lipsesc Pinguinul şi Catwoman.)

Pe celălalt fir narativ, plasat în primele decenii ale secolului al douăzecilea, întemeietorul azilului, Amadeus Arkham, descoperă că maică-sa este împinsă spre nebunie de viziuni ale unei creaturi tenebroase, cu aripi de liliac, iar el la rîndul său se scufundă treptat în demenţă, ajungînd să scrijelească cu unghiile inscripţii obscure pe podeaua celulei în care este închis. Cel care îl înlocuieşte, doctorul Cavendish, îi studiază jurnalul şi îşi pierde treptat sănătatea mintală, aparent fără să înţeleagă că entitatea aceea monstruoasă care bîntuia azilul era un fel de proiecţie din viitor a lui Batman.

Ca şi Stray Toasters de Bill Sienkiewicz, publicat cam în aceeaşi perioadă, Arkham Asylum impresionează în primul rînd prin calitatea excepţională a graficii. Primele pagini conţin semne stranii, colaje de fotografii cu bucăţi de lemn şi piroane, iar planşele propriu-zise sînt realizate într-o varietate de tehnici, unele amintind de impresionism, altele de dadaism. Literele care redau discursul personajelor sînt create la rîndul lor cu o gamă largă de tehnici, mulţumită lui Gaspar Saladino. Efectul este încă mai impresionant decît în Stray Toasters sau în Steampunk: Manimatron. Discursurile Jokerului, spre exemplu, sînt mînjite în roşu aprins, ca nişte dîre de sînge arterial scrijelite cu furie pe pereţi. Impresia de ansamblu este foarte apăsătoare, gotică, iar conexiunile intertextuale ale scenariului la Alice în ţara minunilor şi Psycho au conotaţii de pedofilie şi incest. După încheierea poveştii propriu-zise, albumul conţine cîteva pagini cu declaraţii ale personajelor, unele mai neliniştitoare decît altele, iar notele biografice ale lui Gant Morrison şi Dave McKean sînt prezentate într-o manieră grafică la fel de spectaculoasă.

Versiunea pe care am achiziţionat-o, ediţia care marchează a cincisprezecea aniversare a romanului grafic, conţine şi scenariul original, cu adnotări, schiţe de planşe realizate de Grant Morrison, precum şi o postfaţă de Karen Berger, vicepreşedintă la Vertigo, cu informaţii despre modul în care Arkham Asylum a fost creat şi a schimbat regulile jocului în domeniul romanelor grafice. Pentru că acest album de nici 150 de pagini, care a avut nevoie de mai bine de trei ani pentru a fi realizat şi publicat, este unul dintre cele mai bine vîndute romane grafice din toate timpurile.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)