Liviu Radu, "Manipularea maselor" (2005)

În 2005, prin amabilitatea domnului Liviu Radu, am primit cadou, cu dedicaţie şi autograf, un exemplar din lucrarea de nonficţiune Manipularea maselor - Cazuri celebre din ultimul mileniu (Editura Cartea de buzunar, Bucureşti, 2005). De citit, am ajuns să citesc volumul acesta abia la începutul lunii mai 2013, în mai puţin de 24 de ore, după ce terminasem romanul O după-amiză cu bere şi zâne.

Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Lucrarea începe cu o scurtă introducere în care se defineşte conceptul de manipulare şi se face distincţia dintre manipularea individuală şi manipularea maselor.

Partea întîi, "Mobilizări de mase", prezintă pe scurt contextul şi metodele prin care s-a lansat cruciada întîi, precum şi cruciada copiilor. În următoarea secţiune, se discută cazul Ioanei d'Arc şi efectul pe care l-a avut activitatea ei asupra grupării armagnacilor în Războiul de O Sută de Ani. Ultima secţiune a acestei prime părţi construieşte o paralelă între respingerea invaziei mongole în Japonia, în secolul al XIII-lea, şi respingerea Invincibilei Armada de către englezi în secolul al XVI-lea, precum şi de utilizarea acestor victorii pentru consolidarea prin propagandă a regimului shogun-ului, respectiv a monarhiei Elisabetei I.

Partea a doua, "Isterii colective", prezintă vînătorile de vrăjitoare din Renaştere, din Spania, Franţa, Italia, ţările germane, Suedia, Anglia, Scoţia şi din coloniile din Noua Anglie. A doua secţiune tratează despre expulzarea maurilor şi evreilor din Spania, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea. Ultima secţiune prezintă un fenomen asemănător din istoria secolului al XX-lea - isteria anticomunistă orchestrată de senatorul Joseph McCarthy în SUA în perioada 1950-1957.

Partea a treia, "Nebunie în masă", discută despre modurile în care incaşii îşi impuseseră controlul asupra a sute de grupuri etnice din Anzi înainte de sosirea spaniolilor. A doua secţiune prezintă modurile în care conducători zuluşi din secolul al XIX-lea şi-au instruit armata şi şi-au asigurat supunerea oarbă a subordonaţilor. Cea din urmă secţiune discută despre metodele de manipulare în masă folosite de Adolf Hitler în perioada ascensiunii sale spre puterea politică (1919-1933), respectiv metodele de propagandă prin care şi-a consolidat puterea după 1933.

Lucrarea domnului Liviu Radu are un caracter de popularizare a ştiinţei (în acest caz a istoriei), căci este concisă, clară şi utilizează un vocabular pe înţelesul cititorului mediu. Cu toate că printre rînduri se întrevede că autorul a făcut un efort sistematic de documentare, volumul nu este îngreunat nici cu prea multe note de subsol, nici cu o bibliografie, nici cu un index. În schimb, din loc în loc apar ilustraţii alese judicios.

Tehnoredactarea este destul de îngrijită - rîndurile sînt destul de aerisite, spre exemplu. Din păcate, literele alese pentru text sînt cam înguste şi îngreunează întrucîtva lectura. În schimb, hîrtia pe care a fost imprimată cartea este de bună calitate. Pe ansamblu, Manipularea maselor merită timpul şi atenţia dumneavoastră.

Cum asupra modului în care tratează domnul Liviu Radu istoria într-o lucrare de nonficţiune m-am edificat, mi-am propus în următoarele cîteva zile să aflu cum foloseşte dumnealui istoria ca material pentru ficţiune în volumul Modificatorii. Dar despre acela vom discuta cu alt prilej...

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Silester S. & Maria Ryung, "Angel Doll" (2005)

Într-un articol din martie 2011 vă relatam că achiziţionasem o mulţime de albume de bandă desenată de la anticariatul Ex Libris. În februarie 2013, am parcurs unul dintre ele, realizat de artistul grafic Silester S. şi de scenarista Maria Ryung. Albumul se intitulează Angel Doll (seria Asian Collection, editura Soleil Productions, Toulon, 2007), iar versiunea originală a apărut în Coreea de Sud.

Scenariul îl are ca protagonist pe un înger căzut, Ang Ma Kasater, care călătoreşte prin timp şi luptă împotriva demonilor. Prima parte a poveştii se desfăşoară în Evul Mediu tîrziu, la catedrala Notre Dame, unde protagonistul încearcă să o elibereze pe o călugăriţă excentrică, Sfînta Agnès, de un demon care o luase în stăpînire şi îi blocase memoria. (Printre personajele secundare apare şi Quasimodo.)

Partea a doua şi a treia au loc într-un viitor apropiat, apocaliptic, în care o versiune viitoare a lui Ang Ma caută să-l avertizeze pe protagonist să părăsească Pămîntul înainte ca Soarele să devină novă.

Angel Doll combină o diversitate de influenţe grafice, dintre care aş aminti estetica steampunk, biomecanica lui H.R. Giger, stilul manga şi impresionismul. Efectul de ansamblu este angoasant. Culorile sînt predominat reci şi estompate, iar pe alocuri cadrele sînt răsucite cu 45 de grade, cu 90 de grade - sau chiar cu 180 de grade, în două cazuri. Impresia clară cu care am rămas este că grafica bogată are întîietate, în vreme ce scenariul ocupă un loc mai modest. Ca urmare, povestea e confuză pe alocuri, dacă nu chiar neinteligibilă, iar multitudinea de imagini violente nu compensează pentru lipsa coerenţei. Prin comparaţie, un roman grafic ca Stray Toasters pare aproape cuminte.

Desigur, pe rafturile Ţesătorului aşteaptă şi alte albume de benzi desenate - însă despre acelea vom discuta cu alt prilej.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Alexander von Schönburg, "Arta de a scăpăta cu stil" (2005)

În iunie 2011, am achiziţionat de la Librăria Eminescu un exemplar cartonat din volumul contelui Alexander von Schönburg Glachau "Arta de a scăpăta cu stil - mai puţin înseamnă mai mult" (Editura Nemira, Colecţia Bonton aristocrat, Bucureşti, 2011). Părea să fie un fals tratat filosofic, asemănător cu volumul "Cum am ales libertatea" de Tom Hodgkinson. Am parcurs această lucrare în cîteva zile. Şi iată ce am aflat:

Prefaţa este semnată de Rodica Binder şi se intitulează "Alchimia declinului". Succint, ne prezintă tema cărţii, cîteva informaţii despre autorul acesteia şi depre parcursul său profesional, precum şi cîteva cugetări pe marginea distincţiei dintre "a fi" şi "a avea".

Prima parte a volumului tratează despre necesitatea de a economisi şi a trăi în cumpătare, apoi despre eroi ai pauperităţii - fie că este vorba despre persoane ca actorul Helmut Berger, despre oraşe ca Pisa sau despre ţări întregi precum Ungaria.

Partea a doua, mult mai amplă, discută chestiuni legate de bani, de locuinţă, de dietă, de exerciţiile fizice, de automobile şi călătorii, de vestimentaţie şi de consumul de produse culturale, precum şi de educarea copiilor şi de mersul la cumpărături. Foarte frecvent, autorul oferă exemple privitoare la echilibru, cumpătare şi autocontrol, precum şi contraexemple care ţin de exces şi de risipă.

Partea a treia, mult mai succintă, contrastează "Sărmanii bogaţi" şi lucrurile care ne îmbogăţesc cu adevărat în viaţă. Potrivit autorului, recesiunea economică reprezintă o şansă de a redescoperi valorile umane şi comuniunea.

Volumul se încheie cu un glosar amuzant, în care întîlnim definiţii atît pentru lanţuri de magazine cît şi pentru... Regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii.

Cu toate că pe alocuri exemplele de "stil" în arta de a scăpăta alese de autor sînt nelalocul lor (William S. Burroughs, ca să amintesc numai unul), pe ansamblu volumul îmbină foarte ingenios experienţa de viaţă a contelui Alexander von Schönburg Glachau, studiile de caz şi consideraţiile de ordin general. Departe de a fi un tratat sec sau o predică moralizatoare, "Arta de a scăpăta cu stil" e o lectură agreabilă, adesea amuzantă, şi cu numeroase sfaturi practice. V-o recomand cu plăcere.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

M. Alberti & L. Enoch, "Morgana: Les deux phénix" (2005)

La începutul lunii aprilie 2011 am parcurs albumul de bandă desenată Les deux phénix (Les Humanoïdes Associés, Paris, 2005), al treilea volum din seria Morgana. Scenariul a fost realizat de Mario Alberti şi Luca Enoch, iar grafica îi aparţine lui Mario Alberti.

Acţiunea romanului grafic se petrece într-un viitor îndepărtat, într-un Sistem Solar colonizat de mai multe rase inteligente. Protagonista este Morgana, o tînără războinică antrenată de mercenarii krritt, iar antagonistul este liderul forţelor invadatoare venite să cucerească marea bibliotecă de pe Europa.

Scenariul este alert. Punctul forte al volumului îl reprezintă însă grafica, un fel de viziune Art Nouveau asupra genului science fantasy cu o gamă coloristică demnă de lucrările lui Alphonse Mucha şi o densitate a detaliilor rar întîlnită în banda desenată.

Pe ansamblu, Morgana: Les deux phénix a meritat din plin timpul şi banii, iar mie îmi rămîne speranţa că voi procura cîndva şi celelalte volume ale seriei.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Bruce Sterling - "Shaping Things" (2005)

Spre sfîrşitul lunii martie, în 2010, prin amabilitatea lui Bogdan Tudor Bucheru şi a surorii sale, Mădălina Bucheru, am primit cadou un set de cărţi din Statele Unite ale Americii. Printre ele se afla şi un volum de non-ficţiune despre proiectare scris de Bruce Sterling şi intitulat Shaping Things (Colecţia Mediawork, Editura MIT, Cambridge, Massachusetts, 2005), o carte cu o prezentare grafică ieşită din comun. Am citit-o într-o singură după-amiază, pentru că este încă şi mai atractivă şi mai relevantă decît alte cărţi ale lui Sterling.

Şi iată ce am aflat:

Shaping Things este o lucrare scurtă, captivantă, înpărţită în numeroase capitole cu titluri criptice sau amuzante. Este scrisă pe un ton relaxat, agreabil, şi se adresează unui public larg. În această privinţă, seamănă puţin cu The Medium Is the Message de Marshall McLuhan şi cu In the Beginning... Was the Command Line de Neal Stephenson. Shaping Things tratează însă despre un subiect mai amplu decît mijloacele de comunicare în masă sau sistemele de operare pentru calculatoare. Mai precis, tratează despre obiectele create de oameni şi despre mediul înconjurător.

Bruce Sterling propune între altele noţiunea că oamenii au existat dintotdeauna într-un mediu modificat de tehnologie, întrucît pînă şi cei mai timpurii reprezentanţi ai speciei noastre au folosit tehnologii precum confecţionarea uneltelor din piatră sau făcutul focului, tehnologii pe care le preluaseră de la specii anterioare de hominizi. Şi tot el propune ideea că reziduurile tehnologiilor noastre durează mult mai mult decît obiectele utile, fie că discutăm despre aşchii rămase de pe urma cioplirii uneltelor din piatră sau despre radiaţiile rămase după detonarea bombelor atomice.

Pe parcursul cărţii, autorul aduce în discuţie diverse categorii de obiecte, stadii de acceptare ale unor tehnologii, etape din viaţa organismelor economice, exemple de proiectanţi celebri şi întrebări la care trebuie să răspundă proiectanţii în legătură cu produsele pe care le creează. Interesantă e împărţirea pe categorii istorice propusă de Bruce Sterling şi modul în care fiecare dintre aceste categorii schimbă ireversibil societatea.

Astfel, cea mai timpurie categorie de obiecte o reprezintă artefactele, obiecte-unicat create adesea de cel ce le utilizează sau de cineva din familia sa. Cei ce le folosesc sînt de regulă vînători şi fermieri, iar perioada de dominaţie a artefactelor a fost pînă la aproximativ 1500.

Următoarea etapă au reprezentat-o maşinăriile care au deservit o populaţie de clienţi, pînă la aproximativ 1919. Apoi produsele, fabricate şi distribuite pe scară largă, care au deservit o populaţie de consumatori şi au dominat ţările civilizate pînă la aproximativ 1989.

O categorie mai recentă de obiecte care au transformat şi dominat lumea poartă numele de dispozitive (în original gizmos) şi deserveşte utilizatori finali. Conform lui Sterling, perioada de supremaţie a dispozitivelor a fost între 1989 şi 2004. (Gîndiţi-vă la calculatoarele de tip desktop şi la pagere, de exemplu.)

Pentru obiectele care domină ţările dezvoltate în perioada contemporană, Sterling propune termenul imaginar "spime", manifestări materiale ale unui sistem intangibil de date - precum telefonul mobil inteligent cu care faceţi fotografii, navigaţi pe Internet, vă jucaţi, faceţi filme, trimiteţi SMS, scrieţi pe Twitter, vă verificaţi poziţia pe glob, vizionaţi clipuri, vă citiţi corespondenţa electronică, ascultaţi muzică şi uneori vorbiţi. La fel ca alte aproximativ patru miliarde de persoane din lume cărora Sterling le spune "guralivi".

Fiecare dintre aceste categorii de obiecte (cu utilizatorii de rigoare) a făcut la un moment istoric societatea să treacă de un punct ireversibil şi să dezvolte un imperiu de un fel sau altul. Pentru punctul ireversibil, gîndiţi-vă dacă ar rămîne exact la fel relaţiile dumneavoastră cu societatea în situaţia în care nu aţi mai avea acces la Internet şi la telefonia mobilă. Pentru imperiu, gîndiţi-vă la segmentul de piaţă pe care îl avea compania de stat pentru telefonie fixă în 1990 şi comparaţi-l cu cel pe care îl are în 2010 descendenta ei privatizată, după împămîntenirea în România a operatorilor internaţionali de telefonie mobilă.

Motivul pentru care Bruce Sterling a studiat aceste chestiuni este că, pe termen lung, stilul de viaţă curent din ţările dezvoltate nu este sustenabil, ba chiar afectează grav mediul natural, iar revenirea la o societate trecută, precum cea agrară, nu mai este posibilă. ("V-aţi schimba planul de pensie pe un lingou de aur sau pe un teanc de bancnote?" întreabă autorul.) Tocmai de aceea, Sterling afirmă că va trebui ca tehnologiile din viitorul apropiat să satisfacă una din trei condiţii:

Să fie perisabile, iar după durata de întrebuinţare să se descompună fără să polueze.

Să fie monumentale, pentru a servi numeroase generaţii succesive.

Sau să fie cercetabile, identificabile, inteligente - obiecte dotate cu cipuri RFID care să fie integrate într-un sistem organizat, un Internet fără fir al obiectelor, aşa cum se prefigurează în Spook Country de William Gibson.

Pe ansamblu, pentru o carte atît de scurtă, Shaping Things are darul de a-i instrui pe cititori, de a-i pune pe gînduri, de a-i îndemna la recitire şi de a le oferi sugestii practice pentru viaţa de zi cu zi. Sper ca, alături de dumneavoastră şi de autorul ei, să fiu martorul apariţiei următoarei categorii dominante de obiecte, bioţii, pe care Sterling o prevede pentru 2060.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Richard Morgan - "Woken Furies" (2005)

În martie 2006, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat trilogia cybernoir despre Takeshi Kovacs scrisă de autorul britanic Richard Morgan. Ce părere mi-am făcut despre primul roman, Altered Carbon (apărut şi la noi sub titlul Carbon modificat) aţi aflat deja. Cum mi s-a părut cel de-al doilea roman al seriei, Broken Angels, aţi aflat probabil tot de aici. Dar ceea ce probabil am uitat să vă spun este că Broken Angels a făcut un lucru deosebit de important pentru autorul său: m-a convins să încep imediat lectura ultimului roman din trilogie. Aşa se face că în noiembrie şi decembrie 2009 am parcurs Woken Furies. Şi iată ce am aflat:

Woken Furies (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2005) urmăreşte aventurile lui Takeshi Kovacs la întoarcerea pe planeta natală, Lumea lui Harlan. Kovacs poartă o vendetta personală împotriva unui ordin religios de dată recentă, Cavalerii Noii Revelaţii, ceea ce îl aduce în compania unui echipaj de deComisionare a cărui conducătoare, Sylvie Oshima, suferă de tulburări de personalitate.

Cum o clonă mai tînără a lui Kovacs şi o ramură a organizaţiei Yakuza sînt pe urmele protagonistului, acesta caută să o ascundă pe Oshima într-un loc sigur, apoi, cînd ea este răpită de agenţii Primilor Familii, strînge revoluţionari vechi şi noi ca să o elibereze. Căci personalitatea care reapare periodic în corpul lui Sylvie Oshima îi aparţine unei revoluţionare din istoria nu prea îndepărtată a Lumii lui Harlan, Quellcrist Falconer...

După urmăriri captivante şi confruntări spectaculoase care îi implică atît pe haiducii din sud cît şi pe foştii camarazi ai lui Kovacs din Forţele Trimişilor, protagonistul reglează cîteva conturi vechi, dezleagă misterul staţiilor orbitale care distrug aparatele de zbor de pe Lumea lui Harlan şi nutreşte speranţe că va putea regăsi cîndva înregistrările de personalitate ale unei iubite demult pierdute, Sarah Sachilowska, şi ale fiicei acesteia.

Cel mai vizibil aspect al romanului Woken Furies este că e încă şi mai lung decît Broken Angels. Are cinci sute şaizeci şi trei de pagini în ediţia de buzunar şi mi-au trebuit cam patruzeci şi cinci de zile ca să-l parcurg. Aşa încît, dacă plănuiţi să-l citiţi într-un concediu, asiguraţi-vă din timp că va fi un concediu lung.

Aproape la fel de vizibil este şi faptul că Woken Furies este mai bun decît cărţile precedente ale seriei. Intriga este mai complexă, miza conflictului central este mult mai mare, iar influenţele stilistice de la Raymond Chandler şi William Gibson, destul de vizibile în Carbon modificat, aici au dispărut, lăsînd loc unui stil personal - cam plat, dar întru totul al lui Morgan.

Elemente din romanele precedente au rămas însă şi în Woken Furies, precum punctuaţia creativă (întrebări care se termină cu un punct, înlocuirea punctelor de suspensie de la mijloc de frază cu un singur punct), lipsa aproape totală de umor a naraţiunii, scenele de violenţă şi de sex plasate în calea cititorilor la intervale strategice (cam ca sticlele cu apă la concursurile de ciclism) ori predicile anti-corporatiste despre revoluţii, circulaţia puterii în piramida socială şi distribuţia averii sau bunăstării. Unele dintre scenele violente din prima jumătate a romanului, cel puţin, în special acelea în care echipajul condus de Sylvie Oshima vînează roboţii revoltaţi pe insula New Hokkaido, seamănă mai degrabă cu secvenţe din jocuri video, cum ar fi cele din seria Half Life.

Pe de altă parte, măcar o dată, Richard Morgan a scris o pagină cu adevărat frumoasă în acest roman. Cu una mai mult decît în Altered Carbon sau în Broken Angels, aş zice. Şi, cum lucrurile bune nu se tac, o puteţi citi în traducere ceva mai jos:

"Surferii.

Îi găseşti cam peste tot pe Lumea lui Harlan, deoarece cam peste tot pe Lumea lui Harlan e un ocean care face valuri pentru care merită să-ţi dai şi viaţa. Şi "să-ţi dai viaţa" are cîteva înţelesuri aici. 0,8g, vă aduceţi aminte, şi trei sateliţi - poţi să călăreşti un val de-a lungul unor porţiuni ale Plajei Vchira cale de şase kilometri o dată, iar înălţimea talazurilor pe care se urcă unii dintre tipii ăştia n-ai cum s-o crezi pînă n-o vezi. Dar gravitaţia scăzută şi atracţia celor trei luni au o latură neplăcută, iar oceanele de pe Lumea lui Harlan au sisteme de curenţi care nu seamănă cu nimic văzut vreodată pe Pămînt. Compoziţia chimică, temperatura şi fluxul variază toate alarmant, iar marea face chestii ticăloase, neiertătoare, cu foarte puţine avertismente. Teoreticienii turbulenţelor încă se mai chinuiesc cu mare parte din asta, în simulările lor modelate. Pe Plaja Vchira se desfăşoară un fel diferit de cercetare. Mai mult de o singură dată am văzut efectul Young interpretat la perfecţie pe un val de nouă metri aparent stabil, ca un mit prometeic redat în cadre disparate, cocoaşa de apă perfectă, ridicată, se învolburează şi se împiedică de parcă ar fi beată sub surfer, apoi se împrăştie ca şi cînd ar fi prinsă de tir de artilerie cu şrapnel. Am ajutat la scoaterea supravieţuitorilor de sub valuri de cîteva ori. Am văzut zîmbetele fascinate, aura care pare să emane de pe feţele lor cînd spun lucruri gen: "Nu credeam că nemernicu-ăla de talaz o să mi se mai dea vreodată jos de pe piept," sau: "Nene, ai văzut cum s-a-mprăştiat ăla sub mine?" sau cel mai des, cu sufletul la gură: "Mi-ai scos planşa cu bine, moşule?" I-am urmărit cu privirea cum ieşeau din nou în larg, cei care nu aveau membre dislocate sau rupte, ori ţeste fisurate de la resac, şi am urmărit dorinţa mistuitoare din ochii celor nevoiţi să aştepte ca să se vindece.

Cunosc sentimentul acela destul de bine. Numai că eu am tendinţa să-l asociez cu încercarea de a ucide alţi oameni mai degrabă decît pe mine însumi." (pp. 277-278)

Nu, nu vă faceţi iluzii. Celelalte pagini din roman nu sînt scrise nici pe departe în stilul acesta. Conţin multe lovituri de teatru, multe dezvăluiri spectaculoase, destul de mult suspans şi nume delicioase de personaje precum Todor Murakami, Radul Segesvar, Vlad Ţepeş, Nadia Makita sau... Oishii Eminescu. Dar bijuterii de stil comparabile cu aceasta - nu.

După ce am parcurs şi ultima filă a romanului Woken Furies, pot să vă asigur de următoarele lucruri:

Spre deosebire de Cory Doctorow, care s-a lansat cu cărţi slăbuţe cum ar fi Down and Out in the Magic Kingdom, Richard Morgan şi-a început cariera la un nivel stilistic mediu spre bun, cu cărţi de dimensiuni respectabile şi cu intrigi destul de complexe, destul de atent structurate.

Tot spre deosebire de Cory Doctorow, care a ajuns un mascul alfa al literaturii post-cyberpunk şi i-a oferit publicului cititor romane esenţiale precum Little Brother, Morgan a evoluat semnificativ, dar nu spectaculos, urcînd de la cărţi pe care ai fi tentat să le duci la anticariat după prima lectură la romane prea bune ca să le dai, dar prea fade ca să le reciteşti.

Fireşte, e posibil ca următorul roman al lui Richard Morgan, Black Man, să îmi facă o impresie radical diferită. Dar despre acesta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

T. Pratchett, I. Stewart & J. Cohen, 'The Science of Discworld III' (2005)

Cu cîţiva ani în urmă, cînd am citit The Science of Discworld, am fost extrem de impresionat de ideea lui Terry Pratchett de a folosi extraordinara popularitate a Lumii Disc ca o ocazie pentru a-i oferi publicului cititor nu numai divertisment, ci şi educaţie. Cînd s-a publicat The Science of Discworld II: The Globe, am primit-o cu la fel de mult entuziasm. De aceea, timp de doi ani, am aşteptat cu deosebit interes cel de-al treilea volum din această serie de popularizare a ştiinţei.

Apoi, în iulie 2007, complet din senin, am găsit un exemplar din The Science of Discworld III: Darwin’s Watch (Editura Ebury, Londra, 2006) şi l-am parcurs în cîteva zile. În cele ce urmează, am să vă împărtăşesc şi dumneavoastră ce am aflat:

După cum probabil ştiţi, The Science of Discworld trata despre astronomie, astrofizică şi evoluţia vieţii pe Pămînt, în vreme ce The Globe se concentra asupra etologiei, antropologiei şi studiilor culturale. Darwin’s Watch se ocupă pe larg de evoluţionism, dar şi de zone conexe precum genetica şi biochimia. În trecere, volumul demolează teorii precum creaţionismul şi discută ipoteze cum ar fi universurile paralele imaginate de fizicieni.

Deşi numeroase concepte din această carte sînt fie extrem de noi sau prea puţin cunoscute publicului larg, Ian Stewart şi Jack Cohen reuşesc foarte bine să le prezinte într-un mod inteligibil şi agreabil. Şi, pentru a furniza liantul narativ dintre secţiunile de popularizarea ştiinţei, Terry Pratchett a scris o poveste în care Inspectorii realităţii au invadat Lumea Rotundă şi conspiră să-l împiedice pe Charles Darwin să scrie Originea speciilor. În această istorie alternativă, cartea lui fictivă Teologia speciilor duce la o stagnare a ştiinţei şi tehnologiei, omenirea nu mai dezvoltă programele spaţiale din secolul al douăzecilea, iar următoarea glaciaţiune distruge viaţa de pe Pămînt.

Sau ar fi distrus-o dacă vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută nu ar fi intervenit, conduşi de Mustrum Ridcully…

Prin comparaţie cu primele două volume din serie, Darwin’s Watch este ceva mai scurtă şi (cel puţin pentru mine) întrucîtva mai puţin captivantă. În mod repetat, autorii menţionează fundamentalismul religios şi efectele lui actuale, ca şi căile de atac ale creaţioniştilor împotriva evoluţionismului.

Pe de altă parte, ultimele capitole ale cărţii laudă cadrul social, cultural şi educaţional care a dus la apariţia savanţilor precum Charles Darwin şi arată riscurile la care s-a expus societatea britanică în ultimele decenii îndepărtîndu-se de spiritul şi valorile victoriene.

Pe ansamblu, Darwin’s Watch este o lectură instructivă şi, în zone unde se susţine că Marele Canion ar fi un rezultat al potopului biblic, necesară. Pe o piaţă literară fantasy invadată de cărţi-stereotip, un asemenea volum este ca o gură de aer proaspăt. Îl puteţi găsi şi dumneavoastră la importatorii mei preferaţi de la librăria Nautilus, http://nautilus.ro.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Malcolm Gladwell, 'Blink' (2005)

Pe la mijlocul lunii octombrie 2009, entuziasmat fiind după lectura volumului The Tipping Point, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, Nautilus (http://nautilus.ro), o altă carte de Malcolm Gladwell intitulată Blink - The Power of Thinking without Thinking (Editura Penguin, Londra, 2006). Am parcurs-o în cîteva zile şi, cu toate că tratează un subiect mult mai larg decît The Tipping Point, mi s-a părut ceva mai puţin utilă.

Să vedem împreună de ce:

Teza cărţii este că, pe lîngă aptitudinea gîndirii analitice, oamenii au şi capacitatea de a judeca lucrurile dintr-o ochire şi de a lua decizii rapide, de moment. Introducerea descrie un caz în care angajaţii unui muzeu au achiziţionat o statuie grecească, iar un număr de specialişti au simţit dintr-o ochire că statuia era falsă. Primul capitol prezintă teza cărţii.

Al doilea capitol tratează despre aspectele psihologice şi neurologice ale acestei aptitudini. Cel de-al treilea explorează limitele acestei aptitudini, cazurile în care atribuim false calităţi intelectuale sau morale unor persoane cu un aspect fizic impresionant, iar ca ilustraţie a acestei noţiuni autorul discută despre un politician mediocru, dar foarte arătos, care a ajuns preşedintele Statelor Unite ale Americii în 1920.

Capitolul al patrulea conţine un studiu de caz despre un ofiţer superior, veteran din Vietnam, care într-o simulare de conflict din 2002, jucînd rolul unui dictator din Golful Persic, a învins forţele americane cu ajutorul unor metode intuitive, neconvenţionale, complet diferite de cele suprasaturate de informaţii ale Pentagonului.

Capitolul al cincilea prezintă cazul unui muzician de culoare, Kenna, care a cucerit publicul de la concerte şi specialiştii cu stilul său muzical greu de încadrat, dar care nu a fost sprijinit în cariera muzicală de posturile de televiziune muzicale pentru că nu trecuse cu bine de sondajele de opinie riguroase. Pornind de la acest caz, autorul discută contrastul dintre rezultatele de la teste (fie că e vorba de muzică sau de băuturile răcoritoare) şi cele din viaţa reală.

Capitolul al şaselea, în schimb, arată efectele pe care le are asupra minţii umane comprimarea evenimentelor dincolo de cele cîteva secunde în care putem lua o decizie de moment. Autorul discută aici evenimente de ordinul fracţiunilor de secundă, iar unele cazuri implicînd activitatea poliţiştilor în cartiere rău-famate din marile oraşe americane sînt de-a dreptul şocante.

Volumul se încheie cu o secţiune de concluzii în care, pe lîngă avantajele şi dezavantajele judecăţii de moment, ni se prezintă şi un studiu de caz din lumea muzicii simfonice în care a fost implicat dirijorul român Sergiu Celibidache.

Pe ansamblu, Blink este o carte instructivă despre puterea subconştientului adaptiv, iar unele dintre cazurile prezentate, referitoare la practica medicală sau la interpretarea mimicii şi percepţia stărilor emoţionale ale oamenilor, sînt cît se poate de educative. Cum am o puternică înclinaţie către gîndirea analitică, raţională, destule dintre aceste informaţii prezentate de Malcolm Gladwell despre gîndirea sintetică, intuitivă mi s-au părut destul de nefamiliare. Dar asta a făcut volumul Blink cu atît mai interesant.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Paul Stenning - 'Guns N' Roses, The Band That Time Forgot' (2005)

În 2009, spre finalul lunii august, am achiziţionat de la Librăria Engleză Anthony Frost un exemplar din ediţia revizuită a biografiei complete, neautorizate, a unei formaţii celebre (sau notorii): Guns N' Roses, The Band That Time Forgot (Editura Chrome Dreams, New Malden, 2005). Dacă data trecută cînd am parcurs un volum de Paul Stenning (Iron Maiden, 30 Years of the Beast) am pus şi am tăiat semne de punctuaţie pe fiecare pagină, de această dată am preferat să nu mai fac efortul acesta, deşi era necesar.

Şi iată ce am aflat:

Spre deosebire de istoria formaţiei Iron Maiden, lucrarea aceasta a fost mult mai dificil de realizat din cauză că un singur muzician dintre toţi cei care s-au perindat prin Guns N' Roses a fost dispus să-i acorde un interviu autorului şi să-i răspundă la întrebări referitoare la trecutul trupei. De dragul creării unei imagini echilibrate, Paul Stenning afirmă în prefaţă că nu a folosit nici acest interviu.

S-a bazat în schimb pe declaraţiile date de-a lungul anilor în presă şi la televiziune de către membrii formaţiei, pe relatările a diverşi martori oculari şi pe informaţiile furnizate de persoane care au dorit să îşi păstreze anonimatul.

Motivul pentru care foştii şi actualii membri ai formaţiei Guns N' Roses au preferat să nu colaboreze la această lucrare devine din ce în ce mai clar pe măsură ce parcurgem volumul. Se pare că istoria trupei este presărată cu procese şi contra-procese, contracte, clauze de confidenţialitate şi ameninţări prin intermediul firmelor de avocatură care fac, prin comparaţie, ca Pink Floyd să pară o familie fericită.

Volumul lui Paul Stenning prezintă în ordine cronologică principalele evenimente din istoria trupei, de la formare la succesul colosal ce a urmat lansării albumului Appetite for Destruction, la excesele şi scandalurile care le-au însoţit ascensiunea, apoi la transformarea din trupă de rock în marcă comercială şi la efortul titanic de a realiza cel mai costisitor şi mai îndelung gestat album muzical, Chinese Democracy. În paralel cu evenimentele acestea, autorul aminteşte pe scurt şi de carierele solo ale foştilor membri ai trupei, iar penultimul capitol este dedicat apariţiei şi evoluţiei formaţiei Velvet Revolver, întemeiată de Slash, Duff McKagan şi Matt Sorum.

Din păcate, spre deosebire de istoria formaţiei Metallica scrisă de Joel McIver, The Band That Time Forgot nu dă dovadă de obiectivitate jurnalistică. Dimpotrivă, autorul, admirator înfocat al lui Axl Rose, îi dedică numeroase capitole acestuia, iar pe alţi membri ai formaţiei îi prezintă numai sumar. Mai multe pagini din volum îi sînt dedicate vieţii particulare a solistului vocal, spre exemplu, decît realizărilor muzicale ale lui Slash.

Alte aspecte, precum conţinutul albumelor Guns N' Roses sau versurile melodiilor, sînt discutate nesistematic. În schimb, în capitolele finale, autorul a alcătuit o listă exhaustivă a concertelor formaţiei, discografie, bibliografie şi filmografie. De asemenea, volumul conţine o secţiune cu fotografii color şi se încheie cu un index.

Pe ansamblu, Guns N' Roses, The Band That Time Forgot merită achiziţionată de admiratorii formaţiei (mai ales de aceia pe care nu i-ar deranja să corecteze punctuaţia balistică a lucrării şi unele erori ortografice), dar probabil e de preferat să fie consultată la bibliotecă de către noi, ceilalţi. Lucrarea nu este nici atît de echilibrată precum Justice for All: The Truth About Metallica, nici atît de informată ca Inside Out, nici amuzantă şi fermecătoare precum White Line Fever. Poate că este o istorie neautorizată, dar e departe de a fi completă şi probabil va fi mult extinsă după ce actualul deţinător al mărcii comerciale Guns N' Roses nu va mai putea să-i ameninţe cu intentări de procese pe martorii evenimentelor tumultuoase în care a fost implicată această formaţie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Charles Stross - 'Accelerando' (2005)

În ianuarie 2006, prin amabilitatea lui Horia Nicola Ursu, am primit volumul Accelerando de Charles Stross. Deşi lucrarea fusese iniţial publicată în Asimov’s sub forma a nouă nuvele, fiecare avînd o intrigă de sine stătătoare, la lectura în volum aceasta lasă impresia unui roman bine închegat. Însă mai important decît acest aspect este faptul că, din punctul de vedere al conţinutului, Accelerando s-ar putea să reprezinte următorul pas evolutiv în literatura ştiinţifico-fantastică.

Să vedem împreună de ce:

Un concept lansat de scriitorul Vernor Vinge, „singularitate” (http://mindstalk.net/vinge/vinge-sing.html), a ajuns să fie discutat frecvent în ultimul timp. Pe scurt, rata schimbărilor tehnologice şi ritmul în care se fac descoperirile ştiinţifice au sporit în asemenea măsură încît este imposibil de imaginat sau de prevăzut cum va fi structurată şi cum va funcţiona societatea omenească peste treizeci de ani sau mai mult – în special în condiţiile apariţiei unor inteligenţe artificiale mai puternice decît cele umane care ar accelera cu mult progresul tehnologic. Singularitatea este un punct de cotitură în istorie, iar Accelerando tratează despre acest eveniment.

Marele merit al lui Charles Stross este că, pe parcursul unui singur volum, îi poartă pe cititori din etapă în etapă de la o situaţie (aproape) familiară, precum eforturile unui tînăr creativ de a ocoli fiscul, la una complet stranie, cum ar fi teleportatrea unor astronave miniaturale pînă la marginea Universului observabil. Ca să le asigure cititorilor o cale de a înţelege unele dintre aceste situaţii neobişnuite, autorul foloseşte un procedeu literar destul de comun – relatează istoria unei familii pe parcursul a trei generaţii.

Din prima generaţie fac parte Manfred Macx, fosta lui iubită, Pamela, şi noua lui parteneră, Annette. Pamela, agentă a fiscului american, este frustrată de faptul că Manfred îşi oferă cadou ideile inovatoare, ajutîndu-i pe alţii să se îmbogăţească, în loc să le patenteze, să se lanseze în afaceri... şi să plătească impozite.

Din a doua generaţie fac parte Amber, fiica lui Manfred şi a Pamelei, Pierre, iubitul ei, şi Sadeq, un imam care devine teologul unei expediţii interstelare conduse de Annette.

Cea de-a treia generaţie îi are ca reprezentanţi pe Sirhan, fiul lui Amber şi al lui Sadeq, şi pe soţia lui, Rita. Cei doi ajung să crească drept fiu o clonă a lui Manfred.

Familia este însoţită de un animal de casă, Aineko. Acesta începe prin a fi o pisică-robot şi se dezvoltă pînă cînd devine o inteligenţă artificială atît de avansată încît îi tratează pe membrii familiei Macx ca pe animalele sale de casă.

Dacă ideea de a urmări istoria unei familii pe parcursul cîtorva generaţii este destul de răspîndită în literatură, unele dintre conceptele din romanul Accelerando sînt cu adevărat novatoare. Un exemplu îl constituie transformarea Sistemului Solar într-un creier Matrioşka – sfere concentrice extrem de subţiri, dintr-un material numit „computronium”, care găzduiesc numai viaţă artificială, în format electronic. (Cum fac faţă fiinţele post-umane extinderii treptate a acestui habitat şi distrugerii corpurilor cereşti apte să susţină biosfere reprezintă un element major în intriga romanului.)

Un alt exemplu de acest fel îl constituie contactul cu inteligenţe extraterestre, entităţi corporatiste care folosesc fiinţele în format electronic ca monedă de schimb. (Din moment ce oamenii folosesc astfel acţiunile corporaţiilor, ne întreabă ironic în subtext autorul, de ce nu s-ar putea şi invers într-o bună zi?)

Pe de altă parte, trebuie să menţionez că, pe lîngă acţiune captivantă şi idei sclipitoare, Accelerando conţine şi o mulţime de trimiteri intertextuale, atît de numeroase încît probabil mi-ar trebui o duzină de pagini numai ca să le enumăr. Probabil că bună parte din plăcerea lecturii acestei cărţi provine şi din identificarea acestor aluzii la alte lucrări ştiinţifico-fantastice, iar posibilitatea de a înţelege cît de cît evenimentele din Accelerando mi-ar fi fost mult diminuată dacă nu aş fi avut un bagaj rezonabil de lecturi în acest domeniu.

Chiar şi aşa, am fost copleşit de bogăţia de idei a acestui roman, de uriaşa densitate a informaţiilor şi de viteza şi amploarea schimbărilor tehnologice şi sociale pe care le descrie. În aceste privinţe, Accelerando merită un loc de frunte în literatura SF, alături de lucrări care la vremea lor au fost novatoare şi influente, precum Fundaţia de Isaac Asimov sau Schismatrix de Bruce Sterling. Ca şi în cazul acestora, probabil că valoarea şi influenţa romanului lui Charles Stross vor fi mai lesne de evaluat abia după un deceniu sau două de la prima publicare.

Şi, pentru că lucrurile bune nu se tac, trebuie să vă informez că autorul a avut generozitatea să ofere gratuit romanul Accelerando în format electronic la adresa: http://www.antipope.org/charlie/accelerando/accelerando.html. Vă invit din toată inima să-l parcurgeţi şi să vă bucuraţi de el.

There is joy in sharing.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Cory Doctorow – "Someone Comes to Town, Someone Leaves Town" (2005)

În martie 2007, după ce citisem şi apreciasem cîteva cărţi bune de Cory Doctorow cum ar fi Eastern Standard Tribe (2004) sau Themepunks (2007), am început să parcurg cel mai masiv roman al său de pînă acum, Someone Comes to Town, Someone Leaves Town. După patru luni (timp în care am terminat de citit alte şaptesprezece cărţi) am izbutit să-l duc la bun sfîrşit. N-a fost tocmai uşor. Să vedem de ce:

Someone Comes to Town... are ambiţia să fie mai multe cărţi simultan. Una dintre ele (cel puţin) ar fi fost o carte pe gustul meu dacă n-ar fi împiedicat-o celelalte să se dezvolte.

Personajul principal (să-i spunem... Alan) construieşte un punct de acces wireless la Internet ca să poată naviga în reţea în timp ce serveşte masa la o terasă de lîngă locuinţa lui din Toronto. Numai că n-a solicitat permisiunea autorităţii radio canadiene.

Mai mult, descoperă că un punk anarhic, Kurt, a instalat deja cîteva asemenea puncte de acces (la fel de neautorizate) în piaţă şi doreşte să-şi extindă reţeaua, ParasiteNet, în întregul oraş. Pe de o parte, Kurt vrea să ofere acces wireless la Internet gratuit oricui. Pe de altă parte, i se pare o idee bună să spargă monopolul pe care companii uriaşe precum Bell Canada îl deţin asupra furnizării serviciilor de Internet.

Proiectul atrage personaje dintre cele mai diverse, începînd cu adolescenţi fără căpătîi şi terminînd cu un oficial de la Bell Canada, Lyman. Pe măsură ce se extinde, ParasiteNet se descentralizează, se asociază cu alte reţele asemănătoare şi dezvoltă un număr de aplicaţii noi şi interesante, după care...

După care constatăm că, în ciuda numărului mare de pagini din roman, firul acesta narativ rămîne nefinalizat. Pentru că Someone Comes to Town... are ambiţia să fie mai multe cărţi simultan.

O asemenea carte ar fi putut să fie un fel de Portret al artistului din tinereţe la început de mileniu.

Personajul principal (să-i spunem... Adam) se mută în Toronto, umple o casă cu corpuri de bibliotecă şi cu cărţi şi, printre mici întîlniri ocazionale cu vecinii cei noi şi cu vechii membri ai familiei sale, se apucă de scris. Alcătuieşte fraze, apoi paragrafe, caută să închege o intrigă, după care...

După care constatăm că nici acest fir narativ nu duce nicăieri. Pentru că Someone Comes To Town... insistă să fie mai multe cărţi simultan.

O altă carte ar fi putut să fie un fel de fabulă suprarealistă, o poveste de iubire fantastică.

Personajul principal (să-i spunem... Albert) descoperă că vecina lui, Mimi, are aripi membranoase care tot cresc şi care periodic trebuie retezate. Cînd constată că prietenul lui Mimi, Krishna, o brutalizează, Albert o ajută să plece, o duce într-o excursie la munte, apoi între cei doi se ţese o idilă. După care...

După care idila nu se mai dezvoltă cine ştie ce. Pentru că Someone Comes to Town... vrea să fie prea multe cărţi simultan.

O altă carte (pe care aş fi preferat să n-o citesc) este horror – şi încă un horror deghizat în realism magic.

Personajul principal (să-i spunem... Arnold) constată că unul dintre fraţii săi, Dave, un psihopat pe care îl omorîse cu ani în urmă, a revenit printre cei vii şi îi ucide pe rînd pe ceilalţi membri ai familiei sale. Pe de o parte, romanul explorează amintirile lui Arnold din copilărie şi adolescenţă (tatăl lui e un munte, mama – o maşină de spălat, un frate vede viitorul, altul e o insulă, iar cei trei fraţi mai tineri intră unul în altul ca păpuşile Matrioşka). Pe de altă parte, episoadele din prezent sînt din ce în ce mai violente şi mai înspăimîntătoare. După care...

După care, în locul unei confruntări finale în care eroul să pună lucrurile la punct o dată pentru totdeauna cu un ţăruş şi un baros (sau ceva asemănător), ni se oferă un final în care Arnold pleacă împreună cu iubita sa şi îi lasă pe Dave (antagonistul psihopat) şi pe Billy (fratele aparent binevoitor, dar care se dovedeşte a fi fost aliat cu Dave) să se lupte în legea lor. Care dintre ei o fi învins în cele din urmă, romanul nu ne spune...

După care...

După care, cititorii bulversaţi de o carte al cărei protagonist e numit cînd Alan, cînd Albert, cînd Adam, al cărei antagonist se numeşte cînd Dave, cînd Drew, ale cărei fire narative sînt prea numeroase şi prea puţin dezvoltate, a cărei cronologie şchioapătă pe alocuri se întreabă dacă toate aceste elemente alcătuiesc un ansamblu coerent şi dacă semnifică ceva. Din fericire, vă puteţi face propria părere, întrucît, prin bunăvoinţa autorului, Someone Comes to Town, Someone Leaves Town se găseşte integral (şi gratuit) pe pagina www.craphound.com/someone.

Pe de altă parte, ştiu sigur că, în ciuda acestui roman, Cory Doctorow e capabil să scrie cărţi clare, coerente şi captivante. A dovedit-o cu prisosinţă în Overclocked.

Dar despre asta vom discuta cu alt prilej.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)