Charles Stross, "Saturn's Children" (2008)

Imagine preluată de pe situl SFFanz.org.nz

În ultima decadă a lunii septembrie 2009, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un roman de Charles Stross intitulat Saturn's Children (colecția Orbit Books, grupul editorial Little, Brown, Londra, 2009). Pe atunci, locuiam, precum Harry Potter, într-o cămăruță de sub scări. De parcurs, am parcurs acest roman mult mai târziu, în ultima decadă a lunii august 2022, într-un apartament ceva mai spațios și mult mai luminos.

Și iată ce am aflat:

Protagonista-naratoare a romanului se numește Freja și este o androidă care, în prima parte a cărții, "Sistemul interior", intră în conflict cu anturajul unei aristocrate la bordul unui dirijabil din atmosfera lui Venus, apoi călătorește într-un tren colosal pe suprafața lui Mercur și e trimisă într-o misiune de curierat pe Marte de către compania Jeeves (o asociație de androizi-majordom).

În partea a doua, "Destinație exterioară", Freja călătorește pe Callisto (unul dintre sateliții lui Jupiter), iar, de acolo, pe o traiectorie care o readuce vremelnic în preajma Soarelui, către Eris, un planetoid din Centura Kuiper, unde are loc deznodământul.

Epilogul dezvăluie nu numai ce s-a întâmplat, în cele din urmă, cu personajele principale, ci și faptul că narațiunea le e destinată altor androide din seria Frejei pentru a le informa și a le avertiza.

Saturn's Children le este dedicat regretaților scriitori Robert A. Heinlein și Isaac Asimov. Pe de o parte, povestea picarescă, presărată cu episoade de erotism între androizi, e un omagiu la adresa romanului Friday de Robert Heinlein.

Pe de altă parte, cum toate personajele romanului sunt adroizi și roboți de diferite tipuri (căci omenirea s-a stins în viitorul îndepărtat imaginat de către autorul britanic), apar frecvent referiri la Legile Roboticii din povestirile și romanele lui Isaac Asimov.

Firește, nu lipsesc conexiunile intertextuale cu o puzderie de lucrări celebre, de la Moll Flanders la Prin oglindă și ce a găsit Alice acolo, de la Fanny Hill la O mie nouă sute optezeci și patru și de la romanele umoristice ale lui P. G. Wodehouse la cărțile de spionaj ale lui John Le Carré. Căci Saturn's Children se petrece într-o societate populată de organizații secrete, grupuri de interese, spioni și asasini în care personalitatea fiecărui personaj poate fi modificată, redusă sau suprimată și nimeni nu este cine pare a fi.

Cum lectura acestui roman s-a dovedit a fi destul de agreabilă (cum fusese, dealtfel, și experiența pe care am avut-o cu Accelerando, de același autor), mi-am propus ca, în viitorul apropiat, să parcurg continuarea, intitulată Neptune's Brood. Însă, despre romanul acela, rămâne să discutăm mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)  

Michel Jeury, "L'Orbe et la roue" (1982)

Imagine preluată de pe situl Nos-livres.fr

Prin 1991, vechiul meu prieten Mirel Palada a făcut o excursie în Belgia și a revenit de acolo cu câteva cărți - între care cu un roman de Michel Jeury intitulat L'Orbe et la roue (colecția Le Livre de Poche, editura Robert Laffont, Paris, 1988). Atunci nu am citit-o (poate pentru că am preferat să parcurg Dune de Frank Herbert sau La Main gauche de la nuit de Ursula K. Le Guin, tot mulțumită lui Mirel), însă am păstrat în memorie ediția aceea de buzunar, apărută într-o colecție pe care o îngrijea scriitorul Gérard Klein.

Mulți ani mai târziu, în iulie 2010, am achiziționat un exemplar din acea ediție din colecția Le Livre de Poche, împreună cu zeci de alte volume, de la un anticariat din centrul Bucureștiului.

De parcurs, am izbutit însă să parcurg L'Orbe et la roue abia în perioada decembrie 2019 - ianuarie 2020, la aproape trei decenii după ce aflasem de existența ei.

Și iată ce am aflat:

Acțiunea romanului este plasată într-un viitor îndepărtat. Protagonistul, Mark Jervann d'Angun, este resuscitat la zece milenii după deces, însă, întrucât refuză să i se schimbe numele, e trimis înapoi în universul-umbră. A doua sa resurecție are loc după alte douăzeci de milenii, timp în care întregul Sistem Solar a fost reconfigurat în Sfera lui Govan, o structură de mii de lumi artificiale. Societatea e divizată între inginerii care au construit Sfera și seniorii care o stăpânesc, populată de suboameni și parazitată de creaturi hibride precum sacii-telefon.

În conflictul dintre seniori și ingineri, protagonistul caută să îi salveze pe suboameni, oferindu-le botezul zeului-fără-nume, descoperă că, printr-o tehnolgie avansată, mintea lui a fuzionat cu a unei femei și cu a unui soldat, iar, în cele din urmă, sabotează planeta Faüde, pe care se găsea, ca să o elibereze din Sferă și să o trimită prin cosmos, împreună cu numeroșii ei sateliți, ca pe o astronavă.

Cu toate că romanul nu este foarte lung (377 de pagini în ediție de buzunar), mi s-a părut dezlânat, confuz și plictisitor. Impresia de ansamblu a fost că autorul a încercat să imagineze un viitor îndepărtat care să rivalizeze cu cel din The Instrumentality of Mankind de Cordwainer Smith - doar că modelul acela funcționa mai bine ca mozaic de povestiri și nuvele. Pe alocuri, am întâlnit câte o idee interesantă - precum episodul în care aristocrata Shamra Yon Nejer Aes preia moștenirea tatălui ei și trebuie să înghită pilule cu hărți miniaturale pentru a asimila noțiuni despre planetele pe care le va stăpâni.

Dar impresia de ansamblu nu este una favorabilă, iar L'Orbe et la roue nu a rămas multă vreme în colecția mea. Dealtfel, nici alte romane de Michel Jeury nu m-au impresionat în mod deosebit, însă despre acelea am să vă relatez cu alte prilejuri. 

Adam-Troy Castro, 'Emissaries from the Dead' (2008)

În octombrie 2009 am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, o pereche de romane scrise de un autor american, Adam-Troy Castro. Cel dintîi se intitulează Emissaries from the Dead (EOS, HarperCollins, New York, 2008) şi a fost recompensat în 2009 cu Premiul Philip K. Dick. L-am parcurs în cîteva zile, în aprilie 2010, şi, spre surprinderea mea, am constatat că este un roman mai bun decît media.

Să vedem împreună de ce:

Fundalul acţiunii este un viitor îndepărtat în care omenirea călătoreşte ptrintre stele, colonizează planete, construieşte habitate spaţiale şi cooperează paşnic cu mai multe civilizaţii extraterestre şi cu o comunitate de inteligenţe artificiale, SursaIA. Decorul este un habitat spaţial imens, Unu Unu Unu, de forma unui cilindru presurizat, lung de o sută de mii de kilometri şi cu diametrul de o mie de kilometri. Cea mai mare parte a ecosistemului din habitat se află sub un strat de nori, într-o atmosferă otrăvitoare pentru oameni, şi mai departe de axa habitatului, într-un ocean supus unor temperaturi şi presiuni extreme. Aproape de axă, însă, la temperaturi şi presiuni suportabile, se află un desiş de plante populat de creaturi antropoide lente, brahiatorii, pe care le studiază o expediţie ştiinţifică umană.

Intriga este de tip poliţist. Două personaje din expediţia ştiinţifică, Christina Santiago şi Cynthia Warmuth, pier în condiţii suspecte, iar Corpul Diplomatic o trimite pe protagonista-naratoare, Andrea Cort, să investigheze cazul.

Ca multe romane recente care se respectă, Emissaries from the Dead este dificil de încadrat pentru că are o structură hibridă. Bună parte din fundalul său îi este îndatorat subgenului hard SF: viitor îndepărtat, călătorii interstelare, habitate spaţiale imense, rase extraterestre şi aşa mai departe. Intriga îi este îndatorată în egală măsură romanului poliţist clasic, de felul celor scrise de Agatha Christie, şi celui noir, de genul celor publicate de Raymond Chandler. (Ca să fiu mai exact, pînă şi soluţia cazului aminteşte oarecum de Zece negri mititei, în vreme ce atitudinea agresivă, antisocială a protagonistei e similară cu cea a lui Philip Marlowe.) Iar o parte din recuzită ţine mai curînd de subgenul post-cyberpunk, cum ar fi inteligenţele artificiale cu planuri insidioase, nanotehnologia sau ciberconectarea permanentă dintre două personaje secundare.

Printre minusurile romanului s-ar număra absenţa aproape totală a umorului care făcea deliciul romanelor lui Chandler (protagonista-naratoare Andrea Cort se ia prea tare în serios pentru a fi agreată de cititori), precum şi unele mici scăpări stilistice sau ortografice.

Pe ansamblu, însă, Emissaries from the Dead recompensează timpul petrecut cu lectura, cu un bun echilibru între ancheta poliţistă din prim-plan, caracterizare şi elementele de fundal. E un roman cam la fel de reuşit şi de captivant ca The Electric Church de Jeff Somers, spre exemplu, deşi se petrece într-o lume imaginară mult mai atent structurată decît acesta din urmă. La fel ca Broken Angels de Richard Morgan, e un roman prea bun pentru a fi abandonat în tren sau pe plajă după prima lectură, dar nu atît de bun încît să o merite şi pe a doua.

În ceea ce o priveşte pe protagonista-naratoare Andrea Cort, aceasta reapare în următorul roman al lui Adam-Troy Castle, The Third Claw of God. Dar despre acesta vom discuta cu alt prilej.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)