Sir Terry Pratchett, "Interesting Times" (1994)

Imagine preluată de pe situl Fantasyhyllan.se

Prima oară, am parcurs Interesting Times (Corgi Books, Londra, 1995) într-o ediție britanică de buzunar, cu coperta ilustrată de către Josh Kirby, prin 2000 sau 2001, mulțumită bunului meu prieten Liviu Moldovan.

Apoi, în primăvara anului 2002, datorită doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat un alt exemplar din aceeași ediție.

În cele din urmă, la începutul lunii decembrie 2021, l-am parcurs a doua oară - de această dată, l-am audiat în cea mai mare parte de pe tableta de lectură.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Interesting Times este al șaptesprezecelea roman din seria Lumea-disc. Se încadrează în subseria despre Rincewind, vrăjitorul inept de la Universitatea Nevăzută din Ankh-Morpork, iar, din punct de vedere cronologic, intriga acestui volum este plasată după evenimentele din Faust Eric.

De această dată, în sălașul zeilor de pe muntele ce se înalță în centrul Lumii-disc, Șansa joacă un joc împotriva Sorții. Drept piese, le servesc personaje din această lume năstrușnică - pentru că liderii Imperiului Agatean îi trimit o misivă Patricianului din îndepărtatul Ankh-Morpork, iar Lord Havelock Vetinari îi convinge pe vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută să îl aducă pe Rincewind din arhipelagul exotic unde naufragiase și să îl trimită, prin ritualuri magice, tocmai pe Continentul Contragreutate.

În Imperiul Agatean, Rincewind constată că amintirile din vacanță ale lui Twoflower (scrise în urma evenimentelor din The Colour of Magic, respectiv din The Light Fantastic) au devenit un document subversiv care a dat naștere unei mișcări revoluționare. În același timp, Genghis Cohen și Hoarda de Argint formată din eroi barbari geriatrici încearcă să cucerească imperiul, iar perfidul Lord Hong plănuiește o lovitură de stat.

Și, ca să complice lucrurile și mai tare, un fluture cu modele haotice pe aripi reușește să strice vremea...

În Interesting Times, Sir Terry Pratchett parodiază societăți tradiționale din Extremul Orient, precum China și Japonia. Nu lipsesc din peisaj Marele Zid, orezăriile, Orașul Interzis, eunucii, samuraii, teatrul nōh, poemele, ideogramele, pagodele și Armata de Teracotă.

Dar, dincolo de toate acestea, se strecoară în text întrebări privitoare la structura societății, la îndatoriri și beneficii, la drepturi și îngrădiri, la privilegii și abuzuri. În frumoasa tradiție satirică a străinului în țară străină, venită pe filiera Scrisorilor persane și a Călătoriilor lui Gulliver, Cohen Barbarul și Hoarda de Argint, temperați întrucâtva de către profesorul Saveloy, observă o sumedenie de lucruri bizare în societatea agateană (care localnicilor li se par firești) și, odată ajunși să ia decizii, încep să reformeze acea societate profund nedreaptă.

Poate pentru că Interesting Times mi-a lăsat o impresie foarte plăcută și după a doua lectură, când am terminat-o de parcurs, am decis să recitesc alt volum din seria Lumea-disc, intitulat Maskerade.

Însă, despre acela, vom discuta cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.) 

Sir Terry Pratchett, "Soul Music" (1994)

Imagine preluată de pe situl Pinterest.com

De romanul Soul Music al lui Sir Terry Pratchett mă leagă o amintire specială. L-am parcurs mai întâi prin 1996, într-o ediție cartonată, de la Consiliul Britanic din București.

Apoi, în 1999, la o întrunire a gupului Kult, Costi Gurgu a adus și le-a oferit cadou participanților mai mult volume SF și fantastice - inclusiv un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar a celui de-al șaisprezecelea roman din seria Lumea-disc (Corgi Books, Londra, 1995). Abia atunci mi-a trecut prima oară prin cap că, mai degrabă decât să tratez cărțile lui Sir Terry Pratchett ca pe niște produse de literatură de consum - volume ușurele, de divertisment, cu care să mă amuz și pe care apoi să le dau uitării - aș putea să le colecționez și să le recitesc. Ca urmare, am oferit o antologie space-opera proaspăt primită și am luat la schimb prima carte Discworld din colecția mea.

(Ulterior, în 2002, prin amabilitatea doamnei dr. Tracey Rosenberg, am mai achiziționat un exemplar din aceeași ediție, cu coperta ilustrată de către Josh Kirby, dar asta e altă poveste.)

Ceva mai recent, în noiembrie 2021, am parcurs acest roman a doua oară. Mai exact, l-am audiat, în format electronic, de pe tableta de lectură.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Soul Music face parte din subseria dedicată Morții Lumii-disc. Din punct de vedere cronologic, intriga acestui roman este plasată după evenimentele din Reaper Man. 

După ce Ysabell (fiica adoptivă a Morții) și Mort (ucenicul Cosașului) pier într-un accident, fiica lor, Susan Sto Helit, crește la un pension. Binky, calul Cosașului, o duce pe Domeniul Morții, unde Albert, majordomul, îi explică faptul că Moartea lipsește, iar lucrurile din Lumea-disc o vor lua razna (din nou). 

Între timp, tânărul bard Imp y Cillin din Llamedossosește în Ankh-Morpork, unde se asociază cu căpcăunul Lias și cu piticul Glod pentru a întemeia o formație muzicală - impresariată de Cut-me-own-throat Dibbler.

Moartea se înrolează în Legiunea Străină pentru a uita...

... iar rectorul Ridcully și colegii săi vrăjitori de la Universitatea Nevăzută se confruntă cu efectele magice ale Muzicii-care-conține-roci. (Ca să se complice lucrurile și mai tare, bibliotecarul Universității Nevăzute, transformat în urangutan, participă la concerte, unde își etalează calitățile de pianist și organist.)

Firește, romanul Soul Music este presărat cu aluzii la muzica rock. Protagonistul adoptă numele de scenă Buddy (ca o referire la Buddy Holly), iar alte personaje observă că are un aer "elvish". Percuționistul își schimbă numele în Cliff (ca o referire la Cliff Richards). Apar referiri la The Rolling Stones, Velvet Underground, Thelonius Monk, Def Leppard, Madness, The Who, Led Zeppelin și așa mai departe. Nu lipsesc nici parodii ale unor sloganuri rock, precum "Born to run" sau "Live fast, die young", ori transpuneri umoristice ale vestimentației și comportamentelor de la concertele rock.

Comparativ cu unele dintre romanele care l-au precedat, precum Small Gods sau Men at Arms, Soul Music este un volum mai lejer și mai comic - însă, față de cărți timpurii ca The Colour of Magic sau The Light Fantastic, are avantajul că e cam de două ori mai lung. Pe ansamblu, a meritat pe deplin atât prima lectură, cât și pe cea de-a doua. Iar, după ce am întors ultima filă din Soul Music, am început imediat să recitesc un alt roman din seria Lumea-disc, intitulat Interesting Times.

Dar, despre acela, am să vă relatez cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Neal Stephenson & Frederick George, "Interface" (1994)

Imagine preluată de pe situl LWCurrey.com

În 2003, prin amabilitatea importatorilor de carte de la Books Unlimited, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Neal Stepehson și Frederick George intitulat: Interface (editura Arrow Books, grupul editorial Random Books, Londra, 2002). L-am parcurs în același an.

Și iată ce am aflat:

În ceea ce, în anii 1990, se presupunea a fi viitorul apropiat, guvernatorul statului Illinois, William Anthony Cozzano, suferă un dublu atac cerebral, ceea ce îi afectează atât funcțiile motorii, cât și pe cele de vorbire. În paralel, un agent al unei organizații secrete, Otis Simpson, este activat cu o misiune ca urmare a anunțului Președintelui S.U.A. că nu se va mai plăti datoria externă a țării. Iar viața unei femei de culoare, Eleanor Boxwood Richmond, este dată peste cap când fiul ei adolescent piere.

Lucrurile se complică atunci când, pentru a contracara efectele secundare ale atacurilor cerebrale, guvernatorului Cozzano i se implantează un microcip în creier, iar Otis Simpson și organizația sa accesează microcipul ca să-l propulseze Cozzano în cursa electorală pentru postul de Președinte al S.U.A. - și pentru a-l face să le spună alegătorilor ceea ce vor să audă.

Eleanor Richmond e cooptată în cursa electorală pentru funcția de vicepreședinte. Numai că, în urma câștigării alegerilor, William Cozzano își scurtcircuitează microcipul cu un aparat cu electroșocuri și anunță alegătorii că alegerile fuseseră trucate - după care un personaj secundar cu idei radicale îl asasinează.

Și Eleanor Richmond devine prima președintă de culoare a S.U.A.

Îmi amintesc cum, în urmă cu aproape două decenii, am citit, cu sufletul la gură, acest techno-thriller care, în pofida dinensiunilor respectabile (640 de pagini) se parcurge ușor și cu plăcere. (Dealtfel, Interface a exercitat o oarecare influență asupra primului meu roman, Gangland.)

Premisa microcipului implantat în creier, care le-ar permite unor terțe părți să manipuleze ca pe o marionetă un candidat la postul de președinte al unei țări, mi s-a părut bizară și neliniștitoare.

Alternarea rapidă a mai multor planuri narative mi-a plăcut și mi s-a părut o strategie scriitoricească demnă de reținut.

Am simțit o profundă simpatie față de personajul Eleanor Richmond - dealtfel, acesta e principalul motiv pentru care mi-aș dori să recitesc Interface.

Și, nu în ultimul rând, lumea tenebroasă a unor organizații oculte care controlează din umbră economia, politica și mass-media (cam ca în romanele lui Thomas Pynchon sau ca în seria cinematografică John Wick) mi s-a părut frumos sugerată în acest roman - cu câteva detalii ca să lase impresia că organizațiile există, însă fără atâtea date încât să se disipeze sugestia că societățile acelea sunt secrete.

Poate tocmai pentru că Interface mi-a făcut o impresie atât de bună, mi-am dorit neapărat să parcurg și celălalt techno-thriller scris de către Neal Stephenson în colaborare cu unchiul său, Frederick George - The Cobweb. Însă, despre acela, vom discuta mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.) 

Anne Holt, „Fericiţi cei însetaţi” (1994)

La Tîrgul de Carte Gaudeamus din a doua jumătate a lunii noiembrie 2013, Editura Trei a lansat în cadrul colecţiei Fiction Connection (coordonată de doamna Magdalena Mărculescu) ediţia română a unui roman de Anne Holt, Fericiţi cei însetaţi, în traducerea Cristinei Jinga. Este al doilea volum din seria „Hanne Wilhelmsen”. Ca redactor literar, am avut ocazia să parcurg acest roman înainte de apariţie. Să vă dau şi dumneavoastră cîteva detalii:

Intriga urmăreşte două cazuri criminale. Pe de o parte, un personaj misterios scrie cu sînge numere în locuri rar vizitate. Sîngele se dovedeşte a fi uman, iar numerele aparţin dosarelor unor imigranţi dispăruţi – însă poliţia are dificultăţi în găsirea cadavrelor ori a presupusului criminal. Inspectoarea de poliţie Hanne Wilhelmsen se angajează într-o cursă contra cronometru pentru descoperirea făptaşului – căci cazurile acestea sinistre se înmulţesc de la o zi la alta.

Pe de altă parte, o tînără numită Kristine Håverstad e supusă unui viol. Întrucît autorităţile nu acordă suficientă atenţie rezolvării acestui caz, tatăl său începe să facă propriile lui investigaţii. Fără ştirea acestuia din urmă, Kristine începe şi ea să cerceteze.

Pe măsură ce anchetele paralele se apropie de rezolvare, suspansul creşte, iar finalul romanului aduce faţă în faţă justiţia şi răzbunarea – într-un mod mai degrabă surprinzător. Nu am să vă dau alte detalii, deoarece nu aş dori să vă stric plăcerea lecturii, însă vă asigur că deznodământul cărţii este memorabil.

O notă aparte o constituie fundalul acţiunii – cu elemente realiste privitoare la societatea norvegiană contemporană, la integrarea imigranţilor şi la efectele încălzirii globale. Tot în sfera realismului se încadrează şi relaţiile dintre personaje, fie că vorbim despre viaţa domestică a protagonistei, despre relaţiile sale de serviciu sau despre relaţia victimei cu tatăl său.

Lectura romanului este antrenantă, căci naraţiunea cuprinde trei planuri paralele, iar decupajul pe scene este alert. De asemenea, traducerea română este foarte bine făcută, iar tehnoredactarea este îngrijită. Aş dori să mai menţionez şi faptul că prezentarea volumului e atrăgătoare, căci ediţia română are supracopertă şi semn de carte. Pe ansamblu, le recomand romanul Fericiţi cei însetaţi în special amatorilor de literatură poliţistă.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/.Lectură plăcută!)

Ian McDonald, "Necroville" (1994)

În 1995, la Editura Pygmalion din Ploieşti, în colecţia Cyborg, apărea în traducerea lui Gabriel Stoian un roman al autorului britanic Ian McDonald, Necroville, cu o prefaţă de Mihai-Dan Pavelescu. L-am citit pe nerăsuflate şi am rămas cu o bună impresie despre el. După mulţi ani, în alt deceniu, în alt mileniu, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi de la Nautilus o nouă ediţie britanică a acestui roman - Necroville (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2011). În septembrie 2013, l-am recitit pe îndelete, de această dată în original.

Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului se petrece într-un viitor destul de apropiat, în care, cu ajutorul nanotehnologiei, morţii pot fi reînviaţi. Sub aspect legal, reînviaţii nu au cetăţenie, nici drepturi legale, precum cei vii, ci sunt proprietatea unor corporaţii. Pe Pământ, ei sunt obligaţi ca să petreacă fiecare noapte în ghetouri numite necroville. În spaţiul cosmic, însă, morţii s-au revoltat şi au început vaste proiecte de colonizare, cum ar fi transformarea Lunii cu ajutorul nanotehnologiei. Iar flota resuscitaţilor atacă liniile de apărare ale Pământului pentru a elibera mulţimile înrobite din necroville-uri.

În acest context, cinci prieteni vechi şi-au propus să se întâlnească în Los Angeles, la Terminal Café, în noaptea dintre 1 şi 2 noiembrie 2063, de Ziua Morţilor.

Unul dintre aceştia este Santiago Columbar, creator de droguri şi celebritate printre toxicomani. Căutând să revină la o stare mentală şi emoţională pe care nu o mai avusese din adolescenţă, Santiago ajunge să fie vânător, apoi vânat într-un joc pe viaţă şi pe moarte între două bande de morţi.

Un altul este Toussaint Xavier Tesler, fiul mai tânăr al lui Adam Tesler, patronul unei super-corporaţii care deţine monopolul asupra învierii. Toussaint este răpit de un comando şi implicat într-o lovitură de palat menită să le acorde drepturi şi libertăţi resuscitaţilor.

Printre vechii prieteni se numără şi Yo Yo Mok, o sino-americană de profesie avocat. Cercetările ei menite să recupereze memoria unei cliente resuscitate o duc prin ciberspaţiu, în conflict cu o corporaţie multinaţională şi în cele din urmă la descoperirea unui complot de importanţă mondială.

Altă participantă la această reuniune este Trinidad Malcopuelo. Din păcate, un fost iubit al ei, surfer pe valuri, apoi pe aer, a pierit într-un accident ca urmare a unui drog creat de Santiago. Şi Trinidad are de discutat cu Santiago pe această temă...

Din nefericire, cel de-al cincilea prieten din grup, Camaguey Quintano, nu ajunge la această reuniune, căci, în urma relaţiilor intime neprotejate cu o resuscitată, a contactat o maladie exotică şi mortală, cauzată de nanomecanisme. Camaguey îşi petrece noaptea rătăcind prin Necroville în compania unei prostituate reînviate, Nute, iar dimineaţă ea este cea care ajunge la Terminal Café şi le spune celorlalţi povestea lui.

Ceea ce mi se pare remarcabil la acest roman este că poate fi parcurs (şi agreat) la mai multe niveluri de lectură. Pentru cei care apreciază literatura ştiinţifico-fantastică, aproape pe fiecare pagină se găsesc idei interesante, de la automobilele care se şofează singure la dinozaurii re-creaţi cu ajutorul nanotehnologiei şi de la războaiele spaţiale spectaculoase la realităţile virtuale copleşitoare.

Pentru cei care citesc literatură de dragul caracterizării, Ian McDonald a adaptat o tehnică modernistă de la Virginia Woolf - cea a recuperării trecutului personajelor prin fragmente disparate ivite în intervale de introspecţie. Astfel, prin numeroasele porţiuni în care gândurile personajelor principale sunt redate în stilul indirect liber, episoade-cheie din trecutul acestora se ivesc, iar cititorii pot să înţeleagă tiparele comportamentale ale protagoniştilor şi natura relaţiilor dintre aceştia.

Consumatorii de literatură populară pot parcurge Necroville ca pe un thriller, întrucât în fiecare capitol apar scene spectaculoase de urmăriri, dueluri, schimburi de focuri, atentate cu explozibili, dezvăluiri şocante şi lovituri de teatru.

Cei care apreciază literatura subversivă pot interpreta acest roman ca pe o satiră la adresa corporatismului - un roman cu cheie despre clase sociale, drepturi şi privilegii, opresori şi oprimaţi. Căci, înainte de a se dizolva în cyber-noir, sau, mai rău, în cyber-preppy, literatura cyberpunk a fost o formă de revoltă împotriva capitalismului tîrziu, iar Necroville reprezintă un bun exemplu în acest sens.

Pentru vânătorii de conexiuni intertextuale, romanul lui Ian McDonald este un deliciu. Cum îi stă bine artefactului literar postmodern, Necroville e doldora de trimiteri la literatură, de la Shakespeare şi Milton la Čapek şi Gibson, dar şi la cinematografie. Decorul urban al romanului e înţesat de ecrane pe care rulează pelicule celebre, iar pe parcursul acţiunii personajele principale surprind secvenţe din Vrăjitorul din Oz, din Pe aripile vîntului şi din zeci de alte filme. Desigur, unele trimiteri sunt mai subtile decît altele, iar confruntarea finală dintre oligarhul Adam Tesler şi fiul său resuscitat aminteşte de o scenă similară din Blade Runner, chiar dacă pelicula aceasta de căpătâi a genului cyberpunk nu este menţionată explicit.

Nu în ultimul rînd, Necroville merită citit şi pentru şuvoiul inepuizabil de imagini suprarealiste din paginile sale. Practic pe fiecare filă apar personaje exotice, artefacte ingenioase, decoruri spectaculoase, costume umitoare, ca într-un caleidoscop multicolor. Căci noaptea în care se petrece acţiunea romanului este o noapte de carnaval...

Acestea fiind zise, nu îmi rămîne decît să vă recomand şi dumneavoastră să (re)citiţi Necroville. În versiunea originală, îl puteţi comanda aici. În ceea ce mă priveşte, probabil am să parcurg în viitorul apropiat şi alte cărţi de Ian McDonald, întrucît pe rafturile din biblioteca mea aşteaptă la rînd încă vreo patru sau cinci. Dar despre acelea vom discuta cu alte ocazii...

Sebastian A. Corn - Adrenergic! (2009)

Sîmbătă, 20 iunie 2009, am avut plăcerea să particip la lansarea în volum a nuvelei Adrenergic! (Editura Millennium Press, Satu Mare, 2009). Plăcerea ar fi fost şi mai mare dacă, alături de editor, de redactor, de domnişoara tehnoredactor şi de onoratul public ar fi participat şi autorul (un vechi şi drag prieten). Dar Sebastian Corn se bucura de o binemeritată vacanţă împreună cu familia...

Dacă la apariţia în 1994 în Jurnalul SF a nuvelei Adrenergic! am parcurs-o în cîteva ore, de această dată am citit-o pe îndelete, în porţii mici, în cîteva zile.

Şi iată ce am aflat:

Pe la jumătatea secolului al XXII-lea, în oraşul South Sabrata, directorii unei corporaţii se confruntă cu dificultăţi cauzate de nişte entităţi artificiale microscopice, turboskellii. Aceste micro-organisme inteligente ajută structurile organice ale oraşului să funcţioneze, însă încalcă adesea contractele pe care le-au încheiat cu oamenii şi construiesc spaţii virtuale neautorizate, ceea ce îngreunează funcţionarea sistemelor.

Unul dintre directori, Tamerlan Banks, le oferă turboskellilor versiunea virtuală a întregului Pămînt în schimbul sprijinului lor pentru discreditarea unui director rival, Hugh Secada. La rîndul său, Secada se arată dispus să le ofere turboskellilor resurse imense (mai precis, puterea de calcul a trei sute de mii de creiere umane) în schimbul lui Tamerlan Banks.

Iar povestea se complică prin prezenţa unui personaj feminin dorit de ambii rivali, Priscilla Ydriss...

De la bun început, literatura cyberpunk a avut cîteva teme importante. Adrenergic! ilustrează cel puţin patru dintre ele.

Mai întîi, nuvela lui Sebastian Corn foloseşte adesea ca decor realitatea virtuală. Parte din efectul de vertij al textului este creat de descoperirea de către protagonist a unor straturi succesive de realitate virtuală, unele dintre ele, din ce în ce mai sărace şi mai înapoiate din punct de vedere tehnologic, amintind întrucîtva de romanul Ubik al scriitorului american Philip K. Dick.

O a doua temă o reprezintă nanotehnologia, mai precis producera şi răspîndirea unor mecanisme inteligente suficient de mici ca să modifice realitatea atom cu atom. La data primei publicări a nuvelei Adrenergic!, nanotehnologia încă mai era de domeniul literaturii ştiinţifico-fantastice. În 2009, revistele ştiinţifice occidentale publică adesea articole despre experimente cu diverse nanomecanisme. Din cîte ştiu, nimeni nu a produs încă unele atît de inteligente şi de abile ca turboskellii imaginaţi de Corn, dar poate că pînă la următoare ediţie...

A treia temă cyberpunk prezentă în Adrenergic! este interfaţa directă dintre sistemul nervos central şi sistemele informaţionale. Frecvent, personajele din Adrenergic! intră în cuve cu ser fiziologic, apoi îşi cuplează cabluri la mufele craniene şi interacţionează cu diverse entităţi în spaţii virtuale. (Ţin să precizez că, la data primei publicări a nuvelei, trilogia cinematografică Matrix nu era nici măcar o licărire în ochii fraţilor Wachowski.)

Cea de-a patra temă este biotehnologia. În această privinţă, oraşul South Sabrata (cel "real", nu reprezentările sale virtuale) este cu adevărat memorabil. Străzile, vehiculele, clădirile, dispozitivele de comunicare, mobilierul, ba chiar şi accesoriile personajelor sînt făcute din ţesuturi vii modificate prin inginerie genetică. În oarecare măsură, mediul urban biotehnologic din nuvela Adrenergic! a fost inspirat de o schiţă a Anei-Maria Negrilă, "Fragile", şi a constituit la rîndul său o sursă de inspiraţie pentru povestirea "An/Organic" a subsemnatului.

Dacă Adrenergic! este o nuvelă cyberpunk sau postcyberpunk reprezintă o altă chestiune care merită discutată. Pentru cititorii interesaţi de Temerlan Banks, personaj care foloseşte tehnologia turboskellilor pentru a submina societatea, nuvela se încadrează în curentul cyberpunk. Pentru aceia preocupaţi de Hugh Secada, personaj integrat din punct de vedere familial şi social şi care caută să menţină societatea existentă, nuvela se încadrează mai degrabă în curentul postcyberpunk. Pentru mine, demnă de laudă în această privinţă este atitudinea autorului Sebastian Corn, care i-a permis naratorului să prezinte activităţile şi gîndurile personajelor, dar nu să comenteze pe marginea acestora. Ca urmare, textul literar nu a avut decît de cîştigat.

Aş dori, înainte de final, să îl felicit şi pe această cale pe editorul Horia Nicola Ursu pentru publicarea în volum a nuvelei Adrenergic! Aşteptam de cincisprezece ani să se întîmple acest eveniment editorial...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Melissa Scott - Trouble and Her Friends (1994)

Prin 1999, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma FIDES, am achiziţionat o ediţie americană de buzunar a romanului Trouble and Her Friends (Tor Books, New York, 1995) de Melissa Scott. Despre autoare nu ştiam aproape nimic - citisem doar o schiţă de-a ei, "Sînt imensă, conţin multimi", în Almanah Anticipaţia 1984. Dar pe Amazon.com scria sus şi tare că Trouble and Her Friends este un roman cyberpunk.

Şi aşa m-a convins Amazon.com cu vorba bună să (mai) achiziţionez o carte...

Din păcate, imediat după ce am primit romanul şi am inceput să-l citesc, am dat în primele pagini peste o propoziţie care m-a amuzat: "O duzină de fişiere, fiecare dintre ele indicat de un simbol individual, o iconiţă, îi înfloriră pe ecran." (Asta undeva, în secolul al XXII-lea, după apariţia interfeţelor neurale şi a bioimplanturilor cerebrale şi aşa mai departe.) Am pus volumul pe un raft şi le-am acordat prioritate altora. Numai că, zece ani mai tîrziu, l-am parcurs în întregime şi am avut ocazia să-mi schimb întrucîtva opinia despre el.

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Mai degrabă decît să se alinieze Convenţiei de la Amsterdam referitoare la implanturi şi interfete neurale, Congresul Statelor Unite ale Americii preferă să ratifice legea Evans-Tindale şi să interzică aşa-numiţii viermi cerebrali. Doua ciberspărgătoare, Trouble şi Cerise, au un dezacord imediat după ratificarea legii şi se despart. Trouble trece la activităţi legitime, în vreme ce Cerise dă o ultimă spargere.

Trei ani mai tîrziu, Cerise a devenit şefa departamentului de securitate IT a corporaţiei Multiplane, iar şeful ei, Coigne, îi cere să depisteze un intrus poreclit Trouble. Vechea parteneră a lui Cerise, proaspăt concediată de la locul de muncă şi suspectată de agenţii Trezoreriei, pleacă la rîndul ei în căutarea persoanei care îi foloseşte porecla şi programele.

Cercetarea le readuce împreună pe cele două foste asociate, iar noul Trouble se dovedeşte a fi protejatul primarului din Seahaven, un oraş virtual frecventat de ciberspărgători din întreaga lume. Mai mult, protagonistele identifică şi locul din "realitate" în care se află primarul şi acolitul său şi, după o confruntare spectaculoasă implicînd echipe antiteroriste, lunetişti şi negocieri, Trouble şi Cerise ajung să administreze Seahaven şi să ajute la instaurarea legii şi ordinii în ciberspaţiu.

Trouble and Her Friends mi s-a părut un roman neobişnuit din mai multe motive. Poate cel mai vizibil este acela că bună parte dintre personaje, atît feminine cît şi masculine, au o orientare homosexuală. Pe de o parte, aceste personaje formează un fel de comunitate atît în ciberspaţiu cît şi în "realitate". Pe de altă parte, întrucît au adoptat de timpuriu noua generaţie de bioimplanturi (viermii cerebrali), aceste personaje sînt tratate cu neîncredere de către locuitorii mai vechi ai ciberspaţiului (cei mai multi dintre ei heterosexuali). Nu în ultimul rînd, relaţiile din această comunitate încalcă barierele dintre proscrişi şi apărătorii legii, ca în cazul colaborării dintre fostele ciberspărgătoare Trouble şi Cerise şi agentul Interpol Vesselin Mabry, iubitul unui vechi membru al "familiei", Helling.

Un al doilea aspect neobişnuit îl constituie evoluţia celor două personaje principale. În primul capitol al romanului, ele păreau să fie cyberpunk - ciberspărgătoare aflate în afara legii. Pe parcursul romanului, cele două caută să-l neutralizeze pe un ciberspărgător tînăr şi nesăbuit, iar în ultimul capitol devin apărătoare ale legii - postcyberpunk, cu alte cuvinte. Din acest punct de vedere, Trouble and Her Friends este dificil de categorisit.

Al treilea aspect neobişnuit al romanului îl reprezintă utilizarea convenţiilor narative şi tipografice. Mai precis, toate pasajele a căror actiune are loc în ciberspaţiu sînt relatate la timpul prezent şi imprimate cu litere italice, în vreme ce pasajele ce relatează acţiunea din "realitate" sînt narate la timpul trecut şi imprimate cu litere romanice. Pentru a duce distincţia dintre ciberspaţiu şi "realitate" pînă la capăt, autoarea a folosit steluţe mai degrabă decît semnele citării pentru dialogurile din ciberspaţiu.

În rest, Trouble and Her Friends este un roman (post)cyberpunk destul de cuminte, cu două planuri narative care se întrepătrund progresiv, cu doze moderate de suspans, cu un punct culminant destul de spectaculos şi cu un deznodămînt care închide intriga într-un mod mulţumitor. Pe alocuri, acţiunea pare să treneze, iar condensarea romanului la redactare probabil că l-ar fi făcut ceva mai intens. Căci, aşa cum am remarcat şi cu alte ocazii, romanele (post)cyberpunk bune mai lungi de 300 de pagini sînt destul de rare.

Iar Trouble and Her Friends are aproape 380...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Michael Marshall Smith, 'Only Forward' (1994)

În martie 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am cumpărat un exemplar din primul roman al autorului britanic Michael Marshall Smith, Only Forward (Editura HarperCollins, Londra, 1998). Am început să-l citesc în decembrie 2006, însă pînă cînd am reuşit să-l termin am parcurs alte optsprezece cărţi. După cum aţi aflat deja din articolele precedente, acesta nu este un semn bun. Să aflăm împreună de ce:

În prima parte a romanului, „Hîrtia de deasupra crăpăturilor”, protagonistul-narator Stark primeşte misiunea de a-l găsi pe un funcţionar dispărut, Alkland. După ce adună informaţii din diferite cartiere ale oraşului, Stark reuşeşte să pătrundă într-o zonă izolată de celelalte, Grajdul, şi să-l scoată pe Alkland de acolo.

În partea a doua, „Nişte minciuni”, Stark şi Alkland trebuie să investigheze originea unei substanţe potenţial periculoase, Dilligenz, iar cercetarea îi duce pe tărîmuri halucinante.

În partea a treia, „Requiem”, Stark îl descoperă pe autorul unor crime oribile – nimeni altul decît un fost prieten, Rafe, pe care Stark îl ucisese cu ani în urmă şi care acum a găsit o cale de trecere de pe tărîmul viselor în lumea reală. În final, presupusul organizator al traficului cu Dilligenz se dovedeşte a fi un om de treabă, Stark se mută cu iubita lui şi totul se termină cu bine.

Poate vă amintiţi filmul lui Robert Rodriguez From Dusk Till Dawn (1996), care pînă la un punct ne arată o poveste cu gangsteri, jafuri şi răpiri, iar de la un punct încolo se fracturează brusc (şi iremediabil) şi ne arată o poveste cu vampiri. O impresie asemănătoare mi-a lăsat şi romanul Only Forward.

Prima parte este o poveste cyberpunk destul de acceptabilă. Protagonistul-narator este un fel de detectiv particular, fundalul este o zonă urbană cu tehnologii avansate, acţiunea are suficient supans, ba chiar la un moment dat se fac şi nişte aluzii intertextuale la scrierile lui Philip K. Dick (mai precis, la romanul The Penultimate Truth).

După care naraţiunea se fracturează şi devine suprarealistă. Majoritatea incidentelor din partea a doua a romanului se petrec într-un ţinut al viselor în care monştrii din imaginaţţia personajelor devin reali, iar oceanul care, văzut din avion de cineva, pare o întindere de noroi pe cale să se usuce, poate fi traversat pe jos de altcineva.

Apoi autorul insistă să confecţioneze explicaţii pentru tot în cea de-a treia parte. Criminalul era o amintire sosită de pe tărîmul viselor. Protagonistul călătorise peste secole traversînd acel tărîm şi nu se mai putea întoarce în veacul său. Marmura prăbuşită pe stradă fusese cîndva columna lordului Nelson din Piaţa Trafalgar. Şi aşa mai departe.

Ca şi cînd, după trecerea abruptă de la cyberpunk la suprarealism, cititorilor le-ar mai păsa de vreo explicaţie finală...

Departe de mine intenţia de a afirma că în literatura cyberpunk nu ar mai fi apărut imagini suprarealiste. Dimpotrivă, de la ceasul deformat al lui Salvador Dali şi cutia de sticlă a lui Marcel Duchamp din Neuromantul pînă la robocîinii şi poliţiştii-umbră din Vurt, subgenul acesta literar abundă în asemenea imagini. Însă alţi autori cyberpunk au avut grijă de regulă să strecoare în text sau în subtext nişte explicaţii convingătoare pentru prezenţa acelor imagini şi să nu destrame cadrul ontologic al intrigii, structura funcţională a realităţii imaginare din text. Michael Marshall Smith, pe de altă parte, nu şi-a luat semenea măsuri de precauţie, iar romanul său a avut de suferit (şi cititorii împreună cu romanul).

Din fericire, următoarea sa carte, Spares, a fost ceva mai închegată. Dar despre aceasta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Michael Swanwick – 'The Iron Dragon’s Daughter' (1994)

Prin decembrie 1993, Ionuţ Bănuţă mi-a oferit spre lectură un fragment de roman de Michael Swanwick, „Cold Iron”, apărut în Asimov’s. Fragmentul, după cum am aflat la scurt timp după aceea, făcea parte din The Iron Dragon’s Daughter. Mulţi ani mai tîrziu, în ianuarie 2006, Bogdan Tudor Bucheru mi-a oferit cadou o ediţie americană de buzunar a “Fiicei dragonului de fier” (AvoNova, Avon Books, New York, 1995). Nu am fost deloc surprins să observ în vara aceluiaşi an la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, că romanul lui Swanwick apăruse şi într-o ediţie britanică elegantă în prestigioasa colecţie Fantasy Masterworks de la Editura Gollancz.

Iată despre ce e vorba în această carte:

Protagonista, Jane, a fost răpită de zîne şi dusă pe un tărîm de basm, o lume paralelă populată de troli, rusalce, vîrcolaci şi iele. Numai că pe acest tărîm revoluţia industrială este în plin avînt, iar creaturile de basm lucrează în fabrici la construirea unor dragoni de fier - echivalentul avioanelor de vînătoare din lumea noastră.

După ce fură un tom cu descîntece şi un rubin pentru stocarea datelor, Jane fuge din fabrica unde era ucenică fără voie cu ajutorul unui dragon numit Melanchthon. Protagonista locuieşte o vreme într-o colibă, merge la şcoală, apoi se mută la oraş ca să studieze magia. În adolescenţă are diverse relaţii amoroase care îi potenţează energia magică, dar şi viziuni ale realităţii noastre în care mama sa, Sylvia, este cercetătoare. În cele din urmă, Melanchthon o convinge pe Jane să i se alăture într-un atac împotriva Castelului Spirală, locul de origine al tuturor universurilor posibile, iar protagonista reuşeşte să se reîntoarcă în lumea noastră.

Dacă în perioada 1979-1980 Michael Swanwick scria nuvele cyberpunk precum „Sărbătoarea Sfintei Janis” sau „Ginungagap” înainte ca mişcarea literară cyberpunk să se fi cristalizat şi să fi căpătat un nume, în 1994 a publicat acest roman New Weird înainte ca mişcarea literară New Weird să fi apărut şi să fi fost numită. Urmarea publicării acestui roman novator a fost că atît publicul cititor cît şi criticii literari nu au ştiut cum să-l categorisească şi au încercat să-i aplice etichete precum „steampunk” sau (mai rău) „elfpunk”.

Dar „Fiica dragonului de fier” este New Weird avant la lettre. Aşa cum avea să procedeze şi China Miéville cîţiva ani mai tîrziu, Michael Swanwick a combinat elemente mitologice, fantastice, realiste, istorice şi horror pentru a crea o lume imaginară non-standard, o reflexie năstruşnică a realităţii şi imaginaţiei noastre colective.

Astfel, ielele răpesc copii de-ai oamenilor, însă pentru a-i pune la lucru în fabrici. Fiinţele apărute din împreunarea ielelor şi oamenilor au calităţi magice, dar le folosesc pentru pilotarea dragonilor de fier. Şcolarii care chiulesc sînt siliţi să privească un vasilisc în biroul directorului. Adolescenţii care se distrează prin cluburi trag pe nas praf de spiriduşi, iar pe urmele ucenicilor fugiţi din fabrică sînt trimişi vârcolaci.

Pînă şi una dintre scenele recurente din romanele New Weird ale lui China Miéville – transpunerea în cheie fantasy a reprimării unor tulburări publice de către forţele de ordine – a apărut mai întîi în „Fiica dragonului de fier”. În capitolul al optsprezecelea, în noaptea sărbătorii Teind, Jane participă la o răzmeriţă în care hoarde de creaturi fantastice devastează un oraş, iar iele echipate cu căşti, scuturi, grenade lacrimogene şi bastoane şarjează asupra muţimii.

Un alt aspect, ceva mai dificil de detectat, pe care „Fiica dragonului de fier” îl are în comun cu pe-atunci-inexistentul subgen New Weird este transpunerea unor locuri reale în cheie fantastică. Dacă Noul Crobuzon are ceva în comun cu Londra (printre structurile londoneze deghizate cu abilitate de China Miéville se numără Palatul Parlamentului, Turnul Poştei, Grădina Botanică de la Greenwich şi Gara Victoria), Michael Swanwick a transpus pe tărîmul său fantastic diverse clădiri din Philadelphia sa de baştină (mall-uri, universităţi, cluburi de noapte), dintre care cea mai dickensiană, Fabrica de Locomotive Baldwin, a fost demolată cu decenii în urmă şi nu a mai rămas decît o amintire.

Parte din plăcerea lecturii constă însă în trimiterile de tot felul la cultura din lumea noastră, de la sloganuri politice şi publicitare pe care le bolboroseşte cîte un personaj drogat la scene care amintesc de Marile speranţe, Aşteptîndu-l pe Godot sau Aventurile lui Alice în Ţara Minunilor. Cumva, pînă şi emisiunile de ştiri sau documentarele despre micile secrete murdare ale celebrităţilor par să ne ajungă din urmă pe neaşteptate cînd citim în „Fiica dragonului de fier” despre rusalce care fură discret din magazine, iele care folosesc măşti pentru a-şi tîrî partenerii în sclavie sexuală sau pitici care apar pe listele de victime ale unor lupte de stradă.

După cele arătate mai sus, poate veţi înţelege de ce, de cîte ori citesc afirmaţiile cuiva că autorii New Weird sînt cît se poate de novatori, absolut originali şi aşa mai departe, îmi apare un zîmbet în colţul gurii. Indiferent cum ar fi etichetaţi, autorii aceştia care combină fantastic, horror, aluzii la cultura populară contemporană şi detalii istorice merg (voit sau nu) pe un drum deja trasat cu mulţi ani în urmă de Michael Swanwick. Dovada o aveţi în „Fiica dragonului de fier”.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Isaac Asimov – 'I. Asimov - A Memoir' (1994)

Sînt mai bine de zece ani de cînd am renunţat să mai citesc cărţi de Isaac Asimov, după dezamăgirile provocate de Marginea Fundaţiei şi de Preludiul Fundaţiei. Pe cît de agreabile şi palpitante mi se păruseră cărţile lui din tinereţe (Eu, robotul, trilogia Fundaţia, Caverne de oţel, Soarele gol, O piatră pe cer, Pulbere de stele, Sfîrşitul eternităţii), pe atît de lungi şi diluate mi s-au părut acestea două, scrise şi publicate în anii ’80. Excepţie au făcut cîteva articole de popularizarea ştiinţei din volumul Planeta care nu a existat, în care cu plăcere i-am regăsit stilul clar, concis şi agreabil pe care i-l apreciam atît de mult.

Şi iată că, după atîţia ani, am cumpărat în 2005 şi am citit o carte pe care mi-o doream de cîtva timp – Autobiografia lui Asimov. Am parcurs-o în aproximativ 28 de ore şi am fost încîntat de ea.

În această carte, scrisă în 125 de zile (numeroase dintre ele petrecute în spital), Isaac Asimov îşi evocă rudele, prietenii, cariera, realizările şi dificultăţile în capitole scurte, clare şi de multe ori pline de iubire şi de căldură sufletească. Organizînd cartea astfel, a făcut-o foarte uşor de parcurs, iar faptul că îi citisem destule dintre cărţile importante din domeniul SF m-a ajutat să nu fiu străin pe de-a-ntregul în această lume pe care o evocă.

A fost ca o regăsire a unui prieten pe care nu-l mai întîlnisem de mult, şi mi-a umplut inima de bucurie (şi, uneori, ochii de lacrimi). Pentru că, dincolo de toate experimentele stilistice, dincolo de modele literare şi de confruntările între generaţii, vocea raţională, limpede a lui Asimov, claritatea intrigilor sale şi soluţionarea conflictelor prin inteligenţă şi raţiune, nu prin violenţă sau forţă brută, reprezintă pentru mine chintesenţa literaturii science fiction moderne. Dacă o poveste nu poate fi spusă clar, în aşa fel încît cititorul să înţeleagă intriga (şi să se bucure de ea), atunci ea nu merită spusă deloc.

În cazul Autobiografiei, e povestea unui om care a început viaţa ca imigrant sărac, lucrînd de la nouă ani în prăvălia părinţilor şi dormind patru-cinci ore pe noapte, şi care, printr-o combinaţie de studiu (dar nu toceală), burse, relaţii personale şi mai ales scriere susţinută, zi de zi, an de an, a ajuns să publice 451 de cărţi citite şi apreciate în numeroase ţări. Ceea ce afirmă autorul că l-a ajutat în această realizare este diversificarea producţiei. Au fost ani cînd a scris povestiri SF, ani cînd a scris romane, ani cînd a scris aproape exclusiv cărţi de popularizarea ştiinţei, ani cînd s-a ocupat de povestiri poliţiste, perioade cînd a publicat ediţii adnotate. Consecinţa a fost că, mai degrabă decît să cadă în capcana blocajelor scriitoriceşti, Isaac Asimov a devenit din ce în ce mai prolific de-a lungul vieţii, iar sporirea ritmului în care a scris a coincis cu o situaţie financiară din ce în ce mai bună. Un caz foarte rar şi foarte fericit în lumea literară.

Un alt aspect care pare să-l fi ţinut departe de bolile profesionale specifice scriitorilor (depresie, alcoolism, abuz de substanţe) este că pe parcursul vieţii de adult a ţinut numeroase prelegeri şi conferinţe. Vorbitul în public pare să fi compensat pentru nesfîrşitele ore de singurătate petrecute de Asimov dinaintea maşinii de scris.

În cartea lui se găsesc şi lecţii importante pentru scriitori. Una ar fi că, pe măsură ce scrii mai multe cărţi, grija referitoare la succesul uneia singure tinde să se diminueze. Dacă una nu prea se vinde, nu-i nimic! Următoarele vor compensa. Nu te opri din scris!

O alta este că, dacă o editură te tratează rău, nu te plăteşte şi aşa mai departe, nu e necesar să te duci prin tribunale. Tot ce ai de făcut este să nu îi mai dai cărţi pe viitor acelei edituri.

Şi, iar demn de reţinut, ajută dacă te porţi frumos cu editorii şi redactorii şi dacă relaţiile de afaceri se transformă în relaţii de prietenie şi loialitate pe termen lung. Un scriitor celebru şi agreabil în comportament reprezintă un fenomen rar şi, prin urmare, cu atît mai preţios.

Poate cel mai frumos omagiu adus lui Asimov este că, din generaţia de tineri furioşi cyberpunk care îi critica pe dinozaurii Epocii de Aur a SF-ului, Pat Cadigan i-a lăudat calitatea şi diversitatea cărţilor de popularizarea ştiinţei. În adolescenţă se încredea în el ca într-un ghid care să-i explice clar, pe înţeles, orice avea nevoie să afle. Iarăşi este demn de notat că Bruce Sterling i-a adoptat stilul pentru articolele ştiinţifice în rubrica permanentă din The Magazine of Fantasy and Science Fiction, însă numai timp de doi ani (Asimov o susţinuse timp de treizeci şi patru, cumulînd 399 de articole). Chiar şi simplul fapt că “Chairman” Bruce, autor divers, prolific şi respectat, nu a păstrat rubrica în continuare spune indirect ceva despre calităţile profesionale ale Maestrului…

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Bruce Sterling - "Heavy Weather" (1994)

În toamna lui 1997, prin amabilitatea lui Cristian Lăzărescu, am citit Heavy Weather, un roman publicat de Bruce Sterling în 1994. Era prima carte de Sterling care îmi căzuse în mînă şi am parcurs-o cu sufletul la gură. Ulterior, spre sfîrşitul anului 1999, soţii Anca şi Horia Chiţu mi-au adus un exemplar cartonat al romanului tocmai din Texas. Exemplarul fusese ultimul din librărie şi stătuse la raft mai bine de un an. Presupun că pe mine mă aştepta.

Le-am mulţumit soţilor Chiţu şi le-am spus că Heavy Weather este cartea pe care o prefer dintre cele scrise de Bruce Sterling. (Între timp mai citisem vreo trei sau patru.) Chiar şi acum îmi menţin părerea, după ce am parcurs aproape toate volumele publicate de acest autor. Să vedem împreună de ce:

În 2031, tînărul Alex Unger, suferind de o formă nouă de pneumonie, este răpit dintr-o clinică mexicană de sora sa, Jane, şi dus în Texas la un grup de vînători de tornade, Storm Troupe. Conducătorul grupului, Jerry Mulcahey, este preocupat de posibilitatea ca în climatul dereglat produs de efectul de seră să apară o furtună de o intensitate fără precedent, cea dintîi F-6 din istorie. Împreună cu grupul său, doreşte să o studieze şi să ofere date şi rapoarte la prima mînă despre ea atunci cînd va avea loc.

Operaţiunile grupului sînt uneori puse în dificultate de fratele mai mare al lui Jerry, Leo Mulcahey, care este implicat într-o conspiraţie de extremă dreapta. Cînd furtuna F-6 se declanşează în finalul romanului, conflictele dintre personaje ajung la rîndul lor în momente de criză.

Reacţia mea iniţială faţă de acest roman a fost ambivalentă. Pe de o parte, am perceput faptul că este înrudit din punct de vedere tematic cu genul cyberpunk. Descrie un viitor apropiat extrapolat din tendinţe mondiale prezente, tratează despre personaje care duc un trai precar la periferia societăţii, oferă o îmbinare de înaltă tehnologie şi dezagregare socială.

Pe de altă parte, am perceput destul de acut faptul că Heavy Weather nu se înscrie în nucleul dur al genului cyberpunk. Personajele nu sînt singuratice, ori certate cu legea, ci au relaţii sociale, emoţionale sau de rudenie pe care cititorii din prezent le văd drept normale. Centrul de interes al cărţii îl constituie nu realitatea virtuală, ci schimbările sociale, ecologice şi climatice din lumea reală. Iar personajele care ţin să se îmbrace şi să arate cool sînt tratate aproape cu milă de cei care s-au maturizat şi şi-au propus să realizeze ceva anume în viaţă.

Pe scurt, Heavy Weather se înscrie în ramura post-cyberpunk a curentului literar de care mă ocup în această rubrică. În 1997, mi se părea (aproape) un defect. Acum văd în asta mai degrabă o calitate.

Pe aceeaşi linie, Bruce Sterling a declarat în perioada cînd lucra la acest roman că era hotărît să nu sacrifice caracterizarea în favoarea intrigii (conform unei tradiţii îndelungate în literatura SF, întemeiată de H.G. Wells într-o polemică cu Henry James). Sterling dorea mai degrabă să sacrifice intriga în favoarea caracterizării. Aş spune că a reuşit să creeze personaje credibile şi memorabile, precum Alex Unger, cel decis să piară eroic într-o furtună ciclopică, mai degrabă decît să se stingă încet prin clinici ilegale; precum Jane Unger, inteligentă şi întreprinzătoare; sau precum Jerry Mulcahey, geniul matematic care, pentru a interacţiona cu oamenii, constuieşte în minte modele ale tiparelor lor comportamentale ca nişte simulări computerizate. Relaţiile dintre personaje sînt de asemenea bine construite, în scene relevante, dozate atent.

Dar, în ciuda faptului că şi-a declarat dorinţa de a sacrifica intriga, Bruce Sterling a structurat în acest roman o intrigă solidă, palpitantă şi care captivează cititorii. (Cîştigul nostru, aş spune.) De la episodul iniţial, în care Jane Unger pătrunde într-o clinică folosind unelte de spărgător profesionist, pînă la punctul cuminant extrem de spectaculos şi la epilogul surprinzător de cald şi de emoţionant, autorul îşi alege scenele cu grijă, le construieşte cu artă, atent la suspans şi la stimularea empatiei cititorilor. Faţă de romanele mainstream de caracterizare, în care personajele doar sorb ceai şi poartă discuţii sterile, diferenţa este enormă.

În plus, de-a lungul anilor, am ajuns să-mi fac o idee despre uriaşa muncă de documentare pe care Bruce Sterling a depus-o pentru a scrie acest roman. O parte dintre aceste informaţii ni le-a oferit în articole de popularizarea ştiinţei în revista F&SF, despre meteorologie, telecomunicaţii, construcţii, microbiologie, antibiotice şi aşa mai departe. Alte asemenea informaţii au reapărut în cartea sa despre viitorul apropiat Tomorrow Now: Envisioning the Next Fifty Years (2002). Pe măsură ce privesc mai multe filme documentare despre fenomene meteorologice extreme şi modelarea lor matematică, schimbări climatice, efectul de seră, vînători de tornade, demolări, sporturi extreme, tranzacţii electronice internaţionale, globalizarea comerţului, îmi reamintesc idei şi pasaje din Heavy Weather şi mă minunez cît de diverse sînt informaţiile pe care le-a procesat autorul şi totuşi cît de clar şi de coerent este scrisă cartea.

Ulterior, cînd a apărut filmul Twister, ecranizare a unui roman publicat ceva mai tîrziu de un alt autor, toată povestea hollywoodiană cu vînători de tornade mi s-a părut fadă şi plată. Bruce Sterling, nu cu efecte speciale computerizate, ci cu vorbe tipărite pe hîrtie, epuizase subiectul tornadelor într-o singură carte.

Ar mai trebui să subliniez că „Chairman” Bruce a pubicat Heavy Weather cînd avea patruzeci de ani. Subiectul cărţii – degradarea climei la nivel global – este, cum a spus chiar el, tipic pentru omul între două vîrste, soţ şi tată, care îşi pune cu maturitate problema responsabilităţii faţă de generaţia următoare. Ce lume le lăsăm copiilor noştri? În ce fel de climă, în ce fel de mediu îi vom obliga să trăiască mîine prin acţiunile noastre de azi?

Tocmai pentru că s-a documentat cu minuţiozitate în legătură cu aceste chestiuni, Sterling consideră că Heavy Weather este cea mai sumbră carte din cîte a publicat pînă acum. Romanul se numără printre cele mai reuşite creaţii ale sale, şi este poate cel mai îngrijorător pentru public. Dincolo de personajele americane şi de decorul din sud-vestul Statelor Unite, Heavy Weather se înscrie nu în tradiţia SF-ului american de divertisment, ci în tradiţia SF-ului britanic de avertisment, pe urmele unor lucrări precum The Wind from Nowhere de J.G. Ballard, The Sheep Look Up de John Brunner sau Earthworks de Brian Aldiss, şi ilustrează ideea dragă autorului că mişcarea cyberpunk este un al doilea Nou Val.

În ansamblu, cred că Heavy Weather este cel mai uşor de admirat (şi de recitit) dintre romanele lui Bruce Sterling. Ţinînd cont de uriaşa muncă de documentare pe care se bazează, probabil este şi cel mai greu de imitat. Dacă îl veţi găsi undeva, faceţi-vă un bine şi citiţi-l. E genul de carte din care (cum îşi doreşte autorul) se rup bucăţi care rămîn înfipte în oameni ani de zile. Şi, aş adăuga, le schimbă viziunea pentru totdeauna.

(Pentru informaţii suplimentare, vizitaţi ghidul neoficial al lucrărilor lui Bruce Sterling la adresa http://www.chriswaltrip.com/sterling/ .)

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)