Tom Nichols, "The Death of Expertise" (2017)

Imagine preluată de pe situl diplomaticcourier.com

În a doua decadă a lunii iunie 2021, am parcurs o lucrare de nonficțiune intitulată The Death of Expertise - The Campaign Against Established Knowledge and Why It Matters (editura Oxford University Press, New York, 2017). Autorul, domnul Tom Nichols, este profesor universitar la Colegiul Național de Război Naval al S.U.A. și examinează în detaliu un curent antiintelectualist care, deși prezent de multă vreme în societatea americană, pare să se fi accentuat simțitor în ultimele trei sau patru decenii.

În "Prefață", autorul arată din ce motive a ales acest subiect, în ce context a scris cartea și din ce cauză consideră că respectul față de experți merge mână în mână cu buna funcționare a unei societăți democratice.

În "Introducere", domnul Nichols arată ce înțelege prin "dispariția specializării" - pe de o parte, tendința crescândă a publicului larg de a ignora sau de a lua în derâdere opiniile specialiștilor, iar, pe de altă parte, reticența din ce în ce mai accentuată a specialiștilor de a li se adresa, sub o formă sau alta, celor care nu sunt specialiști în același domeniu. Apoi, autorul prezintă succint structura lucrării.

Primul capitol, "Experți și cetățeni", tratează despre ideea încetățenită în S.U.A. că părerea fiecăruia contează, despre îndelungata tradiție a libertății de expresie în America, despre necesitatea specializării în contextul creșterii exponențiale a volumului cunoștințelor științifice și tehnologice, dar și despre apariția unor categorii crescânde de alegători neinformați. Spre final, autorul definește ce înțelege prin expert și de ce e importantă distincția dintre opinia informată a unui expert și simpla părere a unui cetățean oarecare.

Capitolul al doilea se intitulează "Când conversația a devenit epuizantă". Autorul arată că, pe Internet, oamenii rar au dezbateri, însă adesea discută în contradictoriu. Apoi, domnul Nichols prezintă efectul Dunning-Kruger (iluzia atotcunoașterii ca fenomen invers proporțional cu volumul de cunoștințe al subiectului), precum și tendința oamenilor de a reține cu precădere informațiile care le confirmă opiniile preexistente. Consecința e proliferarea poveștilor de adormit copiii, a superstițiilor și a teoriilor fantasmagorice despre diverse conspirații, ca și a stereotipurilor și a generalizărilor nefondate.

Capitolul al treilea, "Învățământul superior", arată cum, pe parcursul ultimelor trei sau patru decenii, calitatea învățământului liceal american a scăzut considerabil, iar proliferarea universităților și colegiilor de tot felul a dus la o inflație de diplome de studii superioare care, în destule cazuri, nu sunt însoțite de un volum corespunzător de cunoștințe de specialitate. Una dintre cauzele fenomenului pare să fie tratarea studenților ca pe niște clienți, mai degrabă decât ca pe niște tineri cărora trebuie să li se insufle o educație riguroasă. Pe de altă parte, autorul prezintă și consecința acestei schimbări - pierderea respectului studenților față de profesori și tratarea acestora din urmă ca niște prestatori de servicii disponibili permanent. Profesorii le cântă în strună studenților ca să obțină evaluări bune de la aceștia din urmă, iar studenții ridică varii false probleme care, adesea, nu au legătură cu educația - ba chiar o împiedică.

Al patrulea capitol, "Permite-mi să caut asta cu Google pentru tine", propune ipoteza paradoxală că, dacă avem acces la cantități inimaginabile de informații, devenim mai stupizi. Autorul subliniază că, pe Internet, e aplicabilă cu asupra de măsură legea lui Sturgeon, conform căreia 90% din orice este gunoi, că majoritatea așa-ziselor informații de pe Internet sunt false, că au apărut afaceri profitabile bazate pe dezinformarea publicului prin intermediul Internetului și că, recent, diferențele de opinii politice au dus, din ce în ce mai des, la ruperea relațiilor interumane.

În al cincilea capitol, "'Noul' nou jurnalism, și din abundență", domnul Nichols tratează despre dispariția treptată a presei de calitate, despre ascensiunea posturilor de radio bazate pe emisiuni de discuții cu ascultătorii (foarte prizate de către republicani), despre apariția posturilor T.V. dedicate exclusiv știrilor (care polarizează publicul) și despre necesitatea ca politologii să se informeze din varii surse, corespunzând întregului spectru politic. Autorul arată și cum știrile induc publicul în eroare prin scoaterea informațiilor din context.

În schimb, capitolul al șaselea arată "Când se înșală experții". Domnul Nichols prezintă studii de caz din istorie și din politologie în care opinia unor experți a fost dovedită drept eronată de către simpli amatori. Autorul clasifică apoi tipurile de erori ale experților și prezintă cazuri de falși experți sau de experți care, în mod deliberat, au indus publicul în eroare. Există, desigur, o secțiune dedicată pedepselor aplicate pentru asemenea cazuri frauduloase.

Domnul Nichols prezintă și cazuri în care experți într-un domeniu își arogă dreptul de a emite opinii în cu totul alte domenii, sau de previziuni care, ulterior, s-au dovedit complet eronate. Autorul insistă apoi că bunele relații între experți și publicul larg trebuie remediate de către ambele părți.

"Concluzia" examinează conexiunea dintre experți și democrație. În opinia autorului, năruirea încrederii dintre specialiști și publicul larg reprezintă o disfuncție a democrației - cu consecințe negative precum Brexit. Tot de importanță majoră pentru societatățile democratice este și colaborarea dintre cei care au cunoștințe de specialitate și cei care iau decizii. În încheiere, domnul Nichols arată că S.U.A. sunt o republică, nu o democrație, iar deciziile de importanță majoră nu se iau pe bază de vot popular. Ideea greșit înțeleasă de către public că egalitatea în drepturi este totuna cu egalitatea opiniilor are ca reacție revolta experților, care refuză, din ce în ce mai des, să aibă de-a face cu publicul.

Volumul se încheie cu ample note de final și cu un index alfabetic.

Am apreciat lucrarea domnului Nichols pentru relevanța subiectului și pentru maniera echilibrată, rațională, în care a tratat chestiunea. (Autorul nu s-a ferit să prezinte și un caz în care, la finalul anilor 1970, în calitate de sovietolog, el însuși s-a înșelat.)

De asemenea, am apreciat claritatea discursului și buna organizare, în capitole și subcapitole, a materialului prezentat. Mă bucur că a apărut și o ediție română a volumului The Death of Expertise, sub titlul Sfârșitul competenței (Editura Polirom, Iași, 2019, trad. Cristian Fulaș), pentru că, în opinia mea, întrucât și în țara noastră ne confruntăm cu fenomene similare, cărți de felul acesta sunt necesare ca să înțelegem ceva mai bine societatea în care trăim.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.) 

Jonathan Culler, "Literary Theory" (1997)

În prima jumătate a lunii februarie din 2013, am parcurs un volum din seria "Very Short Introductions" pe care îl achiziţionasem cu cîţiva ani mai înainte de la anticariatul Antic ExLibris. Volumul se intitulează Literary Theory - A Very Short Introduction (Oxford University Press, Oxford, 2000), iar autorul este Jonathan Culler, profesor de engleză şi de literatură comparată la Universitatea Cornell.

Capitolul 1, "Ce este teoria?" le atrage atenţia cititorilor asupra faptului că, din anii 1960 încoace, a avut loc o trecere de la "teorie literară" la... "teorie" - greu de definit, întrucît utilizează elemente preluate din psihanaliză, filosofie, militantism politic pentru a le aplica atît în studiul literaturii cît şi în cel a unei varietăţi mai largi de artefacte culturale. (Eu, unul, aş numi-o teorie culturală.) Printre sursele acestei "teorii" sînt amintite lucrări de Michel Foucault şi Jacques Derrida. Unele proprietăţi ale "teoriei" sînt după cum urmează:

1. Este interdisciplinară.

2. Este analitică şi speculativă.

3. Este o critică a ideilor comune, luate drept fireşti.

4. Este reflexivă.

Capitolul 2, "Ce este  literatura şi are importanţă?" caută să definească domeniul literaturii, trece în revistă variaţiuni istorice ale perspectivelor referitoare la literatură, după care discută modurile în care tratăm unele texte ca fiind literare şi convenţiile literare. Tot în acest capitol sînt prezentate succint mai multe viziuni despre natura literaturii:

1. Literatura este o aducere în prim-plan a limbajului.

2. Literatura este o integrare a limbajului.

3. Literatura este ficţiune.

4. Literatura este obiect estetic.

5. Literatura este o construcţie intertextuală sau autoreflexivă.

Acelaşi capitol dedică o porţiune extinsă funcţiilor literaturii.

Capitolul 3, pe de altă parte, tratează relaţia dintre "Literatură şi studiile culturale". O secţiune prezintă apariţia studiilor culturale din surse precum structuralismul francez şi teoria literară marxistă britanică. O alta discută despre canonul literar, respectiv despre modurile de a analiza artefactele culturale. Nu în ultimul rînd, autorul se referă şi la scopurile studiilor literare şi culturale.

Capitolul 4 discută despre "Limbaj, semnificaţie ş interpretare". Aici, autorul aduce în discuţie teoria lingvistică a lui Ferdinand de Saussure referitoare la limbaj ca un sistem de semne, după care contrastează două abordări: poetica şi hemeneutica. Dacă cea dintîi pleacă de la semnificaţii şi caută să afle în ce moduri devin acestea posibile, cea din urmă porneşte de la forme şi caută să afle ce semnifică ele. Alte secţiuni tratează despre cititori şi cum construiesc ei interpretările, sau despre semnificaţie, intenţie şi context.

Capitolul 5 prezintă "Retorica, poetica şi poezia". Dintre figurile retorice sînt definite şi exemplificate metafora, metonimia, sinecdoca şi ironia. Sînt definite şi genurile literare - liric, epic şi dramatic - după care se discută mai pe larg depre poetică şi despre interpretarea poemelor. 

Capitolul 6, "Naraţiunea" aduce în discuţie elemente de naratologie: intrigă, narator, punct de vedere, focalizare. Printre chestiunile discutate se află următoarele:

Cine vobeşte?

Cine îi vorbeşte cui?

Cine vorbeşte cînd?

Cine vorbeşte ce limbă?

Cine vorbeşte cu ce autoritate?

Secţiunea finală a acestui capitol este dedicată funcţiilor poveştilor - de la pura plăcere la dezvoltarea empatiei - şi ridică întrebarea dacă naraţiunea este o formă fundamentală de cunoaştere sau o structură retorică ce distorsionează tot atît de mult cît dezvăluie.

Capitolul 7, în schimb, tratează despre "Limbajul performativ". Sînt prezentate succint teorii ale filosofului britanic J.L. Austin despre funcţia performativă a limbajului, dezvoltarea lor de către Jacques Derrida şi respectiv de către Judith Butler.

Ultimul capitol se ocupă cu "Identitatea, identificarea şi subiectul", mergînd de la diferite concepţii despre individ (şi modurile în care literatura are unele influenţe asupra formării personalităţii) pînă la căile prin care identitatea individuală sau de grup este reprezentată sau constituită.

Lucrarea se încheie cu un apendice, "Şcolile şi mişcările teoretice", pe care fie îl putem citi de la bun început, fie îl putem consulta pe parcursul lecturii volumului, fie îl putem parcurge la final, după cum considerăm necesar. De la formalismul rus şi Noua Critică pînă la postcolonialism şi deconstrucţie, fiecare curent important din teoria literară şi culturală a secolului al douăzecilea are dedicată aici cîte o pagină - cu excepţia teoriei literare antropologice, dacă mă uit mai bine. De asemenea, la finalul volumului găsim "Referinţe" la diferitele surse pe baza cărora a fost scris fiecare capitole, "Lectură Suplimentară" cu sugestii de lucrări de referinţă pentru aprofundarea diverselor chestiuni abordate în lucrare, precum şi un "Index" pentru cei care ar dori să caute punctual o informaţie în volum.

Pe ansamblu, Literary Theory - A Very Short Introduction reprezintă o lucrare foarte utilă atît pentru cititorii obişnuiţi, care ar dori să îşi completeze cu uşurinţă o porţiune de cultură generală, cît şi pentru elevii de la licee umaniste sau studenţii filologi care, înainte de a intra în istoria literaturii sau în analiza unor opere literare, ar dori să aibă mai întîi o privire de ansamblu asupra domeniului teoriei literare. Desigur, volumul nu îşi propune să fie exhaustiv, ci mai curînd îi invită pe cititori să exploreze în detaliu unele sau altele dintre numeroasele domenii teoretice prezentate succint în cuprinsul său.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)