William Golding, "The Inheritors" (1955)

În mai 2006, din anticariatul Ex Libris din Bucureşti, am cumpărat o ediţie americană a unui roman de William Golding, The Inheritors (Editura Harcurt Brace Jovanovich, New York, 1955). De citit, l-am citit abia în aprilie 2013, după două mutări cu peripeţii de care cred că am mai amintit pe acest blog.

Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului este plasată în preistorie, iar personajele principale sînt nişte neandertalieni cu nume precum Lok, Liku, Ha, Fa sau Mal. Ei sînt profund empatici unii cu alţii, generoşi şi săritori, ba chiar telepaţi.

Din păcate, în peregrinările lor se întîlnesc cu un trib de oameni de Cro Magnon. Aceştia din urmă au tehnologii mai evoluate - arcuri şi săgeţi, suliţe, bărci, vîsle, vele, burdufuri, ulcioare, precum şi abilitatea de a face picturi şi sculpturi. Aceşti oameni de un soi nou le răpesc copiii neandertalienilor, îi hăituiesc pe adulţi, chiar îi ucid pe vreo doi dintre ei.

Mare parte din intriga romanului se concentrează asupra eforturilor neandertalienilor de a înţelege ce se întîmplă, de a-i observa pe furiş pe intruşi, de a negocia cu ei şi de a-şi salva copiii.

În final, după ce neandertalienii au pierit unul cîte unul, punctul de vedere al naraţiunii se mută asupra unui om de Cro Magnon - cu un vocabular mai complex, cu o gîndire mai clară, dar şi cu planuri egoiste şi criminale.

Tematic, The Inheritors este un roman înrudit cu Împăratul muştelor - pierderea inocenţei într-un decor paradisiac, apariţia violenţei şi a înrobirii şi aşa mai departe. Dealtfel, în subtext, e un fel de Geneză cu fiinţele inocente care capătă cunoaşterea binelui şi răului, apoi sînt alungate din Eden.

Stilistic, romanul este narat în ceea ce se cheamă "stilul indirect liber", iar toate capitolele (cu excepţia ultimului) redau percepţiile, acţiunile, gîndurile şi cuvintele unui om de Neanderthal adult, Lok. Dacă stilul indirect liber i-a slujit bine lui William Golding în Martin cel avid sau în Turla, aici este obositor şi opac, bazat prea mult pe senzaţii şi sentimente, prolix - destule alineate din roman sînt mai lungi de o pagină.

Cum puterea de înţelegere a protagonistului este redusă, iar evenimentele din intrigă sînt sărace, The Inheritors reuşeşte să fie plictisitor şi neinteresant. În această privinţă, benzile desenate despre Rahan erau mult mai captivante pentru că protagonistul acela observa cu atenţie ce se întîmpla în mediul ambiant, apoi născocea şi construia obiecte cu care reproducea efectele observate.

Ca urmare a tutoror celor de mai sus, pot să vă dau un singur sfat: dacă doriţi totuşi să parcurgeţi un roman despre oameni preistorici, citiţi, vă rog, Vindecătorul de Sebastian A. Corn.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

William Golding, "The Spire" (1964)

În octombrie 2006, am achiziţionat un exemplar dintr-o ediţie de buzunar a unui roman de William Golding, The Spire (Editura Faber and Faber, Londra, 1965). Am reuşit să îl parcurg în primele luni ale anului 2012, oarecum printre alte lecturi şi activităţi conexe. Şi iată ce am aflat:

Acţiunea romanului The Spire este plasată într-un trecut nu foarte precizat - după Reformă, dar înainte de dezvoltarea societăţii industriale. Nu numai cadrul temporal este vag, ci şi cel geografic., Una sau două referiri la o localitae învecinată celei în care este plasată acţiunea romanului nu ajută prea mult la fixarea acelui loc fictiv undeva pe o hartă a Marii Britanii.

Intriga din The Spire este axată pe efortul unei comunităţi provinciale de a construi o turlă foarte semeaţă în catedrala din orăşel, în ciuda faptului că nu există o fundaţie solidă sub acea catedrală. În mod ironic (şi destul de postmodern), un proiect care ar fi trebuit să ducă la cooperare şi comuniune cauzează de fapt dezbinare şi înstrăinare.

Protagonistul romanului este reverendul Jocelin, cel care a avut viziunea turlei imense şi care îi îndeamnă pe localnici şi pe lucrători să ducă la bun sfîrşit construcţia. Punctul de vedere din roman este unul omniscient selectiv - naratorul ne relatează to ceea ce percepe, face, spune, gîndeşte şi simte protagonistul. Şi, dorind parcă să ilustreze acea definiţie care spune că postmodernismul îi este opus modernismului, Golding ne oferă în The Spire un proces prin care protagonistul nu evoluează (ca în Portret al artistului din tinereţe, spre exemplu), ci involuează (cam ca în Să mă tai cu tăişul bisturiului tău, scrise Josephine), coborînd treptat de la percepţii şi gînduri clare, complexe la viziuni şi stări tulburi, trunchiate, confuze. Sub acest aspect, ca şi într-un roman mai timpuriu al lui William Golding, Pincher Martin (publicat în România sub titlul Martin cel avid), deteriorarea mentală treptată a protagonistului este foarte bine redată prin discursul naratorial şi prin folosirea abilă a stilului liber indirect.

Dincolo de protagonist se află însă în roman o mulţime de personaje secundare, dintre care unele trec la rîndul lor printr-un proces de involuţie. Astfel, misticismului vizionar al lui Jocelin i se opune pragmatismul raţional al lui Roger Mason, şeful constructorilor. Acesta constată, făcînd săpături şi măsurători, că o asemenea turlă nemaivăzut de înaltă nu poate rezista fără o fundaţie solidă, iar tentativele lui de a discuta raţional despre o problemă reală sînt întîmpinate de Jocelin cu îndemnuri pioase la credinţă. Ca urmare, mai ales după ce reverendul îi dejoacă planurile de a pleca împreună cu lucrătorii şi de a abandona construcţia, Roger Mason se abrutizează treptat şi recurge rînd pe rînd la adulter, la alcoolism, la abuzuri verbale împotriva subordonaţilor, iar în cele din urmă la o tentativă de sinucidere.

Alte personaje din echipa de lucrători fie pier accidental, fie pleacă mai pe furiş sau mai făţiş cînd, pe măsură ce construcţia progresează, stîlpii de susţinere trosnesc, iar turla începe să se clatine, ameninţînd să se năruiască.

Localnicii, la rîndul lor, se retrag în număr din ce în ce mai mare de la serviciul religios, pînă cînd catedrala rămîne practic pustie, iar reverendul Jocelin este anchetat de către superiorii săi pentru neglijarea îndatoririlor. Spre final, cînd Jocelin are sănătatea fizică şi mintală sub orice critică, localnicii nu se sfiesc să îi adreseze injurii pe stradă, ba chiar să îl şi atace, nemulţumiţi fiind de decizia acestuia de a clădi turla.

Cu toate că este un roman destul de scurt, The Spire este memorabil pentru intensitatea contrastului dintre viziunea grandioasă a protagonistului şi lipsa lui de aptitudini în domeniul relaţiilor interumane. Scenele în care Jocelin, bîntuit de viziunea unor îngeri, demoni şi vrăjitoare, se arată incapabil de a înţelege ce îi spun cei din jur sau ce a scris el însuşi în documente oficiale sînt impresionante şi greu de uitat. Pe ansamblu, The Spire merită atenţia cititorilor şi rivalizează ca valoare literară cu Pincher Martin. Vi-l recomand şi dumneavoastră.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)