luni, 12 decembrie 2022

Samuel Woolley, "The Reality Game" (2020)

Imagine preluată de pe situl blog.factal.com

În prima decadă a lunii martie 2022, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, o lucrare de nonficțiune cu un titlu incitant: The Reality Game - How the next wave of technology will break the truth and what we can do about it (editura Endeavour, grupul editorial Octopus, Londra, 2020). Autorul, dr. Samuel Woolley, este asistent la facultatea de jurnalism a Universității Statului Texas, situată în Austin, și are o listă impresionantă de realizări în domenii precum antreprenoriatul, cercetarea științifică și jurnalismul.

Am parcurs volumul domnului Woolley în a doua decadă a lunii noiembrie 2022. Și iată ce am aflat:


Într-o notă introductivă, autorul arată că lucrarea tratează despre dezinformare și despre propaganda creată și difuzată cu ajutorul calculatoarelor.

Primul capitol demonstrează că adevărul nu este tehnic, dar dezinformarea se bazează pe tehnologii din ce în ce mai avansate.

Capitolul al doilea prezintă trecutul, prezentul și viitorul distrugerii adevărului.

Capitolul al treilea urmărește tranziția, în mentalitatea colectivă, de la gândirea critică la teorii ale conspirației.

Capitolul al patrulea discută forme de utilizare a inteligenței artificiale în dezinformare - pentru a dezinforma, în unele cazuri, sau pentru a identifica dezinformarea, în altele.

Capitolul al cincilea, în schimb, se concentrează asupra videoclipurilor contrafăcute și prezintă cazuri în care, cu scop educativ sau informativ, asemena contrafaceri au fost identificate ca atare de către creatorii lor.

Capitolul al șaselea tratează despre domeniile realității extinse, iar aici sunt incluse atât realitatea virtuală, cât și realitatea amplificată.

Capitolul al șaptelea explorează construirea tehnologiei după chipul și asemănarea omului.

Capitolul al optulea prezintă concluzia cărții și subliniază importanța proiectării tehnologiilor ținând cont de drepturile omului.

Volumul se încheie cu un glosar de termeni-cheie utilizați pe parcursul lucrării, cu un set de note de final, cu o secțiune de mulțumiri, cu un index alfabetic și cu o notă biobibliografică asupra autorului.


Pe de o parte, The Reality Game mi s-a părut o lucrare necesară pentru vremurile în care trăim, căci, de cel puțin șase ani încoace, dezinformarea prin intermediul siturilor de socializare pare să fi căpătat proporții îngrijorătoare.

Pe de altă parte, am apreciat stilul clar și inteligibil în care e scrisă cartea, buna organizare a materialului în capitole și subcapitole, precum și alegerea judicioasă a exemplelor cu care autorul și-a susținut afirmațiile. De asemenea, glosarul și indexul alfabetic sporesc utilitatea acestei cărți și îi conferă statutul de lucrare de referință.

Având în vedere cele de mai sus, voi păstra The Reality Game în colecția personală. Dealtfel, lectura acestei lucrări  m-a încurajat să mai parcurg câteva volume pe teme similare. Însă, despre acelea, vom discuta mai pe larg cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)  

duminică, 4 decembrie 2022

T. Pratchett, I. Stewart & J. Cohen, "The Science of Discworld" (1999)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

Prima oară, am citit The Science of Discworld de Sir Terry Pratchett, Ian Stewart și Jack Cohen în 2000, într-o ediție cartonată, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan. (Tot dumnealui mi-a oferit cadou și un exemplar dintr-o ediție de buzunar al acestei cărți la jumătatea lunii august 2002.)


A doua oară, am parcurs o ediție revizuită a lucrării în ultima decadă a lunii august 2022.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:


Profitând de popularitatea imensă de care se bucura seria Lumea-disc în anii 1990, Sir Terry Pratchett i-a invitat pe dr. Ian Stewart și dr. Jack Cohen (unul matematician, celălalt biolog) să colaboreze la un volum de popularizarea științei.

Rezultatul este agreabil și intructiv. Pe de o parte, cititorilor li se oferă o poveste amuzantă, în care vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută din Ankh-Morpork creează un univers de buzunar, după care îl trimit pe Rincewind să urmărească evoluția unei planete albastre și a creaturilor care mișună pe suprafața acesteia.

Pe de altă parte, printre capitolele poveștii din Lumea-disc sunt strecurate altele care tratează, cu destul umor, despre cosmologie, despre formarea Sistemului Solar, despre planetologie, despre evoluționism, despre teopria relativității, despre evoluția stelelor și găurilor negre și așa mai departe.

Pe ansamblu, The Science of Discworld a fost, la vremea ei, o tentativă lăudabilă de a-i deschide gustul pentru știință unei generații prea tinere ca să își amintească serialul Cosmos al regretatului astronom și planetolog Carl Sagan. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.)

Și, cum publicarea unei lucrări destul de ambițioase nu putea rămâne fără urmări, câțiva ani mai târziu, când Sir Terry Pratchett a primit titlul onorific de doctor la Universitatea din Dublin, le-a acordat, la rândul său, doctorate onorifice lui Ian Stewart și Jack Cohen din partea... Universității Nevăzute din Ankh-Morpork.

Probabil nu veți fi câtuși de puțin surprinși să aflați că, la scurtă vreme după lansarea acestui volum, cei trei autori au reluat colaborarea pentru a scrie și publica o altă lucrare de popularizarea științei, intitulată The Science of Discworld II - The Globe. Dar, despre aceea, am să vă relatez mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)  

joi, 1 decembrie 2022

Ursula K. Le Guin, "Dreams Must Explain Themselves" (2018)

Imagine preluată de pe situl Pinterest.com

În prima decadă a lunii august 2018, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un volum intitulat: Dreams Must Explain Themselves - The Selected Non-Fiction of Ursula K. Le Guin (Editura Gollancz, Londra, 2018). De parcurs, l-am parcurs în mai multe etape, de la finalul lunii martie 2021 până în ultima decadă a lunii iunie 2022 - poate pentru că, asemenea unui vin foarte aromat sau a unui whisky single malt, scriitura doamnei Le Guin merită consumată în doze mici și savurată pe îndelete.

Discursurile, articolele, eseurile și prefețele adunate în acest volum acoperă mai bine de patru decenii - din 1972 până în 2014. Tematica pe care o tratează autoarea este destul de vastă - de la literatura fantastică la antropologie, de la realismul magic la feminism, de la literatura pentru copii la tehnici literare. Anumite teme sunt recurente, iar doamna Le Guin face frecvent trimiteri la autori care îi sunt dragi, precum Mark Twain, Jack London, Jorge Luis Borges și J. R. R. Tolkien.

Din rândurile acestei cărți răzbat un extraordinar umanism, o empatie față de ceilalți oameni, o gândire clară și nuanțată, o iubire față de frumos și o atitudine critică, tranșantă, față de instituțiile și ideologiile dominante sau opresive. Cumva (și îi rog aici pe fanii SF de viță veche să nu mă acuze de blasfemie), mi-a făcut mai mare plăcere să citesc nonficțiunea doamnei Le Guin decât unele dintre cărțile sale SF (dintre care am apreciat câteva) și chiar decât unele dintre cărțile sale fantastice (dintre care am adorat câteva).

La fel ca Jorge Luis Borges, un alt superb eseist, doamna Le Guin, deși inteligentă, educată, talentată și extrem de erudită, nu se erijează în autoritate academică, ci dă dovadă, în discursurile sale și în eseuri, de o exemplară modestie.

Firește, dintre numeroasele sale cărți pe care încă nu le-am parcurs în totalitate, probabil voi fi tentat să mai citesc câteva - pentru că Ursula K. Le Guin este o stilistă extraordinară. Însă cu siguranță că voi reciti, când și când, eseuri din Dreams Must Explain Themselves - pour la bonne bouche, cum se spune.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

duminică, 16 octombrie 2022

Sir Terry Pratchett, "Pyramids" (1989)

Imagine preluată de pe situl Fantasyhillan.se

Prima dată, am citit Pyramids de Sir Terry Pratchett prin 1991, luând cu împrumut un exemplar dintr-o ediție cartonată de la Consiliul Britanic.

A doua oară, l-am parcurs în 2002, mulțumită doamnei doctor Tracey Rosenberg, care mi-a adus de la Edinburgh un exemplar dintr-o ediție de buzunar.

Iar a treia oară (pentru că toate cele bune sau rele sunt trei), l-am citit în prima decadă a lunii ianuarie 2021 într-o ediție electronică. (Sau, mai degrabă, l-am audiat, dat fiind că tableta mea de lectură are o aplicație care transformă textul în voce.)

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:


Protagonistul acestui roman din seria Lumea-disc este Teppic, fiul regelui din Djelibeyibi - trimis în îndepărtatul Ankh-Morpork pentru a studia la școala Ghildei Asasinilor și rechemat de urgență în patria-mamă atunci când regele moare pe neașteptate.

Un alt personaj principal este regele Teppicimon al XXVII-lea, care află, după moarte, că ar urma să își petreacă eternitatea în cea mai mare piramidă construită vreodată și care, cu slabele puteri ale unui duh imaterial, caută să împiedice o asemenea nenorocire.

De asemenea, un rol important îl joacă Ptraci, o dansatoare din palatul regelui. Aceasta îl însoțește pe Teppic într-un periplu prin țări vecine, precum Ephebe, și îl ajută să readucă regatul filiform Djelibeyibi înapoi la realitate când acesta se pierde într-o altă dimensiune.

Firește, ca în romanele timpurii ale lui Sir Terry Pratchett, intriga duce la un punct culminant spectaculos, în care zeii din Djelibeyibi se manifestă, iar mumiile revenite la viață fac un efort colosal ca să curme magia piramidelor.


Am apreciat Pyramids atât pentru umorul de limbaj și de situație, cât și pentru perspectiva parodică pe care o aduce romanul acesta asupra Egiptului antic. Sir Terry Pratchett a mixat elemente de istorie și de arhitectură, aberații pseudoștiințifice, anacronisme și locuri comune ale filmelor de groază pentru a le oferi cititorilor o carte care izbutește foarte bine să amuze și la o a doua lectură. (Ba chiar și la cea de-a treia.)

Firește, la relativ scurtă vreme după ce am citit Pyramids, am parcurs următorul roman din seria Discworld, intitulat Guards! Guards! Dar, despre acela, rămâne să discutăm cu altă ocazie.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

sâmbătă, 24 septembrie 2022

Rudyard Kipling, "Kim" (1901)

Imagine preluată de pe situl Deslegte.com

Spre finalul lunii martie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat, la un preț rezonabil, un volum omnibus de Rudyard Kipling care conține trei cărți: Cartea junglei, A doua carte a junglei și Kim (editura Prion, grupul editorial Carlton Publishing, Londra, 2010). Însă abia la începutul lunii septembrie 2022 am reușit să parcurg romanul Kim, despre care aflasem, în adolescență, dintr-o carte de Jorge Luis Borges.

Și iată ce am aflat:


La începutul romanului, protagonistul Kimball O'Hara este un orfan de treisprezece ani din Lahore, în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, pe vremea ocupației britanice din subcontinentul indian. Tatăl său făcuse parte din regimentul irlandez Mavericks, care avea drept simbol un taur roșu pe fond verde, dar și dintr-o lojă masonică - însă pierise din cauza consumului excesiv de opiu.

Kim, care e foarte isteț și descurcăreț, ajunge să îi servească drept ghid unui bătrân abate tibetan care caută un râu mitic, izvorât acolo unde căzuse o săgeată trasă de prințul Siddhartha, însă protagonistul poartă și mesaje trimise de un geambaș afgan în beneficiul Serviciului Secret britanic. (Căci, în vremea aceea, Imperiul Țarist și Imperiul Britanic erau în competiție pentru dominarea Asiei Centrale.)

În peregrinările lor, cei doi găsesc regimentul Mavericks, iar Kim (a cărui identitate e dovedită de documentele pe care le purta) e trimis pe cheltuiala abatelui tibetan la școala catolică Sfântul Xavier.

Trei ani mai târziu, Kim îl însoțește pe abatele tibetan în nordul Indiei, la poalele Munților Himalaya, unde se confruntă cu agenți secreți ai Rusiei țariste și e acceptat în Serviciul Secret britanic. Iar abatele, însoțit de protagonist, găsește ceea ce crede a fi râul mitic care îl va elibera din ciclul reîncarnărilor și al suferinței.


Cel mai ușor de remarcat în privința acestui roman memorabil este claritatea și intensitatea observației - căci locurile sunt descrise succint și sugestiv, iar percepțiile senzoriale ale protagonistului sunt redate magistral. Sub acest aspect, chiar dacă au trecut mai bine de o sută douăzeci de ani de la prima publicare a romanului, Kim își păstrează surprinzător de bine prospețimea.

Apoi, romanul Kim este remarcabil pentru diversitatea personajelor pezentate - unele hinduiste, altele musulmane, unele sikh, altele jainiste, unele creștine, altele budiste. În buna tradiție a romanului realist, narațiunea prezintă această diversitate de tipologii umane și interacțiunile lor.

Evoluția și transformarea lui Kim din băiat în bărbat au loc tocmai ca urmare a călătoriilor și observațiilor pe care, pe parcursul romanului, protagonistul le face în subcontinentul indian. Spre deosebire de colegii săi de la școala Sfântul Xavier, care duc un trai îngrădit și care, în unele cazuri, sunt rasiști și intoleranți, Kim află din peregrinările sale că bunătatea, amabilitatea, generozitatea și altruismul nu țin cont nici de rasă, nici de limba maternă, nici de religie.

Tot călătoriile și capacitatea de observație (precum și inventivitatea, îndrăzneala și viteza de reacție) îl ajută pe protagonist să învețe graiurile locului, manierismele și protocoalele fiecărui grup etnic, precum și diversele tipuri de vestimentație. De aici și până la deghizarea în hindus, în musulman sau în sikh nu mai e decât un pas - iar Kim are, pe lângă talentul natural, instructori buni și un viitor asigurat - atât ca etnolog, cât și ca spion.

Firește, dincolo de primul palier de lectură, al romanului de aventuri, și de al doilea, al trecerii de la inocență la experiență, există și un al treilea palier, al inițierii spirituale. Pe de o parte, însoțindu-l pe abatele tibetan, Kim află despre doctrina budistă a eliberării din ciclul reîncarnărilor, despre maya, vălul iluziilor, despre factorii care îi supun pe oameni sorții, precum mânia, ignoranța și poftele carnale, și despre căutarea iluminării.

Pe de altă parte, bătrânul abate tibetan pare să aștearnă peste lume o grilă de interpretare inspirată de străvechi scrieri budiste, în vreme ce tânărul său însoțitor percepe lumea și societatea așa cum sunt - fără un filtru de preconcepții. La final, când bătrânul atinge iluminarea, nu e foarte clar nici pentru el dacă Kim îi datorează lui transformarea prin care a trecut, ori dacă el îi datorează lui Kim acea experiență îndelung căutată.

Nu în ultimul rând, țin să amintesc că discursul personajelor este presărat cu termeni și formule de adresare din cu totul alt secol, de parcă localnicii ar fi învățat engleza din piese de teatru elisabetane și din Biblia regelui Iacob I. Sau poate că naratorul încearcă să redea ceva din culoarea locală și din diversitatea interacțiunilor personajelor fără să presare textul cu prea mulți termeni hindi...

Oricum, Kim rămâne o experiență de lectură remarcabilă, iar protagonistul Kimball O'Hara se înscrie cu onor într-o galerie de prim-rang a personajelor-copil din literatura universală, alături de Gavroche Thénardier, de Huckleberry Finn și de Francie Nolan. (Dealtfel, am aflat ulterior că romanul acesta a avut cel puțin trei ecranizări și o adaptare ca joc video.)

După ce am parcurs și ultima filă a cărții, m-am simțit tentat să recitesc Cărțile junglei - doar că, de această dată, în engleză. Însă, despre acelea, rămâne să discutăm pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

sâmbătă, 3 septembrie 2022

Paul Gardner et al., "Carbon Grey" (2022)

În prima decadă a lunii iunie 2022, la recomandarea importatorilor de benzi desenate de la Red Goblin, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-un roman grafic intitulat Carbon Grey (Magnetic Press LLC, 2022). De parcurs, l-am parcurs în două săptămâni și jumătate, în aceeași lună.

Și iată ce am aflat:


Acțiunea din Carbon Grey se petrece în Europa, în vremea Primului Război Mondial - numai că este o Europă reimaginată, unde masele terestre și mările au alte forme, iar țările au alte granițe și alte nume. Astfel, în imperiul Mitteleuropa, patru descendente ale eroului mitic Gottfaust, numite Mathilde, Giselle, Anna și Eva Grey, au menirea de a-l apăra pe Kaiser, în vreme ce prințesa Raisa Vasilyeva, fiica țarului din imperiul răsăritean Ursa, urzește un complot. Giselle e acuzată pe nedrept de asasinarea Kaiserului, iar celelalte trei surori sunt trimise să o captureze. Conflictul se desfășoară pe fundalul unui război mondial și al unei revoluții, iar miza este regăsirea fragmentelor unui meteorit și reunirea acestora într-un scop mistic. Căci deținătorul meteoritului ar avea acces la puteri supraomenești...


Scenariul romanului grafic, creat de Paul Gardner, este amplu și oarecum dificil de urmărit, întrucât e împărțit pe multiple fire narative, iar alternarea planurilor se petrece destul de frecvent. De remarcat și anumite artificii - personajele sunt prezentate pe foaia care ține filele albumului conectate cu coperta, mitul lui Gottfaust apare la început și la sfârșit ca bandă desenată cu alt stil grafic, iar întreaga poveste a surorilor Grey se dovedește a fi fantezia unei școlărițe din Germania interbelică.

Prezentarea grafică este ambițioasă - cu hărți, facsimile din presa acelei lumi imaginare, interludii în alt stil grafic, ba chiar și un basm ilustrat. Aici este de remarcat efortul unei întregi echipe formate din Hoang Nguyen, Khari Evans și Kinsun Loh, cu sprijin de la Pop Mhan, Joffrey Suarez, Wayne Thompson, Bryan Johnston și Paul Gardner.

Machetarea volumului este remarcabilă la rândul ei - copertă cartonată în policromie cu textură pânzată în relief, file cretate, color și (ocazional) alb-negru, tehnoredactare elegantă și semn de carte textil, atașat la cotor.

Pe ansamblu, ca roman grafic dieselpunk, Carbon Grey mi se pare foarte ambițios, iar reimaginarea Europei se înscrie într-o tradiție frumoasă, căreia îi aparțin și lucrări precum Orsinian Tales de Ursula K. Le Guin sau Dacă într-o noapte de iarnă un călător de Italo Calvino. Ca urmare, în pofida faptului că asemenea bijuterie bibliofilă are un preț destul de ridicat, vă recomand și dumneavoastră Carbon Grey. Spre deosebire de multe benzi desenate cu supereroi, Carbon Grey invită și recompensează o a doua lectură.

În ceea ce mă privește, la scurtă vreme după ce terminasem de parcurs acest roman grafic, am început un altul, intitulat Wika. Însă, despre acela, rămâne să discutăm pe îndelete cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

duminică, 21 august 2022

Sarah Rose, "For All the Tea in China" (2010)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

La jumătatea lunii iunie 2022, într-un weekend prelungit, am parcurs o lucrare de nonficțiune de Sarah Rose intitulată For All the Tea in China - How England Stole the World's Favourite Drink and Changed History (colecția Viking, grupul editorial Penguin, Londra, 2010). După cum am aflat din primele pagini ale cărții, subtitlul îi induce întrucâtva în eroare pe cititori - pentru că protagonistul, Robert Fortune, nu este englez, ci scoțian.

Autoarea tratează despre trei expediții riscante întreprinse de Robert Fortune în Extremul Orient în anii 1840 și 1850. Scopul celei dintâi era să afle și să sustragă secretul cultivării și prelucrării ceaiului verde. Obiectivul celei de-a doua - să afle și să subtilizeze tainele cultivării și prelucrării ceaiului negru în China. Iar cea de-a treia l-a purtat pe botanistul scoțian în mai multe țări orientale, inclusiv China și Japonia.

Doamna Sarah Rose pune călătoriile lui Robert Fortune într-un context economic și istoric. Astfel, autoarea arată cum consumul de ceai verde și ceai negru s-a răspândit în rândurile britanicilor în perioada modernă, cum chinezii (care aveau un monopol de facto asupra cultivării și prelucrării ceaiului) vindeau ceaiul numai pe argint, ceea ce cauza un dezechilibru comercial semnificativ, cum Compania Indiilor de Est a început să le vândă chinezilor opiu adus din India pentru a recupera deficitul, cum consumul endemic de opiu din China a dus la două războaie în secolul al XIX-lea și cum administrația de stat chineză a instituit pedepse severe pentru a-și păstra monopolul asupra ceaiului.

Autoarea arată și rolul crescând al botaniștilor și grădinarilor britanici din perioada victoriană în catalogarea plantelor, în cultivarea lor și în aclimatizarea lor în diverse zone ale imperiului colonial britanic.

De asemenea, doamna Sarah Rose oferă informații despre cultivarea și procesarea ceaiului, respectiv a macilor, și despre efectele psihologice și fiziologice ale ceaiului negru, respectiv ale opiului.

Partea leului îi revine însă aventurii lui Robert Fortune, un botanist scoțian care s-a deghizat în chinez, a recrutat localnici, a pătruns adânc în zone unde prezența străinilor fusese interzisă, sub amenințarea pedepsei cu moartea, de către împăratul Chinei, a adunat semințe și răsaduri, ba chiar a convins specialiști chinezi în cultivarea și prelucrarea ceaiului să i se alăture, după care a inițiat cultivarea în India, pe pantele Munților Himalaya, a unor soiuri de ceai de foarte bună calitate.

Spre final, autoarea ne relatează nu doar a doua jumătate a vieții extraordinarului botanist, ci și efectele nebănuite ale cultivării ceaiului în India - de la răscoala sepoy din 1857 la reproiectarea velierelor pentru viteză și de la construirea Canalului Suez la ameliorarea sănătății publicului britanic și creșterea speranței de viață a acestuia.

Pe ansamblu, povestea lui Robert Fortune nu este un roman de Jules Verne, însă cu siguranță că ar fi meritat să fie - fiindcă are o mulțime de ingrediente verniene: călătorii în țări exotice, personaje excentrice, confruntări cu pirați, deghizări, experimente cu noi tehnologii, evadări ca prin urechile acului, ba chiar și un final fericit. Și, dacă de la târgul de carte BookFest din 2022 am revenit cu opt cutii de ceai negru de Ceylon, pe alese, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, la jumătatea lunii august, am achiziționat și un exemplar din această carte remarcabilă - pentru că For All the Tea in China merită recitită pe îndelete, cu o ceașcă de ceai de foarte bună calitate. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.)


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)  

duminică, 7 august 2022

Sir Terry Pratchett, "Small Gods" (1992)

Imagine preluată de pe situl Penguin.co.au

Mai întâi, am citit al treisprezecelea roman din seria Lumea-disc într-o ediție de buzunar americană luată cu împrumut pe la mijlocul anilor 1990 de la vechiul meu prieten, Mirel Palada. Apoi, în anul 2002, grație doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție de buzunar britanică (Corgi Books, Londra, 1993).

În cele din urmă, l-am parcurs a doua oară în perioada octombrie-noiembrie 2021 în format electronic - și l-am audiat de pe tableta de lectură.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:


Protagonistul romanului Small Gods este Brutha, novice într-un ordin călugăresc din Omnia. Din păcate, Omnia este o teocrație, iar Chiziția este foarte activă - Inchiziția se ocupă de afacerile interne, în vreme ce Exchiziția tratează relațiile internaționale. Dogma oficială afirmă că lumea este sferică, dar ereticii răspândesc în secret ideea că lumea ar fi plată și purtată prin spațiul cosmic pe spinările a patru elefanți care stau pe carapacea unei broaște țestoase. "Țestoasa se mișcă!" este, în Omnia, un slogan subversiv.

Cum Brutha este singurul omnian care mai crede în Marele Zeu Om, acesta (reîncarnat într-o broască țestoasă) i se adresează pentru a contrazice o mulțime de așa-zise revelații care, de-a lungul secolelor, îi fuseseră atribuite de către diverși profeți omnieni.

Brutha, un monument de naivitate și bunăvoință, este luat în colimator de către Chiziție, dus în Ephebe de către chizitorul Vorbis și implicat într-un plan pentru invadarea Ephebei - țară unde se cultivă dezbaterile filosofice mai degrabă decât dogma religioasă.

Tentativa de invazie duce la formarea unei alianțe antiomniene, iar, la întoarcere, Brutha e torturat de chizitori, salvat in extremis și, în cele din urmă, desemnat să pună capăt teocrației. Iar, mulți ani mai târziu, pe drumul către veșnicie, îl reîntâlnește pe chizitorul Vorbis...


Small Gods, la data apariției, a fost declarat drept cel mai bun roman al lui Sir Terry Pratchett. Față de romanele precedente din seria Lumea-disc, tratează teme mai relevante, precum revelație versus dogmă, religie versus știință, teocrație versus democrație. La fel ca Lord Dunsany și Fritz Leiber înaintea lui, Sir Terry Pratchett propune noțiunea că zeitățile există câtă vreme oamenii cred în ele, după care, în mai mare măsură decât în Eric, duce noțiunea la extrem - căci, la începutul romanului, Marele Zeu Om mai are doar un credincios.

Însă ceea ce conferă o extraordinară forță acestei cărți este că, mai degrabă decât să țină predici moralizatoare, autorul ne arată ce anume face protagonistul - poate nu cel mai inteligent personaj din câte ați întâlnit vreodată, însă însuflețit de altruism și bunătate de nestrămutat. Cu Small Gods, Sir Terry Pratchett a trecut într-o altă etapă a creației - una în care romanele sale, deși umoristice, nu au mai pretins a fi lejere. (Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Ar mai merita amintit că, printre numeroasele personaje din paginile acestei cărți, apare un anume Lu-Tze, un călugăr al istoriei, calm și zâmbitor, a cărui viață se măsoară în secole și milenii. Călugărul acesta, cu influența sa discretă asupra desfășurării evenimentelor istorice, avea să reapară ulterior în alte romane din seria Lumea-disc.

Firește, cum Small Gods mi-a făcut o impresie foarte bună și la a doua lectură, la scurtă vreme după ce l-am terminat am recitit un roman de Sir Terry Pratchett intitulat Lords and Ladies. Însă, despre acela, am să vă relatez cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)  

sâmbătă, 6 august 2022

Sir Terry Pratchett, "Jingo" (1997)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

Prima oară, am parcurs al douăzeci și unulea roman din seria Lumea-disc de Sir Terry Pratchett prin 2003, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, într-o ediție britanică de buzunar - Jingo (editura Corgi Books, Londra, 1998). A doua oară, l-am audiat în ediție electronică în ultima decadă a lunii februarie 2022.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:


În mijlocul Mării Circulare, o insulă din rocă poroasă este ridicată la suprafață de emanații de gaze, iar pescari din îndepărtatul Klatch și din Ankh-Morpork și-o dispută cu înverșunare.

În Ankh-Morpork, un prinț din Klatch este asasinat, iar comandantul Pazei de Noapte, Sir Samuel Vimes, coordonează două anchete - una oficială, care duce la o versiune publică, iar alta neoficială, care caută să descopere adevărul. Căci asasinatul, urmat de un incendiu la ambasada klatchiană, amenință să târască Ankh-Morpork într-un război.

Din păcate, în ambele tabere sunt personaje care își doresc cu înfrigurare războiul, fie că ele s-ar numi Lord Rust sau Ashal. Iar faptul că Angua este răpită cu o navă klatchiană, iar Lord Havelock Vetinari e temporar demis, nu face decât să complice lucrurile.

În cele din urmă, Sir Samuel Vimes și oamenii săi călătoresc în ținuturi exotice, formează o alianță cu tribul d'reg, ba chiar arestează două armate pentru tulburarea liniștii publice. Și Vetinari, cu diplomația caracteristică, face să se semneze un tratat de pace, renunțând la o insulă care deja se scufundase înapoi, în mare, ca și când n-ar fi fost...


Ca roman, Jingo e din perioada de aur a Lumii-disc, când Sir Terry Pratchett ne răsfăța cu două cărți pe an și era cel mai popular autor din Marea Britanie - atât la vânzările de cărți cartonate, cât și la vânzarea celor în ediție de buzunar. Intriga este complexă, conflictul începe de la patru personaje și, ca o avalanșă, ajunge să implice două națiuni, iar vocea naratorială inconfundabilă face pe parcurs o mulțime de observații amuzante și judicioase despre natura umană, despre politică și despre războaie.

Am fost încântat să găsesc o parodie a unui cântec patriotic victorian: "We don't want to fight a war,/ But, by Jingo, if they do,/ We lack the ships, we lack the guns,/ We lack the money, too." Am fost amuzat să văd cum, într-un roman fantastic, autorul a strecurat ideea SF a istoriilor alternative - sub forma unui Dezorganizator Personal care îi anunță lui Sam Vimes programul versiunii sale de pe un alt fir temporal. Și am fost emoționat să văd, spre final, cum Sir Terry Pratchett a transpus în Lumea-disc un episod din Armistițiul de Crăciun 1914 - jocul de fotbal între soldați din cele două armate inamice.

Firește, nu am cum să vă redau în câteva alineate toată bogăția și savoarea acestei superbe satire. Pot doar să vă îndemn să citiți Jingo - mai ales că, în contextul actual, mesajul antirăzboinic al autorului este cât se poate de necesar. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.)

Și, cum o experiență agreabilă de lectură invită o alta, la puțină vreme după ce am terminat Jingo am reluat un alt roman din seria Lumea-disc intitulat The Last Continent. Însă, despre acela, rămâne să discutăm pe îndelete cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)  

duminică, 31 iulie 2022

Robert E. Howard, ""Conan the Adventurer" (1966)

Imagine preluată de pe situl capnscomics.blogspot.com

În perioada decembrie 2021 - februarie 2022, am avut ocazia să parcurg un volum de Robert E. Howard intitulat Conan the Adventurer (editura Sphere Books, Londra, 1973). Acesta face parte dintr-o integrală Conan redactată de L. Sprague de Camp, cu copertele ilustrate de legendarul artist grafic american 'Fantastic' Frank Frazetta.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce e vorba:


Volumul începe cu o hartă a ținuturilor din Era Hyboriană, în care se petrec aventurile lui Conan, și cu o introducere în care, concis, redactorul îi prezintă pe autor, pe protagonist și aventurile acestuia din urmă până în punctul în care începe volumul de față.

Nuvela "The People of the Black Circle" prezintă o aventură în care Conan, devenit lider al afghulilor din Munții Himeliani, e implicat fără să vrea într-un complot prin care practicanți ai magiei negre îl ucid pe regele din Vendhya și încearcă să o asasineze și pe sora acestuia, Yasmina. Deși aceasta capturează afghuli și amenință să îi execute, Conan o răpește și o duce departe de ai ei, se confruntă cu magicienii și, cu ajutorul oastei din Vendhya, îi înfrânge. Yasmina, drept recunoștință, îi eliberează pe prizonierii afghuli.

În povestirea "The Slithering Shadow", Conan s-a aventurat departe, în sud, după ce rebeliunea prințului Almuric împotriva regelui Strabonus a fost înăbușită. În compania unei tinere, Natala, protagonistul traversează un deșert și, la o oază, descoperă un oraș ai cărui locuitori par să se trezească foarte rar dintr-o stranie letargie, iar, noaptea, sunt răpiți și devorați unul câte unul de către o creatură monstruoasă. Conan luptă împotriva creaturii de coșmar și izbutește să scape din oraș împreună cu Natala.

Povestirea "The Drums of Tombalku" a fost dezvoltată și dusă la bun sfârșit de către L. Sprague de Camp dintr-o versiune incompletă pe care o începuse Robert E. Howard. De această dată, un tovarăș de arme al lui Conan, Amalric, salvează o tânără, Lissa, din mâinile unor nomazi de culoare. Împreună, cei doi ajung într-un oraș pe jumătate ruinat și aproape părăsit, Gazal, iar apoi, însoțiți de Conan, merg în Tombalku, unde băștinașii au doi regi: Sakumbe și Conan. Din păcate, un vrăjitor local îl ucide prin magie pe Sakumbe, iar apoi îi întărâtă pe localnici împotriva noilor-veniți. Din fericire, un trib învecinat, aphaki, atacă Tombalku, iar Conan și însoțitorii săi reușesc să se îndepărteze nevătămați.

Ultima povestire din volum se intitulează "The Pool of the Black One". Pe oceanul apusean, Conan urcă la bordul unei nave din Kordava și se înrolează în echipaj. Când nava face escală pe o insulă, Conan îl ucide discret pe căpitan ca să îi ia locul. Din păcate, niște creaturi negre, monstruoase, răpesc un matelot și îl afundă într-un lac, iar matelotul se reduce la dimensiunile unei statuete. Creaturile încearcă să facă la fel cu o tânără, Sancha, iar Conan luptă împotriva lor. Echipajul navei intervine și, după ce din lacul magic se iscă o erupție colosală, cei mai mulți dintre ei izbutesc să se reîmbarce. În final, cu Sancha alături, Conan decide să conducă nava și să se apuce de piraterie.


Pe ansamblu, Conan the Adventurer ilustrează exemplar perioada pulp a literaturii americane din anii 1930 - o vreme în care, în reviste lunare cu literatură de consum, publicau Dashiell Hammett și Raymond Chandler, Howard Phillips Lovecraft și Clark Ashton Smith, Leigh Brackett și L. L. 'Doc' Smith, Robert A. Heinlein și Isaac Asimov. Povestirile și nuvela din volum sunt dinamice, captivante, cu multă acțiune și cu multe dialoguri, scrise într-un stil clar, accesibil, și destinate unui public larg.

Poate că poveștile despre Conan nu au nici frumusețea evocatoare a celor născocite cu două sau trei decenii mai înainte de către Lord Dunsany, nici forța morală a celor scrise de către J. R. R. Tolkien, însă au o vitalitate primordială și un dinamism greu de egalat.

La o a doua lectură, unele elemente par să iasă ceva mai mult în evidență - ingrediente cumva recurente, ca scenele de nuditate sau cele în care un personaj feminin pozitiv e legat fedeleș de către un personaj feminin negativ. (Noroc că, de fiecare dată, intervine protagonistul salvator înainte ca lucrurile să ia o întorsătură sângeroasă.) Tot recurente sunt și scenele în care brațul înarmat al eroului înfrânge vrăjitorii și demonii, iar forța fizică și curajul triufă asupra magiei și a supranaturalului.

Dar, ținând cont de faptul că majoritatea textelor apărute în perioada aceea în reviste pulp au fost date uitării, Conan a dat dovadă de o popularitate de durată impresionantă. Volumele de felul lui Conan the Adventurer demonstrează foarte clar de ce.

Mărturisesc că, după lectura acestei cărți, m-am simțit tentat să mai parcurg câteva volume de Robert E. Howard - căci am prin casă cel puțin cinci pe care nu le-am citit încă. Mă ispitește în mod special o culegere subțirică intitulată The Right Hand of Doom. Însă, despre aceea, am să vă dau detalii la momentul potrivit tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

sâmbătă, 30 iulie 2022

Mark Hodder, "The Secret of Abdu El Yezdi" (2013)

Imagine preluată de pe situl lwcurrey.com

În a doua decadă a lunii octombrie 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la un preț promoțional, un exemplar dintr-un roman de Mark Hodder intitulat The Secret of Abdu El Yezdi  (editura Del Rey, grupul editorial Random House, Londra, 2014). De parcurs, am reușit să îl parcurg abia în a doua decadă a lunii aprilie 2022.

Și iată ce am aflat:


The Secret of Abdu El Yezdi este al patrulea roman din seria steampunk despre Burton și Swinburne. De această dată, acțiunea este plasată pe alt fir temporal, în care regina Victoria a fost asasinată în 1840, dar, în locul ei, a fost încoronat fiul lui Ernest Augustus I de Hanovra, George al V-lea (care, în istoria noastră, a fost regele Hanovrei între 1851 și 1866).

În "Partea întâi - Burton", protagonistul Richard Francis Burton descoperă izvoarele Nilului în Africa Centrală, iar, în 1859, la revenirea în Anglia, este înnobilat și devine agentul secret al regelui. În paralel, se pregătește cununia lui cu Isabel Arundell, în pofida unei profeții că are să o ucidă când ea va fi încă îmbrăcată cu rochia de mireasă. Burton primește de la rege și de la prim-ministrul Benjamin Disraeli misiunea de a afla cine a organizat recent o serie de răpiri. Alte răpiri similare fuseseră evitate grație sfaturilor date de un spirit numit Abdu El Yezdi - doar că, de la un timp, spiritul nu s-a mai manifestat.

Fratele lui Burton, Edward, îl sfătuiește pe explorator să se consulte cu poetul Algernon Swinburne. De asemenea, polițistul William Trounce, care fusese martor la asasinarea reginei Victoria în 1840, îl informează pe protagonist că seamănă cu unul dinte suspecți - deși, pe atunci, Burton avea doar 19 ani, iar suspectul arăta mult mai vârstnic. Un alt martor ocular dezvăluie informații despre arma crimei - aparent, o pușcă cu lunetă adusă din 1918.

Burton îl interoghează în azilul Bedlam pe ocultistul Laurence Oliphant și află despre evadarea altui pacient, Francis Galton, cu ajutorul vărului acestuia, Charles Darwin. Din păcate, în timp ce Burton îl vizita pe Darwin și familia sa, survine un atac organizat de două personaje dubioase, Burke și Hare, care îl răpesc pe naturalist.

În "Partea a doua - Swinburne", Burton și Swinburne investighează conexiunile unui mistic american itinerant, Thomas Lake Harris, cu un spirit adus din altă dimensiune de către Oliphant. Cu ajutorul exorcistului francez Eliphas Lévi și al micului vânzător de ziare Bram Stoker (pe care Burton îl angajează ca valet), cei doi anchetează straniile evenimente care avuseseră loc la bordul vasului Royal Charter înaintea naufragiului acestuia, căci, din păcate, unul dintre supraviețuitorii naufragiului, John Judge, posedat parcă de un spirit malefic, Perdurabo, bântuie pe la conacul unde urmează să aibă loc nunta lui Burton cu Isabel Arundell și îi transformă, pe rând, pe oaspeți în strigoi.

Lévi organizează identificarea și distrugerea strigoilor - inclusiv a tinerei Isabel, care îi căzuse victimă lui Perdurabo - doar că uciderea lui John Judge nu distruge și spiritul malefic care îl posedase.

În "Partea a treia - Bestia", Burton și însoțitorii săi revin la Londra, identifică spiritul Perdurabo ca fiind o proiecție a ocultistului Aleister Crowley de pe alte fire temporale și dejoacă parțial un complot criminal cu ajutorul Poliției Metropolitane, ba chiar află identitatea lui Abdu El Yezdi. Paradoxal, Crowley reușește în primul rând să își arunce în aer propriii complici și propriii părinți, iar rezultatul este că, pe acest fir temporal, nu mai are cum să se nască.

Volumul se încheie, ca și cele precedente, cu note biografice dedicate personajelor principale și destinului lor din istoria noastră, cu scurte articole despre evenimente precum naufragiul vasului Royal Charter și cu o notă autobiografică amuzantă și autoironică a autorului.


Pe ansablu, în pofida dimensiunilor respectabile (548 p.), The Secret of Abdu El Yezdi mi-a făcut o impresie mai puțin favorabilă decât romanele precedente din seria Burton și Swinburne.

E adevărat că reapar, în fundal, elemente de recuzită steampunk creative precum trenurile pneumatice, girocopterele acționate cu aburi și o versiune orală a motorului de căutare Google - așa-numita rețea a șoptitorilor.

E la fel de adevărat că, pe lângă personaje istorice care revin, ca Laurence Oliphant, Florence Nightingale, Charles Babbage și Isambard Kingdom Brunel, apar și altele, ca Benjamin Disraeli, William Morris și Lewis Carroll.

Și e adevărat că stilul în care e scris romanul e îngrijit, cu dialoguri care pastișează elegant stilul victorian și cu o dozare atentă a suspansului, care duce la un punct culminant de mijloc și la un al doilea punct culminant de final.

Dar pastișa horror după Dracula de Bram Stoker, cu vampiri și strigoi, chiar dacă adusă la tema ucroniilor care domină seria Burton și Swinburne, nu mi s-a părut la fel de interesantă ca alte subiecte atinse de către Mark Hodder. Iar romanul a părut să fi fost lungit mai mult decât era cazul.

În plus, efortul de a promova o altă serie steampunk, despre detectivul Macallister Fogg din... Baker Street, mi s-a părut puțin prea insistent. Intertextualitatea și autoreferențierea sunt elemente recurente în postmodernism, și cu atât mai mult în steampunk, dar e de dorit să fie o măsură în toate.

Per total, The Secret of Abdu El Yezdi a meritat o lectură (mai ales pentru că autorul pare să fi depus o muncă asiduă de documentare în vederea scrierii romanului), însă, în ceea ce mă privește, am îndoieli că va avea parte curând și de o a doua. Firește, asta nu m-a împiedicat să parcurg următorul roman din seria Burton și Swinburne, intitulat The Return of the Discontinued Man. Dar, despre acela, rămâne să discutăm pe larg cu altă ocazie tot aici, la "Țesătorul".


(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

duminică, 8 mai 2022

Îmi apare cea de-a zecea carte

Începând pe vineri, 6 mai 2022, și până pe 5 iunie, noua mea carte, Fierul și fiara (editura Crux Publishing, București, 2022) este disponibilă pentru precomenzi la preț promoțional. Volumul are un caracter retrospectiv, căci cuprinde schițe și povestiri din perioada 2006 - 2020, dar și nuvela inedită care dă titlul cărții. Coperta, sigla și ilustrațiile interioare, precum și imaginea promoțională care însoțește acest articol, au fost create de către artistul grafic Tudor Popa, căruia țin să îi mulțumesc pe această cale. Mai multe detalii despre Fierul și fiara găsiți pe această pagină de pe situl Crux Publishing.

sâmbătă, 16 aprilie 2022

Sir Terry Pratchett, "Witches Abroad" (1991)

Imagine preluată de pe situl Penguin.com.au

În 2001, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, am avut ocazia să parcurg cel de-al doisprezecelea roman din seria Lumea-disc de Sir Terry Pratchett, intitulat Witches Abroad (editura Corgi Books, Londra, 1992). Ulterior, în 2002, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar. Iar, în august 2021, într-o scurtă vacanță, am parcurs a doua oară acest roman - însă în ediție electronică.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:


Witches Abroad face parte din subseria de romane despre vrăjitoare și, cronologic, are intriga situată după Equal Rites și Wyrd Sisters. Ca urmare a decesului bătrânei ursitoare Desiderata Hollow, Granny Weatherwax și Nanny Ogg, împreună cu mai tânăra vrăjitoare Magrat Garlick, trebuie să călătorească până în îndepărtatul oraș Genua pentru a o înfrunta pe o altă ursitoare, Lilith de Tempscire, a cărei sursă de putere se bazează pe reflexiile din oglinzi. (Spre final, se dovedește că Lilith este sora bunicuței Weatherwax, dar, cum Genua este echivalentul de pe Lumea-disc al orașului New Orleans, și numele ei de familie s-a transformat într-o versiune creolă.) Cele trei vrăjitoare din Lancre luptă ca să răstoarne tirania instituită de către Lancre și ca să le redea libertatea oamenilor din Genoa, iar, la final, decid ca, pe drumul de întoarcere, să viziteze și alte meleaguri.


În seria Lumii-disc, Witches Abroad ocupă un loc aparte. Este ultimul roman relativ scurt, presărat cu scene de carnaval, cu trimiteri la basmele fraților Grimm, la snoavele lui Mark Twain, la magia voodoo și chiar la Stăpânul inelelor. De la al treisprezecelea roman începând, cărțile Discworld au devenit mult mai ample, mai profunde, ceva mai serioase - dar și mai puțin amuzante. Witches Abroad este, în mai multe privințe, o carte de vacanță - atât pentru că poate fi citită într-o vacanță, doar ca divertisment, cât și pentru că protagonistele, la rândul lor, pleacă într-o vacanță cu peripeții. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Următorul roman, Small Gods, avea să trateze cu totul altă temă. Dar, despre acela, rămâne să discutăm cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

duminică, 10 aprilie 2022

Sir Terry Pratchett, "Reaper Man" (1991)

Imagine preluată de pe situl FantasyHyllan.se

Prin 1990, îmi făcusem abonament la Consiliul Britanic din București și, vreme de câțiva ani, am tot trecut pe acolo ca să iau cu împrumut volume de J. R. R. Tolkien. Cum mai erau și alți doritori, uneori am fost nevoit să mă mulțumesc cu volume de Michael Moorcock și J. G. Ballard. Și, tot acolo, prin 1992, am găsit la raft un exemplar dintr-o ediție cartonată a unui roman intitulat Reaper Man. De autor, un anume Terry Pratchett, nu auzisem deloc, însă coperta, ilustrată de Josh Kirby, mi s-a părut atrăgătoare, drept pentru care i-am acordat romanului o șansă.

Ulterior, în 2002, prin amabilitatea doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție de buzunar a romanului Reaper Man (editura Corgi Books, Londra, 1995), al unsprezecelea din seria Lumea-disc, și l-am recitit prin 2004, în perioada când, la universitatea unde predam pe atunci, se organiza examenul de licență.

Iar, la mijlocul lunii august 2021, când am împlinit cincizeci de ani, l-am parcurs a treia oară, de această dată în ediție electronică. (Cine ar fi bănuit, în urmă cu trei decenii, că Sir Terry Pratchett avea să devină scriitorul meu preferat din toate timpurile?)

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:


Reaper Man face parte din subseria dedicată Morții Lumii-disc și, cronologic, are intriga plasată după Mort. De această dată, Moartea se pensionează și, pentru o vreme, lucrează ca argat, la o fermă, sub numele Bill Door. Din păcate, în Lumea-disc se ivește o nouă Moarte, iresponsabilă și crudă, iar Cosașul trebuie să o înfrunte ca să restabilească bunul mers al lucrurilor.

Între timp, vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută din Ankh-Morpork se confruntă cu o invazie de creaturi metalice care seamănă teribil de mult cu cărucioarele pentru cumpărături din supermagazine.

Iar Windle Poons, un bătrân vrăjitor de la Universitatea Nevăzută, e nevoit să rătăcească o vreme printre cei vii, prins între două lumi, pentru că noua Moarte nu își îndeplinește atribuțiile cum ar trebui, iar Cosașul... e în vacanță.


Printe pasajele acestei cărți amuzante s-au strecurat destule pasaje filosofice și scene memorabile, precum cea în care Cosașul salvează o fetiță dintr-o casă cuprinsă de flăcări, ori cea în care protagonistul petrece o seară de muzică și dans cu bătrâna domnișoară Flitworth doar ca să îi facă mai ușoară trecerea în veșnicie.

Pe ansamblu, chiar dacă Reaper Man nu e cel mai bun roman din seria Lumea-disc, cu siguranță că nu e nici pe departe cel mai slab. De fiecare dată, l-am parcurs cu plăcere și nu voi uita că, pentru mine, a reprezentat poarta de intrare în cel mai vast, mai complex și mai fermecător tărâm al literaturii fantastice.

Firește, imediat cum am terminat de citit a treia oară Reaper Man, dacă tot eram în vacanță, m-am simțit tentat să reiau al doisprezecelea roman din serie, Witches Abroad. Însă, despre acela, am să vă relatez cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

sâmbătă, 9 aprilie 2022

Mark Hodder, "Expedition to the Mountains of the Moon" (2012)

Imagine preluată de pe situl MarkHodder.blogspot.com

În a doua decadă a lunii octombrie 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un roman de Mark Hodder intitulat Expedition to the Mountains of the Moon (editura Snowbooks, Londra, 2012). De parcurs, am izbutit să îl parcurg abia în ultima decadă a lunii martie 2022. (Mai bine mai târziu...)

Și iată ce am aflat:


În cel de-al treilea roman al seriei steampunk Burton și Swinburne, protagonistul, Sir Richard Francis Burton, pornește, în 1863, într-o expediție către Africa Centrală pentru a descoperi al treilea fragment dintr-un meteorit străvechi cu proprietăți paranormale. Pentru început, Burton și însoțitorii săi, printre care se numără poetul Algernon Swinburne, dar și un android mecanic animat de memoria filosofului Herbert Spencer, călătoresc cu o aeronavă, însă ajung în Peninsula Arabică, apoi traversează către Cornul Africii și încearcă să ajungă în regiunea lacurilor înaintea unei expediții prusace condusă de fostul camarad al exploratorului, John Speke.

În paralel, în 1916, Sir Richard Francis Burton se pomenește în versiunea centraafricană a Primului Război Mondial, iar reporterul Herbert George Wells îl ajută să își recapete memoria și să îndeplinească misiunea pentru care fusese trimis în viitor.

Căci, de această dată, mai întâi cu ajutorul magiei, apoi grație costumului lui Jack Săltărețul, Burton izbutește să călătorească - inițial, în viitor, unde dejoacă planurile dictatorului Friedrich Nietzsche și ale ocultistului Aleister Crowley, după care în trecut, unde, în 1840, cu o pușcă cu lunetă din vremea Primului Război Mondial, încearcă să împiedice asasinarea reginei Victoria.

Iar rezultatele sunt... paradoxale.

Romanul este urmat de notele biografice ale unora dintre personajele principale, de scurte articole privitoare la câteva evenimente istorice la care se făcea aluzie în roman și de o notă autobiografică (și autoironică) a autorului.


Oricât ar părea de improbabil, Expedition to the Mountains of the Moon este încă și mai spectaculos decât primele două romane din seria Burton și Swinburne. Pe de o parte, acțiunea schimbă cadrul de la Londra victoriană (sau, în această istorie alternativă, "albertiană") la Africa Subsahariană,, care a fost o temă predilectă pentru nonficțiune (Cum l-am găsit pe Livingstone, Regiunile lacustre din Africa Centrală) și ficțiune (Cinci săptămâni în balon, Steaua Sudului, Inima întunericului) pentru victorieni.

Pe de altă parte, intriga are o structură mai ingenioasă decât cele două romane precedente, căci cuprinde două planuri, unul situat în 1863-1864, celălalt - în 1916-1918. De aici, un șir de paradoxuri care fac deliciul lecturii. (În această privință, Expedition to the Mountains of the Moon rivalizează cu un roman clasic din canonul steampunk, The Anubis Gates de Tim Powers.)

Nu în ultimul rând, pe lângă abundența de imagini fanteziste (care sper să ne aducă, la un moment dat, ediții ilustrate ale seriei Burton și Swinburne), aș aminti o puzderie de trimiteri intertextuale la Ziua trifidelor de John Wyndham, la Războiul lumilor, Omul invizibil, Mașina timpului și Primii oameni în Lună de H. G. Wells, la Minele regelui Solomon de H. Rider Haggard. Adăugați la toate astea o galerie de personaje celebre (inclusiv Lord Palmerston, Isambard Kingdom Brunel și nelipsitul Oscar Wilde) și o doză substanțială de umor britanic și veți înțelege de ce, în aceeași zi când am terminat de parcurs Expedition to the Mountains of the Moon, am început să citesc următorul roman din seria Burton și Swinburne, intitulat The Secret of Abdul El Yezdi. Însă, despre acela, am să vă relatez mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.


(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)