Sir Terry Pratchett, "Lords and Ladies" (1992)

Imagine preluată de pe situl TheWertZone.blogspot.com

În 2008, spre finalul prezentării romanului Wyrd Sisters, vă menționam faptul că Sir Terry Pratchett parodiase Visul unei nopți de vară de William Shakespeare. Parodia este un întreg roman, Lords and Ladies - al paisprezecelea din seria Lumea-disc.

Mai întâi, l-am parcurs într-o ediție americană de buzunar prin amabilitatea vechiului meu prieten Mirel Palada. Apoi, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, în 2002 am achiziționat un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar (Corgi Books, Londra, 1993) cu coperta ilustrată de Josh Kirby. Iar, mai recent, l-am audiat de pe tableta de lectură în decembrie 2021.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Lords and Ladies se înscrie în subseria dedicată vrăjitoarelor din Lancre, iar, din punct de vedere cronologic, intriga sa este plasată după Witches Abroad.

De această dată, la întoarcerea în Lancre, Magrat Garlick se pregătește de nuntă cu regele Verence. Numai că, din păcate, câteva adolescente care experimentează cu magia (și o provoacă la o confruntare pe Granny Weatherwax) slăbesc străjile de piatră de la una dintre porțile realității. Iar prin poartă sosesc zânele...

Doar că zânele acestea, spre deosebire de ielele de pe Pământul-de-mijloc, sunt făpturi malefice care vor să subjuge oamenii și să-i chinuie ca să se amuze pe seama lor.

Împotriva acestei invazii acționează Granny Weatherwax, Nanny Ogg și Magrat Garlick (de data asta înarmată până în dinți), dar și o mică delegație de la Universitatea Nevăzută, în frunte cu rectorul Ridcully, precum și un grup de meșteșugari de prin partea locului, care repetau o piesă de teatru.

Iar lucrurile se reașază în matca lor - mai ales după ce Granny Weatherwax izbutește să prindă un unicorn și să îl ducă la potcovit.

Cumva, Lords and Ladies reușește să se ridice deasupra piesei pe care o parodiază.

Pe de o parte, readuce în atenția publicului originile folclorice ale zânelor în spațiul cultural britanic - origini care fuseseră în bună parte escamotate în literatura fantastică de la J. R. R. Tolkien încoace.

Pe de altă parte, prin intermediul zânelor, Sir Terry Pratchett portretizează foarte convingător mentalitatea și comportamentul narcisiștilor psihopați - fascinația pe care aceștia o exercită asupra victimelor și lipsa lor de empatie față de ceilalți oameni.

Nu în ultimul rând, autorul pune în scenă diferențele de mentalități dintre generații, conflictele care pot să apară din cauza acestor diferențe și modalitățile abile prin care asemena conflicte pot fi aplanate.

Și, scuzați-mi subiectivitatea, Lords and Ladies e mult mai amuzantă decât Visul unei nopți de vară. Pe cea dintâi aș reciti-o cu plăcere, însă pe cea de-a doua - nu prea curând.

Poate din această pricină, cam în aceeași perioadă, mai degrabă decât să citesc o comedie de William Shakespeare, am parcurs încă o dată un alt roman din seria Lumea-disc intitulat Men at Arms. Dar, despre acela, rămâne să discutăm cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Small Gods" (1992)

Imagine preluată de pe situl Penguin.co.au

Mai întâi, am citit al treisprezecelea roman din seria Lumea-disc într-o ediție de buzunar americană luată cu împrumut pe la mijlocul anilor 1990 de la vechiul meu prieten, Mirel Palada. Apoi, în anul 2002, grație doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție de buzunar britanică (Corgi Books, Londra, 1993).

În cele din urmă, l-am parcurs a doua oară în perioada octombrie-noiembrie 2021 în format electronic - și l-am audiat de pe tableta de lectură.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Protagonistul romanului Small Gods este Brutha, novice într-un ordin călugăresc din Omnia. Din păcate, Omnia este o teocrație, iar Chiziția este foarte activă - Inchiziția se ocupă de afacerile interne, în vreme ce Exchiziția tratează relațiile internaționale. Dogma oficială afirmă că lumea este sferică, dar ereticii răspândesc în secret ideea că lumea ar fi plată și purtată prin spațiul cosmic pe spinările a patru elefanți care stau pe carapacea unei broaște țestoase. "Țestoasa se mișcă!" este, în Omnia, un slogan subversiv.

Cum Brutha este singurul omnian care mai crede în Marele Zeu Om, acesta (reîncarnat într-o broască țestoasă) i se adresează pentru a contrazice o mulțime de așa-zise revelații care, de-a lungul secolelor, îi fuseseră atribuite de către diverși profeți omnieni.

Brutha, un monument de naivitate și bunăvoință, este luat în colimator de către Chiziție, dus în Ephebe de către chizitorul Vorbis și implicat într-un plan pentru invadarea Ephebei - țară unde se cultivă dezbaterile filosofice mai degrabă decât dogma religioasă.

Tentativa de invazie duce la formarea unei alianțe antiomniene, iar, la întoarcere, Brutha e torturat de chizitori, salvat in extremis și, în cele din urmă, desemnat să pună capăt teocrației. Iar, mulți ani mai târziu, pe drumul către veșnicie, îl reîntâlnește pe chizitorul Vorbis...

Small Gods, la data apariției, a fost declarat drept cel mai bun roman al lui Sir Terry Pratchett. Față de romanele precedente din seria Lumea-disc, tratează teme mai relevante, precum revelație versus dogmă, religie versus știință, teocrație versus democrație. La fel ca Lord Dunsany și Fritz Leiber înaintea lui, Sir Terry Pratchett propune noțiunea că zeitățile există câtă vreme oamenii cred în ele, după care, în mai mare măsură decât în Eric, duce noțiunea la extrem - căci, la începutul romanului, Marele Zeu Om mai are doar un credincios.

Însă ceea ce conferă o extraordinară forță acestei cărți este că, mai degrabă decât să țină predici moralizatoare, autorul ne arată ce anume face protagonistul - poate nu cel mai inteligent personaj din câte ați întâlnit vreodată, însă însuflețit de altruism și bunătate de nestrămutat. Cu Small Gods, Sir Terry Pratchett a trecut într-o altă etapă a creației - una în care romanele sale, deși umoristice, nu au mai pretins a fi lejere. (Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Ar mai merita amintit că, printre numeroasele personaje din paginile acestei cărți, apare un anume Lu-Tze, un călugăr al istoriei, calm și zâmbitor, a cărui viață se măsoară în secole și milenii. Călugărul acesta, cu influența sa discretă asupra desfășurării evenimentelor istorice, avea să reapară ulterior în alte romane din seria Lumea-disc.

Firește, cum Small Gods mi-a făcut o impresie foarte bună și la a doua lectură, la scurtă vreme după ce l-am terminat am recitit un roman de Sir Terry Pratchett intitulat Lords and Ladies. Însă, despre acela, am să vă relatez cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)  

William Manchester, "A World Lit Only by Fire" (1992)

Rar în ultimii ani mi-a fost dat să mă captiveze lectura unei cărți în asemenea măsură. Să începem însă cu începutul.

În primele zile ale lunii septembrie 2016, la recomandarea bunului meu prieten, Liviu Moldovan, am achiziționat de la anticariatul Antic ExLibris un exemplar dintr-o lucrare a istoricului american William Manchester, A World Lit Only by Fire - The Medieval Mind and the Renaissance: Portrait of an Age (Back Bay Books, Little, Brown & co, New York, 1993). Oarecum spre surprinderea mea, am parcurs cartea în mai puțin de douăzeci și patru de ore.

Și iată ce am aflat:

Volumul începe cu o notă a autorului, în care explică modul în care  a început acest proiect - ca o introducere de cel mult douăsprezece pagini la o istorie a primei circumnavigații. (Lucrarea are peste trei sute.)

Partea întâi, "Mintea medievală", prezintă succint lumea medievală europeană și stilul de viață al europenilor medievali.

Partea a doua, cu mult mai amplă, "Sfărâmarea", tratează pe larg despre mișcări culturale de la finalul Evului Mediu (Renașterea, Reforma) și despre consecințele lor politice și sociale. Galeria de portrete este impresionantă, de la Leonardo da Vinci la Erasm din Rotterdam și de la familia Borgia la Martin Luther. La fel de impresionantă este minuțiozitatea cu care autorul a documentat și prezentat rețeaua de relații și evenimente dintre aceste personaje ilustre - căci adesea un papă corupt a sponsorizat un artist de geniu, iar un monarh însetat de putere i-a oferit protecția sa unui cărturar umanist.

Partea a treia, "Un bărbat singur", plasează expediția lui Magellan în acest context, după care prezintă evenimentele din expediție și consecințele revenirii supraviețuitorilor în Europa. (Căci dogma catolică a sistemului ptolemaic, cu Pământul plat așezat în centrul Universului, nu avea să-și mai revină niciodată.)

Am fost foarte atras de stilul clar și dinamic în care este scrisă cartea - secțiuni scurte, ușor de parcurs, limbaj accesibil.

De asemenea, am fost plăcut impresionat de galeria de ilustrații din text - portrete, hărți, gravuri de epocă.

Pe de altă parte, ca urmare a timpului petrecut în mediul universitar, am ajuns să fac distincția între lucrările de popularizarea științei și cele de specialitate. Deși A World Lit Only by Fire se încheie cu o bibliografie consistentă și cu un index, profesorul universitar William Manchester a conceput-o din start ca pentru publicul larg și a scris-o ca atare.

Poate tocmai de aceea, volumul a devenit o carte de mare succes. În ceea ce mă privește, intenționez să reiau și să parcurg o altă lucrare, de cu totul altă factură, a profesorului universitar american: Goodbye, Darkness.

Dar despre aceea vom discuta cu altă ocazie. 

După 20 de ani

Pe 15 septembrie am împlinit 20 de ani de cînd public literatură ştiinţifico-fantastică. Debutul meu a avut loc în "Colecţia de povestiri ştiinţifico-fantastice Anticipaţia", nr. 489, sub îndrumarea domnului Mihai Dan Pavelescu. În acelaşi număr şi-a făcut debutul literar colegul meu Constantin Pavel. Piesa de rezistenţă a revistei era povestirea lui John Varley "Raid aerian", iar coperta a fost realizată de Marian Leonida.

Schiţa cu care am debutat se intitula "Noaptea cea mai lungă". Tocmai fusesem admis la Universitatea din Bucureşti, la Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, iar pe 15 septembrie 1992 am mers la Casa Presei Libere, la redacţia revistei Anticipaţia, împreună cu vechiul meu prieten, Mirel Palada, şi am luat exemplare din noul număr al publicaţiei. Pe urmă ne-am aşezat pe iarbă, în Herăstrău, şi ne-am imaginat, răsfoind revista, un viitor în care aveam să publicăm povestiri, ba chiar cărţi întregi...

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Bruce Sterling, "Global Head" (1992)

La sfîrşitul anului 1996, prin amabilitatea distinsei doamne Raluca Voicu-Arnăuţoiu, am primit cadou un exemplar din cea de-a doua colecţie de proză scurtă a lui Bruce Sterling, Global Head (Phoenix, Editura Orion Books, Londra, 1996). La prima lectură, mi s-a părut un volum de valoare medie, poate mai bun decît romanul Involution Ocean, să spunem, însă cu siguranţă mai slab decît A Good, Old-Fashioned Future. L-am recitit în primele luni ale anului 2012 şi mi-am făcut o părere uşor diferită, din motive care ţin atît de evoluţia cititorului ca persoană, cît şi de evoluţia literaturii ştiinţifico-fantastice în ansamblul ei.

Să vedem împreună despre ce este vorba:

Prima schiţă din volum, „Our Neural Chernobyl”, îi este dedicată lui Greg Bear şi se încadrează în subgenul biopunk. Mai exact, este o metaficţiune – o recenzie fictivă a unei cărţi fictive. Cartea recenzată analizează în perspectivă istorică dezvoltarea unei forme de hacking în biotehnologie, crearea unei substanţe care multiplică dendritele şi se transmite prin fluidele corporale, apoi răspîndirea superinteligenţei printre diverse specii de mamifere şi chiar apariţia unei forme de nemurire. În subtext, „Our Neural Chernobyl” face trimitere la romanul Blood Music de Greg Bear, dar ca formă aminteşte de unele creaţii ale lui Jorge Luis Borges, cel care, în loc să scrie romane, îşi imagina că erau gata scrise... şi le recenza.

„Storming the Cosmos” este o povestire atompunk pe care Bruce Sterling a scris-o în colaborare cu colegul său Rudy Rucker. Protagonistul-narator este un informator KGB ucrainian, Nikita Globov, care e trimis în Tunguska în căutarea motorului unei presupuse nave spaţiale extraterestre. Împreună cu un specialist în rachete, Vlad Zipkin, Nikita călătoreşte în Siberia, trece prin episoade suprarealiste (şi destul de amuzante), iar în cele din urmă, propulsat prin spaţiu şi timp, ajunge în anii 1960 la Paris pentru a vedea la televizor aselenizarea. Povestirea dă dovadă atît de o bună cunoaştere a societăţii sovietice în anii 1950 cît şi de un debordant simţ al umorului.

„The Compassionate, the Digital”, în schimb, pastişează discursurile propagandistice din ţările totalitare. Deşi asemănător ca formă cu tiradele pline de clişee care putau fi citite în Scînteia în anii 1980, textul pretinde a proveni dintr-un viitor în care Uniunea Republicilor Islamice este condusă de un preşedinte-imam, inteligenţele artificiale de pe planetă s-au convertit la mahomedanism, iar în Marea Britanie (denumită aici Regatul Unit al Animalelor) se desfăşoară pe scară largă experimente genetice. Cum discursurile oficiale din mass-media în copilăria şi adolescenţa mea erau saturate de acest tip de limbă de lemn, satira lui Sterling nu mi s-a părut amuzantă, ci mai degrabă înfiorătoare.

„Jim and Irene”, pe de altă parte, e încadrabilă în categoria realismului magic. Personajele principale sînt un vagabond american, specialist în spargerea telefoanelor publice, şi o expatriată rusă, văduva unui savant. Cei doi călătoresc la White Sands, au o revelaţie suprarealistă şi înfiripă o relaţie firavă. Cumva, povestirea aceasta neliniştitoare pare rodul unei colaborări între Ernest Hemingway şi Philip K. Dick.

„The Sword of Damocles” ar putea fi în schimb un monolog umoristic de tip „stand-up comedy”, numai că Bruce Sterling trece de la SF la postmodernism, se joacă cu datele istorice, cu diversele registre stilistice ale limbii engleze şi cu imaginaţia cititorilor pentru a transforma o poveste antică într-o problemă contemporană. Din păcate, cu toate că au trecut două decenii de la publicarea volumului, problema este încă de actualitate...

„Gulf Wars” este mai degrabă o poveste fantastică despre doi soldaţi babilonieni care, într-un război antic, primesc sigilii cu nume de la un mare preot la asediul unei cetăţi. După cîteva milenii, doi soldaţi irakieni găsesc sigiliile şi capătă identitatea străvechilor soldaţi.

„The Shores of Bohemia” este, ca şi „The Beautiful and the Sublime” din volumul Crystal Express, un steampunk plasat în viitorul îndepărtat şi prefigurează în unele privinţe The Diamond Age de Neal Stephenson. În această povestire, protagonistul Rodolphe este un arhitect dintr-o enclavă urbană, Paysage. În ziua în care o construcţie măreaţă e dusă la bun sfîrşit, Rodolphe îl recunoaşte pe un vechi coleg şi prieten, Charles, în persoana unui om sălbăticit. După festivităţi (şi după ce soţia îl părăseşte), Rodolphe decide că tinereţea lui s-a încheiat, părăseşte comunitatea steampunk Paysage şi pleacă în sălbăticie pentru a i se alătura societăţii principale, Convenţia, care se bazează în principal pe nanomecanisme. Probabil că povestirea aceasta e mult mai apreciată acum, după revirimentul curentului steampunk, decît a fost în 1990, cînd a apărut mai întîi pe piaţa literară. Pe de altă parte, detaliile steampunk probabil că au o legătură cu un roman scris de Bruce Sterling împreună cu William Gibson în acea perioadă (The Difference Engine, mai exact), iar referirile repetate la enclavele boeme reflectă preocupări de durată ale lui Sterling în privinţa acestui subiect, preocupări manifestate şi în unele lucrări de nonficţiune ale sale.

Dacă „The Shores of Bohemia” este plasată într-un viitor îndepărtat şi prosper, următoarea povestire din volum, „The Moral Bullet”, se petrece în viitorul apropiat, pe un fundal de colaps social şi de anarhie. Mai precis, Bruce Sterling şi John Kessel au imaginat o situaţie paradoxală în care descoperirea şi distribuirea unui medicament care întinereşte şi însănătoşeşte a dus la sfîşierea societăţii americane, război civil, atrocităţi şi masacre. Protagonistul, un savant reîntinerit, e căutat de autorităţi europene pentru a ajuta la descoperirea altui medicament – unul care să le amplifice oamenilor empatia şi generozitatea, pentru a pune capăt conflictului generalizat. Dacă, atunci cînd am parcurs prima oară volumul, „The Moral Bullet” nu m-a interesat prea mult, la a doua lectură textul mi s-a părut un excelent precursor al curentului „greenpunk”, aflat în vogă de vreo trei ani încoace. Nu ar fi prima oară cînd Bruce Sterling a devansat un subgen al literaturii ştiinţifico-fantastice – şi nici ultima.

„The Unthinkable”, pe de altă parte, anticipează un subgen al literaturii fantastice pe care Charles Stross avea să îl facă celebru în primul deceniu al secolului al douăzeci şi unulea – un hibrid între literatura de spionaj şi literatura de groază. În această schiţă, doi agenţi din serviciile secrete, unul american, celălalt rus, se întîlnesc la încheierea Războiului Rece în Elveţia pentru a sta prieteneşte de vorbă la un pahar de vodcă. Treptat, din discuţia lor, cititorii înţeleg că în acea lume ficţională Războiul Rece s-a purtat cu vasilisci, gorgone, djinni, ba pe alocuri cu puterea de nestăvilit a Zeilor Străvechi de dincolo de adîncurile cosmice. Şi cine ar putea spune că a rămas necontaminat după ce a avut de-a face cu asemenea grozăvii?

„We See Things Differently” a fost discutată destul de des în unele cercuri după atacurile de la 11 septembrie 2011. Protagonistul-narator se prezintă drept jurnalist de la o publicaţie din Cairo şi, într-un viitor apropiat în care economia americană a colapsat, iar lumea e dominată de un califat arab imens, călătoreşte la Miami pentru a-l intervieva pe un cîntăreţ de muzică rock, Tom Boston. Protagonistul îl convinge pe cîntăreţ să prizeze cocaină cu el, iar după ce îl însoţeşte pe Tom Boston în turneu se reîntoarce în ţara sa de origine. Finalul dezvăluie că protagonistul l-a infectat pe cîntăreţul american cu o formă de cancer favorizată de un virus. Scopul unei asemenea acţiuni a fost eliminarea unui potenţial lider carismatic care ar fi condus America înapoi spre putere, prosperitate şi strălucire, iar sacrificiul de sine al protagonistului e văzut ca un preţ mic plătit pentru atingerea unui scop important. Din păcate, proliferarea atentatelor sinucigaşe din realitate face ca povestirea „We See Things Differently” să îşi păstreze relevanţa şi în prezent.

Următoare povestire din volum, „Hollywood Kremlin”, îl aduce pentru prima dată în scenă pe Leggy Starlitz, un personaj care ulterior avea să mai apară în volumul A Good, Old-Fashioned Future şi în romanul Zeitgeist. Povestirea e plasată în Azerbaijan, în perioada de colaps a Uniunii Sovietice de la finalul anilor 1980, iar Leggy Starlitz se ocupă cu afaceri pe piaţa neagră, în parteneriat cu pilotul militar Pulat Romanevich Khoklov. Scrisă pe un ton alert şi amuzant, povestea conţine şi un dram de fantastic, căci Starlitz are o îndemînare aproape supranaturală de a repara diverse dispozitive şi de a învîrti banii.

Povestirea „Are You for 86?” îl are ca protagonist tot pe Leggy Stralitz, de această dată ca traficant al medicamentului RU486 în Statele Unite ale Americii, în compania a două feministe. Cele trei personaje sînt urmărite de activişti de dreapta, care se opun avorturilor, iar la momentul unei tranzacţii cu o formaţie feminină niponă, 90s Girl, sînt prinse în capcană într-un templu din Salt Lake City. Din fericire, activiştii de dreapta sînt arestaţi de agenţi ai Serviciului Secret, iar Leggy Starlitz şi însoţitoarele sale scapă cu bine. Ca şi povestirea dinainte, „Are You for 86?” este antrenantă şi amuzantă. Pe de altă parte, multe dintre informaţiile strecurate în text despre furtul de servicii telefonice, despre infracţiunile cu ajutorul calculatoarelor şi despre implicarea Serviciului Secret în combaterea acestor activităţi au fost tratate mai pe larg şi mai sistematic în volumul de nonficţiune The Hacker Crackdown pe care Bruce Sterling l-a publicat în aceeaşi perioadă.

Ultima povestire din volum, „Dori Bangs”, este o fantezie amară. Sterling prezintă note biografice despre două persoane reale, Lester Bangs şi Dori Seda. Cel dintîi, critic muzical, a creat sintagma „punk rock”. Cea de-a doua a creat romane grafice în San Francisco. Ambii au pierit din cauza gripei tratate necorespunzător.

Sterling imaginează o poveste în care cei doi fac cunoştinţă, călătoresc prin America, se căsătoresc, se stabilesc în Kansas City şi au o relaţie turbulentă. După decesul lui Lester, în 2015, Dori are o viziune a copilului lor nenăscut şi o revelaţie asupra rostului artei pe lume, apoi, în anii bătrîneţii, devine o peisagistă specialistă în acuarele. Iar în final naratorul ne asigură că povestea nu a fost decît o închipuire pe hîrtie pentru a acoperi găurile pe care cei doi le-au lăsat în ţesătura lumii prin dispariţia lor prematură.

Pe ansamblu, Global Head este probabil mai de apreciat acum, în condiţiile revirimentului subgenului steampunk şi ale ascensiunii subgenului greenpunk, decît a fost la vremea publicării. De asemenea, după intensificarea activităţilor teroriste la începutul mileniului, unele proze scurte conţinute în acest volum au ajuns să fie relevante pentru lumea în care trăim. În concluzie, cu toate că Global Head nu este cel mai bun volum de proză scurtă al lui Bruce Sterling, totuşi merită timpul şi atenţia cititorilor. Bună parte dintre povestirile din acest volum au fost republicate în masiva colecţie retrospectivă Ascendancies.

Însă despre asta vom discuta cu altă ocazie.

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, 'Only You Can Save Mankind' (1992)

(Acest roman a fost publicat în ţara noastră sub titlul Doar tu poţi salva omenirea la Editura Corint Junior, 2008, în traducerea domnului Mihai Dan Pavelescu. Versiunea originală a apărut în 1992, la Editura Corgi din Londra, iar importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, au în oferta lor o ediţie nouă şi atrăgătoare a acestui roman.)

Doar tu îl poţi salva pe acest cititor, dragă Terry!

După ce am participat la un tîrg de carte spre sfîrşitul anului 2005, după ce am citit o carte care era prost scrisă şi încă mai prost redactată, după ce am renunţat la lectura alteia pe motiv de multă obscenitate şi de lipsa unei intrigi coerente, după ce m-am luptat o vreme cu o a treia care avea prea puţină tracţiune narativă, în disperare de cauză mi-am luat doctoria cu efecte garantate: o carte de Terry Pratchett scrisă înainte ca domnia-sa să se apuce să vîndă mai mult, să francizeze mai mult şi să creeze mai multe produse secundare decît J.K. Rowling.

A avut rezultate aparent magice, iar eu m-am simţit gata să-i iert lui Terry cele mai recente trei sau patru cărţi de pe atunci. Aproape.

Doar tu poţi salva omenirea este despre un băiat pasionat de jocurile video, Johnny Maxwell, dintr-un orăşel englezesc obişnuit, cu colegi de şcoală obişnuiţi (unul negru, unul gras, unul care piratează jocuri), cu părinţi obişnuiţi (prinşi într-un divorţ obişnuit) şi cu jocuri care în acea vreme erau obişnuite (de genul Invadatori spaţiali).

Cu toate acestea, extratereştrii din joc se predau, iar Johnny trebuie să-i escorteze înapoi dincolo de o graniţă cosmică, într-un spaţiu sigur, pe drumul către planeta lor de baştină. Nu numai că visează în nopţi succesive că se află la bordul unei astronave, dar trebuie să-i convingă pe alţi jucători să nu mai tragă în extratereştri.

Iar apoi, în lumea reală, întîlneşte o jucătoare din acel joc, o roşcată de treisprezece ani care căştigă concursuri în realitate şi care-şi spune Sigourney în joc. Fireşte, versiunea din visul ei a astronavelor extraterestre nu e cu nituri şi şuruburi, ca în Star Trek, ci mai degrabă cu colţuri, tenebre, abur şi mîzgă, ca în Alien. Iar extratereştrii ei sînt mult mai urîţi şi mai agresivi decît ai lui Johnny.

Pe lîngă faptul că ironizează cultura populară a adolescenţilor cu clişee precum “În spaţiu, nimeni nu te aude cînd ţipi” (Versiunile lui Terry fiind “Pe Pămînt, nimeni nu te aude cînd zici ‘Mm’ “ şi “În spaţiu, nimeni nu ascultă, oricum”) şi figuri atotputernice de genul vînzătorului de jocuri video, Terry Pratchett ne îndreaptă cu blîndeţe atenţia către un lucru foarte serios din fundalul vieţii personajelor sale: Al Doilea Război din Golful Persic.

Pentru personajele din Marea Britanie, diferenţa dintre războiul de la televizor şi războaiele din filme ori cele din jocurile video este greu de remarcat, iar ele le tratează pe toate cu indiferenţă. Un aspect pe care Terry îl subliniază este că războiul de la televizor este real pentru oamenii implicaţi în el, tot aşa cum războiul din jocul video este real pentru personajele extraterestre din el.

Şi ar trebui să ne pese. Ar trebui să nu uităm niciodată diferenţa dintre ceea ce este real şi ceea ce nu este.

E un lucru bun că (cel puţin înainte de a-i face concurenţă serioasă lui J.K. Rowling) Terry Pratchett s-a gîndit să îi ofere cîteva lecţii utile despre valori vitale unei generaţii hipnotizate de mijloacele electronice de comunicare în masă şi este încîntător să-l vedem cum face asta cu blîndeţe, pe neobservate, sub pretextul că relatează o poveste amuzantă.

Şi, într-adevăr, povestea este amuzantă, captivantă, emoţionantă şi încîntătoare. Mulţumesc încă o dată pentru că mi-ai adus bucurie în viaţă, dragă Terry!

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Terry Pratchett, 'The Carpet People' (1971, 1992)

The Carpet People (1971, ediţie revizuită Editura Corgi, Londra, 1992) a fost romanul de debut al lui Terry Pratchett (roman scris la şaptesprezece ani) şi, sub presiunea cititorilor, a fost revizuit şi republicat două decenii mai tîrziu. Relatează povestea unor oameni minusculi care trăiesc printre firele unui covor obişnuit, ameninţaţi din cînd în cînd de un eveniment îngrozitor, Destrămarea (paşii oamenilor normali). Doi fraţi şi tribul lor de vînători îşi văd satul distrus de Destrămare, călătoresc către un regat învecinat ca să-l salveze de invadatori, sînt capturaţi de creaturi malefice, evadează, se întîlnesc cu oameni care îşi amintesc şi viitorul, nu numai trecutul, iar în final ajută la salvarea locuitorilor capitalei imperiului (chiar dacă nu a oraşului în sine).

Ca roman fantastic, The Carpet People este destul de convingător, cu o abundenţă de creaturi exotice într-un peisaj în care un bănuţ este singura sursă de metal a Covorului, un cristal de zahăr e de mărimea clădirii Pentagonului, iar un chibrit ars este de mărimea Marelui Zid Chinezesc.

Şi ca roman de Pratchett, funcţionează rezonabil de bine. Cititorul are bănuiala sîcîitoare că poporul "dumii" cel lipsit de imaginaţie şi imperiul acestuia sînt versiuni satirice ale englezilor, în vreme ce poporul "deftmene", aprig şi independent, şi regatul său îi reprezintă în mod caricatural pe scoţieni. Există comentarii pasagere despre faptul că comerţul este mai bun decît armatele la menţinerea unui imperiu laolaltă şi că istoria este scrisă de cei vii, ca şi o viziune aproape tolkienească (dacă nu de-a dreptul britanică) cum că raţiunea, prosperitatea, comerţul şi dezbaterea îi slujesc pe oameni mai bine decît idealismul, eroismul şi măcelul inutil. Totuşi, ca să-şi apere dreptul la raţiune, prosperitate şi aşa mai departe, oamenii trebuie să fie pregătiţi să meargă la bătălie. (Şi, mai degrabă decît să lupte pînă la moarte, să lupte pînă la moartea inamicului.)

Singura problemă cu acest roman este că, după standardele lui Pratchett, nu este suficient de amuzant. Nu este memorabil (cu excepţia peisajului), iar cititorii nu au senzaţia că romanul ar merita recitit. Cumva, spre deosebire de atîtea alte cărţi ale lui Pratchett, The Carpet People nu-i îndeamnă pe cititori să discute despre el cu prietenii lor, ori să-l dea cu împrumut. Mai degrabă merită citit o dată, atît.

Dar pe de altă parte, cîte cărţi scrise de autori de şaptesprezece ani merită chiar şi asta?

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Pat Cadigan, "Fools" (1992)

În aprilie 2002, mulţumită domnişoarei Mălina Gurgu şi foştilor săi colegi de la firma Fides, am achiziţionat o ediţie britanică de buzunar a unui roman de Pat Cadiga, Fools (Harper Collins, Londra, 1994). Decisesem să îl cumpăr în urma lecturii pe Internet a unei recenzii elogioase, iar cînd am văzut că exemplarul meu purta semnătura autoarei m-am bucurat.

Dar bucuria mea a fost de scurtă durată. Pe măsură ce am parcurs romanul, am ajuns să mă întreb din ce în ce mai insistent dacă nu cumva recenzia aceea fusese despre altă carte. După ce am terminat Fools, am căutat din nou recenzia cu pricina, am citit-o cu atenţie şi am constatat că se referea chiar la acest roman – numai că punea diferite elemente ale cărţii într-o lumină deosebit de favorabilă. Un caz de discurs gen „Afară e vopsit gardul...”, dacă doriţi. Pentru mine, asta a reprezentat o lecţie în domeniul reclamei mascate, o dovadă palpabilă că un text care pretinde a fi critică literară obiectivă poate foarte bine să caute să convingă publicul să cumpere o carte dezamăgitoare.

Căci Fools m-a dezamăgit în multe privinţe. Să vedem împreună de ce:

Din punct de vedere structural, Fools nu e un roman propriu-zis, ci un fix-up, o colecţie de trei nuvele plasate în aceeaşi lume imaginară, cu aceeaşi protagonistă-naratoare, însă cu intrigi de sine-stătătoare.

Prima secţiune a cărţii se intitulează „Fool to Remember” (sau, cum am zice noi, „Prost e cine-şi aminteşte”). Protagonista-naratoare, Marva, este o actriţă cu Metodă care tocmai a devenit celebră – numai că memoria îi joacă feste, poate ca urmare a Metodei, care implică implantarea de false memorii pentru mai buna interpretare a unui personaj sau a altuia.

Memoria şubredă e departe însă de a fi singura problemă a Marvei. Destui dintre cei pe care şi-i aminteşte din lumea mass-media nu o recunosc, ba chiar o suspectează că ar fi o anonimă care şi-a implantat ilicit memoriile unei persoane celebre – o operaţie foarte răspîndită în această lume imaginară. Şi o altă personalitate, Marceline, preia controlul, parcă pentru a dovedi acestă ipoteză.

Marceline este o damă de companie – o persoană care, contra cost, le oferă companie sinucigaşilor înaintea gestului final. A ajuns în această situaţie pentru că are viciul costisitor de a-şi implanta amintirile altora, precum cele ale actriţei Marva, iar agentul ei (pe care Marceline îl numeşte de regulă „proxenet”), Bateau, îi extrage periodic amintirile despre clienţi ca să le vîndă pe piaţa neagră.

Numai că tentativele de extracţie duc de această dată la rezultate neaşteptate. O altă personalitate, pînă atunci bine camuflată, iese la suprafaţă şi încearcă să preia controlul. Este Mersine, agentă sub acoperire a Poliţiei Creierelor, aflată în căutare de informaţii despre traficul ilicit de memorii şi despre implanturile ilegale de personalitate.

Pe parcursul nuvelei, personalitatea dominantă a naratoarei ajunge să se schimbe din ce în ce mai des, într-un iureş care îi năuceşte pe sărmanii cititori, iar fiecare dintre cele trei personalităţi (Marva, actriţa, Marceline, dama de companie, şi Mersine, poliţista) are o teorie proprie care caută să explice locul ei în lume, tulburările de memorie, comporatmentul aparent ciudat al celor din jur şi aşa mai departe. Din fericire pentru cititori, fiecare dintre cele trei personalităţi are discursul imprimat cu alt tip de litere.

În finalul acestei secţiuni, poliţista are cîştig de cauză, se fac unele arestări, iar protagonista de bucură de un concediu.

Cea de-a doua secţiune se numeşte „Fool to Believe” (adică „Prost e cine crede”). Mersine anchetează o răpire a minţii – o crimă căreia i-a căzut victimă Sovay, un actor care îi fusese coleg Marvei. Pentru a desfăşura ancheta, Mersine se deghizează şi adoptă o nouă personalitate, Mary Anderik. Protagonista descoperă că personalitatea lui Sovay a fost implantată în mai multe persoane, iar diferitele copii vor să fie reunite. Răpitorii o maltratează însă pe Marya/Mersine şi propriile personalităţi încept să alterneze într-un ritm accelerat. În cele din urmă, personalitatea de camuflaj, Marya Anderik, preferă să o reprime pe cea iniţială şi să nu mai aibă de-a face cu poliţia.

Ultima secţiune poartă titlul „Nobody’s Fool” (în traducere aproximativă: „Nu sînt proasta nimănui”). Actriţa Marva a redevenit personalitatea dominantă şi interpretează roluri pentru spectacole mass-media. Scenariile şi regia sînt asigurate de Rowan, văduva lui Sovay. Numai că Rowan crede că personalitatea lui Sovay (declarată moartă oficial) încă se mai găseşte în creierul cuiva şi îi cere Marvei să o caute. Iar Marva readuce la suprafaţă personalitatea poliţistei Mercine.

Nu numai că Mercine regăseşte bună parte din personalitatea lui Sovay în mintea unui fost iubt al Marvei, Anwar, dar, după o discuţie cu celelalte personalităţi ale sale, ajunge la concluzia că joaca de-a implantul de memorie şi schimbul de personalitate a transformat prea mulţi oameni în colaboratori fără voie ai Poliţiei Creierelor. Ca urmare, decide să o readucă la suprafaţă pe dama de companie Marceline, să înceteze colaborarea cu poliţia şi să-şi schimbe viaţa din temelii.

Tema implanturilor de memorie şi de personalitate nu este tocmai nouă în literatura ştiinţifico-fantastică, dacă ar fi numai să menţionăm Vacuum Flowers (1987) de Michael Swanwick, „Ne putem reaminti totul pentru dumneavoastră” (1966) de Philip K. Dick şi Lumea lui Non-A (1948) de A.E. Van Vogt. Ceea ce aduce nou Pat Cadigan în tratarea acestei teme este punctul de vedere. În celelalte cazuri citate mai sus, autorii au folosit omniscienţa selectivă, relatîndu-le cititorilor pe un ton obiectiv ceea ce se întîmpla cu protagonista sau protagonistul. Pat Cadigan utilizează în schimb naraţiunea la persoana întîi. Astfel, sentimentul confortabil al cititorilor cărora li se arată din afară evenimentele din intrigă dispare şi este înlocuit de o intensă dezorientare.

Faptul că personalităţile protagonistei alternează în ritm accelerat contribuie la sporirea dezorientării, iar lumea în care este plasată intriga este şi ea deosebit de confuză. Mai precis, unele scene au loc în realitatea imediată, altele implică proiecţii holografice, altele se petrec în „realitatea artificială” (o denumire creată de Pat Cadigan pentru realitatea virtuală), iar altele sînt amintiri, fie ele autentice sau implantate. Şi, dat fiind că protagonista-naratoare rareori precizează care evenimente sînt reale, care sînt rememorate şi care sînt virtuale, cititorii trebuie să fie atenţi pagină cu pagină, dacă nu chiar rînd cu rînd, ca să le deosebească pe unele de altele. Iar proiecţiile holografice suprarealiste din realitatea imediată nu fac decît să sporească confuzia.

Dacă ar fi să comparăm Fools cu un alt roman complex din punct de vedere narativ şi tipografic, precum Zgomotul şi furia (1929) de William Faulkner, am putea găsi unele asemănări. Dar în prima secţiune din Zgomotul şi furia trecerea de la literele romanice la cele italice semnala diferenţa dintre realitatea imediată şi amintiri (două tipuri de litere, două categorii de evenimente, o singură personalitate), în vreme ce Fools jonglează cu numeroase tipuri de literă, numeroase personalităţi ale protagonistei-naratoare şi numeroase paliere ale realităţii, pînă cînd cititorii ajung să fie complet debusolaţi.

Aici am fost tentat să adaug că un roman atît de complicat îi poate împinge pe cititori nu numai în situaţia în care să nu îl înţeleagă, ci şi în aceea în care să nu le mai pese dacă îl înţeleg sau nu. Apoi mi-am dat seama că, după invazia dispozitivelor mediatice portabile din ultimele cîteva decenii şi după extinderea spectaculoasă a diverselor reţele de telecomunicaţii, Fools a ajuns să fie mai relevant pentru 2008 (cînd îl citim) decît pentru 1994 (cînd a fost publicat). Nu pentru că ar fi coerent, inteligibil şi captivant, ci, dimpotrivă, pentru că lumea lui imaginară suprasaturată mediatic, debusolată, plictisitoare şi obositoare reflectă destul de bine realitatea urbană de zi cu zi a începutului secolului al douăzeci şi unulea. Poate că Fools e un roman confuz şi frustrant pentru cititorii obişnuiţi, dar nici lumea reală pe care o reflectă Pat Cadigan în oglinda strîmbă a prozei nu se simte prea bine...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Neal Stephenson – "Snow Crash" (1992)

Romanul Snow Crash se leagă de prima mea experienţă cu Internetul. În toamna anului 1996, pe cînd făceam studii aprofundate la Universitatea din Bucureşti, am avut ocazia să intru pe Internet. Am scris singura adresă pe care o ştiam (alt.cyberpunk) şi am găsit hiperlegături către pagini dedicate lui William Gibson, lui Bruce Sterling, lui John Shirley şi (la coada listei) unui autor despre care nu auzisem absolut nimic, Neal Stephenson. Aşa am aflat despre unele romane ale lui (Snow Crash, respectiv The Diamond Age) şi am căpătat acces la două povestiri ale sale pe care le oferise gratuit online. (Pe una dintre ele, „Măţăraie”, am tradus-o pentru revista Anticipaţia.)

Şi, nu după mult timp, prin amabilitatea distinsei domne Raluca Voicu, am primit două volume de buzunar negre, elegante. Ediţia britanică a celor două romane sus-amintite. M-am pus pe citit şi am aflat că cyberpunk nu înseamnă neapărat poveşti mai sumbre decît ştirile de la ora cinci. Să vedem împreună de ce:

Snow Crash este plasat în ceea ce la începutul anilor 90 părea să fie viitorul apropiat şi are ca personaje principale pe Hiro Protagonist (hacker şi Livrator de pizza pentru Cosa Nostra) şi pe Y.T. (Kurieră). După cîteva capitole spectaculoase în care Hiro îşi pierde maşina într-un accident stupid, iar Y.T. se pune bine cu Unchiul Enzo de la Cosa Nostra, intriga se axează pe nişte fenomene ciudate şi ameninţătoare. În mediile urbane circulă un drog nou şi periculos care îi face pe utilizatori să aiureze în monosilabe. În Metavers circulă un metavirus, Snow Crash, care cauzează reprogramarea neurolingvistică a celor infestaţi. Iar în ţările lumii a treia o maladie similară se răspîndeşte prin vaccinurile inoculate de organizaţiile de binefacere.

Hiro anchetează şi descoperă că la rădăcina acestor fenomene se află planul de dominaţie mondială al unui mogul mediatic, L. Bob Rife, care foloseşte tăbliţe mesopotamiene vechi de mii de ani pentru a răspîndi un virus neurolingvistic şi a pune omenirea sub control. După o serie de urmăriri spectaculoae şi de confruntări cu un antagonist din Insulele Aleutine, Hiro şi Y.T. salvează lumea, iar din secţiunea de mulţumiri de la sfîrşitul cărţii aflăm despre sursele non-ficţionale ale romanului.

Chiar de la sursele non-ficţionale (şi ficţionale) ar fi bine să începem discuţia despre Snow Crash. De regulă, romanele cyberpunk au între 200 şi 350 de pagini. Snow Crash are 450 de pagini în ediţia britanică de buzunar şi nu conţine pagini albe. Unul dintre motive este că, spre deosebire de cărţile reprezentative ale genului, pare să fi încercat să cuprindă informaţii dintr-un număr mult mai mare de domenii.

Unele dintre acestea sînt previzibile. Romanul prezintă o formă de realitate virtuală globală. Spre deosebire de ciberspaţiul lui William Gibson, Metaversul imaginat de Neal Stephenson are o formă sferică pe suprafaţa căreia se află clădiri, străzi, vehicule şi „avataruri” – reprezentări ale utilizatorilor, unele exotice, altele realiste. Argumentul autorului este că sîntem obişnuiţi să trăim pe suprafaţa unei planete, iar interacţiunea cu un mediu virtual este mai uşoară pentru utilizatorii obişnuiţi dacă mediul acesta seamănă cu mediul lor natural.

Alte domenii la care se face referire sînt neobişnuite. Stephenson imaginează o conexiune între mituri (sisteme de operare sociale care învaţă societăţile cum să funcţioneze), religii (unele acţionînd ca nişte virusuri neurolingvistice, altele ca nişte programe anti-virus), limbaje naturale, tratamente medicale, consumul de droguri şi virusurile informaţionale. Aşa se face că, în capitolele finale, Hiro are nevoie de un descîntec sumerian al lui Enki, unul dintre creatorii civilizaţiei, pentru a scrie Snow Scan, programul care să contracareze metavirusul Snow Crash.

Parte din farmecul romanului constă însă în explorarea minuţioasă a fundalului social. Neal Stephenson ne propune o societate fragmentată în francize şi „burbclave” (enclave suburbane), fiecare cu propriile legi codificate în omniprezentele bibliorafturi cu foi laminate (sisteme de operare comerciale, ar spune informaticienii). Astfel, o burbclavă Noua Africă de Sud (albă, rasistă) se poate învecina cu un teritoriu din Mai Marele Hong Kong al domnului Lee (unde armele de foc sînt ilegale), iar o franciză Cosa Nostra Pizza (livrare în 30 de minute sau căpătaţi pizza gratis; nu vreţi să ştiţi ce va păţi şoferul) se poate învecina cu o franciză Narcolombia (nu vreţi să ştiţi). Sau cu Porţile Perlate ale Reverendului Wayne (autorul best-seller-ului Elvis l-a împuşcat pe Kennedy). Sau cu o sucursală Clink (dintr-un sistem de închisori private).

Poate că pe vremuri America a fost o ţară mare şi periculoasă (ne explică vocea naratorială), dar oamenii au preferat ca lumea din jurul lor să fie sigură. Aşa se face că ţara mare cît un continent a fost tăiată în bucăţi minuscule, suburbii şi francize.

Tonul lui Stephenson este, fără îndoială, satiric. Snow Crash a fost scrisă pe parcursul administraţiei lui George Bush senior, iar idealul neoconservator de privatizare a instituţiilor publice pentru a reduce cheltuielile de la bugetul de stat este împins pînă la ridicol. Astfel, CIA şi Biblioteca Congresului au acumulat fiecare separat atît de multe informaţii încît nu a mai fost clar pentru nimeni care era una şi care era cealaltă, iar în cele din urmă au fuzionat, s-au privatizat şi acum poartă numele de CIC (Central Intelligence Corporation). Pe de altă parte, autorităţile federale pretind că America este în continuare o singură ţară, însă agenţii federali (precum mama adolescentei Y.T.) nu se simt cu adevărat pe teren sigur decît în clădirile federale (tot un fel de francize, la urma urmei), printre oameni la fel ca ei: super-inteligenţi, îmbrăcaţi în costume cenuşii, epuizaţi de prea multe ore petrecute la birou, prost plătiţi... şi paranoici.

Avînd în vedere ce se întîmplă cu lumea din jurul lor, aş zice că agenţii federali din roman au suficiente motive ca să fie paranoici. Astfel, unul dintre antagonişti este Raven, un harponier aleutin care a exterminat echipajul unui submarin nuclear rusesc şi acum se plimbă în voie cu un cap nuclear în ataşul motocicletei, ucigînd oameni în dreapta şi în stînga. Cum sistemul de detonare al armei nucleare este conectat la undele cerebrale ale lui Raven, nimeni nu are curaj să îl atace. (Cu excepţia lui Hiro Protagonist, evident.)

Şi, pentru că antagonistul este un psihopat care şi-a tatuat pe frunte SLAB CONTROL AL IMPULSURILOR, iar protagonistul un maestru spadasin care deţine (şi foloseşte) o pereche de săbii japoneze, pentru că personajele secundare includ gargui (agenţi CIC care-şi poartă sistemele informaţinale pe haine şi sînt conectaţi permanent la Metavers), dar şi un chitarist grunge din Ucraina, Vitali Cernobîl, pentru că armele din roman includ suliţe cu vîrful de sticlă, dar şi o mitralieră Gatling cu muniţie de uraniu sărăcit propulsată pe cale electro-magnetică, trebuie să vă spun ceva greu de acceptat în mediile literare: Iniţial, Snow Crash a fost un proiect de roman grafic. Scenele de urmărire, decorurile spectaculoase din Metavers, robo-cîinii superconductivi şi Pluta constituită din sute de vase de toate mărimile şi populată de refugiaţi de toate naţiile şi culorile (chiar mă întreb de unde s-o fi inspirat China Miéville pentru Armada din Cicatricea...), precum şi cascadoriile spectaculoase făcute de Y.T. cu un skateboard cum nu aţi mai văzut erau destinate la origini unei benzi desenate. Din păcate, cum Neal Stephenson şi colaboratorul său au ajuns mai mult să scrie programe de grafică decît să creeze pagini de bandă desenată, proiectul a căzut, iar Stephenson a decis să-l transforme în roman (pur şi simplu).

După apariţia romanului Snow Crash, autorul ne spune că în Silicon Valley au avut loc scene în care întreprinzători au mers la investitori, au pus un exemplar al cărţii pe masă şi au spus: „Acesta este planul nostru de afaceri.” Criticii l-au salutat ca pe o apariţie (tîrzie) a umorului în genul cyberpunk. Astăzi, Snow Crash apare foarte frecvent în bibliografia cursurilor de literatură cyberpunk de la universităţile din Statele Unite, alături de Neuromancer, Mirrorshades, Synners şi Hardwired. Nu pot să nu mă întreb dacă, în situaţia în care Snow Crash ar fi fost ceea ce a dorit Stephenson iniţial (adică un roman grafic), ar mai fi avut acelaşi impact.

Pe de altă parte, imediat după ce am teminat lectura acestei cărţi am început The Diamond Age şi am descoperit că autorul era în stare să scrie încă şi mai mult, mai frumos şi mai bine.

Dar despre asta am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Pentru mai multe informaţii, vizitaţi site-ul oficial al autorului la adresa http://www.nealstephenson.com/. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Bruce Sterling - "The Hacker Crackdown" (1992)

În 1999, laolaltă cu alte materiale, am primit de la domnul Horia Nicola Ursu un fişier text gata tehnoredactat cu o carte non-fiction a lui Bruce Sterling, The Hacker Crackdown - Law and Disorder on the Electronic Frontier. Ocazional, mai ales în intervalele cînd nu aveam ce citi, mă tenta să încep lectura acestei cărţi pe monitor sau tragerea ei la imprimantă. M-au descurajat de fiecare dată dimensiunile ei.
Apoi, în decembrie 2000, spre marea mea uşurare, un alt prieten, Liviu Moldovan, m-a anunţat că într-o librărie din magazinul Unirea se aflau două exemplare din The Hacker Crackdown în ediţie de buzunar. Am cumpărat unul dintre ele şi l-am citit pe nerăsuflate. Şi am aflat următoarele:

Probabil ştiţi povestea cu agentul secret trimis pe teren, cel care are mai multe în comun cu omologul său, agentul secret al celeilalte superputeri, decît cu superiorii săi rămaşi bine-mersi acasă. Bruce Sterling ne prezintă, rînd pe rînd, domeniul unde activează nişte agenţi noi, cu totul speciali, şi tipologia acestora. Astfel, ne vine mai uşor să înţelegem cum la unele întruniri dedicate drepturilor civile electronice se întîlnesc paşnic agenţi ai Serviciului Secret, hackeri, ziarişti, phreaks şi militanţi pentru libertate informaţională.

Prima secţiune, "Crashing the System", tratează despre apariţia sistemului de telefonie fixă în Statele Unite, despre bătălia împotriva reţelei telegrafice, despre angajaţii tipici din telefonie în epoca sa de aur, prin anii '40 şi '50. Apoi, Sterling relatează despre impunerea unor servicii universale, despre spargerea monopolului Ma Bell în companii de telefonie fixă locale, şi despre căderea reţelei telefonice în 1991.

Cea de-a doua secţiune, "The Digital Underground", face istoricul mişcărilor aflate la graniţa dintre explorarea domeniului digital şi infracţiune. Spre surprinderea mea, am aflat că fraudele comise cu ajutorul calculatorului sînt strîns legate de furturile de servicii telefonice. Sterling ne prezintă grupuri şi persoane, unele care se ocupă de "phreaking" - exploatarea reţelei telefonice, altele de "hacking" - explorarea reţelelor de calculatoare.

Secţiunea a treia, "Law and Order", ne duce pe cealaltă parte a baricadei, la forţele de poliţie locale şi la agenţiile federale care se ocupă cu combaterea infracţiunilor digitale. Bruce Sterling s-a documentat şi în acest domeniu cu meticulozitate, şi prezintă pe scurt istoria Serviciului Secet (creat iniţial pentru a combate falsificarea bancnotelor), metodele pentru depistarea infractorilor informatici, precum şi mijloacele prin care asemenea forţe de ordine colaborează.

Cea de-a patra secţiune, "The Civil Libertarians", aduce în prim-plan mişcarea pentru apărarea drepturilor civile în ciberspaţiu. Sterling ne prezintă studii de caz, abuzuri ale forţelor de ordine, şi susţinători ai drepturilor civile electronice, unii celebri, precum grupul de rock psihedelic Grateful Dead. Întreaga carte este concisă (300 de pagini), fluentă, minuţios documentată şi scrisă suficient de clar pentru a fi înţeleasă inclusiv de cei care au de-a face cu calculatoarele puţin sau deloc.

Şi, pentru că discută chestiuni de mare importanţă referitoare la drepturile cetăţeneşti, The Hacker Crackdown este disponibilă gratuit în format electronic la indexul online al lui Bruce Sterling, pe adresa http://www.chriswaltrip.com/sterling/hackcrck.html.

Dacă vă întrebaţi cum se face că un scriitor reprezentativ al stilului cyberpunk a abandonat o vreme acest gen literar şi a scris articole şi cărţi de non-ficţiune, poate ar fi bine să ştiţi că, în 1989, Steve Jackson, un vînzător de jocuri şi cărţi din oraşul lui Bruce Sterling, Austin, Texas, a fost acuzat de comercializarea unor manuale despre comiterea de infracţiuni cu ajutorul calculatorului. Steve Jackson a insistat că volumele în chestiune, versiuni cyberpunk ale jocului Temniţe şi Dragoni, erau science fiction. Serviciul Secret a fost de altă părere. În calitate de conducător neoficial al mişcării literare cyberpunk, Bruce Sterling s-a simţit direct implicat în acest conflict. Dar despre felul cum a evoluat conflictul veţi afla cînd veţi citi The Hacker Crackdown.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Bruce Sterling – Articolele ştiinţifice

În iarna anului 2000, mulţumită unui bun prieten, Liviu Moldovan, am ajuns la Indexul Online al lui Bruce Sterling. Aici, prin grija lui 'Chairman' Bruce, se găseau spre lectură gratuită cîteva serii de articole pe care le publicase în reviste precum Wired sau SF Eye, precum şi discursuri şi interviuri. Aşa am căpătat o idee despre cum ar trebui să fie structurat un site de autor, iar Ţesătorul a profitat din plin. Dar asta e altă poveste.

Dintre articole, m-au tentat cel mai mult unele ştiinţifice, pe care Bruce Sterling le publicase în revista Fantasy & Science Fiction între anii 1992 şi 1994. Pe două dintre ele chiar le citisem cu cîţiva ani înainte. Ulterior, ca să nu ajung printre cei cu ochii arşi de prea multe lecturi la monitor, domnul Horia Nicola Ursu mi-a trimis cadou volume tipărite cu întreaga colecţie. Şi, în vara lui 2002, le-am citit pe cele de popularizarea ştiinţei.

Permiteţi-mi să fac aici o confesiune: în copilărie am urmărit cu ardoare serialele ştiinţifice realizate şi prezentate de Carl Sagan, James Burke şi David Attenborough. Poate de aceea mi se par demne de respect nu numai lucrările ştiinţifice scrise într-un jargon profesional, pe care nu le pot înţelege decît specialiştii din acel domeniu, ci şi articolele de popularizare, care trebuie să expună un concept sau o teorie într-un mod atrăgător şi care să fie uşor de înţeles de către nespecialişti. Bruce Sterling scrie asemenea articole de popularizare cu eleganţă de artist.

"Outer Cyberspace", spre exemplu, discută cursa spaţială ca versiune sportivă a cursei înarmărilor, apoi schimbarea proiectelor spaţiale odată cu încheierea Războiului Rece, şi se încheie cu propunerea de a descentraliza şi informatiza explorarea Sistemului Solar.

"Buckymania" m-a făcut să regret că nu l-am avut pe Bruce Sterling profesor în liceu. A fost prima oară cînd cineva mi-a prezentat o chestiune legată de chimia organică în aşa fel încît să mi se pară interesantă. E vorba despre super-molecule formate din atomi de carbon, structurate cam ca nişte mingi de fotbal, şi cu proprietăţi care de care mai interesante.

"Think of the Prestige" prezintă retrospectiv cariera unui specialist în balistică, Gerald Vincent Bull, al cărui vis de o viaţă a fost să lanseze sateliţi pe orbită cu ajutorul unui tun gigantic. Spre deosebire de Jules Verne, Bull n-a scris un roman, ci a pus la punct firme şi proiecte colosale.

"Artificial Life" prezintă pentru neiniţiaţi un domeniu neobişnuit al simulărilor pe calculator. În contrast cu proiectele din domeniul inteligenţei artificiale, viaţa artificială caută să pornească de jos în sus, de la principii simple ce pot fi modelate matematic. Şi, lucru demn de laudă, Bruce Sterling le oferă surse bibliografice, fotografice şi de Internet celor dornici să se familiarizeze mai mult cu acest domeniu.

"Internet" prezintă o scurtă istorie a Internetului, de la proiectul unei reţele de comunicare descentralizată, aptă să funcţioneze în cazul unui atac nuclear masiv (circa 1964) pînă la răspîndirea ubicuă a conexiunilor, site-urilor şi adreselor e-mail (circa 1990).

"Magnetic Vision" aduce în prim-plan tehnologia imaginilor prin rezonanţă magnetică, iar Bruce Sterling compară această metodă cu altele mai vechi, precum razele Roentgen, apoi discută posibile alte utilizări ale MRI, aflate pe atunci în stadiul de proiect.

"Superglue" ne informează despre istoria, compoziţia chimică şi condiţiile de reacţie ale lipiciului-minune care în ultimul timp a ajuns să fie atît de răspîndit. Aşa am aflat, spre exemplu, din ce motive e mai bine să umezesc suprafeţele pe care urmează să le lipesc cu Superglue, mai degrabă decît să le şterg de umezeală.

"Creation Science" prezintă domeniul 'de frontieră' al ştiinţei creaţioniste, care caută să împace sub o formă sau alta textul biblic al Genezei şi dovezile furnizate de geologie şi astronomie pentru a crea explicaţii ale existenţei Universului diferite de acelea acceptate în comunitatea ştiinţifică. Bruce Sterling îşi ajută cititorii să înţeleagă şi punctul de vedere al acestei grupări, construind prin extrapolare o lume nu prea îndepărtată în timp în care nici savanţii 'ortodocşi' nu mai primesc burse de cercetare ori premii Nobel pentru că toate acestea sînt monopolizate de Inteligenţe Artificiale super-raţionale.

"Robotica '93" prezintă domeniul roboţilor, membrele robotice şi artificiale, ocupaţiile roboţilor industriali şi licitaţiile pentru roboţi-jucărie de acum cîteva decenii.

"Watching the Clouds" ni-l arată pe Bruce Sterling la lucru, la jumătatea drumului între documentarea ştiinţifică şi publicarea unui roman despre fenomene meteorologice scăpate de sub control. Articolul prezintă un istoric al studiilor despre nori, o clasificare a tipurilor de nori, modul în care aceştia se formează şi evoluează, rolul pe care îl joacă în dinamica atmosferei. (Cît despre romanul la scrierea căruia a ajutat această documentare, Heavy Weather, am să vi-l prezint cît de curînd.)

"Spires on the Skyline", în buna tradiţie eseistică a lui Isaac Asimov, porneşte de la turnurile şi antenele pe care le întîlnim la tot pasul. 'Chairman' Bruce explică apoi despre spectrul electromagnetic, despre benzile de frecvenţe, despre autorităţile care administrează aceste domenii la nivel internaţional şi naţional. De aici, autorul trece la descrierea tipurilor de antene şi la legăturile dintre funcţia unei antene şi forma ei, iar în cele din urmă la prezentarea Reversului Negroponte: televiziunea trece pe cablu, telefoanele se dispensează de fire.

"The New Cryptography" prezintă într-o formă succintă chestiuni legate de criptografie (ştiinţa formării mesajelor cifrate) şi criptanaliză (ştiinţa descifrării acestora). Sterling trece în revistă aplicaţiile militare, din domeniul agenţiilor de informaţii, din domeniul softurilor de criptare şi al criptografiei cu cheie publică, pînă la posibilitatea contractelor electronice şi al valutei electronice anonime şi nedetectabile.

"The Dead Collider" este istoria unui proiect gigantic, un super-accelerator de particule care s-a dovedit a fi atît de costisitor încît construcţia lui a fost abandonată la jumătate.

Iar ultimul articol, "Bitter Resistance", ne face cunoştinţă cu bacteriile, cu metodele prin care antibioticele le distrug, şi cu modurile în care bacteriile au evoluat pentru a contracara antibioticele. Perspectiva pe termen mediu este mai degrabă sumbră, şi Bruce Sterling prevede că vom reveni la condiţiile de mortalitate dinaintea apariţiei antibioticelor.

Dar, decît să intru în detalii, prefer să vă invit să citiţi la http://www.chriswaltrip.com/sterling/science.html articolele pe care vi le-am prezentat. Pe de o parte, acestea sînt cea mai bună metodă de a afla cum autorii de literatură cyberpunk se bazează nu numai pe imaginaţie debordantă şi stil literar, ci şi pe o minuţioasă documentare ştiinţifică. Pe de altă parte, veţi putea vedea în ce fel s-au adaptat aceşti autori într-o perioadă în care autorităţile au acuzat genul cyberpunk că instigă adolescenţii să comită infracţiuni cu ajutorul calculatoarelor. Dar despre această problemă vom discuta mai multe într-un articol dedicat volumului The Hacker Crackdown.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)