Chris Wooding, "The Ace of Skulls" (2013)

La finalul lunii iulie 2014, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Chris Wooding, The Ace of Skulls (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2014). L-am parcurs în intervalul iulie - august 2017.

Și iată ce am aflat:

The Ace of Skulls încheie tetralogia Ketty Jay. De această dată, Vardia este sfâșiată de război civil, iar echipajul aeronavei Ketty Jay este prins la mijloc între Coaliția aflată la putere și Trezitorii fanatici religioși. Lucrurile se complică atunci când Trinica Dracken și alți căpitani mercenari ajung să fie posedați de demoni, iar căpitanul Frey caută să o salveze cu ajutorul demonologului Crake și al Cavalerilor Seculari.

În mai mare măsură decât romanele precedente din serie, The Ace of Skulls uimește prin aploarea intrigii, prin loviturile de teatru (asediu, invazie inopinată, apoi încă o invazie) și prin ritmul furibund al acțiunii. De semenea, în buna tradiție a romanelor-foileton, cititorii care au avut răbdare să îl parcurgă până la sfârșit sunt recompensați cu un final fericit (sau două).

Pe ansamblu, dezvoltarea individuală a personajelor este condusă până la un nivel mulțumitor, relațiile dintre personaje evoluează interesant și plauzibil, iar lumea din fundal este conturată în detalii noi și atractive. Din acest punct de vedere, tetralogia Ketty Jay are meritul că nu doar prezintă o lume imaginară, ci și arată evoluția ei dinamică.

Fără a rivaliza cu serii de vârf ale literaturii steampunk, precum trilogia Bas Lag a lui China Miéville sau Seria Jackeliană a lui Stephen Hunt, tetralogia Ketty Jay s-a dovedit a fi o lectură captivantă și agreabilă, cu personaje diverse, interesante și cu un fundal complex și exotic. O recomand atât celor pasionați de literatura fantastică sau steampunk, cât și fanilor serialului TV Firefly.

În ceea ce mă privește, voi așeza la raft The Ace of Skulls alături de celelalte trei romane ale seriei. Nu vă veți mira dacă am să vă spun că deja am început să parcurg alte volume steampunk. Dar despre acelea rămâne să discutăm cu alte ocazii.

Mick Wall, "Lemmy - The Definitive Biography" (2016)

În a doua jumătate a lunii noiembrie 2017, de la anticariatul Antic Exlibris din București, am achiziționat la preț promoțional un volum de Mick Wall intitulat Lemmy - The Definitive Biography (Editura Trapeze, Grupul Editorial Orion, Londra, 2016). L-am parcurs în tei zile.

Și iată ce am aflat:

Jurnalistul muzical Mick Wall a utilizat un vast material documentar - interviuri, articole din presă, postări web - pentru a scrie biografia unui personaj celebru și îndrăgit din lumea muzicii rock: Ian "Lemmy" Kilmister (1945 - 2015). Capitolele urmăresc pe rând copilăria și adolescența artistului, activitatea de asistent al lui Jimi Hendriks, începuturile muzicale, cariera din anii 1960-1970 cu formația Hawkwind, formarea trupei Motörhead, evoluția trioului clasic (Kilmister, Clarke, Taylor), reformarea trupei, întâi ca un cvartet, apoi ca un nou trio (Kilmister, Campbell, Dee), etapa târzie a formației, apoi pieirea lui Lemmy și reacția lumii muzicale la dispariția sa.

Întrucât autorul acestei cărți și basistul formației Motörhead s-au cunoscut mai bine de trei decenii, foarte des pe paginile biografiei lui Lemmy apar citate din interviurile pe care acesta din urmă le-a acordat sau remarci pe care le-a făcut în convorbiri particulare. De asemenea, frecvent, volumul conține și declarații date de foști membri ai trupei Motörhead, de manageri ai formației, de muzicieni care au colaborat cu Lemmy de-a lungul anilor.

Portretul care rezultă este franc și adesea emoționant - căci Mick Wall punctează uneori diferența dintre Lemmy, legenda rock, și Lemmy, persoana din viața reală. Chiar dacă cele două entități purtau aceleași haine pe scenă și pe stradă, cea dintâi părea să fie un rebel pus pe încălcat tabuuri, în vreme ce cea din urmă era curtenitoare și generoasă. Poate de aceea, în pofida disensiunilor ivite din tot felul de pricini, cei care l-au cunoscut pe Lemmy Kilmister vorbesc despre el cu multă afecțiune, iar pierderea cauzată de dispariția lui este ireparabilă.

Biografia Lemmy conține și o mulțime de fotografii de arhivă, unele alb-negru, altele color, ilustrând etape din cariera muzicală a basistului.

Pe ansamblu, Lemmy a meritat din plin atât prețul achiziției cât și timpul petrecut cu lectura. Pentru cei care deja sunt familiarizați cu muzica formației Motörhead, volumul Lemmy este o piesă de colecție, în vreme ce, pentru cei care abia acum fac cunoștință cu această trupă rock, biografia reprezintă o bună introducere. (Puteți comanda un exemplar aici.)

Și, cum toate cele bune sau rele sunt trei, după ce am parcurs White Line Fever și Lemmy - The Definitive Biography, în Vinerea Neagră mi-am comandat Lemmy and Motörhead in the Studio. Dar despre aceea am să vă relatez cu alt prilej. 

Chris Wooding, "The Iron Jackal" (2011)

Spre finalul lunii iulie 2012, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar dintr-un roman de Chris Wooding, The Iron Jackal (Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2012). L-am parcurs pe îndelete în iulie 2017.

Și iată ce am aflat:

De această dată, căpitanul Frey și echipajul de pe Ketty Jay ajung în Zona de Comerț Liber din Samarla. Din păcate, îndemnat de localnica Ashua Vode, Frey umblă cu o relicvă străveche și se alege cu un blestem. Un demon uriaș și oribil îl urmărește periodic, iar Frey trebuie să ducă relicva înapoi în locul ei de proveniență pentru a scăpa de blestem.

Asta îi conduce pe protagoniști la un străvechi oraș al unei civilizații pierdute, unde constată că secta Trezitorilor din țara lor de origine face comerț ilicit cu foștii inamici din Samarla. De aici și până la război civil nu mai e decât un pas.

Ca și primele două romane din seria Ketty Jay, The Iron Jackal abundă în acțiune captivantă. Astfel, Frey și echipajul său trebuie să se strecoare într-un muzeu și să fure artefactul buclucaș, Silo și căpitanul sunt nevoiți să parcurgă un labirint subteran și să lupte împotriva unei hoarde de monștri, Harkins câștigă o cursă de aeronave, iar Crake se confruntă pe teren cu diverși demoni și își dezvoltă abilitățile.

După cum vă așteptați, relația dintre Frey și Trinica Dracken evoluează și ea într-o manieră deloc liniară, căci antagonista e sfâșiată între nevoia de a-și păstra aparența dură și controlul asupra echipajului său, pe de o parte, și dorința nemărturisită de a reînnoda idila cu Frey, pe de alta.

Pe ansamblu, The Iron Jackal a meritat timpul și banii. Poate că, prin comparație cu Retribution Falls sau cu The Black Lung Captain, a fost ceva mai lungă, însă nu a trenat, iar dezvoltarea individuală a personajelor, evoluția relațiilor dintre personaje, acțiunea captivantă și noile fațete ale lumii imaginare create de Wooding m-au purtat cu bine de la prima pagină la ultima.

Firește, imediat cum am terminat lectura acestui roman, am început să îl parcurg pe următorul din serie. Dar despre The Ace of Skulls am să vă relatez cu alt prilej.