Bruce Dickinson - "La ce-i bun butonul ăsta?"

Imagine preluată de pe situl eMag.ro

În urmă cu doi ani, vă relatam la Țesătorul că domnul Bruce Dickinson își publicase autobiografia sub titlul: What Does This Button Do?

Iată, însă, că pe 8 februarie 2020, la Sala Radio din București, domnul Dickinson a făcut o prezentare a acestei cărți, care între timp a apărut și într-o ediție română. Și ce prezentare a fost!

La intrarea în Sala Radio, participanții au avut ocazia să achiziționeze un exemplar din ediția română a volumului, dar și să completeze un formular prin care să îi adreseze întrebări autorului. (Mă tem că întrebarea mea a primit un răspuns implicit, mai degrabă decât unul explicit.)

Apoi, în așteptarea evenimentului principal, în timp ce publicul se așeza pe locurile din sală, în sistemul de sonorizare s-au difuzat piese muzicale de pe albumele solo ale reputatului cântăreț britanic.

Domnul Dickinson a sosit pe scenă în pantaloni gri-închis, cu o vestă elegantă, de aceeași culoare, și, timp de o oră și patruzeci de minute, a încântat publicul cu povestea vieții lui. Relatarea a fost însoțită de fotografii de arhivă, redate pe un ecran uriaș și comentate savuros de către muzician.

În manieră tipic britanică, autorul a dovedit foarte mult umor, autoironie și sarcasm la adresa unor instituții precum școlile private din Regatul Unit sau partidele politice de acolo. De asemenea, muzicianul a trecut cu ușurință și cu bunăvoință peste cele câteva momente în care microfonul său a luat câte o mică pauză. Relatarea a fost presărată cu anecdote din anii de școală ai domnului Dickinson, din perioada de început a carierei sale muzicale, în formația Samson, din anii de glorie, alături de legendara formație Iron Maiden, dar și din anii recenți, în care muzicianul s-a luptat cu o formă de cancer.

Cum autorul știa că se adresează unui auditoriu a cărui limbă maternă nu este engleza, destule dintre anecdotele relatate au fost presărate cu onomatopee și mimică, spre hazul publicului. Și trebuie să vă spun că, deși în Sala Radio veniseră peste opt sute de persoane, evenimentul s-a desfășurat foarte civilizat, fără întreruperi sau incidente, căci domnul Dickinson știe de minune cum să capteze atenția auditoriului.

A urmat o pauză de o jumătate de oră, după care muzicianul britanic a răspuns unor întrebări formulate din partea publicului. Spre final, după ce domnul Dickinson explicase pe larg de ce vorbitul în public afectează coardele vocale în moduri care îngreunează cântatul în aceeași zi, una dintre întrebări l-a invitat practic să cânte a capella o piesă muzicală la alegere. (În lumina celor ce le explicase anterior, i-am propus imediat piesa "Transylvania".)

Și, ca să încheie seara cum se cuvine, muzicianul a interpretat a capella câteva strofe din melodia Chemical Wedding.

Singura mea dezamăgire privitoare la acest eveniment foarte bine organizat și foarte agreabil a fost că, la final, nu s-au acordat autografe. Realist vorbind, dacă domnul Dickinson ar fi început o sesiune de autografe, probabil că și acum aș mai fi fost la rând, cu exemplarul meu din What Does This Button Do? la îndemână, mai degrabă decât să scriu acest articol pentru dumneavoastră.

Premiul neoficial Florin Pîtea pentru cea mai metalistă costumație îi revine unei doamne între două vârste, așezată pe primul rând, care, într-o mulțime de rockeri îmbrăcați în tricouri, veste și hanorace cu imagini din cei 45 de ani de istorie muzicală Iron Maiden, a purtat cu mândrie o bluză cu model de leopard cu paiete aurii.

Brutal. 

Bruce Dickinson, "What Does This Button Do?" (2017)

La mijlocul lunii ianuarie 2018, în câteva zile, am parcurs autobiografia domnului Bruce Dickinson, intitulată: What Does This Button Do? (Dey Street Books, Londra, 2017). Am apreciat-o foarte mult.

Să vă spun și dumneavoastră de ce:

Domnul Bruce Dickinson a fost solistul vocal al formației britanice Iron Maiden în intervalul 1981 - 1993 și a reluat acest rol în 1999. Atât ca urmare a participării sale la înregistrarea unor albume de renume, cât și datorită unui număr mare de turnee mondiale, autorul se bucură de faimă și apreciere la nivel global.

În autobiografie, domnul Dickinson relatează despre copilăria sa, despre părinți și familie, despre școală, apoi despre experiența din armată, despre lansarea cu formații precum Samson, despre succesul avut în compania formației Iron Maiden, dar și despre cariera sa solo din anii 1990, despre pasiunea sa pentru scrimă și despre pilotarea avioanelor. Ultimul capitol este dedicat bătăliei de succes pe care muzicianul a purtat-o împotriva cancerului.

Am apreciat foarte mult umorul cu care este scrisă cartea, verva cu care sunt relatate diverse incidente, dar și modestia și autoironia... englezești. Ca admirator al formației Iron Maiden și în calitate de cititor pasionat, îi doresc autorului viață lungă și fericită - iar eu aștept de pe acum volumul al doilea al autobiografiei.

Poate ar merita menționat și că, în campania de promovare a volumului, domnul Dickinson a susținut lecturi publice și o serie de interviuri. După ce le-am vizionat, vă asigur că și în persoană autorul e la fel de fermecător și de amuzant pe cât pare a fi în scris. Iar câștigul este de partea publicului. 

Gerald Durrell, "My Family and Other Animals" (1956)

Au și cărțile soarta lor...

Titlul Familia mea și alte animale îmi era cunoscut de multă vreme, încă din mileniul trecut. Nu îmi amintesc anume când l-am auzit prima oară, însă mi s-a părut amuzant - și l-am reținut.

Apoi, în primul deceniu al secolului al XXI-lea, am avut ocazia să cumpăr romanul de la anticariatul Antic ExLibris, de pe Strada Doamnei din București. Autorul este Gerald Durrell, iar titlul original al cărții este My Family and Other Animals (Editura Penguin, Londra, 1996). Exemplarul pe care l-am cumpărat era foarte îngrijit și arăta ca nou.

Doar că, la fel ca numeroase alte volume din colecția mea, după câțiva ani a fost ambalat, mutat, depozitat, strămutat, așezat pe rândul din spate al unui raft și lăsat să zacă multă vreme - până în primăvara lui 2016, când, după ce terminasem cărțile din seria Discworld, l-am scos la lumină și l-am parcurs pe îndelete, în aprilie și mai.

Și iată ce am aflat:

Familia mea și alte animale este un roman autobiografic cu acțiunea plasată în anii 1930, în insula Corfu. Personajele principale sunt doamna Durrell și copiii ei - Larry, Leslie, Margo și Gerry. Întrucât doamna Durrell a rămas văduvă, fiul ei cel mare, Larry, propune să se mute cu toții pe o insulă grecească, unde traiul era mai ieftin. (În treacăt fie spus, romanul îi este dedicat doamnei Durrell.)

Personajele întâmpină tot felul de situații amuzante, de la  o inspecție vamală cu prilejul sosirii pe insulă la cine cu oaspeți, sărbători religioase, partide de vânătoare și... incendii. Pe de o parte, romanul e însuflețit  de o galerie memorabilă de personaje secundare excentrice, precum șoferul Spiro, biologul Theodore sau tutorele Kralefsky. Pe de altă parte, ... și alte animale ocupă mai mult loc în roman decât Familia mea, căci Gerald Durrell a avut din copilărie o pasiune pentru studierea a tot felul de vietăți.

Așa se face că veți afla din paginile cărții despre păsări, insecte, mamifere și crustacee - totul relatat cu o vervă care vă va stârni interesul.

Cu aceeași vervă sunt relatate și incidente iscate când insecte, păsări sau patrupede aduse acasă de micul Gerry interacționează cu membrii familiei Durrell - sau unele cu altele.

Am remarcat, de asemenea, urechea fină a autorului pentru dialoguri și minuțiozitatea cu care Gerald Durrell a redat manierismele de exprimare ale fiecărui personaj. Antractele în care apar conversații între membrii familiei se cer citite cu voce tare. (Din acest punct de vedere, Gerald Durrell pare să fie veriga de legătură dintre Charles Dickens și Sir Terry Pratchett, căci are atât darul de a crea personaje caricaturale, precum cel dintâi, cât și geniul comicului de situații al celui de-al doilea.)

Nu în ultimul rând, peisajul natural din Corfu și precesiunea anotimpurilor sunt prezentate cu o măiestrie literară greu de egalat.

Țin neapărat să adaug că, dincolo de toate cele de mai sus, am remarcat cu multă plăcere prezența unui personaj canin - Roger. Nu este  singurul din roman, însă Gerald Durrell îi prezintă comportamentul într-un mod convingător și înduioșător. Din rândurile dedicate lui Roger transpar foarte bine atât tipare comportamentale canine studiate îndeaproape cât și afecțiunea dintre micul Gerry și animalul său de companie.

Finalul romanului este o dublă despărțire. Nu doar cititorii se despart de personaje, ci și familia Durrell pleacă de pe insulă, lăsându-și în urmă prietenii. E greu să nu simți o urmă de regret când întorci ultima filă a romanului și e imposibil să nu începi imediat să citești continuarea.

Dar despre Birds, Beasts and Relatives vom discuta cu alt prilej.

Grigore Băjenaru, "Bună dimineaţa, băieţi!" (1972)

Aceia dintre dumneavoastră care au urmărit de-a lungul anilor postările de la Ţesătorul au remarcat, probabil, o diversitate destul de mare a articolelor. S-ar putea să vă surprindă că articolul cu cele mai multe vizite este cronica romanului Cişmigiu & Comp. de Grigore Băjenaru. (Eu, unul, sigur am fost surprins.) Cum romanul acela mi-a lăsat o impresie plăcută, cînd am aflat că autorul a publicat o continuare, mi-am procurat un exemplar într-o ediţie omnibus - Cişmigiu & Comp./ Bună dimineaţa, băieţi! (Colecţia Biblioteca pentru toţi, Editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009).

Am parcurs continuarea în două zile. Şi iată ce am aflat:

Dacă în Cişmigiu & Comp. Grigore Băjenaru şi-a aşternut amintirile de liceean, în Bună dimineaţa, băieţi! le-a relatat pe cele de profesor. Autorul a predat încă din studenţie, ca suplinitor, apoi ca profesor în toată puterea cuvîntului, la şcoli generale bucureştene, la licee şi la şcoli profesionale. O parte dintre capitole relatează anecdote din orele de curs, din cancelarii şi din culisele instituţiilor oficiale.

Alte capitole prezintă aspecte ce ţin de anecdotica literaturii române - ca, de exemplu, o vizită la nonagenarul Iacob Negruzzi, care îi cunoscuse personal pe Eminescu, Creangă, Maiorescu şi Alecsandri. Iar în alte cazuri îngemănează cele două aspecte, ca în capitolul în care autorul relatează cum a prezentat o piesă la Teatrul Naţional din Bucureşti, iar din comisie au făcut parte Camil Petrescu şi Liviu Rebreanu.

Diferenţa majoră faţă de Cişmigiu & Comp. este că romanul acela a fost publicat iniţial în 1942, în vreme ce Bună dimineaţa, băieţi! a apărut în 1972. Alt deceniu, alt regim politic, alte cerinţe în vederea publicării... În speţă, există în text pasaje despre ucenicii de la o şcoală profesională care, în anii 1940, cîntau Internaţionala şi se solidarizau de 1 Mai cu clasa muncitoare, în pofida agenţilor în civil trimişi de Siguranţa Statului.

Dincolo de aceste pasaje (din fericire puţine la număr), apar însă destule elemente cu adevărat interesante - trucuri pedagogice, detalii despre organizarea serbărilor şcolare, exemple de colaborare între cadrele didactice - care fac lectura agreabilă şi memorabilă. Demnă de subliniat mi se pare şi modestia cu care autorul doar aminteşte în trecere de realizările sale literare - piese de teatru, volume publicate, apariţii la postul naţional de radio - fără să se laude cu tot dinadinsul. Aceeaşi modestie par să fi avut şi alţi autori români celebri pe care Grigore Băjenaru îi evocă - spre exemplu, Tudor Arghezi.

Poate şi în virtutea faptului că am fost profesor timp de şaptesprezece ani şi mai bine, în vreme ce liceean nu am fost decît patru, Bună dimineaţa, băieţi! mi-a lăsat, pe ansamblu, o impresie încă şi mai bună decît Cişmigiu & Comp. Vă recomand şi dumneavoastră acest roman.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/.Lectură plăcută!)

Grigore Băjenaru, "Cişmigiu et Comp." (1942)

Au şi cărţile un public-ţintă. Poate că cele despre şcolari li se adresează chiar şcolarilor, sau nostalgicilor care îşi amintesc cu drag vremurile trecute. Cum nu sînt nici şcolar, nici nostalgic, mă tem că nu m-am încadrat în publicul-ţintă al romanului autobiografic Cişmigiu et. comp. (Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 2005) de Grigore Băjenaru.

E adevărat, cîndva am fost şcolar (în alt mileniu) şi, în vacanţele de vară, petreceam săptămîni de-a rîndul în casa naşilor mei din cartierul Rahova, împreună cu o verişoară, citind şi uneori făcînd schimb de fragmente de text amuzante. Atunci, pe cînd eu eram la gimnaziu, iar verişoara mea la Liceul Gheorghe Lazăr, am aflat despre Cişmigiu et Comp., dar de citit nu am citit-o. Voi fi citit eu alte cărţi despre şcolari în perioada aceea, unele autobiografice (precum Romanul adolescentului miop de Mircea Eliade), dar ironia face că am parcurs Cişmigiu et Comp. abia în 2011, la mai bine de douăzeci de ani de la absolvirea liceului.

Şi iată ce am aflat:

Protagonistul-narator îşi începe relatarea în Cişmigiu, în 1946, la douăzeci de ani după absolvirea Liceului Gheorghe Lazăr. Capitolele următoare relatează anecdote din viaţa lui de liceean (1918-1926) - corespunzînd cu anii de gimnaziu şi de liceu din sistemul de învăţămînt contemporan.

Unele anecdote sînt despre mici trucuri folosite la ore pentru a evita examinarea. Altele - despre personalitatea şi excentricităţile profesorilor (printre care s-a numărat şi un anume Camil Petrescu). Altele - despre chiuluri şi şotii în Parcul Cişmigiu, ori despre mici farse pe care şi le făceau elevii unii altora.

Alte capitole amintesc concursuri şcolare, teze, examene. Şi, inevitabil, spre final apar şi poveşti de dragoste, scrisori de amor şi emoţii. Iar ultimul capitol revine la întîlnirea de douăzeci de ani.

Desigur, printre adolescenţii de astăzi, multe dintre anecdotele din carte pot părea puerile. Şi, ca dovadă că trecutul e o altă ţară în care lucrurile se fac altfel, adolescenţii din Cişmigiu et Comp. le scriu domnişoarelor poeme şi acrostihuri pe hîrtie roz mai degrabă decît SMS-uri pe smartphone-uri cu touchscreen sau chat-uri pe site-uri de socializare. (Iar la întîlnirea de douăzeci de ani mulţi dintre ei lipsesc pentru că au căzut la datorie într-un război mondial...)

Chiar aşa, dumneavoastră cînd aţi scris ultima oară un acrostih?

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)