Jack Vance, "Space Opera" (1965)

În iulie 2010, vă relatam în postarea "Am întîlnit şi ţesători fericiţi" că, prin amabilitatea lui Lucian Cristian Oancea şi a lui Daniel Manu, achiziţionasem un mare număr de cărţi de buzunar în franceză. După ce în ianuarie 2013 am citit una dintre ele, The Dragon Masters, în februarie am parcurs o alta - Space Opera (1965) de Jack Vance. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

 Acţiunea romanului este plasată într-un viitor îndepărtat în care omenirea stăpîneşte zborul interstelar şi s-a întins în întreaga galaxie. O doamnă din lumea bună, Isabel Grayce, asistă la reprezentaţii muzicale oferite de Compania a Noua, de pe planeta Rlaru, însă după cîteva zile compania dispare în mod inexplicabil. Doamna Grayce decide atunci să întemeieze o companie muzicală itinerantă, să închirieze o astronavă şi să plece în căutarea planetei Rlaru, atît pentru a lămuri misterul cît şi pentru a arăta că pe Pămînt se compune muzică la fel de bună precum cea interpretată de Compania a Noua.

Doamna Grayce este secondată de nepotul său, Roger Wool, care e disperat cînd vede că averea mătuşii sale, pe care spera s-o moştenească într-o bună zi, e risipită în această iniţiativă nechibzuită. Iar intriga se complică atunci cînd la bordul vasului se strecoară frumoasa galeză Madoc Roswyn, care îl seduce pe Roger... şi pe căpitanul Adolph Gondar... şi pe astronavigatorul Logan de Appling.

După cum probabil vă aşteptaţi, diversele civilizaţii extraterestre primesc compania muzicală itinerantă fie cu lipsă de înţelegere, fie cu ostilitate, fie cu indiferenţă - şi rareori cu entuziasm pentru operele interpretate. Incidentele comice cauzate de diferenţele culturale se ţin lanţ, iar atitudinea doamnei Grayce, care îi tratează pe toţi cu superioritate aristocratică, cauzează o serie de situaţii savuroase.

Ar trebui să menţionez şi că ediţia pe care am parcurs-o este o traducere franceză realizată de Arlette Rosenblum. Volumul a apărut în 1983 în colecţia "Science-Fiction" de la editura Presses Pocket, sub îngrijirea regretatului Jacques Goimard, iar ilustraţia copertei a fost creată de Wojtech Siudmak.

Din aceeaşi colecţie mai am două duzini de volume de Jack Vance - însă despre acelea am să vă relatez cu alte ocazii.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Jack Vance, "The Dragon Masters" (1963)

Într-un articol de acum doi ani şi jumătate, vă relatam că, prin amabilitatea lui Lucian Cristian Oancea şi a lui Daniel Manu, am achiziţionat o mulţime de volume de literatură SF în franceză, cele mai multe dintre ele în colecţia "Science Fiction" îngrijită la editura Presses Pocket de către regretatul Jacques Goimard. Zilele trecute am citit unul dintre aceste volume: Les maîtres des dragons de Jack Vance (Presses Pocket, Paris, 1979), cu ilustraţia copertei de Wojtech Siudmak. Şi iată ce am aflat:

Într-un viitor îndepărtat, după prăbuşirea unui imperiu intergalactic al oamenilor, spaţiul cosmic a ajuns să fie dominat de către o rasă batraciană, bazicii, care caută să-i ducă pe oameni în sclavie şi să-i modifice pentru a-i adapta pentru diverse misiuni, cam cum procedăm noi cu animalele domestice.

Pe planeta Aerlith există însă cîteva societăţi de oameni liberi care, la rîndul lor, au domesticit şi modificat bazicii, transformîndu-i în nişte animale de luptă redutabile. Două dintre aceste societăţi locuiesc în Valea Fericirii, sub conducerea lui Ervis Carcolo, respectiv în Valea Banbeck, sub conducerea lui Joaz Banbeck. O a treia societate, cea a sacerdoţilor, are preocupări religioase şi sălăşluieşte într-un sistem de peşteri.

Cei doi conducători ajung la un conflict, dat fiind că au o perspectivă diferită asupra abordării următoarei vizite a bazicilor. Carcolo doreşte să-i atace pe invadatori, în vreme ce Banbeck preferă să sape tuneluri pentru a-şi ascunde supuşii de inamici. După două bătălii majore între cele două facţiuni, bazicii sosesc din nou, iar oamenii se văd siliţi să se coalizeze pentru a le face faţă invadatorilor. După victorie, Banbeck preferă să-l execute pe nesăbuitul Carcolo, iar astronava capturată de la bazici îi deschide perspectiva de a explora spaţiul cosmic şi de a găsi grupuri de rezistenţă umană pe alte planete.

Romanul se remarcă prin concizie şi claritate. Inventivitatea de care dă Jack Vance dovadă în descrierea diverselor rase de dragoni este ieşită din comun, iar scenele de acţiune sînt foarte dinamice. Probabil că voi citi şi alte romane de acelaşi autor - pentru că pe rafturi mă mai aşteaptă destule. Şi, cum acesta este articolul cu numărul 500 de pe blogul Ţesătorul, vă doresc să ne revedem sănătoşi cît de repede la apariţia articolului cu numărul 1000.

(P.S. Ediţia a doua a romanului meu Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa:http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Roger Zelazny, "Jack of Shadows" (1971)

Am amintiri agreabile despre Jack of Shadows. În noiembrie 1990, a fost prima carte străină pe care am cumpărat-o – o ediţie franceză superbă de la Presses Pocket cu coperte argintii şi o ilustraţie interioară de Siudmak. Am citit-o de două ori, apoi am tradus o parte din ea pentru prietena mea.

Mai tîrziu, în toamna anului 1999, o prietenă americană, Tracey Rosenberg, mi-a oferit cadou un exemplar de la Editura Signet (New American Library, Signet, New York, 1972). În 2006, după ce citisem primele cărţi din seria Amber, am parcurs Jack of Shadows în engleză şi am descoperit o carte care suna (şi crea un efect) destul de diferit de traducerea franceză glazurată cu care eram obişnuit. În plus, cititorul însuşi devenise destul de diferit în urma companiei îndelungate a lui Corwin din Amber…


Pe de o parte, protagonistul acestui roman pare să fie atît mai egoist cît şi mai superficial decît Corwin, Sam din Domn al luminii, sau chiar decît Hell Tanner din Drumul iadului. Lumea în care acţionează acesta, însă, este bogată şi memorabilă, creînd impresia că e mult mai complexă decît se deranjează naratorul să ne spună.


Pe scurt, este un Pămînt care îi arată mereu aceeaşi faţă Soarelui. Faţa luminoasă este locuită de fiinţe umane, apărate de soare cu ajutorul unui cîmp de forţă şi guvernate de regulile ştiinţei. Faţa întunecoasă, pe de altă parte, este locuită de creaturi fantastice de toate soiurile, protejate de îngheţ cu ajutorul unui scut de descîntece şi guvernate de regulile magiei. Cînd cei de pe faţa întunecoasă mor, se reîncarnează la Polul Apusean, în gropile de bălegar din Glyve, şi (în cazul în care nu sînt luaţi în robie de către baronul Drekkheim) se reîntorc la obişnuitele lor duşmănii şi lupte pentru putere.


Protagonistul Jack al Umbrelor, pe de altă parte, este o creatură a Amurgului care îşi trage puterea magică nu dintr-un loc fix, aşa cum fac locuitorii părţii întunecoase, ci din umbre. Este un escroc şi un hoţ care, frustrat în dorinţa de a se căsători cu Evene şi executat de către duşmani, se întoarce şi plănuieşte o răzbunare teribilă.


Planurile lui Jack implică evitarea numeroşilor săi inamici (dintre care unul, Stăpînul Liliecilor, îl întemniţează cu viclenie într-un giuvaer), călătoria pe partea luminoasă şi utilizarea unui calculator dintr-un campus universitar ca să recupereze Kolwynia, o cheie magică pierdută care îi permite literalmente să doboare un satelit artificial cu un descîntec, să mute munţi şi să-şi biruie duşmanii unul cîte unul.


Din păcate, în procesul de însuşire a unor puteri magice supraomeneşti, Jack îşi pierde aproape toate urmele de omenie. Nu le arată nici o milă duşmanilor săi învinşi (motiv pentru care capătă porecla de Jack al Răului) şi nu se poate lăuda decît cu prietenia unui singur personaj – Luceafărul de Ziuă, un demon colosal, înaripat şi încornorat, care a fost blestemat de către zei să împietrească pe jumătate pe un pisc în Amurg şi să fie eliberat la răsăritul Soarelui (eveniment care se presupune că nu va avea loc niciodată).


Ceea ce descoperă protagonistul după ce se răzbună pe toţi cei care îl nedreptăţiseră este că nu-i poate sili pe seniorii pe care i-a înfrînt să menţină scutul magic – iar el nu îl poate întreţine de unul singur. Ca urmare, trebuie să caute o soluţie şi coboară în centrul Pămîntului ca să pună planeta în mişcare, pentru ca lumina şi întunericul să poată alterna pe toată suprafaţa acesteia. Această acţiune implică pierderea puterilor lui magice, fărîmiţarea regatului său, eliberarea tuturor celor pe care îi întemniţase şi (aproape) pierderea propriei sale vieţi.


Povestea lui Jack, scrisă şi publicată în perioada de vîrf a modei filmelor cu arte marţiale, are un mesaj diametral opus intrigii obişnuite a perdantului care se răzbună a cinematografiei din Hong Kong: cînd Jack al Umbrelor îşi pune în practică toate visele de răzbunare, lumea devine un loc cu mult mai rău – pentru alţii şi pentru el însuşi. În plus, protagonistul refuză să-şi lărgească viziunea îngustă, răzbunătoare, şi să ia în consideraţie punctele de vedere ale altor personaje. Spre exemplu, o veche iubită, Rosie, îi spune că baronul Drekkheim a fost întotdeauna bun cu ea, însă Jack pune ca baronul să fie executat într-un mod crud. Femeia pe care vroia să o ceară de soţie cu un dar de nuntă furat îl roagă să-i arate milă soţului ei, Stăpînul Liliecilor, şi servitorilor acestuia, dar Jack îi extermină (şi, ca să fie tacîmul complet, îl impinge pe tatăl ei la sinucidere), conştient fiind că acţiunile sale o vor face pe Even să îşi piardă minţile de durere. În cele din urmă, modul egoist în care Jack caută răzbunarea îl izolează într-o cuşcă de singurătate şi ură – cam ca pe Macbeth.


Şi totuşi, în paragrafele finale ale romanului, cineva se repede să îl salveze – singurul personaj căruia hoţul i-a arătat bunăvoinţă fără să aştepte ceva în schimb. Căci Jack a făcut Soarele să răsară şi să apună, la urma urmei…


La o analiză atentă, în ciuda faptului că îi lipseşte puterea evocativă a tetralogiei “Earthsea”, spre exemplu, sau complexitatea intrigii din Stăpînul inelelor, sau fundalul atent documentat din The Broken Sword, Jack of Shadows dă dovadă de numeroase calităţi:


Este o carte concisă şi clară.


Este de sine stătătoare. (Mai precis, nici nu lasă loc pentru o continuare, ceea ce e un lucru rar în industria de romane fantasy.)


Conţine un mesaj subtextual limpede, mai degrabă decît o intrigă evazionistă cu aventuri de dragul aventurilor.


Lasă o mulţime de loc pentru imaginaţia cititorului.


Se mişcă într-un ritm alert.


Utilizează bine legea lui Cehov (cu o piatră, mai degrabă decît cu o puşcă).


Merită şi recompensează o a doua lectură.


V-o recomand cu plăcere


(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)