Sir Terry Pratchett, "The Truth" (2000)

Imagine preluată de pe situl TerryPratchett.com

În luna mai 2022, prin amabilitatea doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar a unui roman de Sir Terry Pratchett intitulat The Truth (editura Corgi Books, grupul editorial Transworld Publishers, Londra, 2001). L-am citit prima dată prin 2003. A doua oară, l-am audiat în trei zile în prima decadă a lunii aprilie 2022, într-o mică vacanță.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

 

The Truth este al douăzeci și cincilea roman din seria Lumea-disc - și artistul grafic Josh Kirby a pus o banderolă aniversară în ilustrația copertei. Tematic, se înscrie într-o subserie dedicată mijloacelor de comunicare în masă, alături de Moving Pictures și de Soul Music.

De această dată, piticii descoperă o metodă prin care să transforme plumbul în aur - căci inventează tiparul cu litere mobile. Iar tânărul William de Worde, fiul cadet al unei familii aristocratice, se pomenește în rolul de redactor-șef, editor, reporter și om bun la toate în redacția primului cotidian al Lumii-disc.

Că printre colaboratorii săi se află tânăra progresistă Sacharissa Cripslock, vampirul-fotograf Otto Chriek și o mulțime de pitici-tipografi n-ar fi o problemă. Că Paza Orașului (în general) și comandantul Sam Vimes (în special) îl cam antipatizează e aproape suportabil. Că patricianul Havelock Vetinari îi acordă o atenție specială e destul de îngrijorător.

Dar când doi criminali străini, d-l Pin și d-l Tulip, sunt angajați de către o cabală conservatoare ca să îl răpească pe patrician și să îl înlocuiască cu o sosie ineptă, iar investigația independentă a protagonistului duce către de Worde senior, lucrurile iau o întorsătură cu adevărat neplăcută.

 

Spre deosebire de Carpe Jugulum și de The Fifth Elephant, The Truth are un echilibru mai bun între latura umoristică și cea moralizatoare. Astfel, discuțiile despre presă și rolul acesteia pe care protagonistul le poartă cu Sacharissa, cu Vimes și cu Vetinari sunt contrabalansate de momentele comice cu personaje secundare (inclusiv cu câinele vorbitor Gaspode), iar critica subtextuală adresată claselor superioare privilegiate este îndulcită de o pleiadă de trimiteri intertextuale savuroase la Pulp Fiction.

(Ar merita menționat și că unii cititori mai atenți și mai informați decât mine au remarcat că numele protagonistului, William de Worde, combină prenumele lui William Caxton și numele de familie al lui Wynkyn de Worde, două persoane care, spre finalul secolului al XV-lea, au introdus tiparul în Anglia.)

Pe ansamblu, aș reciti oricând The Truth și vi-l recomand și dumneavoastră. (Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Ca urmare a celor de mai sus, probabil nu vă veți mira că, la relativ puțină vreme după ce am recitit acest roman, am decis să mai parcurg o dată un alt volum din seria Lumea-disc, intitulat The Science of Discworld. Însă, despre acela, cred că am discutat deja în detaliu cu altă ocazie aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "The Fifth Elephant" (1999)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

În luna mai 2022, prin amabilitatea doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar a unui roman de Sir Terry Pratchett intitulat The Fifth Elephant (editura Corgi Books, grupul editorial Transworld Publishers, Londra, 2000), cu coperta ilustrată de regretatul Josh Kirby. De parcurs, l-am parcurs mai întâi în 2003, apoi l-am reluat, ceva mai recent, la finalul lunii martie și începutul lunii aprilie 2022, într-o mică vacanță.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

The Fifth Elephant este al douăzeci și patrulea roman din seria Lumea-disc. Tematic, se înscrie în subseria despre Paza Orașului, iar acțiunea sa e plasată, din punctul de vedere al cronologiei interne, după evenimentele din Jingo.

De această dată, Angua pleacă în țara ei natală, Uberwald, ca să trateze personal niște probleme cu familia ei de vârcolaci, iar căpitanul Carrot demisionează din Paza Orașului și o urmează.

În paralel, patricianul Havelock Vetinari îl trimite pe Samuel Vimes (care, între timp, a fost ridicat la rangul de duce) într-o misiune diplomatică în Uberwald, unde acesta din urmă pleacă însoțit de soția sa, Lady Sybil, dar și de subordonați precum piticuța Cheery Littlebottom și căpcăunul Detritus. Iar misiunea, care ține în principal de încoronarea unui nou rege al piticilor, e complicată de furtul unei pâini piticești sacre și de înlocuirea ei cu un substitut preparat în Ankh-Morpork.

Colac peste pupăză, misiunea de a gestiona Paza Orașului îi revine, temporar, sergentului Fred Colon, care arde corespondența, încurcă contabilitatea și se poartă așa urât cu subalternii, încât îi determină să se sindicalizeze și să intre în grevă.

În Uberwald, lucrurile se agravează rapid, chiar dacă Sam Vimes și asociații îl salvează pe viitorul rege de la o tentativă de asasinat, iar Wolfgang și alți licantropi din clanul lui par hotărâți să intervină brutal în politica internă și să instituie un regim de teroare. Din fericire, Sam Vimes, cu tenacitatea lui proverbială, cu puțin ajutor din partea vampirei reformate Lady Margolotta, cu sprijinul subalternilor săi, ba chiar și cu ajutorul câinelui vorbitor Gaspode, intervine și restabilește echilibrul socio-politic.

Cumva, The Fifth Elephant este însoțitorul firesc al romanului precedent din seria Lumea-disc, Carpe Jugulum, în care, după cum vă amintiți, Granny Weatherwax și prietenele ei vrăjitoare se confruntă cu un clan de vampiri veniți din Uberwald în Lancre. O temă recurentă în romanele medii și târzii ale lui Sir Terry Pratchett este relația dintre ceea ce e legal, ceea ce este moral și ceea ce este etic - căci rareori cele trei sunt perfect aliniate. Iar, dacă Granny Weatherwax reprezintă o autoritate morală pe Lumea-disc, comandantul Samuel Vimes e o autoritate etică.

Astfel, ancheta pe care o desfășoară protagonistul dezvăluie că licantropii din Uberwald ar dori să se reașeze în vârful piramidei sociale, iar ceilalți localnici, fie ei vampiri, pitici sau oameni, să reprezinte o sursă de hrană. Or, principiul lui Sam Vimes este că, indiferent de tradiții sau de antipatiile personale, toți membrii societății pot avea o contribuție constructivă, iar, prin asta, câștigă respectul celorlalți. Și, în repetate rânduri, de-a lungul romanului, Sam Vimes vorbește și acționează, adesea riscându-și sănătatea și viața, pentru a apăra acest principiu.

Firește, lecția de etică este îndulcită, pe de o parte, de numeroasele scene de urmărire, evadare și confruntare, iar, pe de altă parte, de parodiile abil strecurate în text, cu o puzderie de trimiteri intertextuale la Inelul nibelungilor, la Trei surori, la Livada cu vișini și la Unchiul Vania - ba chiar și la Al cincilea element.

Pe ansamblu, chiar dacă The Fifth Elephant este departe de a fi cel mai amuzant roman din seria Lumea-disc, se numără probabil printre cele mai profunde și mai relevante. Ca și Carpe Jugulum, în subtext, volumul aduce un avertisment împotriva pericolului instituirii unei societăți totalitare de către privilegiați care se cred supraoameni. Totodată, romanul pledează pentru salvgardarea drepturilor și libertăților cetățenești. (Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Asta, cumva, a dus destul de firesc la tema centrală a următorului volum din seria Lumea-disc, The Truth. Însă, despre acela, vom discuta în detaliu cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Carpe Jugulum" (1998)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

Din câte îmi amintesc, prima dată am avut ocazia să citesc al douăzeci și treilea volum din seria Lumea-disc de Sir Terry Pratchett, Carpe Jugulum (editura Corgi Books, Londra, 1999) prin 2000 sau 2001, mulțumită bunului meu prieten Liviu Moldovan. Apoi, în luna mai 2002, grație doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat și eu un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar, cu coperta ilustrată de regretatul Josh Kirby.

A doua oară, am audiat Carpe Jugulum de pe tableta de lectură în a doua decadă a lunii martie 2022. Surprinzător, mi-a plăcut chiar mai mult decât prima dată.

Să vă spun și dumneavoastră de ce:

 

Romanul se încadrează în subseria despre vrăjitoare, iar acțiunea e plasată, cronologic, după evenimentele din Maskerade. În Lancre, după ce Magrat i-a dăruit regelui Verence o fiică, regatul se pregătește de ceremonia în care copila să fie recunoscută și numită, iar ursitoarele să îi prezică viitorul. Din păcate, vrăjitoarea Esmeralda Weatherwax nu sosește la ceremonie (cu toate că era așteptată) pentru că invitația aurită fusese furată de niște coțofene... iar regatul e invadat de vampiri.

Urmează o luptă pe mai multe fronturi, dusă de Nanny Ogg, Magrat și Agnes, pe de o parte, de regele Verence și scoțiduși, pe de altă parte, de Hodgesaargh, șoimarul, respectiv de Granny Weatherwax, care, de această dată, găsește un aliat improbabil într-un preot omnian.

Ordinea este restabilită, paradoxal, de către un vampir de modă veche, bătrânul conte Magpyr, pe care nu îl deranjează să fie ucis periodic de către localnici, căci revine din morți de fiecare dată, cu ajutorul credinciosului său servitor, Igor.

Ca de obicei, Sir Terry Pratchett construiește un roman cu multiple paliere de lectură. Astfel, dincolo de intriga propriu-zisă, care e de domeniul comediei, regăsim o parodie a romanului Dracula de Bram Stoker, cu trimiteri punctuale la Frankenstein de Marry Shelley, dar și la filmele de groază britanice în care excelau, odinioară, Sir Christopher Lee și Peter Cushing.

Pe un alt palier, însă, Carpe Jugulum este un avertisment împotriva instituirii sistemelor totalitare. Căci o generație (relativ) mai tânără de vampiri își folosește forța de seducție pentru a determina oamenii să îi accepte și să li se supună de bunăvoie. Iar autorul, printr-unul dintre personajele sale feminine cele mai importante, ne face să ne întrebăm dacă e de preferat răul căruia învățăm să ne împotrivim sau cel pe care îl acceptăm și cu care sfârșim prin a colabora.

Alți scriitori poate că s-ar fi mulțumit să satirizeze subcultura goth (iar autorul face și asta, cu precizie chirurgicală și cu mână de maestru). Dar Sir Terry Pratchett realizează mai mult decât atât - ne face să ne punem întrebări în privința societății în care trăim, a celor cărora le acordăm puterea, a direcției în care ne îndreptăm și a viitorului în care alegem să ne petrecem restul vieții.

Pe scurt, Carpe Jugulum își amuză cititorii, dar îi și face să gândească. În mod subtil, și vă rog să mă iertați dacă vi se pare că folosesc un cuvânt prea greu, îi educă. (Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Ca urmare, bănuiesc că, la un moment dat, mai devreme sau mai târziu, am să citesc Carpe Jugulum și a treia oară. Căci, deși Moartea a fost dintotdeauna personajul meu preferat din Lumea-disc, Granny Weatherwax se situează pe locul al doilea la o distanță infimă. Și nici Nanny Ogg nu e prea departe... 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Hogfather" (1996)

Imagine preluată de pe situl TerryPratchett.com

Prin 1998, mulţumită domnului Cristian Ciolacu, am primit cadou un exemplar dintr-o ediţie de buzunar a unui roman de Sir Terry Pratchett, Hogfather (editura Corgi Books, Londra, 1997), cu coperta ilustrată de către regretatul Josh Kirby. L-am citit atunci, iar, în decembrie 2021, l-am reluat - sub formă de audiţie de pe tableta de lectură.

Şi iată ce am aflat:

 

Pe Lumea-disc, se apropie solstiţiul de iarnă şi sărbătoarea populară cunoscută drept Ajunul Mistreţului. Problema e că, din motive misterioase, Tata Mistreţu' (un echivalent local al lui Moş Crăciun) lipseşte, iar Moartea Lumii-disc, împreună cu majordomul său, Albert, decide să îi îndeplinească toate acţiunile tradiţionale pentru a reaprinde credinţa copiilor în Tata Mistreţu' şi pentru a-l readuce, astfel, pe Lumea-disc. Între timp, un asasin-ucenic, Teatime, primeşte misiunea de a-l ucide pe Tata Mistreţu', iar Susan Sto Helit, nepoata Morţii, e alertată de către Moartea Şoarecilor şi intervine la rândul ei. Nici vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută din Ankh-Morpork, în frunte cu rectorul Ridcully, nu stau deoparte, iar lucrurile o iau razna de-a binelea de sărbători.

 

Nu credeam să ajung vreodată să scriu aşa ceva despre un roman din seria Lumea-disc, însă a doua lectură a fost ceva mai dezamăgitoare decât prima.

Sper să nu fiu înţeles greşit - Hogfather conţine multe pasaje memorabile, inclusiv profesiunea de credinţă a autorului ("HUMANS NEED FANTASY TO BE HUMAN. TO BE THE PLACE WHERE THE FALLING ANGEL MEETS THE RISING APE."), iar scena în care Moartea o salvează pe Fetiţa-cu-chibrituri şi declară că cel mai bun cadou este un viitor e de neuitat.

Cu toate acestea, impresia de ansamblu este că romanul, comparativ cu cele precedente din seria Lumea-disc, este diluat, iar, pentru fiecare scenă memorabilă, cititorii vor găsi o alta care ar fi meritat să fie condensată la redactare sau eliminată pe de-a-ntregul.

Aşa se face că, în pofida unor scene amuzante, precum cea în care proviziile unui restaurant le sunt împărţite unor personaje fără adăpost, iar clienţii restaurantului sunt hrăniţi cu ghete vechi şi cu noroi (pentru că dumnealor plătesc pentru experienţă, nu pentru hrană), nu cred că voi reciti Hogfather foarte curând.

Fireşte, asta nu m-a împiedicat să reiau următorul roman din seria Lumea-disc, intitulat Jingo. Însă, despre acela, am discutat deja pe îndelete, cu altă ocazie, aici, la Ţesătorul. 

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Feet of Clay" (1996)

Imagine preluată de pe situl Fantasyhyllan.se

Prima oară, am citit Feet of Clay, al nouăsprezecelea roman din seria Lumea-disc de Sir Terry Pratchett, pe la începutul lui 2003, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, care, în luna mai a anului precedent, îmi adusese de la Edinburgh un exemplar dintr-o ediție de buzunar britanică (Corgi Books, Londra, 1997), cu coperta ilustrată de regretatul Josh Kirby. L-am parcurs a doua oară în ultima decadă a lunii decembrie 2021.

Și iată ce am aflat:

De această dată, Paza Orașului, sub conducerea comandantului Samuel Vimes, se confruntă cu o serie de crime printre mic-burghezi, cu un val de resentimente anti-golem în rândurile populației din Ankh-Morpork, dar și cu tentative de a-l otrăvi pe Patrician.

Echipe constituite din căpitanul Carrot și Angua, respectiv din sergentul Colon și caporalul Nobbs, investighează cazurile de crimă, în vreme ce Sam Vimes, asistat de piticul Cheery Littlebottom, de la Ghilda Alchimiștilor, caută să afle calea prin care a fost otrăvit Patricianul, respectiv metoda prin care ar putea să dejoace o nouă tentativă de asasinat.

Iar golemii din oraș par să aibă propriile planuri...

Asemenea romanelor precedente din subseria despre Paza Orașului, precum Guards! Guards! și Men at Arms, Feet of Clay conține o doză sănătoasă de satiră socială. Pe de o parte, programul de incluziune al Pazei Orașului, care ajunge, de această dată, să implice moroi, precum și pe golemul Dorfl, amintește de procesul de integrare rasială din țările occidentale din ultimele trei sferturi de veac.

Pe de altă parte, firul narativ prin care piticul Cheery Littlebottom se dovedește a fi... piticuță, iar prejudecățile privitoare la vestimentație și accesorii sunt puse la încercare, constituie o paralelă amuzantă la transformările identității de gen la care am fost martori în ultimii șaizeci de ani.

Dar ținta predilectă a satirei autorului o constituie privilegiile de clasă, bazate pe origini nobile, heraldică și genealogii. Deloc întâmplător, la finalul romanului, Sir Samuel Vimes incendiază o arhivă cu documente aristocratice, iar temeiurile istorice ale privilegiilor nobiliare din orașul Ankh-Morpork au de suferit.

Firește, în perioada sărbătorilor de iarnă din 2021 era și cazul să reiau alt roman din seria Lumea-disc, anume Hogfather. Dar, despre acela, rămâne să discutăm mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul. 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Maskerade" (1995)

Imagine preluată de pe situl Fantasyhyllan.se

Prima dată, am citit romanul Maskerade (Corgi Books, Londra, 1996) într-o ediție britanică de buzunar, cu coperta ilustrată de Josh Kirby, prin decembrie 2002, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, care mi-a adus un exemplar de la Edinburgh.

Apoi, la jumătatea lunii decembrie 2021, l-am parcurs a doua oară. De această dată, l-am audiat într-o ediție electronică de pe tableta de lectură.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Maskerade, al optsprezecelea roman din seria Lumea-disc, se încadrează în subseria despre vrăjitoarele din Lancre. Din punct de vedere cronologic, intriga volumului este situată după evenimentele din Lords and Ladies.

Dacă Wyrd Sisters parodia Macbeth, iar Lords and Ladies parodia Visul unei nopți de vară, Maskerade parodiază Fantoma de la Operă de Gaston Leroux.

Una dintre adolescentele dornice să exploreze magia în Lords and Ladies, Agnes Nitt (nume de scenă: Perdita X), încearcă să își înceapă cariera muzicală la Opera din Ankh-Morpork. Din păcate, în pofida certelor sale calități muzicale, i se cere să stea în cor și să îi "împrumute" vocea solistei Christine, care nu are voce muzicală, în schimb arată bine și se bucură de favorurile domnului Seldom Bucket, noul proprietar al Operei.

Lucrurile se complică în momentul când diverși angajați de la Operă ajung să fie uciși unul câte unul - poate de către misterioasa fantomă pentru care e rezervată loja nr. 8. Din fericire, Paza de Noapte trimite câțiva agenți sub acoperire ca să investigheze. Iar, din îndepărtatul regat Lancre, sosesc Granny Weatherwax și Nanny Ogg, care au propriile metode pentru a scoate adevărul la lumină.

Ancheta celor două vrăjitoare împinge situația către un punct culminant nu spectaculos, ci de-a dreptul operatic, iar dezondământul le readuce în Lancre nu doar pe cele două vrăjitoare venerabile, ci și pe Agnes Nitt.

Chiar dacă Maskerade parodiază Fantoma de la Operă - inclusiv episodul cu străinul mascat care are lojă rezervată în seara premierei sau cel cu catacombele de sub Operă și cu lacul subteran - Sir Terry Pratchett izbutește să strecoare și aluzii intertextuale amuzante la Flautul fermecat, La traviata, Bărbierul din Sevilla și Inelul nibelungilor, dar și unele (anacronice în raport cu materialul-sursă) la West Side Story, Les Misérables, Cats și Șapte mirese pentru șapte frați.

Pe lângă viziunea umoristică despre operă, autorul aduagă și câteva episoade despre lumea editorială și despre plata drepturilor de autor, iar unele scene amuzante lasă impresia a fi reclame mascate la volumul Nanny Ogg's Cookbook.

Dar tot în Maskerade se regăsesc și câteva scene memorabile în care rolul principal îi revine lui Granny Weatherwax. Poate nu cea mai dramatică dintre ele, însă cea mai apreciată de către subsemnatul, e o scenă în care, la un han de provincie, într-un grajd, bătrâna vrăjitoare joacă o partidă de poker contra Cosașului. Miza este viața unui nou-născut. N-am să vă spun cum se desfășoară episodul, ca să nu vă stric plăcerea lecturii, însă vă asigur că scena aceasta, care le are în prim-plan pe două dintre personajele mele preferate, este poate cea mai bună din întreaga serie a Lumii-disc.

Și, cum magia romanului Maskerade nu s-a risipit imediat cum l-am terminat de recitit, am început să parcurg din nou un alt roman de Sir Terry Pratchett, intitulat Feet of Clay, Dar, despre acela, am să vă relatez cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)  

Sir Terry Pratchett, "Interesting Times" (1994)

Imagine preluată de pe situl Fantasyhyllan.se

Prima oară, am parcurs Interesting Times (Corgi Books, Londra, 1995) într-o ediție britanică de buzunar, cu coperta ilustrată de către Josh Kirby, prin 2000 sau 2001, mulțumită bunului meu prieten Liviu Moldovan.

Apoi, în primăvara anului 2002, datorită doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat un alt exemplar din aceeași ediție.

În cele din urmă, la începutul lunii decembrie 2021, l-am parcurs a doua oară - de această dată, l-am audiat în cea mai mare parte de pe tableta de lectură.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Interesting Times este al șaptesprezecelea roman din seria Lumea-disc. Se încadrează în subseria despre Rincewind, vrăjitorul inept de la Universitatea Nevăzută din Ankh-Morpork, iar, din punct de vedere cronologic, intriga acestui volum este plasată după evenimentele din Faust Eric.

De această dată, în sălașul zeilor de pe muntele ce se înalță în centrul Lumii-disc, Șansa joacă un joc împotriva Sorții. Drept piese, le servesc personaje din această lume năstrușnică - pentru că liderii Imperiului Agatean îi trimit o misivă Patricianului din îndepărtatul Ankh-Morpork, iar Lord Havelock Vetinari îi convinge pe vrăjitorii de la Universitatea Nevăzută să îl aducă pe Rincewind din arhipelagul exotic unde naufragiase și să îl trimită, prin ritualuri magice, tocmai pe Continentul Contragreutate.

În Imperiul Agatean, Rincewind constată că amintirile din vacanță ale lui Twoflower (scrise în urma evenimentelor din The Colour of Magic, respectiv din The Light Fantastic) au devenit un document subversiv care a dat naștere unei mișcări revoluționare. În același timp, Genghis Cohen și Hoarda de Argint formată din eroi barbari geriatrici încearcă să cucerească imperiul, iar perfidul Lord Hong plănuiește o lovitură de stat.

Și, ca să complice lucrurile și mai tare, un fluture cu modele haotice pe aripi reușește să strice vremea...

În Interesting Times, Sir Terry Pratchett parodiază societăți tradiționale din Extremul Orient, precum China și Japonia. Nu lipsesc din peisaj Marele Zid, orezăriile, Orașul Interzis, eunucii, samuraii, teatrul nōh, poemele, ideogramele, pagodele și Armata de Teracotă.

Dar, dincolo de toate acestea, se strecoară în text întrebări privitoare la structura societății, la îndatoriri și beneficii, la drepturi și îngrădiri, la privilegii și abuzuri. În frumoasa tradiție satirică a străinului în țară străină, venită pe filiera Scrisorilor persane și a Călătoriilor lui Gulliver, Cohen Barbarul și Hoarda de Argint, temperați întrucâtva de către profesorul Saveloy, observă o sumedenie de lucruri bizare în societatea agateană (care localnicilor li se par firești) și, odată ajunși să ia decizii, încep să reformeze acea societate profund nedreaptă.

Poate pentru că Interesting Times mi-a lăsat o impresie foarte plăcută și după a doua lectură, când am terminat-o de parcurs, am decis să recitesc alt volum din seria Lumea-disc, intitulat Maskerade.

Însă, despre acela, vom discuta cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.) 

Sir Terry Pratchett, "Soul Music" (1994)

Imagine preluată de pe situl Pinterest.com

De romanul Soul Music al lui Sir Terry Pratchett mă leagă o amintire specială. L-am parcurs mai întâi prin 1996, într-o ediție cartonată, de la Consiliul Britanic din București.

Apoi, în 1999, la o întrunire a gupului Kult, Costi Gurgu a adus și le-a oferit cadou participanților mai mult volume SF și fantastice - inclusiv un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar a celui de-al șaisprezecelea roman din seria Lumea-disc (Corgi Books, Londra, 1995). Abia atunci mi-a trecut prima oară prin cap că, mai degrabă decât să tratez cărțile lui Sir Terry Pratchett ca pe niște produse de literatură de consum - volume ușurele, de divertisment, cu care să mă amuz și pe care apoi să le dau uitării - aș putea să le colecționez și să le recitesc. Ca urmare, am oferit o antologie space-opera proaspăt primită și am luat la schimb prima carte Discworld din colecția mea.

(Ulterior, în 2002, prin amabilitatea doamnei dr. Tracey Rosenberg, am mai achiziționat un exemplar din aceeași ediție, cu coperta ilustrată de către Josh Kirby, dar asta e altă poveste.)

Ceva mai recent, în noiembrie 2021, am parcurs acest roman a doua oară. Mai exact, l-am audiat, în format electronic, de pe tableta de lectură.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Soul Music face parte din subseria dedicată Morții Lumii-disc. Din punct de vedere cronologic, intriga acestui roman este plasată după evenimentele din Reaper Man. 

După ce Ysabell (fiica adoptivă a Morții) și Mort (ucenicul Cosașului) pier într-un accident, fiica lor, Susan Sto Helit, crește la un pension. Binky, calul Cosașului, o duce pe Domeniul Morții, unde Albert, majordomul, îi explică faptul că Moartea lipsește, iar lucrurile din Lumea-disc o vor lua razna (din nou). 

Între timp, tânărul bard Imp y Cillin din Llamedossosește în Ankh-Morpork, unde se asociază cu căpcăunul Lias și cu piticul Glod pentru a întemeia o formație muzicală - impresariată de Cut-me-own-throat Dibbler.

Moartea se înrolează în Legiunea Străină pentru a uita...

... iar rectorul Ridcully și colegii săi vrăjitori de la Universitatea Nevăzută se confruntă cu efectele magice ale Muzicii-care-conține-roci. (Ca să se complice lucrurile și mai tare, bibliotecarul Universității Nevăzute, transformat în urangutan, participă la concerte, unde își etalează calitățile de pianist și organist.)

Firește, romanul Soul Music este presărat cu aluzii la muzica rock. Protagonistul adoptă numele de scenă Buddy (ca o referire la Buddy Holly), iar alte personaje observă că are un aer "elvish". Percuționistul își schimbă numele în Cliff (ca o referire la Cliff Richards). Apar referiri la The Rolling Stones, Velvet Underground, Thelonius Monk, Def Leppard, Madness, The Who, Led Zeppelin și așa mai departe. Nu lipsesc nici parodii ale unor sloganuri rock, precum "Born to run" sau "Live fast, die young", ori transpuneri umoristice ale vestimentației și comportamentelor de la concertele rock.

Comparativ cu unele dintre romanele care l-au precedat, precum Small Gods sau Men at Arms, Soul Music este un volum mai lejer și mai comic - însă, față de cărți timpurii ca The Colour of Magic sau The Light Fantastic, are avantajul că e cam de două ori mai lung. Pe ansamblu, a meritat pe deplin atât prima lectură, cât și pe cea de-a doua. Iar, după ce am întors ultima filă din Soul Music, am început imediat să recitesc un alt roman din seria Lumea-disc, intitulat Interesting Times.

Dar, despre acela, am să vă relatez cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Men at Arms" (1993)

Imagine preluată de pe situl Penguin.com.au

Prima dată, am parcurs al cincisprezecelea roman din seria Lumea-disc, prin amabilitatea bunului meu prieten Liviu Moldovan, într-o ediție britanică de buzunar (Corgi Books, Londra, 1994) în 2000 sau 2001. Apoi, grație doamnei dr. Tracey Rosenberg, am achiziționat, în 2002, un alt exemplar din aceeași ediție, cu coperta ilustrată de Josh Kirby.

Mai recent, am parcurs a doua oară acest roman în ediție electronică - în cea mai mare parte l-am audiat de pe tableta de lectură în noiembrie 2021.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Men at Arms face parte din subseria despre Paza Orașului, iar, din punct de vedere cronologic, intriga sa este plasată după evenimentele din Guards! Guards!

De această dată, căpitanul Samuel Vimes se pregătește să se cunune cu Lady Sybil Ramkin și, totodată, să se retragă din funcția de la Paza de Noapte. Din păcate, momentul pensionării este foarte prost ales - pe de o parte, pentru că, în urma presiunilor exercitate de către minorități, în Paza de Noapte s-au înrolat un pitic, un căpcăun și o tânără înzestrată cu licantropie, iar, pe de altă parte, pentru că cineva și-a pus în cap să schimbe ordinea socială din Ankh-Morpork, ucigând în dreapta și în stânga.

Astfel, ultimele zile din viața profesională a lui Sam Vimes se transformă într-o anchetă pentru a afla care e arma crimelor, care e mobilul acestora și cine este criminalul - dar și într-un efort de a-și educa rapid subordonații să lase deoparte prejudecățile și conflictele interspecii și să gândească și să se poarte ca niște polițiști în exercițiul funcțiunii.

Iar evenimentele conduc, inexorabil, către o tentativă de asasinat asupra Patricianului, Lord Havelock Vetinari.

Am apreciat Men at Arms pentru că a readus în scenă personaje principale (Vimes, Vetinari, Carrot) și secundare (Lady Sybil Ramkin, sergent Colon, caporal Nobbs, căpcăunul Detritus, câinele Gaspode). Am apreciat romanul și pentru că a adus personaje noi, precum Angua sau Leonard din Quirm. Am urmărit cu interes antagoniștii - unii umani, alții canini - și am aflat lucruri noi despre Ghilda Asasinilor și Ghilda Bufonilor din Ankh-Morpork.

Dar, dincolo de toate astea, am apreciat trimiterile intertextuale la filme polițiste (Dirty Harry) și seriale TV (Colombo) și, mai ales, lecția de viață așezată între filele romanului - nu sub formă de predică moralizatoare, ci prin acțiuni ale personajelor.

Căci, în Men at Arms, Sir Terry Pratchett ne arată că putem rezolva problemele unei societăți dând dovadă de toleranță și de cooperare, iar, în cazul în care am fi intoleranți și refractari, riscăm să năruim societatea și civilizația.

Și la a doua lectură am apreciat din toată inima o mulțime de scene scrise magistral, iar, aproape de final, am fost impresionat de pieirea unuia dintre personajele secundare.

Deloc surprinzător, după ce am terminat Men at Arms, mi-am dorit să reiau un alt roman din seria Lumea-disc intitulat Soul Music. Însă, despre acela, probabil vom discuta cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "Lords and Ladies" (1992)

Imagine preluată de pe situl TheWertZone.blogspot.com

În 2008, spre finalul prezentării romanului Wyrd Sisters, vă menționam faptul că Sir Terry Pratchett parodiase Visul unei nopți de vară de William Shakespeare. Parodia este un întreg roman, Lords and Ladies - al paisprezecelea din seria Lumea-disc.

Mai întâi, l-am parcurs într-o ediție americană de buzunar prin amabilitatea vechiului meu prieten Mirel Palada. Apoi, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, în 2002 am achiziționat un exemplar dintr-o ediție britanică de buzunar (Corgi Books, Londra, 1993) cu coperta ilustrată de Josh Kirby. Iar, mai recent, l-am audiat de pe tableta de lectură în decembrie 2021.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Lords and Ladies se înscrie în subseria dedicată vrăjitoarelor din Lancre, iar, din punct de vedere cronologic, intriga sa este plasată după Witches Abroad.

De această dată, la întoarcerea în Lancre, Magrat Garlick se pregătește de nuntă cu regele Verence. Numai că, din păcate, câteva adolescente care experimentează cu magia (și o provoacă la o confruntare pe Granny Weatherwax) slăbesc străjile de piatră de la una dintre porțile realității. Iar prin poartă sosesc zânele...

Doar că zânele acestea, spre deosebire de ielele de pe Pământul-de-mijloc, sunt făpturi malefice care vor să subjuge oamenii și să-i chinuie ca să se amuze pe seama lor.

Împotriva acestei invazii acționează Granny Weatherwax, Nanny Ogg și Magrat Garlick (de data asta înarmată până în dinți), dar și o mică delegație de la Universitatea Nevăzută, în frunte cu rectorul Ridcully, precum și un grup de meșteșugari de prin partea locului, care repetau o piesă de teatru.

Iar lucrurile se reașază în matca lor - mai ales după ce Granny Weatherwax izbutește să prindă un unicorn și să îl ducă la potcovit.

Cumva, Lords and Ladies reușește să se ridice deasupra piesei pe care o parodiază.

Pe de o parte, readuce în atenția publicului originile folclorice ale zânelor în spațiul cultural britanic - origini care fuseseră în bună parte escamotate în literatura fantastică de la J. R. R. Tolkien încoace.

Pe de altă parte, prin intermediul zânelor, Sir Terry Pratchett portretizează foarte convingător mentalitatea și comportamentul narcisiștilor psihopați - fascinația pe care aceștia o exercită asupra victimelor și lipsa lor de empatie față de ceilalți oameni.

Nu în ultimul rând, autorul pune în scenă diferențele de mentalități dintre generații, conflictele care pot să apară din cauza acestor diferențe și modalitățile abile prin care asemena conflicte pot fi aplanate.

Și, scuzați-mi subiectivitatea, Lords and Ladies e mult mai amuzantă decât Visul unei nopți de vară. Pe cea dintâi aș reciti-o cu plăcere, însă pe cea de-a doua - nu prea curând.

Poate din această pricină, cam în aceeași perioadă, mai degrabă decât să citesc o comedie de William Shakespeare, am parcurs încă o dată un alt roman din seria Lumea-disc intitulat Men at Arms. Dar, despre acela, rămâne să discutăm cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Sir Terry Pratchett, "The Last Continent" (1998)

Imagine preluată de pe situl LSpace.org

Prin 2003, mulțumită doamnei dr. Tracey Rosenberg, am avut ocazia să citesc al douăzeci și doilea roman din seria Lumea-disc de Sir Terry Pratchett, intitulat: The Last Continent (editura Corgi Books, Londra, 1999). A doua oară, l-am parcurs în prima decadă a lunii martie 2022.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

După evenimentele din Interesting Times, vrăjitorul ratat Rincewind este transportat, prin magie, pe continentul XXXX, aproape de marginea Lumii-disc și izolat de restul lumii de către curenți oceanici, rechini și fenomene atmosferice periculoase. În paralel, rectorul Universității Nevăzute, Ridcully, și colegii săi deschid o fereastră magică prin care ajung în trecut și se întâlnesc cu zeul evoluției. Rincewind trece prin diverse întâmplări amuzante pe continentul deșertic care seamănă suspect de mult cu Australia, în vreme ce, în trecutul îndepărtat, colegii săi mai vârstnici și mai competenți pun în mișcare, fără să vrea, reproducerea sexuată și evoluția speciilor.

Până la urmă, Rincewind declanșează prima ploaie zdravănă văzută vreodată pe continentul XXXX, iar lucrurile se termină cu bine și vrăjitorii revin acasă.

Mărturisesc că, după satira complexă și pătrunzătoare din Jingo, The Last Continent mi s-a părut un roman mult mai lejer, în maniera celor de la începutul seriei. (Deloc întâmplător, și acelea îl aveau drept protagonist pe Rincewind, însoțit de nelipsitul Cufăr.)

Dar romanul acesta este și o scrisoare de dragoste adresată de către Sir Terry Pratchett Australiei.

Astfel, numele continentului fictiv XXXX este, în lumea noastră, o marcă de bere australiană. Apar referiri la fauna australiană (canguri, urși koala, șerpi, păianjeni veninoși, iepuri), la aborigeni și la arta lor plastică, la bumeranguri și la Timpul-de-vis, la proscriși și la confruntări cu oamenii legii, la travestiți și la Opera din Sydney, la concursurile de tuns oi și la doline, la argoul australian și la expresii recurente ca "No worries."

Nu puteau să lipsească parodii ale unor scene din Crocodile Dundee și din Mad Max 2: The Road Warrior. (Urmărirea cu căruțe cu coviltir este savuroasă.)

Dar, dacă în Jingo politicienii incompetenți și însetați de putere erau zugrăviți cu vitriol, în The Last Continent totul are tonuri de comedie bufă, iar romanul se încheie cu o împăcare generală. Căci "comedie" vine de la "kommos" - adunare sau, dacă preferați, întrunire. Dacă doriți, puteți să comandați un exemplar aici.)

Probabil nu veți fi surprinși dacă am să vă zic că, la puțin timp după ce am terminat The Last Continent, am reluat un alt roman de Sir Terry Pratchett, intitulat Carpe Jugulum. Dar, despre acela, vom discuta pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)