Cărţile copilăriei Ţesătorului

Aş putea spune că am primit această leapşă de la Tudor Ciocârlie, într-un articol postat pe blogul Cititor SF pe care vă recomand să-l citiţi aici. În cele ce urmează, am să vă spun cîte ceva despre cărţile copilăriei mele - şi am să vă invit apoi fie să scrieţi un articol pe aceeaşi temă pe blogul dumneavoastră, fie să-mi lăsaţi un comentariu.

Am învăţat să citesc pe la patru ani şi jumătate - îmi solicitam zilnic părinţii şi bunica să-mi citească poveşti, iar dumnealor mi-au arătat cum să mi le citesc singur.

Dintre cărţile citite pînă să încep clasa întîi îmi amintesc "Peripeţiile Alisei în Ţara Minunilor" de Lewis Carroll (în traducerea Fridei Papadache), "O poveste cu un hobbit" de J.R.R. Tolkien (în traducera Catincăi Ralea) şi "Aventurile lui Oliver Twist" de Charles Dickens.

Cea dintîi mi se părea vag ameninţătoare, pentru că personajele de acolo nu erau bune sau rele, ci doar... ciudate. (Ulterior am recitit-o şi m-am amuzat copios, dar asta e altă poveste.)

Pe cea de-a doua am recitit-o obsesiv, după cum v-am relatat aici, iar de pe urma ei am rămas cu ideea că loialitatea faţă de prieteni contează imens, tenacitatea te va duce la destinaţie, chiar dacă drumul e anevoios, iar setea de înavuţire strică omenia. (A, şi ospitalitatea se dovedeşte oferindu-le musafirilor ceai...)

Pe cea din urmă mi-o citea mama, capitol cu capitol, iar atmosfera gotică şi personajele sinistre mă îngrozeau pînă în măduva oaselor. Nu cred că am parcurs acel roman pînă la capăt nici pînă azi, aşa de apăsător mi s-a părut. (Nici lumea din Gangland nu s-o fi ivit din neant, dacă stau să mă gîndesc ceva mai bine...)

Tot pe atunci am început să citesc romane de Jules Verne - pe unele le-am recitit de cîteva ori, în special "Copiii căpitanului Grant" şi "Insula misterioasă". Cred că de la personajele lui Verne am rămas cu noţiunea că problemele se rezolvă pe cale raţională, nu prin crize de nervi sau istericale.

În şcoala primară am citit cu drag "Aventurile lui Tom Sawyer" şi "Aventurile lui Huckleberry Finn" de Mark Twain. Pe cea din urmă am recitit-o la fel de obsesiv ca şi pe Hobbit. Cred că am rămas din acea carte cu un gust pentru libertate, o neîncredere faţă de societatea "civilizată", respect pentru aptitudinile practice (fie că e vorba de înot, de făcut focul, de gătit sau de cusut), precum şi cu foarte puţină răbdare sau toleranţă faţă de ipocrizie. (Tot de acolo am rămas cu ideea că e de folos să porţi un briceag multifuncţional - idee pe care mi-a întărit-o şi articolul lui Bruce Sterling de aici.)

Cam în aceeaşi perioadă am parcurs "Cei trei muschetari" de Alexandre Dumas şi "Winnetou" de Karl May. Am regretat nespus moartea lui Winnetou la finalul romanului, însă mi-a venit inima la loc cînd l-am regăsit, viu şi nevătămat, în romanul "Old Surehand", pe care l-am citit cîţiva ani mai tîrziu în casa naşilor mei din cartierul Rahova.

Pe la nouă ani am început să citesc romane de H.G. Wells - "Maşina timpului", "Omul invizibil", "Insula doctorului Moreau" şi "Primii oameni în lună". Şi, în mod destul de straniu, în vara în care am citit "Primii oameni în Lună" am parcurs de vreo trei ori la rînd şi "Comoara din insulă" de Robert Louis Stevenson. (De aceea nu m-am mirat prea mult cînd, mulţi ani mai tîrziu, a apărut pe ecrane versiunea aceasta a Insulei Comorilor, numită Treasure Planet.)

Iar pe la doisprezece ani am avut revelaţia, parcurgînd "Eu, robotul" de Isaac Asimov şi "Odiseea navei Space Beagle" de A.E. Van Vogt, că literatura ştiinţifico-fantastică nu era obligatoriu să se petreacă în secolul al nouăsprezecelea, cu personaje victoriene, ci se putea petrece în viitor - şi putea fi extrem de spectaculoasă. (Sigur, victorienii aceia apocrifi nu au dispărut niciodată cu adevărat din literatura SF, dar nu ne-ar lăsa inima să-i alungăm de acolo, nu-i aşa?)

Adolescenţa mi-a fost în schimb marcată de "Fundaţia" lui Asimov şi "Mîntuitorul Dunei"/"Copiii Dunei" de Frank Herbert pe de o parte şi de "Johnny Mnemonic" al lui William Gibson pe de altă parte.  Asimov şi Herbert mi-au arătat cît de importantă este deschiderea epică, în spaţiu şi în timp, şi cît de necesară este înţelegerea forţelor sociale pentru SF de bună calitate, iar Gibson şi colegii săi mi-au demonstrat că viitorul e sumbru şi bate la uşă.

Dar postarea era numai despre cărţile copilăriei, nu?

(P.S. Noul meu roman Anul terminal poate fi comandat acum online de pe site-ul Editurii Audiosfera, aici. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

J.R.R. Tolkien, 'The Hobbit' (1937)

În 1976, tentat fiind de o reclamă de pe coperta a patra a unei cărţi, i-am rugat pe părinţii mei să-mi cumpere un roman de J.R.R. Tolkien care fusese publicat recent în România sub titlul O poveste cu un hobbit (Editura Ion Creangă, Bucureşti, 1975, traducere de Catinca Ralea, ilustraţii de Livia Rusz). Apoi, pe rînd, mama, tata şi bunica mi-au citit cîte un capitol din acel roman, pînă cînd, spre uşurarea lor, de la capitolul al optulea încolo am fost suficient de alfabetizat ca să citesc singur. Şi am dus lectura cărţii la bun sfîrşit. (Aveam cinci ani.)

Apoi, în şcoala primară şi gimnazială, am citit şi recitit O poveste cu un hobbit pînă cînd i s-au desprins copertele, i-au curs foile şi i s-au pierdut prefaţa şi finalul. (Singura carte pe care am recitit-o cu aceeaşi îndîrjire şi cu aceleaşi rezultate a fost Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain. Dar asta e altă poveste.) Le-am oferit cartea spre lectură prietenilor din copilărie şi domnişoarelor cu care mă întîlneam în adolescenţă, în virtutea principiului că lucrurile bune nu se tac.

Prin 1986, am cumpărat un alt exemplar incomplet al aceleiaşi ediţii de la un fost coleg de şcoală. Apoi, în a doua jumătate a anilor ’90, am găsit o ediţie de buzunar publicată de Editura Berkley, The Hobbit, or There and Back Again. Prin 2004 am găsit în sfîrşit, după paisprezece ani de căutări pe tarabe şi prin anticariate, un exemplar al primei ediţii româneşti care avea nu numai textul complet, ci şi coperta şi ilustraţia color originală. A trebuit să negociez cîteva minute cu o doamnă care luase acel exemplar de la raft înaintea mea, dar am convins-o cu o mică sumă de bani şi cu duhul blîndeţii.

În cele din urmă, în 2007, importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, mi-au adus o ediţie britanică, The Annotated Hobbit (Harper Collins, Londra, 2003), adnotată de Douglas A. Anderson – o bijuterie de volum cartonat, cu supracopertă şi cu ilustraţii din numeroasele ediţii străine ale romanului.

Cel mai recent am parcurs The Hobbit în 2002 (poate a douăsprezecea oară), însă bănuiesc că o voi reciti cîndva. Să vedem împreună de ce:

Protagonistul cărţii este Bilbo Baggins, o fiinţă umanoidă numită „hobbit”. Dumnealui duce o viaţă liniştită într-o societate agrară, pre-industrială, în care cele mai complexe dispozitive sînt morile de vînt şi ceasurile de buzunar. Numai că traiul tihnit al micului hobbit este tulburat într-o primăvară cînd vrăjitorul Gandalf şi o ceată de pitici îl duc într-o călătorie către Muntele Singuratic. Piticii vor să se răzbune pe dragonul Smaug, care le-a ucis rudele şi i-a alungat din locuinţele lor de sub munte, şi vor să-şi ia înapoi comoara.

La începutul călătoriei, Bilbo este un fel de bagaj vorbitor, un provincial fără experienţă şi lipsit de aptitudini practice. Pe parcurs, pe măsură ce piticii se întîlnesc cu oameni mari (cam ca dumneavoastră sau ca mine), cu troli, iele, gnomi, lupi, vulturi şi cu păianjeni uriaşi, protagonistul învaţă să-şi folosească unele abilităţi şi, cu chibzuinţă, curaj, noroc şi ceva ajutor de la însoţitorii săi, conduce grupul pînă la Muntele Singuratic, cu toate că vrăjitorul Gandalf se despărţise de ei la jumătatea drumului.

Răpunerea dragonului Smaug duce însă la o situaţie gravă – un conflict între iele, oameni, pitici şi gnomi – iar Bilbo este singurul personaj care, nefiind ademenit de comoara dragonului, poate mijloci unele tratative şi ajuta la întemeierea unei alianţe împotriva unor duşmani comuni.

În cele din urmă, după o bătălie grandioasă, vrăjitorul Gandalf îl conduce pe protagonist înapoi acasă, unde Bilbo Baggins reuşeşte în ultimul moment să împiedice vînzarea la licitaţie a propriei locuinţe.

Desigur, un rezumat sec preum cel de mai sus nu are cum să vă transmită farmecul, bogăţia şi savoarea acestui roman. (Ca să vă bucuraţi de toate acestea, va trebui să-l citiţi.) Dar aş dori să vă spun şi dumneavoastră cîteva dintre motivele pentru care O poveste cu un hobbit merită (re)citită.

Intriga propriu-zisă este construită după structura arhetipală a călătoriei iniţiatice. Protagonistul pleacă din comunitatea sa, călătoreşte la mare distanţă, se întîlneşte cu aliaţi şi oponenţi, capătă cunoştinţe ce îi schimbă viziunea despre lume, apoi se reîntoarce acasă. În cazul lui Bilbo Baggins, simbolul acestei iniţieri este un inel magic care ulterior avea să devină un element central în romanul Stăpînul inelelor.

(Structura intrigii nu este întîmplătoare. După anul 2000, am aflat că J.R.R. Tolkien fusese un cititor şi admirator al lucrărilor antropologului american Joseph Campbell, creatorul teoriei monomitului.)

Personajul principal, Bilbo Baggins, este uşor de simpatizat. E un anti-erou scund, urîţel şi cam naiv, dar care, pe măsură ce capătă experienţă în călătorie, devine adevăratul conducător al grupului de pitici, mai ales în condiţiile în care conducătorul oficial, Thorin Scut-de-Stejar, se dovedeşte în repetate rînduri ineficient, îngust la minte, arogant şi rapace.

Evoluţia protagonistului, în paralel cu involuţia lui Thorin, aduce în subtextul romanului un set de valori foarte moderne. Personajele care, asemeni celor din basmele tradiţionale ori celor din cîntecele de gestă feudale, caută glorie, răzbunare, mărire sau comori sfîrşesc rău în această poveste. Bilbo, în schimb, preţuieşte prietenia, loialitatea, pacea şi confortul, iar cînd îşi pune viaţa în pericol o face ca să-şi salveze prietenii, nu ca să adune comori. (Cu alte cuvinte, Bilbo Baggins preţuieşte valorile mic-burgheze mai degrabă decît pe cele aristocratice.) Chiar şi Thorin, pe patul de moarte, îi spune domnului Baggins: „Dacă ar fi mai mulţi care să preţuiască mîncarea şi cîntecul şi veselia mai presus de comori şi aur, lumea ar fi mai fericită.”

Un alt element interesant al cărţii îl constituie personajele secundare, precum Gandalf, vrăjitorul înţelept şi misterios, Elrond, conducătorul ielelor din Rivendell, ori Beorn, cel care noaptea se preface în urs.

Călătoria lui Bilobo şi a însoţitorilor săi le deschide cititorilor perspectiva asupra unui tărîm imaginar, Pămîntul de Mijloc, iar o parte din farmecul acestei lumi este că, dincolo de ţinuturile şi evenimentele cu care personajele iau contact direct, ni se aminteşte periodic că există şi altele. Rezultatul este că cititorii sînt încurajaţi să-şi imagineze pentru acest tărîm o geografie şi o istorie mult mai vaste decît cele descrise concret de narator, iar efectul este fascinant. Cumva, o parte din acest efect construit cu mare grijă s-a pierdut în Stăpînul inelelor, unde Tolkien a insistat să arate mai degrabă decît să sugereze cît mai mult din geografia şi istoria Pămîntului de Mijloc.

Nu în ultimul rînd, O poveste cu un hobbit e relatată pe un ton agreabil (foarte precis redat şi în traducerea română), iar naratorul ştie să şi-i apropie pe cititori cu căldură şi cu farmec. La construirea acestui efect plăcut contribuie şi echilibrul dintre scenele violente şi cele paşnice, în care personajele benchetuisec, cîntă, discută sau spun poveşti. Dacă în alte romane high fantasy acţiunea violentă abundă, Tolkien ne arată pe îndelete de ce personajele pozitive sînt pozitive şi de ce stilul lor de viaţă merită apreciat şi apărat.

Dincolo de toate acestea, O poveste cu un hobbit rămîne un roman concis, clar, fără episoade inutile, care îi încîntă pe cititorii de orice vîrstă. Nu m-am mirat cînd, spre sfîrşitul secolului al douăzecilea, cititorii din Marea Britanie l-au votat ca fiind al doilea cel mai important roman fantasy din toate timpurile (după Stăpînul inelelor). Citiţi-l şi veţi afla de ce.

Iar dacă l-aţi citit deja, recitiţi-l...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)