Gerald Durrell, "Birds, Beasts and Relatives" (1969)

În septembrie 2007, la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un exemplar dintr-o ediție de buzunar a romanului lui Gerald Durrell Birds, Beasts and Relatives (Editura Penguin Books, Harmondsworth, 1976). L-am citit în perioada mai-iulie 2016, la puțină vreme după ce parcursesem primul roman din serie, My Family and Other Animals.

Și iată ce  am aflat:

Romanul începe  cu un consiliu de familie în care mama, sora și frații autorului discută conținutul primului roman și îi interzic lui Gerald să scrie o continuare - drept pentru care acesta din urmă o scrie și o publică.

Mai exact, în loc să continue acțiunea din punctul în care încheiase romanul precedent (plecarea de pe insulă), Birds, Beasts and Relatives revizitează intervalul 1932 - 1939 și șederea familiei Durrell în Corfu, însă prezintă episoade și incidente care nu fuseseră incluse în My Family and Other Animals.

Astfel, aflăm rând  pe rând despre un proces care i s-a intentat lui Leslie, despre ședințe de  spiritism la care a participat Margo, despre o dezastruoasă partidă de iahting organizată de Larry și despre curtea pe care un căpitan pensionat i-a făcut-o doamnei Durrell.

Am reîntâlnit personaje excentrice din primul roman, precum șoferul Spiro, tutorele Kralefsky sau savantul amator Theodore Stephanides (căruia romanul îi este dedicat). Am făcut cunoștință cu alte personaje la fel de exotice, ca vizitatorii Sven, Max și Donald, sau contesa Mavrodaki.

M-am bucurat să îl regăsesc pe Roger (unul dintre  cele mai izbutite personaje canine) și am apreciat interesul cu care autorul evocă fauna insulei Corfu, respectiv farmecul cu care descrie peisajul.

Epilogul romanului, din păcate, întunecă viața personajelor cu vestea începerii celui de-Al Doilea Război Mondial. Dar... nu e totul pierdut, căci Gerald Durrell a încheiat seria cu un al treilea  roman, The Garden of the Gods. Despre acela vom discuta însă cu altă ocazie.

Michael Moorcock, 'The Sailor on the Seas of Fate' (1976)

În toamna anului 2008 am parcurs al treilea volum din seria despre Elric din Melniboné - un roman numit The Sailor on the Seas of Fate sau, pe româneşte, “Marinarul de pe mările sorţii”.

Prima parte se intitulează “Sailing to the Future”, adică „Navigînd către viitor”. Elric evadează din ţinutul Pikarayd, se îmbarcă pe corabia unui căpitan orb şi, împreună cu Erekose, cu Dorian Hawkmoon şi cu Corum, călătoreşte către o insulă unde se confruntă cu două entităţi malefice, Gagak şi Agak. Cei patru eroi, încarnări din universuri diferite ale Luptătorului Etern, îşi unesc forţele, o distrug pe Agak şi îl împiedică pe Gagak să absoarbă energia din multivers.

În partea a doua, numită “Sailing to the Present” – „Navigînd către prezent” – Elric ajunge pe o insulă unde măcelăreşte piraţi din diverse perioade istorice şi îl salvează pe contele Smiorgan din Oraşele Purpurii. Cei doi ajung pe nava lui Smiorgan şi caută să o protejeze pe o pasageră, Vassliss, împotriva unui aristocrat din Melniboné, contele Saxif D’Aan. Saxif e convins că Vassliss e reîncarnarea unei femei pe care a torturat-o şi ucis-o, iar iubitul ei, prinţul Carolak, revine din morţi ca să se răzbune.

Partea a treia se intitulează ”Sailing to the Past” – „Navigînd către trecut”. Reveniţi pe tărîmul lor, Elric şi contele Smiorgan pleacă împreună cu ducele Avan Astran dincolo de Marea Clocotindă către un continent apusean neexplorat de unde, cu zece milenii mai înainte, sosiseră întemeietorii Imperiului Melniboné. Ducele doreşte să recupreze două giuvaeruri uriaşe care îi servesc drept ochi unei statui, numai că la destinaţie Stormbringer îl ucide, iar Arioch, protectorul lui Elric, anunţă că alungarea blestemului care plana asupra cetăţii părăsite va aduce un alt blestem asupra întregii lumi – un conflict între forţele Legii şi cele ale Haosului.

Romanul are o structură picarescă, iar singurul element care îi conferă unitate intrigii este prezenţa lui Elric. Spre deosebire de romanele picareşti clasice, protagonistul nu parcurge însă drumul spre înalta societate, faimă, avere şi respectabilitate, nici nu are un comportament cinic sau rapace. Dimpotrivă, îşi respectă promisiunile faţă de însoţitorii săi, iar cînd Stormbringer îl ucide pe unul dintre ei, Elric îl aşază cu onor la locul de veci şi îi scrie epitaful.

Pe alocuri, intriga romanului conţine trimiteri intertextuale. Astfel, povestea contelui Saxif D’Aan care a ucis-o pe femeia care îl iubea aminteşte de tragedia lui Othello, în vreme ce călătoria pe fluviu din ultima parte seamănă întrucîtva cu Inima întunericului de Joseph Conrad. Alte episoade evocă unele povestiri de Lord Dunsany sau „Prinţul fericit” de Oscar Wilde.

În ciuda acestor elemente, The Sailor on the Seas of Fate nu îndeamnă la o nouă lectură. Deşi episoadele fantasy abundă – bătălii, invocaţii, demoni, porţi către alte tărîmuri, creaturi bizare şi aşa mai departe – cititorii nu au nici senzaţia că lumea lui Elric ar fi coerentă şi funcţională (precum Pămîntul-de-Mijloc al lui J.R.R. Tolkien), nici că autorul ar lua-o prea tare în serios (aşa cum a făcut Robert E. Howard cu lumea lui Conan). Dimpotrivă, povestea pare îmbibată în ironie, iar Michael Moorcock se întrece pe sine cînd creează nume precum R’lin K’ren A’a, J’osui C’rlen Reyr sau (preferatul meu) Nnuuurrrr’c’c. Prin comparaţie, numele unor personaje create de Terry Pratchett, cum ar fi Cut-Me-Own-Throat Dibbler, par de-a dreptul serioase.

Pe ansamblu, The Sailor on the Seas of Fate reprezintă un fantasy de calitate medie şi o punte narativă între începutul seriei (Elric of Melniboné) şi volume ulterioare, precum The Weird of the White Wolf sau Stormbringer. Dar despre acestea din urmă am să vă relatez cu altă ocazie.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Roger Zelazny, 'The Hand of Oberon' (1976)

Al patrulea volum al seriei Amber, The Hand of Oberon, îmbină la rîndul său elemente fantasy cu o anchetă poliţistă. De această dată, Modelul din tărîmul descoperit la finalul romanului precedent pare să fi fost deteriorat de sînge princiar din Amber, iar Corwin şi doi aliaţi de nădejde, Random şi Ganelon, caută să afle cine a fost victima, cine a fost agresorul şi cum îl pot împiedica pe cel din urmă să comită fapte şi mai grave.

Bună parte din intrigă tratează despre tentativele lui Corwin şi ale aliaţilor săi de a recupera Giuvaerul Judecăţii. Spre final, protagonistul bănuieşte că tatăl lor, Oberon, ce părea să fie absent de mulţi ani, i-a manipulat pe toţi într-un mod subtil ca să recupereze giuvaerul.

Faţă de romanele precedente, The Hand of Oberon introduce un element fantastic suplimentar. După cum află Corwin de la bunicul său, Dworkin, Oberon poate să ia alte înfăţişări – un detaliu pierdut pentru cititori în mulţimea de evenimente spectaculoase din intrigă, dar folosit cu inigeniozitate de Roger Zelazny în finalul cărţii.

Însă, dincolo de misterele elucidate şi de scenele de acţiune, dincolo de răsturnările de situaţie şi de creaturile care de care mai fantastice, The Hand of Oberon mi-a lăsat o amintire plăcută pentru un episod secundar în care Corwin ne relatează cum, la coborîrea în subteranele Castelului Amber, s-a întîlnit cu paznicul de noapte, un bărbat între două vîrste care fuma pipă şi scria un romanţ filosofic. Paznicul de noapte se numea Roger...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)