Ursula K. Le Guin, "Dreams Must Explain Themselves" (2018)

Imagine preluată de pe situl Pinterest.com

În prima decadă a lunii august 2018, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un volum intitulat: Dreams Must Explain Themselves - The Selected Non-Fiction of Ursula K. Le Guin (Editura Gollancz, Londra, 2018). De parcurs, l-am parcurs în mai multe etape, de la finalul lunii martie 2021 până în ultima decadă a lunii iunie 2022 - poate pentru că, asemenea unui vin foarte aromat sau a unui whisky single malt, scriitura doamnei Le Guin merită consumată în doze mici și savurată pe îndelete.

Discursurile, articolele, eseurile și prefețele adunate în acest volum acoperă mai bine de patru decenii - din 1972 până în 2014. Tematica pe care o tratează autoarea este destul de vastă - de la literatura fantastică la antropologie, de la realismul magic la feminism, de la literatura pentru copii la tehnici literare. Anumite teme sunt recurente, iar doamna Le Guin face frecvent trimiteri la autori care îi sunt dragi, precum Mark Twain, Jack London, Jorge Luis Borges și J. R. R. Tolkien.

Din rândurile acestei cărți răzbat un extraordinar umanism, o empatie față de ceilalți oameni, o gândire clară și nuanțată, o iubire față de frumos și o atitudine critică, tranșantă, față de instituțiile și ideologiile dominante sau opresive. Cumva (și îi rog aici pe fanii SF de viță veche să nu mă acuze de blasfemie), mi-a făcut mai mare plăcere să citesc nonficțiunea doamnei Le Guin decât unele dintre cărțile sale SF (dintre care am apreciat câteva) și chiar decât unele dintre cărțile sale fantastice (dintre care am adorat câteva).

La fel ca Jorge Luis Borges, un alt superb eseist, doamna Le Guin, deși inteligentă, educată, talentată și extrem de erudită, nu se erijează în autoritate academică, ci dă dovadă, în discursurile sale și în eseuri, de o exemplară modestie.

Firește, dintre numeroasele sale cărți pe care încă nu le-am parcurs în totalitate, probabil voi fi tentat să mai citesc câteva - pentru că Ursula K. Le Guin este o stilistă extraordinară. Însă cu siguranță că voi reciti, când și când, eseuri din Dreams Must Explain Themselves - pour la bonne bouche, cum se spune.

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Gheorghe Săsărman, "Cuadratura cercului" (1975)

În alt deceniu, în alt mileniu, bunul meu prieten Alexandru Diaconescu mi-a oferit cu împrumut o publicație proaspăt apărută - Almanah Anticipația 1983. Printre multe alte texte, am întâlnit acolo trei schițe de un anume Gheorghe Săsărman.

Mult mai recent, în noiembrie 2014, la recomandarea altui prieten și coleg scriitor, Oliviu Crâznic, am achiziționat un volum de Gheorghe Săsărman, Cuadratura cercului (colecția Maeștrii SF-ului Românesc, Editura Nemira, București, 2013). L-am parcurs spre finalul lunii septembrie 2016, în două zile.

Și iată ce am aflat:

Această a treia ediție a volumului începe cu o prefață, "Paradigmă și enciclopedie a geoficțiunii urbane: Cuadratura cercului de Gheorghe Săsărman și orașele speculative" de Mariano Martín Rodríguez (traducerea: Oana Presecan). Domnul Rodríguez, traducător și promotor al ediției spaniole a Cuadraturii cercului, prezintă pe larg autorul (doctor în arhitectură, romancier, publicist), lucrarea (cu un periplu național și internațional uimitor), receptarea lucrării de către critica literară, contextul literar și cultural în care volumul a fost creat și receptat. În a doua parte a acestui amplu studiu introductiv, prefațatorul discută pe larg despre conținutul volumului și despre relația dintre arhitectură, urbanism și ficțiune.

Urmează o pagină cu treizeci și șase de viniete geometrice, înscrise în pătrate. Cele treizeci și șase de schițe care alcătuiesc cuprinsul volumului au fiecare o vinietă introductivă, ce se regăsește în mozaicul paginii inițiale - iar cititorii atenți vor găsi adesea o legătură între acea vinietă și conținutul schiței pe care o însoțește. Astfel, prima schiță, "Vavilon", prezintă o societate ce locuiește într-un ziggurat (prilej de satiră socială în subtext), iar vinieta, cu numeroase pătrate încadrate succesiv unul în altul, ar putea fi chiar zigguratul, reprezentat în perspectivă verticală. "Gnossos", în schimb, reia mitul lui Dedal și Icar, dar preface labirintul într-un imens stup locuit de o mulțime de Tezei - și vienieta însoțitoare e un mozaic de hexagoane. "Kriegbourg" se petrece într-un oraș fortificat, precum cele din epoca modernă - iar vinieta, cu pentagoane convexe și stelate, amintește de planurile forturilor moderne. Și exemplele ar putea continua.

Ceea ce surprinde plăcut la Cuadratura cercului este bogăția imaginației autorului, care, pornind de la o temă dată (istoria unui spațiu urban), a construit zeci de variațiuni. Astfel, domnul Gheorghe Săsărman, extrapolând pe marginea unor cazuri istorice (zigguratul, piramida egipteană, orașele antichității grecești, castelul medieval, orașul occidental contemporan, cu șosele și suburbii), a imaginat situații extreme, care uneori evoluează spre absurd - prilej de amuzament și de reflecție pentru cititori. 

Parcă nedorind să creeze o lucrare perfectă (și finită), autorul a inserat în mod voit două "imperfecțiuni" în volum. Una este o schiță fără titlu - despre un oraș fără nume, din America de Sud, ce se deplasează încet spre sud-vest, așa încât este imposibil de localizat cu precizie, de construit până la capăt sau de demolat pe de-a-ntregul. Cealaltă este un titlu ("Arca") fără schiță - o invitație tăcută, la adresa cititorului, să contribuie cu ceva la "rotunjirea" volumului și, totodată, o deschidere a cărții către infinit. (Căci, în principiu, nimic nu limitează în viitor apariția unui număr de exemplare diferite din Cuadratură, egal cu numărul cititorilor individuali. Firește, nu am refuza invitația și am scris o schiță intitulată "Arca" pe care i-am dedicat-o domnului Gheorghe Săsărman. O găsiți în numărul din martie 2017 al revistei Știință și tehnică.)

Efectul de ansamblu al volumului este neașteptat de agreabil. Rând pe rând, autorul ne prezintă orașe-zgârie-nori, orașe-galerii, castele locuite de strigoi, orașe-castru, orașe acoperite de cupole, orașe interzise și orașe-muzeu, în care nu se demolează niciodată nimic, ci doar se construiesc clădiri noi deasupra celor vechi. Și, cum schițele sunt foarte îngrijite stilistic, cititorul este tentat să parcurgă una, și încă una, până la capătul volumului.

Această a treia ediție a Cuadraturii... cuprinde și o serie de prezentări, postfețe și prefețe realizate de autor pe marginea lucrării, de-a lungul deceniilor. Astfel, "Vă prezint orașele mele fantastice" datează din 1980 și a apărut în Grande Enciclopedia della Fantascienza, la Milano. "Postfață la ediția franceză" a fost publicată ințial în volumul La quadrature du cercle, lansată în 1994 la Paris. "Cuvând înainte la ediția spaniolă" a deschis, la origini, La cuadratura del círculo, publicată în 2010 la Madrid. Iar "Repede privire în urmă peste patru decenii" (din 2010), cu un epilog din 2013, pare să fi fost scrisă pentru ediția română din 2013. Împreună, aceste texte prezintă, în mozaic, povestea din spatele poveștii.

Căci Cuadratura cercului a fost refuzată pentru publicare de un anume Mihai Gafița, însă tradusă și publicată de Ursula K. Le Guin...

În ceea ce mă privește, am convingerea că proza domnului Gheorghe Săsărman este la fel de îngrijită ca scriitura lui Jorge Luis Borges, iar viziunile sale urbaniste sunt comparabile cu "Orașele obscure" născocite de Schuiten și Peeters. Le mulțumesc încă o dată prietenilor mei, Alexandru Diaconescu și Oliviu Crâznic, pentru că mi-au deschis calea poveștilor din Cuadratura cercului și așez volumul la loc de cinste în colecția mea.

Căci Cuadratura... este o carte de recitire.

Marian Truţă (redactor-şef), "CPSF 12-13" (2013)

Într-o postare anterioară, vă relatam cum, la Tîrgul de Carte Gaudeamus, reprezentanta de atunci pentru relaţii publice a Editurii Nemira, domnişoara Maria Galan, mi-a oferit cîteva volume. Dintre acestea, numărul dublu al Colecţiei de povestiri ştiinţifico-fantastice 12-13 (Editura Nemira, Bucureşti, 2013) a încheiat cu bine primul an de apariţii al noii serii CPSF.

L-am parcurs în prima parte a lunii martie din 2014. Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Prima povestire din CPSF 12-13 este "Efecte relativiste" de Gregory Benford, în traducerea lui Mihai-Dan Pavelescu. Premisa este asemănătoare cu cea a romanului lui Poul Anderson Tau Zero: unei astronave terestre care zboară într-un univers relativist i se defectează sistemele de frînare, iar echipajul, pentru a nu fi ucis de radiaţii, accelerează asimptotic către viteza luminii. Zborul îi poartă în spaţiu, printre galaxii, şi în timp, din ce în ce mai aproape de Marele Colaps al Universului. Interesant, în abordarea lui Gregory Benford, este că vocea naratorială ne relatează o "felie de viaţă" - o zi obişnuită din viaţa echipei de întreţinere care, teleghidînd roboţi, curăţă pîlnia de absorbţie ce alimentează motoarele astronavei. Pe ansamblu, o povestire SF de referinţă - atît ca subiect, cît şi ca scriitură.

Ovidiu Petcu, în schimb, ne oferă o schiţă fantastică, "Păsările insulei", despre patru personaje naufragiate pe o insulă acoperită cu vegetaţie stranie. Schiţa face parte dintr-un volum aflat în pregătire.

Povestirea "Caliban" de Robert Silverberg ne aduce perspectiva unui om obişnuit, cu o mulţime de mici imperfecţiuni fizice, asupra unui viitor îndepărtat în care, prin inginerie genetică şi chirurgie estetică, oamenii au ajuns perfecţi şi... perfect identici. Şi dacă moda i-ar duce pe descendenţii noştri la o imperfecţiune la fel de uniformă?

Urmează partea a doua a nuvelei "* * *" de Mihnea Columbeanu, în care tensiunile erotice şi sociale din prima parte ajung la un punct culminant intens şi greu de uitat.

Din opera autoarei americane Ursula K. Le Guin veţi găsi în schimb o metaficţiune satirică, "Autorul seminţelor de acacia", în care, într-un viitor nu prea îndepărtat, lingviştii descifrează lucrările literare ale furnicilor, pinguinilor, delfinilor şi... florii-soarelui. Paradoxal, traducătorul Mihnea Columbeanu ne informează într-o notă de subsol că, la prima publicare în ţara noastră a acestui text, în 1989, acesta a fost cenzurat.

Domnul Mircea Opriţă contribuie cu un amplu articol intitulat "Lumile SF ale lui George Anania", o retrospectivă dedicată vieţii şi operei unuia dintre cei mai importanţi autori SF români. Articolul este însoţit de imagini cu copertele unor cărţi ale regretatului scriitor.

Eugen Cadaru ne propune "Între oglinzi", o povestire pe tema universurilor paralele. În ciuda unui început banal, povestirea dezvoltă o idee generoasă, iar o eventuală publicare online ar merita să fie împănată cu hiperlegături la articole Wikipedia relevante ca să-i ajute pe cititori să înţeleagă toate referirile filosofice, ştiinţifice şi mistice presărate de autor în text.

După cum probabil vă aşteptaţi, sumarul numărului se încheie cu o cronică de carte marca Oliviu Crâznic. De această dată, mai tînărul meu coleg prezintă un volum de povestiri al lui Ted Chiang, Împărţirea la zero, precum şi alte povestiri ale acestui apreciat autor american. Şi, cum deţin deja în biblioteca personală un exemplar din acel volum, tot ce voi avea de făcut va fi să îl citesc.

Pe ansamblu, CPSF 21-13 mi-a lăsat o impresie bună, mai ales că le oferă cititorilor 136 de pagini şi are o copertă frumoasă creată de bunul meu prieten Tudor Popa. În plus, pe site-ul editurii, acest număr dublu este disponibil cu o reducere de preţ. Detalii puteţi găsi aici. În ceea ce mă priveşte, am continuat periplul CPSF cu numărul al paisprezecelea al noii serii. Dar despre acela vom discuta cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!) 

Ursula K. Le Guin, "Powers" (2007)

În martie 2009, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, am achiziţionat o trilogie de Ursula K. Le Guin destinată cititorilor tineri, Analele Ţărmului Apusean. Dacă primele două romane, Gifts şi Voices, au fost destul de uşor de parcurs, al treilea, Powers (Editura Orion, Londra, 2008) mi s-a părut lungă cît o proverbială zi de post.

Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Protagonistul, Gavir, are abilitatea de a zări crîmpeie din viitor aşa cum alţii îşi amintesc secvenţe din trecut. Din nefericire, împreună cu sora lui, Sallo, a fost răpit de negustori de sclavi în copilărie şi crescut într-o casă de aristocraţi, Arcamand. Deşi Gavir este educat pentru a deveni învăţător şi pentru a educa noile generaţii ale familiei Arca, la vremea adolescenţei sora lui mai mare este ucisă, iar Gavir fuge din oraş.

Peregrinările îl poartă în peştera unui pustnic, apoi în orăşelul unor proscrişi, iar mai tîrziu în Ţinutul Mlaştinilor, unde Gavir îşi regăseşte o parte din familie, învaţă obiceiurile localnicilor şi trece printr-un ritual inţiatic. Din păcate, cutumele tribului sînt prea restrictive, iar protagonistul decide să plece spre oraşul-stat Urdile ca să studieze la universitate. Călătoria e lungă şi primejdioasă, iar o ultimă confruntare cu antagonistul Hoby se încheie favorabil mulţumită viziunilor despre viitor pe care le avusese Gavir. Dar în final protagonistul îşi atinge obiectivul şi capătă sprijinul poetului Orrec Caspro.

Ca stil, Powers aminteşte de Cartea soarelui nou. E tot o naraţiune la persoana întîi, relatînd aventurile picareşti ale unui protagonist-narator care trece prin copilărie şi adolescenţă. Adesea, pasajele în care se evocă peisaje naturale sau reacţii emoţionale sînt deosebit de vii şi de intense.

Din păcate, intriga romanului pare dezlînată. Mai exact, se construiesc rînd pe rînd mai multe premise pentru o intrigă coerentă, numai pentru a fi abandonate. Secţiunea iniţială, despre oraşele-stat aflate în alianţe schimbătoare şi conflicte recurente, duce la un episod dramatic, cu un asediu prelungit al cetăţii Etra, dar finalul, în care armatele etrane pornesc la contraofensivă, este lăsat cam în ceaţă. Secţiunea a doua, în care protagonistul se alătură unor proscrişi, conţine premisele unei revolte generale a sclavilor, însă şi acest proiect eşuează. Secţiunea a treia, în care Gavir îşi regăseşte familia, le lasă cititorilor un gust amar - căci cutumele tribale sînt extrem de restrictive, iar graniţa dintre iniţiere şamanică şi otrăvire e foarte subţire. Ultima secţiune, despre călătoria spre universitate, lasă finalul să se desfăşoare numai în imaginaţia cititorilor, deoarece cariera unui tînăr studios, pasionat de literatură şi cu o excelentă memorie nu mai este prezentată în paginile romanului.

Cu alte cuvinte, dacă Gifts sau Voices au o intrigă coerentă, care duce undeva, Powers începe prea multe intrigi şi nu o finalizează cu adevărat pe nici una, iar efectul de ansamblu e oarecum confuz, aproape ca la lectura romanului Someone Comes to Town, Someone Leaves Town.

Fireşte, la un alt nivel, romanul merită parcurs pentru fundalul detaliat. Dacă, în primele două volume ale trilogiei, Ursula K. Le Guin a închipuit o societate sau două, aici ea oferă o multitudine de asemenea societăţi, fiecare dintre ele cu un stil arhitectonic, vestimentar şi culinar aparte. Printre scenele acţiunii din prim-plan sînt strecurate crîmpeie de informaţii despre oraşul-stat Etra, despre societatea proscrişilor conduşi de Barna, despre pescarii din Ţinutul Mlăştinos şi despre statul oamenilor liberi din Urdile. Iar crîmpeiele acestea alcătuiesc, în fiecare caz, un tablou coerent pentru cei care au răbdarea să le ordoneze.

De asemenea, Powers include o multitudine de trimiteri intertextuale, dintre care aş aminti (pe lîngă Cartea soarelui nou, deja menţionată) Iliada, Spartacus, Comoara din insulă, Robin Hood, Moby Dick, Aventurile lui Huckleberry Finn şi... A Wizard of Earthsea. Dar, cum suspansul nu apare decît arareori, iar intriga e mai puţin coerentă decît mi-aş fi dorit, nu îmi rămîne decît să le recomand acest roman celor care apreciază în primul rînd stilul, precum şi pasionaţilor de puzzle-uri intelectuale. Analele Ţărmului Apusean merită parcurse o dată, însă, spre deosebire de tărîmul Earthsea, nu îndeamnă cititorii la o a doua vizită.

Mai trebuie să amintesc şi că la Grupul Editorial Corint, în cadrul Editurii Corint Junior, a apărut o ediţie română foarte elegantă, cartonată, în traducerea domnului Mihai-Dan Pavelescu. Puteţi achiziţiona şi dumneavoastră un exemplar la un preţ foarte avantajos aici.

În ceea ce mă priveşte, după ce am părăsit Ţărmul Apusean am început să explorez un alt tărîm fantastic în Legendele Clanului Otori. Dar asta e altă poveste...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/.Lectură plăcută!)

Ursula K. Le Guin, "Voices" (2006)

Prima carte pe care am citit-o în 2013 a fost una violentă - The Sleeping Sorceress. În schimb, lecturile mele din 2014 au început cu un roman dedicat procesului de pace - al doilea volum din Analele Ţărmului Apusean de Ursula K. Le Guin, intitulat Voices (Editura Orion, Londra, 2007). L-am cumpărat prin martie 2009, laolaltă cu celelalte volume din trilogie, de la importatorii mei preferaţi de la Nautilus. A durat ceva pînă am ajuns ca să-l citesc, însă, odată ce l-am început, l-am parcurs în trei zile.

Şi iată ce am aflat:

Protagonista-naratoare a romanului Voices este Memer, venită pe lume în urbea Ansul. Din păcate, oraşul paşnic, dedicat culturii şi comerţului, a fost invadat de o armată de cuceritori monoteişti, alzii, iar cărţile (şi cărturarii) au fost supuse unei distrugeri sistematice. Ca urmare, protectorul lui Memer, Sulter Galva, Stăpînul Drumurilor din Ansul, păzeşte o cameră secretă în care se află cîteva cărţi rare şi în care, uneori, un oracol misterios prevede viitorul scriind mesaje criptice în volumele de pe rafturi.

Armata de ocupaţie aldă rămîne în oraş ani în şir, iar Galva e arestat, torturat şi mutilat pentru a dezvălui ascunzişul cărţilor. El reuşeşte cu toate acestea să păstreze secretul, iar la şaptesprezece ani după invazie Ansul e vizitat de un poet vestit, Orrec Caspro, şi de soţia lui, Gry. Arta poetului este apreciată de către conducătorul invadatorilor, gandul Ioratth, însă vizitatorii trebuie să ascundă cu grijă faptul că ştiu să citească, ori că transportă cărţi în bagaje. Căci, pentru alzi, cărţile sînt nişte blasfemii.

Recitările publice pe care le face Orrec Caspro catalizează totuşi cîteva procese paralele - pe de o parte, o revoltă publică împotriva ocupanţilor, pe de alta, o lovitură de palat, iar în cele din urmă o reconciliere. Şi, dacă în atîtea romane fantastice conflictul din miezul intrigii se rezolvă pe calea armelor, Ursula K. Le Guin demonstrează în Voices că, la întîlnirea dintre două civilizaţii, arta, comerţul, tratativele şi compromisul sînt cele care vor vindeca rănile războiului.

Nu întîmplător, protagonista începe prin a-i detesta pe ocupanţi - poate pentru că ea însăşi este o metisă concepută silnic la cucerirea oraşului - şi sfîrşeşte prin a media negocierile care aduc pacea. Iar romanul, narat la persoana întîi, ne poartă pe drumul parcurs de Memer de la ignoranţă la educaţie, de la copilărie la maturitate, de la impulsivitate la înţelepciune.

La fel ca şi Gifts, Voices reuşeşte foarte bine să le creeze cititorilor impresia că, dincolo de povestea propriu-zisă, se află o lume secundară, un tărîm vast, numai parţial explorat şi înţeles de către locuitorii săi, cu o istorie ce se pierde în negura vremurilor, cu o diversitate etnică şi culturală şi cu datini şi obiceiuri. Spre exemplu, atît vestimentaţia cît şi stilul de viaţă al orăşenilor din Ansul, ca şi numeroase alte detalii, de la zeităţile cărora li se închină pînă la felul în care îşi prind părul sau ordinea în care se aşază la masă, sînt strecurate abil printre rînduri şi împletite armonios cu evenimentele intrigii. (Şi aici se vede pregătirea de antropolog a autoarei.) Ca şi Pămîntul de Mijloc al lui J.R.R. Tolkien, Ţărmul Apusean imaginat de Ursula K. Le Guin formează o realitate paralelă - o realizare memorabilă a literaturii fantastice.

Vă recomand şi dumneavoastră acest roman - încă mai mult decît Gifts. În ţara noastră, Editura Corint Junior a publicat în 2011 o elegantă ediţie cartonată, în traducerea domnului Mihai-Dan Pavelescu, sub titlul Voci. Puteţi comanda un exemplar la un preţ foarte atrăgător aici.

Iar în ceea ce mă priveşte, am început deja al treilea roman din Analele Ţărmului Apusean, Powers. Dar despre el am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Ursula K. Le Guin, "Gifts" (2004)

În martie 2009, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, am achiziţionat o trilogie de Ursula K. Le Guin destinată adolescenţilor. Prezentarea era atrăgătoare, similară cu cea a romanului The Other Wind, însă - din cauza unor evenimente din acea perioadă - trilogia a suferit două mutări, după care a aşteptat multă vreme la raft ca să-i vină rîndul la lectură. Abia în noiembrie 2013 am parcurs primul roman al Analelor Ţărmului Apusean, Gifts (Editura Orion, Londra, 2005).

Şi iată ce am aflat:

Protagonistul-narator, Orrec Caspro, relatează evenimente din copilăria şi adolescenţa sa. Este fiul unui conducător de clan din Ţara de Sus, Canoc, iar în ţinuturile învecinate sînt alte clanuri. Fiecare clan are un dar - fie pe cel de a chema animalele, sau pe cel de a arunca o boală asupra oamenilor, ori pe acela de a răsuci lucruri şi fiinţe, sau pe acela de a desface, de a nimici. Societatea lor este agrară, feudală, iar locuitorii Ţării de Sus sînt obişnuiţi să crească vite, cai şi oi, iar uneori nu se sfiesc să mai fure din turma ori din herghelia vecinului. Şi, pentru a ţine darul viu de la o generaţie la următoarea, membrii clanurilor se căsătoresc între ei, cu veri şi verişoare mai îndepărtate.

Din primul capitol aflăm că "brantorul" de Caspromant i-a pus o legătură la ochi fiului său, Orrec. Aparent, un strămoş de-al lor, Caddard, avusese nu numai darul de a nimici cu o privire, un gest şi un murmur, dar şi nesăbuinţa de a abuza de acel dar, ceea ce îl dusese la distrugerea propriei sale soţii. Darul lui Orrec întîrzie să se manifeste, iar cînd apare, de obicei în situaţii-limită precum atacul iminent al unei năpîrci, pare de necontrolat. De teamă să nu îi vatăme pe cei apropiaţi, protagonistul alege să îşi petreacă multe luni la rînd legat la ochi - ceea ce, paradoxal, duce la creşterea exagerată a reputaţiei sale printre vecini.

Din păcate, un vecin puternic, brantorul de Drummant, îi invită în vizită la el, iar Canoc Caspro acceptă invitaţia, împreună cu soţia sa din Ţara de Jos, Melle, şi cu fiul său. Ogge Drum rîvneşte la soţia vecinului său, iar situaţia e complicată pe de o parte de o ofertă batjocoritoare de a o logodi pe nepoata sa retardată cu Orrec, iar pe de alta de descoperirea că două vite îi fuseseră furate lui Canoc de către vecinul său.

La întoarcere, Canoc îşi recuperează vitele, însă soţia lui se îmbolnăveşte şi, după o lungă suferinţă, piere. Brantorul de Drummant e suspectat că şi-ar fi folosit darul ca să arunce boala neiertătoare asupra ei. Orrec suferă, mai ales cînd îl cuprinde bănuiala că nu are darul de a nimici cu o privire şi o şoaptă. Poate că ultimul an din viaţa mamei sale nu s-ar fi irosit pe întuneric, fără rost...

Spre finalul romanului, conflictul lui Canoc Caspro cu Ogge Drum ajunge la un dezondămînt tranşant (şi totodată întristător). După o îndelungată chibzuinţă, Orrec şi prietena lui din copilărie, Gry, decid să plece împreună în lume. Căci poate protagonistul are un alt dar, primit de la maică-sa - iubirea pentru poveşti şi harul de a ticlui versuri - iar darul lui Gyr poate ar fi mai bine folosit la dresarea cailor decît la chemarea fiarelor sălbatice ca să le ucidă vînătorii.

Studiile antropologice ale Ursulei K. Le Guin se văd foarte bine şi în acest roman - locuinţele personajelor sînt descrise convingător, uneltele şi armele lor, hainele, obiceiurile, relaţiile, cutumele - totul într-un mod integrat, fără disonanţe. Astfel, locuitorii Ţării de Sus sînt în majoritate analfabeţi şi se bazează pe o tradiţie orală, moştenită din generaţie în generaţie. Melle, în schimb, este o prezenţă exotică, aptă să scrie şi să citească - şi dornică să meşteşugească pentru fiul ei cărţi pe ale căror file aşterne poveşti.

Paradoxal, pentru fiecare manifestare a unui dar magic, cel care a făcut demonstraţia e dator să ofere şi un cadou - o dovadă că poate face rău, însă alege să facă bine. Darul darului, cum i se spune în roman. Dacă în primele capitole aflăm cum Canoc, în tinereţe, a mers cu cîţiva însoţitori în Ţara de Jos şi, sub ameninţarea nimicirii, a plecat cu o tînără care avea să-i devină soţie, în ultimul capitol fiul său decide să meargă în acel orăşel îndepărtat şi să-şi caute bunicii dinspre mamă ca să-i încînte pe orăşeni cu poveştile şi versurile sale. Căci darurile sînt de multe feluri...

Chiar dacă Gifts  nu are evenimente la fel de spectaculoase în intrigă precum romanele din seria Earthsea, stilul în care este narat e fermecător şi foarte bine controlat. Inclusiv personajele animaliere - cîinii care îl însoţesc pe protagonist sau caii pentru călărie - sînt frumos realizate şi convingătoare.

Un alt aspect agreabil îl constituie tehnoredactarea aerisită şi fonturile lizibile - Garamond - care uşurează lectura, sporesc farmecul romanului şi invită la recitire. Pe ansamblu, vă recomand cu căldură romanul Gitfs, fie în ediţie britanică, de la Nautilus, aici, fie (sub titlul Daruri) în traducerea domnului Mihai-Dan Pavelescu, de la Grupul Editorial Corint, aici - la un preţ deosebit de atractiv.

Şi, cum toate cele bune sau rele sînt trei, în viitorul apropiat am să vă relatez despre celelalte două romane ale Analelor Ţărmului Apusean. Dar asta e altă poveste...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)  

Ursula K. Le Guin, "The Lathe of Heaven" (1971)

În iulie 2006, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, am achiziţionat un exemplar dintr-un roman de Ursula K. Le Guin, The Lathe of Heaven (Colecţia SF Masterworks nr. 44, Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2001). Iniţial, acest roman a fost publicat în anul în care m-am născut, 1971, ca şi Jack of Shadows de Roger Zelazny. De parcurs, am izbutit să-l parcurg abia în noiembrie 2013. (Un an mai propice lecturilor decît alţii, din cîte am observat.)

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Acţiunea romanului este plasată în ceea ce, în 1971, părea viitorul apropiat - mai exact, în 2002. Protagonistul este un bărbat din Portland, Oregon (oraşul de baştină al Ursulei K. Le Guin), numit George Orr. Acesta crede că visele sale modifică realitatea, drept pentru care ia medicamente pentru a-şi suprima visele. Din păcate, autorităţile care detectează abuzul de medicamente îl trimit să facă psihoterapie sub îndrumarea doctorului William Haber. Experimentele acestuia din urmă, bazate pe hipnoză şi pe analiza electroencefalogramelor, îl conving că Orr chiar modifică realitatea, drept pentru care începe un proces duplicitar - pe de o parte, la fiecare şedinţă îi sugerează pacientului hipnotizat noi căi de modificare a realităţii, iar pe de alta, la încheierea fiecărei şedinţe, îl manipulează (chiar îl şantajează de la un punct încolo) pentru a continua tratamentul.

După cum probabil vă aşteptaţi, viziunile subconştiente din care se contruiesc visele protagonistului (şi noile versiuni ale realităţii) nu fac casă bună cu cerinţele terpaeutului. E drept că, rînd pe rînd, acesta sugerează rezolvarea crizei de suprapopulare, precum şi a tensiunilor interrasiale, însă în fiecare nouă versiune a realităţii soluţia problemei precedente pare mai rea decît fusese problema în sine. Astfel, rînd pe rînd, apar pandemii, Al Treilea Război Mondial, o invazie extraterestră pe Lună (apoi una pe Pămînt), o distopie fascistă.

În cele din urmă, Haber caută să ia în propriile mîini procesul de rescriere a realităţii prin vis, însă rezultatul este o disoluţie parţială a realului, o societate disfuncţională şi, în ceea ce îl priveşte pe doctor, o pierdere a sănătăţii mintale şi a poziţiei sociale.

Prin cele două personaje principale, Ursula K. Le Guin ilustrează contrastul dintre două atitudini. Una orientală, contemplativă, bazată pe echilibru şi acţiune prin non-acţiune. (Nu întîmplător, unele citate de la începutul capitolelor provin din maeştri taoişti precum Lao Tze şi Chuang Tze.) Cealaltă atitudine este occidentală, implicată, bazată pe voinţa individului şi pe setea de putere. Pe parcursul desfăşurării intrigii, doctorul Haber pare din ce în ce mai tiranic, mai malefic - de-a dreptul diabolic, în vreme ce protagonistul se dovedeşte a fi echilibrat, armonios, apt să facă mereu apel la un vast rezervor inconştient de vitalitate şi cumpătare.

Dacă George Orr ajunge să se îndrăgostească de un personaj feminin, Heather Lelache, pe care o caută şi o apropie dintr-o versiune a realităţii în alta, doctorul Haber, în schimb, pe măsură ce capătă din ce în ce mai multă putere şi influenţă, ajunge să fie din ce în ce mai singur, mai izolat. Aşa cum remarcă protagonistul, Haber se poartă de parcă, în sinea lui, nu ar fi convins că oamenii ceilalţi ar fi adevăraţi.

Pe lîngă jocul acesta al realităţilor schimbătoare, cu aluzii religioase şi filosofice ca în romanele unui fost coleg de clasă al Ursulei K. Le Guin, Philip K. Dick, am remarcat şi un număr de trimiteri la contracultura hippie a anilor 1960 şi 1970 - referiri la melodii ale formaţiei Beatles, la dicţia lui Bob Dylan, la coafuri şi vestimentaţii specifice acestei mode, la cannabis. Pe de altă parte, deşi au trecut peste patru decenii de la publicarea romanului The Lathe of Heaven, unele probleme amintite acolo sînt încă prezente din păcate - de la suprapopulare şi războaie locale la supravegherea ubicuă şi restrîngerea drepturilor cetăţeneşti.

Stilistic, romanul acesta nu m-a impresionat la fel de mult ca unele dintre cărţile seriei Earthsea. Conţinutul alegoric destul de vizibil l-a apropiat, în schimb, de alte volume ale autoarei, precum The Left Hand of Darkness. Avînd însă în vedere că este un roman concis şi dinamic, vi-l recomand şi dumneavoastră. Într-o ediţie britanică îl puteţi achiziţiona de la Nautilus, aici. Într-o ediţie română, sub titlul Sfâşierea cerului, în traducerea Roxanei Brînceanu, îl puteţi achiziţiona de la Editura Trei, aici. Vă doresc lectură plăcută!

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)