Hugo Pratt, "Mû, la cité perdue" (1988)

Imagine preluată de pe Amazon.com

În prima decadă a lunii iunie 2016, prin amabilitatea librarilor francezi de la Kiralina, am achiziționat un exemplar dintr-un roman grafic de Hugo Pratt intitulat: Mû, la cité perdue (editura Casterman, Bruxelles, 2012). De parcurs, am izbutit să îl parcurg abia în a doua decadă din ianuarie 2023.

Și iată ce am aflat:

 

Mû, la cité perdue este ultimul album pe care regretatul Hugo Pratt l-a creat în seria Corto Maltese. Acțiunea e plasată în 1924, pe Insula Paștelui, iar protagonistul, însoțit de personaje recurente precum Rasputin, profesorul Steiner, Gură-de-Aur, Lévi Colombia și Tristan Bantam, caută vestigiile unei civilizații precolumbiene scufundate. Căutarea duce la confruntări cu băștinașii, la explorarea unor temple precolumbiene și a unui labirint presărat cu capcane, precum și la descoperirea urmelor unor explorări străvechi, în Lumea Nouă, efectuate de către Sfântul Brendan și de către cavalerii templieri. În cele din urmă, personajele supraviețuiesc cu bine erupției unui vulcan și se îmbarcă spre a porni în căutarea altor aventuri.

 

În pofida faptului că Mû, la cité perdue are dimensiuni respectabile (172 de pagini), albumul se citește ușor și cu plăcere. Scenariul este alert, presărat cu dese răsturnări de situație, dar și cu episoade onirice.

Stilul grafic este agreabil, iar episoadele de hagiografie sunt însoțite de parodii ale anluminurilor din manuscrisele medievale.

Pe ansamblu, Mû, la cité perdue reprezintă o încheiere onorabilă a seriei Corto Maltese, iar finalul deschis lasă loc pentru alte albume, de felul celor create în ultimii ani de către Juan Díaz Canales și Rubén Pellejero. În măsura în care Corto Maltese va avea parte de noi aventuri (fie ele și apocrife), am să vă dau de știre tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Mark Hodder, "Expedition to the Mountains of the Moon" (2012)

Imagine preluată de pe situl MarkHodder.blogspot.com

În a doua decadă a lunii octombrie 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un roman de Mark Hodder intitulat Expedition to the Mountains of the Moon (editura Snowbooks, Londra, 2012). De parcurs, am izbutit să îl parcurg abia în ultima decadă a lunii martie 2022. (Mai bine mai târziu...)

Și iată ce am aflat:

În cel de-al treilea roman al seriei steampunk Burton și Swinburne, protagonistul, Sir Richard Francis Burton, pornește, în 1863, într-o expediție către Africa Centrală pentru a descoperi al treilea fragment dintr-un meteorit străvechi cu proprietăți paranormale. Pentru început, Burton și însoțitorii săi, printre care se numără poetul Algernon Swinburne, dar și un android mecanic animat de memoria filosofului Herbert Spencer, călătoresc cu o aeronavă, însă ajung în Peninsula Arabică, apoi traversează către Cornul Africii și încearcă să ajungă în regiunea lacurilor înaintea unei expediții prusace condusă de fostul camarad al exploratorului, John Speke.

În paralel, în 1916, Sir Richard Francis Burton se pomenește în versiunea centraafricană a Primului Război Mondial, iar reporterul Herbert George Wells îl ajută să își recapete memoria și să îndeplinească misiunea pentru care fusese trimis în viitor.

Căci, de această dată, mai întâi cu ajutorul magiei, apoi grație costumului lui Jack Săltărețul, Burton izbutește să călătorească - inițial, în viitor, unde dejoacă planurile dictatorului Friedrich Nietzsche și ale ocultistului Aleister Crowley, după care în trecut, unde, în 1840, cu o pușcă cu lunetă din vremea Primului Război Mondial, încearcă să împiedice asasinarea reginei Victoria.

Iar rezultatele sunt... paradoxale.

Romanul este urmat de notele biografice ale unora dintre personajele principale, de scurte articole privitoare la câteva evenimente istorice la care se făcea aluzie în roman și de o notă autobiografică (și autoironică) a autorului.

Oricât ar părea de improbabil, Expedition to the Mountains of the Moon este încă și mai spectaculos decât primele două romane din seria Burton și Swinburne. Pe de o parte, acțiunea schimbă cadrul de la Londra victoriană (sau, în această istorie alternativă, "albertiană") la Africa Subsahariană,, care a fost o temă predilectă pentru nonficțiune (Cum l-am găsit pe Livingstone, Regiunile lacustre din Africa Centrală) și ficțiune (Cinci săptămâni în balon, Steaua Sudului, Inima întunericului) pentru victorieni.

Pe de altă parte, intriga are o structură mai ingenioasă decât cele două romane precedente, căci cuprinde două planuri, unul situat în 1863-1864, celălalt - în 1916-1918. De aici, un șir de paradoxuri care fac deliciul lecturii. (În această privință, Expedition to the Mountains of the Moon rivalizează cu un roman clasic din canonul steampunk, The Anubis Gates de Tim Powers.)

Nu în ultimul rând, pe lângă abundența de imagini fanteziste (care sper să ne aducă, la un moment dat, ediții ilustrate ale seriei Burton și Swinburne), aș aminti o puzderie de trimiteri intertextuale la Ziua trifidelor de John Wyndham, la Războiul lumilor, Omul invizibil, Mașina timpului și Primii oameni în Lună de H. G. Wells, la Minele regelui Solomon de H. Rider Haggard. Adăugați la toate astea o galerie de personaje celebre (inclusiv Lord Palmerston, Isambard Kingdom Brunel și nelipsitul Oscar Wilde) și o doză substanțială de umor britanic și veți înțelege de ce, în aceeași zi când am terminat de parcurs Expedition to the Mountains of the Moon, am început să citesc următorul roman din seria Burton și Swinburne, intitulat The Secret of Abdul El Yezdi. Însă, despre acela, am să vă relatez mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

D. P. Filippi & Terry Dodson, "Muse" (2012)

În prima decadă a lunii februarie 2021, prin amabilitatea domnului director Vlad Niculescu de la librăria Cărturești & Friends de pe strada Edgar Quinet din București, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-un album de bandă desenată steampunk intitulat Muse (editura Humanoids, Los Angeles, 2019). L-am parcurs într-o singură zi, după care, la începutul lunii nioembrie a aceluiași an, l-am citit și a doua oară.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Acțiunea este plasată în ceea ce francezii numesc la belle époque într-o țară occidentală foarte... însorită. Protagonista, Coraline, se prezintă la un conac aflat pe o moșie vastă și e informată de către șoferul Ekborn și de către menajera Guérande că urmează să fie bona stăpânului casei - un adolescent numit Vernère. Acesta din urmă este un inventator care construiește diverse mașinării năstrușnice (inclusiv o mașină pentru clădit căsuțe în copaci), dar și un excentric care, după pierderea ambilor părinți, nu mai știe să se bucure de viață.

Bizar este însă că, după fiecare cină, ba chiar și la un picnic în miezul zilei, după ce Coraline, la îndemnurile gazdei, consumă o licoare foarte aromată, protagonista are vise recurente în care, prin ușile șifonierului, trece în atelierul de croitorie al fraților Caparelli, după care, mulțumită unui liftier amabil, ajunge ba în mijlocul unei bătălii navale cu pirați, ba la naufragiul unui pachebot și, de acolo, pe o insulă tropicală unde este capturată de antropofagi, ba într-un regat de basm unde o mulțime de personaje sunt adormite, parcă sub efectul unei vrăji.

Din păcate, în lumea reală, Coraline descoperă că destule tinere dintr-un sat învecinat, angajate, rând pe rând, la conac, au adormit sub efectul licorii și nu se mai pot elibera din vis. Ca urmare, protagonista se aventurează în vis o ultimă oară, tece printr-un harem oriental, printr-un salon din Vestul Sălbatic, printr-o versiune onirică a Japoniei feudale și printr-o Britanie medievală, după care îl eliberează pe Vernère din visul recurent, laolaltă cu tinerele localnice, și totul se termină cu o cină festivă.

Scenaristul francez D. P. Filippi reușește, într-o sută de pagini, să ofere o poveste dinamică și agreabilă. Am fost plăcut surprins de puzderia de trimiteri intertextuale, de la Narnia la Insula Comorii, de la Alice în Țara Minunilor la Vrăjitorul din Oz, de la Tarzan la King Kong, de la Westworld la Sucker Punch și de la basmele fraților Grimm la O mie și una de nopți.

Însă, oricâte calități ar avea scenariul, desenele graficianului american Terry Dodson sunt încă și mai impresionante. Pe de o parte, protagonista pare sosită din pictorialele revistei Playboy (în cazul în care publicația ar fi avut o ediție fin-de-siècle). Pe de altă parte, portretistica personajelor secundare este foarte izbutită. Nu în ultimul rînd, decorurile Art Nouveau și mașinăriile de tot felul sunt redate minuțios, într-o exuberanță de detalii.

O mențiune cu totul specială li se cuvine Rebeccăi Rendon și lui Terry Dodson pentru culorile pastelate, specifice mai curând benzii desenate franco-belgiene decât comics-urilor americane. Și aici, în zona cromatică, precum și în domeniul decorurilor și al decorațiunilor interioare, Muse îi este tributar esteticii Art Nouveau.

Machetarea albumului este foarte elegantă: copertă cartonată, color, în policromie, cu porțiuni lăcuite, pagini introductive cu prezentare atractivă, galerie de schițe însoțite de explicații la final. Pe ansamblu, Muse se prezintă ca un vis frumos, doar că în formă tipărită. Nu întâmplător, ediția originală, apărută în Franța în două volume, a purtat titlul Songes.

Aș reciti oricând cu plăcere acest album steampunk... vaporos, spre deosebire de un altul, From Hell, pe care îmi e groază să îl redeschid. Dar, mai devreme sau mai târziu, urmează să îmi fac curaj și să vă dau detalii și despre acela tot aici, la Țesătorul.

(Cea mai recentă carte a mea, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și se poate comanda aici.) 

Brian J. Robb, "Steampunk - An Illustrated History" (2012)

Spre finalul lunii martie 2018, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat la preț promoțional un exemplar dintr-o lucrare de Brian J. Robb intitulată: Steampunk - An Illustrated History of Fantastical Fiction, Fanciful Film and Other Victorian Visions (Editura Voyageur Press, Minneapolis, MN, 2012). Am parcurs-o în a doua jumătate a lunii iunie.

Și iată ce am aflat:

Volumul debutează cu un "Cuvânt înainte: Mintea mea steampunk" de James P. Blaylock despre modul în care unul dintre întemeietorii acestui curent literar a început prin a aprecia romanele lui Jules Verne și H. G. Wells în copilărie și a sfârșit prin a declanșa un fenomen cultural global. 

Urmează o introducere despre "Dezlănțuirea curentului steampunk". Capitolul întâi, "Epoca Aurită", prezintă rădăcinile culturale ale acestui curent, de la proza lui Jules Verne, Edgar Alan Poe și Herbert George Wells la literatura de consum americană de la finalul secolului al nouăsprezecelea și începutul secolului al douăzecilea, apoi la ucroniile lui Michael Moorcock. (Nu și la cele ale lui Brian Aldiss, însă.)

Capitolul al doilea urmărește trecerea "De la cyberpunk la steampunk", cu trimiteri la Philip K. Dick, Ridley Scott, K.W. Jeter, James P. Blaylock și Tim Powers. Nu lipsesc nici referirile la Machina diferențială de William Gibson și Bruce Sterling.

Capitolul al treilea tratează despre "Reinventarea victorienilor". În paralel, sunt prezentate elemente emblematice ale literaturii victoriene, precum romanele lui Dickens și Verne, sau lucrările de investigație socială ale lui Henry Mayhew, și lucrări steampunk reprezentative precum seria Bas Lag a lui China Miéville sau seria jackeliană a lui Stephen Hunt.

Capitolul al patrulea prezintă "Volumul de lecturi al unei domnișoare" - sau, mai exact, latura feminină a curentului steampunk, fie că e vorba de personalități istorice, ca regina Victoria sau contesa Ada Lovelace, de personaje literare, ca Adèle Blanc-Sec sau Sybil Gerard, ori de scriitoare precum Cherie Priest sau Gail Carriger.

Capitolul al cincilea, în schimb, "Coșmaruri cu nitrați și vise cu seleniu", urmărește dezvoltarea curentului steampunk în cinematografie și în televiziune. Cum era de așteptat, sunt prezentate filmele lui Georges Méliès și Karel Zeman, numeroasele ecranizări după 20.000 de leghe sub mări și după Mașina timpului, serialele TV precum Wild Wild West și Doctor Who, precum și filmele de animație ca The Mysterious Geographic Explorations of Jasper Morello.

Capitolul al șaselea, "Grafici cu angrenaje", explorează domeniul romanelor grafice steampunk. Nu lipsesc The League of Extraordinary Gentlemen sau Gotham by Gaslight, nici o mulțime de referiri la precursori din anii 1970 și 1980. Apar și prezentări de romane grafice de pe Internet, de jocuri video cu elemente steampunk. (Lipsesc, în schimb, referiri la romanele grafice Steampunk: Manimatron și Steampunk: Drama Obscura, ceea ce mi se pare greu de explicat.)

Capitolul al șaptelea, "Un imperiu contraatacă", prezintă dezvoltarea curentului steampunk în Japonia. De la romane la filme de animație, de la benzi desenate la costume și artefacte, cultura niponă are numeroase contribuții notabile la acest fenomen global.

Capitolul al optulea, "Despre roți dințate și corsete", explorează în schimb domeniul costumelor și accesoriilor asociate cu mișcarea steampunk. Sunt prezentate expoziții, obiecte de artă, artefacte și artizani (precum Richard Nagy), apoi muzicieni steampunk ca Abney Park și Vernian Process și fotomodele ca Lady Clankington.

Capitolul al nouălea, "Înapoi în viitor", examinează viitorul acestui curent cultural, cu expoziții, serii de romane, seriale TV. Volumul se încheie cu o listă a ilustrațiilor.

Am apreciat Steampunk - An Illustrated History din mai multe motive. Pe de o parte, din punct de vedere vizual, este uimitor, căci conține gravuri de epocă, fotografii, cadre din filme și din seriale TV, precum și reproduceri de coperte ale unor romane și albume de benzi desenate. Pe de altă parte, informațiile pe care le prezintă sunt diverse, relevante, organizate într-o formă inteligibilă și accesibilă. Nu în ultimul rând, machetarea volumului este bine realizată, iar tiparul este de o excelentă calitate - pe hârtie lucioasă, în policromie.

Ca urmare, voi așeza Steampunk - An Illustrated History la loc de cinste în colecția mea, alături de lucrări similare precum The Steampunk Bible sau  Gothic Dreams: Steampunk. Firește, am început deja să citesc o altă lucrare de nonficțiune dedicată acestui fenomen cultural. Dar despre aceea rămâne să dicutăm cu altă ocazie.  

Daniel Franklin (antologator), "Megachange: The World in 2050" (2012)

În perioada martie-aprilie 2018, am parcurs un volum tematic realizat de echipa de jurnaliști de la The Economist. Antologator este domnul Daniel Franklin, iar volumul se intitulează: Megachange: The World in 2050 (Editura John Wiley & Sons, Hoboken, NJ, 2012).

Volumul debutează cu o listă a celor care au contribuit cu articole. Apoi, "Introducerea" prezintă succint principalele teme ale cărții.

Partea întâi, "Oameni și relații", conține articole despre aspecte sociale ale viitorului apropiat. Jurnaliști precum Charlotte Howard, Barbara Beck și John Parker discută despre sănătatea națiunilor, despre situația femeilor în lume, despre demografie și despre revoluții culturale.

Partea a doua, "Cerul și Pământul", tratează cu precădere despre chestiuni politice. Ziariști ca Anthony Gottlieb, Oliver Morton și Matthew Symonds se ocupă de subiecte ca viitorul războiului, mișcările pentru democrație sau efectele sociale ale îmbătrânirii populației în țările occidentale.

Partea a treia, "Economie și afaceri", conține contribuții de la Laza Kekic, Simon Cox și Zanny Minton Beddoes, între alții. Printre temele atinse am remarcat piețele emergente, globalizarea și perspectiva unui secol dominat de superputerile economice din Asia.

Partea a patra, "Cunoaștere și progres", reunește articole de Geoffrey Carr, Tim Cross, Kenneth Cukier și alții. Sunt tratate subiecte precum obiective majore propuse pentru cercetarea științifică în viitorul apropiat, evoluția Internetului către o rețea a cunoașterii, regândirea distanțelor și amplasamentelor în rețeaua de telecomunicații globală, respectiv căile prin care am putea avea un viitor durabil.

Volumul se încheie cu o pagină de mulțumiri și cu un index alfabetic.

Am apreciat această colecție de articole pentru diversitatea și pentru relevanța subiectelor tratate, pentru maniera accesibilă în care sunt scrise articolele și pentru modul în care articolele au fost ordonate și grupate. Păstrând proporțiile, aș spune că, pentru deceniul curent, Megachange este la fel de importantă pe cât a fost, în anii 1980, lucrarea Megatendințe de John Naisbitt. Nu veți fi surprinși dacă am să vă spun că, imediat cum am terminat Megachange, am început să citesc o altă colecție de articole de la The Economist, îngrijită de același Daniel Franklin și intitulată Megatech. Dar despre aceea rămâne să discutăm mai pe larg într-un articol viitor tot aici, la Țesătorul. 

Greg Rucka et al., "Elektra: Ultimate Collection" (2012)

La finalul lunii februarie 2018, de la anticariatul Antic ExLibris, am achiziționat un exemplar dintr-un roman grafic intitulat: Elektra: Ultimate Collection (Marvel Worldwide, New York, NY, 2012). L-am parcurs în primele zile ale lunii martie 2018.

Și iată ce am aflat:

Paradoxal, Elektra: Ultimate Collection începe în mijlocul unui arc narativ, mai precis fasciculele #7-9 dintr-un serial. Scenariul îi aparține lui Greg Rucka, iar grafica lui Chuck Austen, respectiv lui Joe Bennett. Intriga e ceva mai pauzibilă decât cea din Elektra: Révérence (mai exact, victima unui viol o angajează pe Elektra să îi răpească pe făptași, cu intenția de a-i tortura și de a-i ucide). Scenariul e scris la nivel mediu, în vreme ce grafica din primele două fascicule e la un nivel submediocru.

Urmează un episod de sine-stătător, Elektra: Trust, cu grafica foarte îngrijită, realizată în stil fotorealist de Greg Horn.

Acesta face trecerea spre un alt arc narativ, început cu episodul Unemployment și dezvoltat în fasciculele #11-15 sub titlul Introspect. Scenariul e asigurat de același Greg Rucka, iar grafica (peste medie), de Carlo Pagulayan. De această dată, Elektra e lăsată fără contracte, apoi abandonată în deșert, iar în cele din urmă hăituită de mercenari angajați de câțiva potentați răzbunători.

Fasciculele #16-22 urmăresc, în schimb, un arc narativ intitulat: Standing Outside the Temple, in the Rain. Elektra caută să treacă la un nivel superior în artele marțiale, studiind cu o instructoare de culoare numită Drake. Din păcate, maestra și discipola sunt atacate și urmărite de asasinii organizației criminale The Hand, iar Elektra îi înfruntă pe aceștia într-un final apoteotic.

Am fost oarecum surprins de schimbările prezentării grafice - acceptabilă (#16-18), caricaturală (#19-20), bunicică (#21-22). Dacă variațiunile stilului grafic aveau o justificare clară în Elektra: Assassin, aici impresia distinctă este că, de la fascicul la fascicul, scenaristul a lucrat cu artiștii grafici puși la dispoziție de gigantul Marvel. Iar efectul de ansamblu este... inegal, ca să mă exprim delicat.

În concluzie, Elektra: Ultimate Collection ar fi avut de câștigat dacă ar fi început corect și inteligibil cu un arc narativ nou, mai degrabă decât în mijlocul unuia deja existent, și a avut doar de pierdut de pe urma deselor schimbări din echipa grafică. (Cu atât mai de apreciat sunt scenariștii precum Frank Miller sau Alan Moore care realizează de la cap la coadă un roman grafic cu un singur grafician.)

Ca urmare, nu am păstrat în bibliotecă Elektra: Ultimate Collection. Am dat cadou acest volum pentru a face loc la raft pentru Lady Mechanika: The Clockwork Assassin. Dar despre acesta din urmă vom mai discuta probabil cu altă ocazie. 

Catharine Arnold, "Underworld London" (2012)

La începutul lunii ianuarie 2018, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am cumpărat un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune a doamnei istoric Catharine Arnold intitulată: Underworld London - Crime and Punishment in the Capital City (Editura Simon & Schuster UK, Londra, 2013). Am parcurs-o în prima jumătate a lunii martie 2018.

Și iată ce am aflat:

După ce doamna Arnold ne-a făcut istoricul morților, nebunilor și păcătoșilor din Londra, de această dată ne prezintă criminalii, martirii și apărătorii legii.

Lucrarea prezintă chestiunea în manieră diacronică, începând din Evul Mediu, când s-a ridicat spânzurătoarea Tyburn, trecând prin Renaștere, când Turnul Londrei a devenit închisoare și loc pentru decapitări, apoi prin Secolul Luminilor, când jaful la drumul mare practic devenise sport național, apoi prin epoca victoriană, cu hoții de buzunare, spărgătorii și criminalii în serie de rigoare, și ajungând la crima organizată din secolul al douăzecilea, respectiv la abolirea pedepsei cu moartea.

Autoarea păstrează un contratimp foarte riguros pe parcursul întregii lucrări, contrastând, în cazul fiecărei epoci istorice la care se referă, forme de criminalitate cu forme de represiune, iar gloria și decăderea tâlharilor și bandiților se împletește cu construirea și demolarea tribunalelor (ca Old Bailey) sau închisorilor (ca Newgate).

Nu lipsesc nici cazurile de erori judiciare, în care persoane nevinovate au fost condamnate la moarte și executate, iar adevărații făptași au fost descoperiți ulterior. De asemenea, Underworld London  amintește ici și colo cazurile unor londonezi martirizați pentru credințele lor religioase, ori pe cele ale unor judecători corupți care au pus profitul sau plăcerea personală mai presus de bunul mers al justiției.

Volumul se încheie cu o bogată bibliografie, cu note de final, cu lista ilustrațiilor și cu un index.

Pe ansamblu, Underworld London s-a dovedit a fi la fel de documentat, de bine organizat și de accesibil ca volumele precedente din serie. Din păcate, subiectul însuși face ca lectura să nu fie ușoară sau agreabilă. Cu un tact diplomatic... englezesc, autoarea păstrează de cele mai multe ori un ton obiectiv, echidistant, științific, însă pe alocuri își exprimă opiniile personale - șocul și revolta față de cruzimea cu care au fost tratate unele persoane pentru fapte care azi le-ar aduce cel mult o amendă penală sau o detenție de câteva luni, sau bucuria pentru decizia societății britanice de a-i trata în mod mai umanitar pe infractori - abolind odată pentru totdeauna pedeapsa cu moartea.

Intenționez să păstrez Underworld London în bibliotecă, alături de Necropolis, de Bedlam și de City of Sin. (Puteți comanda și dumneavoastră un exemplar aici.) După ce am întors ultima filă a acestei lucrări despre crimă și pedeapsă, am decis totuși să aflu mai multe despre rădăcina răului, drept pentru care am început să parcurg un volum intitulat Coined.

Dar despre acela vom discuta la momentul potrivit.

Hugo Pratt, "The Ballad of the Salt Sea" (1967)

În ultima decadă a lunii martie 2015, prin amabilitatea domnului director Vlad Niculescu de la Librăria Engleză Anthony Frost, am achiziționat un exemplar dintr-un roman grafic de Hugo Pratt: Corto Maltese - The Ballad of the Salt Sea (Universe Publishing, New York, NY, 2012). L-am parcurs pe îndelete în perioada martie-mai 2015.

Și iată ce am aflat:

În ordinea publicării, The Ballad of the Salt Sea este primul album de bandă desenată din seria Corto Maltese, iar ediția princeps a apărut în 1967, la Lausanne. Ediția americană pe care am parcurs-o, în schimb, are scenariul tradus de Hall Powell și planșele colorate de Patrizia Zanotti.

Acțiunea se desfășoară în intervalul noiembrie 1913 - februarie 2015 și este plasată în Pacific. Protagonistul este căpitanul Corto Maltese, un aventurier descins dintr-un tată englez și o mamă mediteraneană. Printre celelalte personaje se numără Grigori Rasputin, precum și Pandora și Cain Groovesnore, copiii unui antreprenor australian.

Atât Maltese cât și Rasputin fac parte dintr-o confrerie condusă de un misterios călugăr exilat, iar pe parcursul romanului grafic sunt implicați într-o vânătoare de comori. Pe traseu, se confruntă cu patrule navale britanice, cu submarine germane, cu revolte organizate de echipajele de băștinași, dar și cu tentativele de evadare ale celor doi adolescenți. Loviturile de teatru, răsturnările de situație și dezvăluirile neașteptate se țin lanț.

Corto Maltese iese în evidență ca un personaj aparent cinic și flegmatic, dar care urmează un cod etic nedeclarat și destul de strict - protejându-i pe adolescenții rătăciți și rezistând tentativelor de seducție ale Pandorei. În această privință, Corto pare să vină pe filiația altor personaje aspre și umblate prin lume, precum căpitanul Marlow al lui Joseph Conrad sau detectivul Philip Marlowe al lui Raymond Chandler.

Tot cu unele scrieri ale lui Joseph Conrad se aseamănă întrucâtva și cadrul exotic în care e plasată acțiunea romanului grafic - un ocean nesfârșit, insule risipite, palmieri, vase cu aburi, pirogi, reprezentanți ai puterilor coloniale, localnici, colibe și pescăruși. Este de apreciat arta cu care Hugo Pratt a portretizat în tuș o mare varietate de tipologii umane.

La încheierea lecturii acestui tom destul de respectabil (253 de pagini), am decis să cumpăr și alte volume din seria Corto Maltese. Dar despre acelea rămâne să discutăm cu alte ocazii tot aici, la Țesătorul.

Martin Fido, "The World of Charles Dickens" (2012)

La jumătatea lunii februarie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un volum de Martin Fido intitulat: The World of Charles Dickens - The Life, Times and Works of the Great Victorian Novelist (Editura Carlton, Londra, 2012). Am parcurs lucrarea două zile mai târziu.

Și iată ce am aflat:

The World of Charles Dickens a apărut inițial în 1997 și a fost publicată într-o versiune revizuită în 2012 pentru a marca bicentenarul nașterii autorului britanic.

Volumul începe cu o "Introducere" care prezintă succint conținutul lucrării. Urmează o "Cronologie" în care evenimente din viața lui Dickens sunt plasate în paralel cu diverse repere istorice din Marea Britanie și din lume.

Capitolul întâi tratează despre "Epoca lui Dickens" - cu secțiuni dedicate politicii și societății, literaturii și artelor, copilăriei lui Dickens, educației și uceniciei autorului, succesului său timpuriu, faimei și relațiilor de prietenie, familiei și călătoriilor, receptării operei de către public, respectiv ultimilor ani din viața scriitorului.

Capitolul al doilea se concentrează asupra "Scriitorului popular". De această dată, subsecțiunile tratează despre subiectele de senzație, despre teatru (Dickens având o pasiune pentru producțiile teatrale de amatori), apoi despre teme recurente din romanele dickensiene precum fantomele, avarii, nebunii, ucigașii, copilăria, iubirea și căsătoria, elementele autobiografice. Alte subsecțiuni compară personaje dickensiene și persoane reale care le-au inspirat, respectiv discută structura și unitatea operei dickensiene.

Capitolul al treilea, "Romanele", prezintă în ordine cronologică principalele lucrări ale romancierului britanic, începând cu Documentele postume ale clubului Pickwick și cu Oliver Twist și sfârșind cu Prietenul nostru comun și cu Misterul lui Edwin Drood. 

Capitolul al patrulea îl prezintă pe Dickens în calitate de "Prietenul săracilor". Subsecțiunile tratează despre chestiuni sociale de la mijlocul secolului al nouăsprezecelea pe care Charles Dickens le-a discutat în cărțile sale și pe care societatea victoriană a căutat să le abordeze cumva. Printre acestea se numără azilurile pentru săraci, educația și școlile, închisorile și regimul deținuților, sărăcia și prostituția, problemele sistemului juridic, nevoiașii și opresorii.

În schimb, acpitolul al cincilea se referă la Dickens ca "Marele victorian". Astfel, din diversele subsecțiuni aflăm despre poziționarea politică a romancierului, despre opiniile lui privitoare la revolte și revoluții, despre relațiile lui cu forțele de poliție, despre viziunea sa privitoare la ingineri, afaceriști și bancheri, precum și despre atitudinea lui antiintelectuală. Alte subsecțiuni tratează despre modul în care romancierul britanic s-a raportat la religie, la minoritățile etnice, la naționalism și patriotism, la cenzură, ipocrizie și falsa modestie, respectiv la... voia bună. Căci, deși în imaginația populară adjectivul "dickensian" se asociază cu sărăcia și cu lipsurile de tot felul, Charles Dickens aprecia ospețele, petrecerile, dineurile și compania agreabilă.

Ultimul capitol se concentrează asupra "Reputației nemuritoare". Pe rând, subsecțiunile prezintă faima romancierului în timpul vieții, scandalul postum privitor la viața sa privată în ultimii ani, critica literară ostilă, reevaluarea critică din secolul al douăzecilea, adaptările romanelor dickensiene pentru teatru, respectiv pentru cinematografie și televiziune, precum și statutul de care se bucură în prezent personalitatea lui Dickens și moștenirea lui literară.

Volumul se încheie cu un index alfabetic și cu o pagină de mulțumiri.

Motivele pentru care am apreciat lucrarea domnului Fido sunt numeroase. Pe de o parte, dumnealui a plasat foarte bine opera dickensiană în contextul ei social și cultural. Pe de altă parte, prezentarea biografiei romancierului și apoi a romanelor sale a ajutat la mai buna înțelegere a subiectului abordat. Apoi, materialul a fost bine organizat în capitole și secțiuni, cu o prezentare succintă și clară. Nu în ultimul rând, fiecare subsecțiune este amplu ilustrată cu gravuri, picturi și fotografii de epocă.

În egală măsură, The World of Charles Dickens este o piesă de colecție pentru forma în care se prezintă - copertă cartonată, cu supracopertă color, lăcuită, pagini cretate, cu ilustrații alb-negru și color, tehnoredactare superbă, viniete la fiecare început de capitol. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Ca urmare, nu doar am păstrat acest album în bibliotecă, ci am și cumpărat câteva romane dickensiene, precum The Old Curiosity Shop, Little Dorrit, Nicholas Nickelby și Dombey and Son, pe lângă cele pe care le aveam deja. Dar despre toate astea rămâne să discutăm mai pe larg cu alte prilejuri.

John Naughton, "From Gutenberg to Zuckerberg" (2012)

Spre finalul lunii martie 2017, de la anticariatul Antic Exlibris de pe Strada Doamnei, din București, am achiziționat un exemplar dintr-o carte de nonficțiune cu un titlu incitant: From Gutenberg to Zuckerberg - What You Really Need to Know about the Internet (Editura Quercus, Londra, 2012). Autorul, domnul John Naughton, predă la Universitatea Deschisă și la Universitatea Cambridge. Am parcurs lucrarea în prima decadă a lunii mai 2017.

Și iată ce am aflat:

În "Prolog", domnul Naughton arată de ce o asemenea carte e necesară, respectiv care sunt ideile principale pe care e axată lucrarea.

Primul capitol ne invită "Să luăm perspectiva pe termen lung". Mai exact, autorul ne informează că dezvoltarea fără precedent a Internetului în ultimul sfert de veac, laolaltă cu diseminarea în noul mileniu a platformelor mobile pentru acces fără fir la Internet, reprezintă o schimbare tehnologică și culturală majoră, cu efecte globale pe termen lung comparabile cu acelea ale apariției și difuzării tehnologiei tiparului începând din secolul al cincisprezecelea.

Al doilea capitol ne informează că "Pânza nu e rețeaua". Concis, pe două pagini, domnul Naughton caută să clarifice confuzia dintre Internet, ca infrastructură de telecomunicații, și World Wide Web, ca aplicație pentru Internet. Dumnealui dă exemple de alte aplicații pentru Internet și ne asigură că, peste un deceniu, acestora li se vor adăuga altele pe care, deocamdată, nu ni le putem imagina.

Al treilea capitol ne anunță că "Pentru rețea, tulburarea e o trăsătură caracteristică, nu un defect". Autorul demonstrează cum Internetul, neavând un control central și fiind neutru în raport cu conținutul pe care îl transmite, ne-a oferit diverse surprize care au tulburat sau chiar au dat peste cap diverse sectoare ale societății și economiei preexistente. Unele au fost de primă mărime (aplicația World Wide Web, site-ul Napster, programele malware), altele de ordin secund (Wikipedia, Facebook).

Capitolul al patrulea sugerează: "Gândiți-vă la ecologie, nu doar la economie". Astfel, domnul Naughton afirmă să schimbările furibunde petrecute în ultimul sfert de veac, cu companii de succes care s-au ridicat oferind servicii și produse pe Internet și cu sectoare ale economiei tradiționale care au intrat în declin ca urmare a apariției alternativelor numerice, amintesc întrucâtva de evoluția unui ecosistem, în care unele forme de viață facilitează apariția și proliferarea altora, într-o multitutdine de nișe ecologice, în vreme ce alte specii, care nu izbutesc să se adapteze, pier. Exemplele cuprind cazuri din politică, din televiziune și din diplomație, precum și noi forme de creativitate și de productivitate.

Capitolul al cincilea ne asigură că "Complexitatea este noua realitate" și arată ce influență exercită numărul componentelor din sistemul informatic mondial, numărul interconexiunilor și frecvența interacțiunilor asupra complexității sistemului.

Din capitolul al șaselea aflăm că "Rețeaua este acum calculatorul". Mai exact, autorul ne arată în ce moduri o multitudine de servicii au început să se mute din calculatorul personal în rețea și ce schimbări aduce acest proces pentru utilizatori, pentru industria de calculatoare, pentru mediul de afaceri în general, precum și pentru mediul înconjurător.

Capitolul al șaptelea confirmă că "Pânza evoluează", după care trasează istoricul aplicației de Internet World Wide Web, de la crearea acesteia la finalul anilor 1980 și începutul anilor 1990 de către Sir Tim Berners-Lee la dezvoltarea intensă din a doua jumătate a anilor 1990 și apoi la transformarea în Web 2.0 din 2004 încoace. Firește, se întrevede și sosirea iminentă a unui stadiu 3.0 al acestei populare aplicații.

Al optulea capitol, în schimb, abordează o chestiune spinoasă: "Drepturi și strâmbe sau de de ce regimul nostru de proprietate intelectuală nu mai are sens". Domnul Naughton argumentează că legile de proprietate intelectuală au fost statutate inițial pentru a stabili un echilibru între beneficiile autorului sau inventatorului și binele obștesc (patentul pentru o invenție îi aparținea creatorului timp de paisprezece ani, după care intra în domeniul public), iar grupurile de interese au extins durata valabilității patentului la întreaga viață a autorului plus șaptezeci de ani. Firește, asta intră în contradicție cu modul de funcționare al Internetului, unde informațiile sunt convertite în format numeric și distribuite, dar și cu modul în care funcționează creativitatea umană (prin împrumuturi), iar aici autorul dă exemple precum Bach, Mozart, Haydn și Handel.

Cel mai îngrijorător capitol este însă al nouălea: "Orwell vs. Huxley: limitele viitorului nostru conectat la rețea?" Autorul nu se mulțumește numai să prezinte succint viziunile distopice din O mie nouă sute optzeci și patru, respectiv din Minunata lume nouă, ci trasează și paralele îngrijorătoare cu moduri în care regimuri totalitare sau "democratice" din prezent au o bază legală pentru a-i spiona pe cetățeni cu ajutorul Internetului, respectiv cu tendințe de reorientare a publicului larg către divertisment facil, ceea ce duce la infantilizarea și superficializarea intelectului. Concluzia ar fi că viitorul nu ne duce neapărat spre una dintre cele două viziuni distopice clasice sau către cealaltă, ci mai degrabă spre o combinație a celor două.

"Epilogul" ne reamintește că, pentru a evalua Internetul și influența sa, e necesar să adoptăm perspectiva pe termen lung, că Internetul va spori complexitatea, schimbările și tulburarea vechii ordini, respectiv că e bine să ne ferim de viziunile extremiste, fie ele utopice sau distopice.

Volumul se încheie cu un "Apendice - Scurtă istorie a Internetului", cu o secțiune de mulțumiri, cu un glosar, cu note de final structurate pe capitole și cu un index.

Am apreciat lucrarea domnului Naughton pentru tematica abordată, pentru bogata documentare pe care se bazează, pentru relevanța exemplelor discutate, pentru claritatea discursului și pentru excelenta organizare a materialului în capitole, subcapitole și secțiuni. Astfel, From Gutenberg to Zuckerberg se face utilă nu doar ca metodă de educare și informare a publicului cititor, ci și ca o carte de referință pentru alte lucrări. Asemenea altei cărți de popularizarea științei pe care am parcurs-o recent, From Gutenberg to Zuckerberg ne ajută să înțelegem mai bine lumea în care trăim și direcția în care ne îndreptăm. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici.) Desigur, despre acea altă carte de nonficțiune, About Time, rămâne să vă relatez cu altă ocazie.

Garth Ennis et al., "Jennifer Blood - Volume One" (2012)

În luna octombrie 2016, mulțumită personalului de la anticariatul Antic ExLibris din București, am achiziționat un exemplar dintr-un roman grafic de Garth Ennis, Adriano Batista, Marcos Marz și Kewber Baal intitulat Jennifer Blood - Volume One: A Woman's Work Is Never Done (Titan Books, Londra, 2012). L-am parcurs în două zile.

Și iată ce am aflat:

Casnica Jen Fellows, care locuiește într-o suburbie din sud-vestul Statelor Unite ale Americii, ascunde un trecut tenebros. Mai exact, dacă ziua are grijă de copii și gătește pentru soț, noaptea urmărește un plan de răzbunare împotriva unui clan mafiot format din cinci frați.

După ani de pregătiri și tatonări, protagonista declanșează o serie de asasinate brutale, iar cititorii află pe parcurs că cei vizați erau unchii ei, vinovați de a-i fi ucis tatăl și de a-i fi împins mama către o moarte prematură.

Firește, aparențele trebuie păstrate, iar eroina, care își semnează asasinatele "Jennifer Blood", abia apucă să doarmă două ore pe noapte, ceea ce duce inevitabil la greșeli - și lasă loc pentru dezvoltarea intrigii în volumele următoare ale seriei.

Tema orfanului împins vrând-nevrând în rolul de justițiar vine tocmai de la Eschil (din trilogia Oresteia), trece prin opera lui William Shakespeare (în special Hamlet, prinț al Danemarcei) și ajunge în benzile desenate (Batman), în romanele SF (Dune de Frank Herbert) și în filmele de acțiune. Ceea ce aduce interesant Garth Ellis în această temă justițiară ar fi comedia neagră suprarealistă, satira socială și comentariul de subtext la adresa benzilor desenate cu supereroi.

Căci, transformând eroul în eroină, Garth Ennis ne îndeamnă să înțelegem că o gospodină ce se deghizează noaptea în justițiară e la fel de puțin credibilă ca un jurnalist (sau un multimilionar) care se deghizează noaptea în justițiar.

În rest, vă avertizez că nivelul de violență grafică din volum este ridicat, iar scenele de nuditate și mai ales limbajul licențios al personajelor necesită ca lectura romanului grafic Jennifer Blood să se desfășoare cu discreție.

Cum intriga s-a dovedit alertă, iar prezentarea grafică rezonabilă, aș zice că Jennifer Blood a meritat banii. (Trebuie să menționez că l-am achiziționat la preț promoțional.) Poate că nu am să caut cu dedicație următoarele șase volume ale seriei, dar nici nu am să le ocolesc dacă îmi vor ieși în cale. În schimb, pe primul nu l-am păstrat în colecție.

Firește, am citit și romane grafice mai reușite, precum Give Me Liberty. Dar despre acelea am să vă relatez cu alte ocazii.

Stephen Hunt, "From the Deep of the Dark" (2012)

În octombrie 2013, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat un exemplar din ultimul roman al Seriei Jackeliene de Stephen Hunt, From the Deep of the Dark (Colecția Harper Voyager, editura Harper Collins, Londra, 2012). Lectura s-a petrecut  cam anevoios, între decembrie 2015 și iulie 2016.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

La fel ca unele romane anterioare din Seria Jackeliană, precum The Court of the Air sau The Rise of the Iron Moon, From the Deep of the Dark tratează tema invaziei iminente a lumii de către o rasă extraterestră. De această dată, invadatorii caută să deschidă un portal subacvatic spre alte dimensiuni, din care să aducă orașe întregi populate cu semenii lor. De asemenea, specia invadatoare are apucături vampirești și, cu ajutorul unor bijuterii tehnologice, cotropitorii îi pot determina pe oameni să îi vadă sub altă formă decât cea reală.

Printre cei care li se opun invadatorilor se numără orfana spărgătoare Charlotte Shades, polițistul veteran Dick Tull, detectivul amator Jethro Daunt, însoțit de partenerul său  robotic, Boxiron, și comandantul Jared Black.

Ca și în romanele anterioare, acțiunea duce către un punct culminant grandios, cu bătălii navale și terestre, dueluri, evadări spectaculoase și răsturnări de situație. Din păcate, utilizarea prea multor perspective în narațiune face romanul ceva mai anevoios de parcurs decât precedentul - Jack Cloudie.

Pe ansamblu, From the Deep of the Dark s-a dovedit a fi o încheiere onorabilă a Seriei Jackeliene și a meritat atât timpul cât și banii. Paradoxal, lectura acestui roman m-a îndemnat însă nu atât spre parcurgerea altor cărți steampunk, cât spre (re)citirea unor cărți victoriene precum Trei într-o barcă sau Trei pe două biciclete. Dar despre  acelea vom discuta  cu alte prilejuri.

Sir Terry Pratchett, "A Blink of the Screen" (2012)

În februarie 2015, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, am achiziţionat un exemplar dintr-o ediţie de buzunar a unei colecţii de proză scurtă de Sir Terry Pratchett, A Blink of the Screen (Corgi Books, Londra, 2013). Am parcurs-o în iulie 2015. Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Povestirile reunite în acest volum acoperă un interval vast din cariera autorului (1963 - 2010). Ca urmare, volumul îi este dedicat celui care a consultat arhive şi a adunat laolaltă textele - Colin Smythe, prietenul şi agentul lui Sir Terry.

"Cuvântul înainte" îi aparţine romancierei A. S. Byatt, care relatează cum a descoperit cărţile acestui îndrăgit autor, ce a aflat despre cititorii acestuia, respectiv ce ne aşteaptă în volum.

O primă secţiune a cărţii, intitulată "Non-Discworld Shorter Writings", ne poartă de la proza de debut a lui Sir Terry, "The Hades Business" (1963), până la o falsă notă biografică realizată în 2010 pentru un portret de la National Gallery, "Sir Joshua Easement: A Biographical Note".

Printre textele din această secţiune veţi descoperi povestiri pentru copii ("The Prince and the Partridge", "Rincemangle, the Gnome of Even Moor"), poeme ("The Glastonbury Tales", "The Secret Book of the Dead"), parodii de discursuri oficiale ("Kindly Breathe in Short, Thick Pants", "There Is No Fool Like an Old Fool Found in an English Queue"). Tot aici veţi găsi şi texte horror ("Twenty Pence, with Envelope and Seasonal Greeting"), textul de la care a pornit o serie de romane SF scrise în colaborare cu Stephen Baxter ("The High Meggas"), texte fantastice ("Turntables of the Night"), precum şi o povestire cyberpunk ("#ifdefDEBUG + 'world/enough' + 'time' ").

Spre bucuria cititorilor, a doua secţiune a volumului se intitulează "Discworld Shorter Writings" şi cuprinde toate prozele scurte plasate de Sir Terry în Lumea-Disc, de la "Troll Bridge" (1992) până la "The Ankh-Morpork Football Association Hall fo Fame playing cards" (2009). Unele dintre acestea cunoscuseră o largă circulaţie - "Troll Bridge" şi "The Sea and the Little Fishes" au fost publicate iniţial în antologii prestigioase - însă altele au un caracter destul de inedit, precum "A Few Words from Lord Havelock Vetinary" (2002) - prezentat ca un discurs public cu ocazia înfrăţirii oraşelor Ankh-Morpork şi Wincanton.

Volumul se încheie cu un "Apendice" care cuprinde un fragment şters din nuvela "The Sea and the Little Fishes".

Un alt aspect atrăgător al colecţiei A Blink of the Screen, pe lângă scrierile agreabile şi amuzante ale autorului, îl reprezintă mai multe seturi de ilustraţii color realizate de Josh Kirby, Paul Kidby şi... Sir Terry Pratchett. Şi, după cum ştiu admiratorii mai vechi ai seriei Discworld, bună parte din farmecul acestei lumi imaginare i se datora energiei maniacale din ilustraţiile exuberante ale regretatului Josh Kirby.

Pe ansamblu, am fost foarte mulţumit de achiziţia şi de lectura acestui volum. (Puteţi comanda şi dumneavoastră un exemplar aici.) În ceea ce mă priveşte, sunt destul de hotărât să parcurg în 2016 cele câteva cărţi Discworld care mi-au rămas necitite şi să abordez seria scrisă de Sir Terry în colaborare cu Stephen Baxter. Dar despre acestea vom discuta cu alte ocazii... 

Neal Stephenson - "Some Remarks" (2012)

Pe Neal Stephenson îl apreciez nu doar ca romancier, ci şi ca eseist. De aceea, când mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Librăria Nautilus am avut ocazia să achiziţionez un exemplar din volumul său Some Remarks (Atlantic Books, Londra, 2013), nu am ezitat.

Am parcurs cu plăcere acest volum în iulie 2015. Şi iată ce am aflat:

"Introducerea" pune, într-un mod concis şi clar, conţinutul volumului în perspectivă.

Apoi, veţi găsi, în ordine non-cronologică, articole de popularizarea ştiinţei, interviuri, transcrieri ale unor discursuri publice, povestiri, prefeţe ale unor cărţi, reportaje. Astfel, veţi afla despre efectele dăunătoare ale şederii la birou ("Arsebestos"), despre rivalitatea dintre Leibniz şi Newton ("Metaphysics in the Royal Society 1715-2010") şi despre contextul politic şi militar internaţional care a dus la cursa spaţială din perioada Războiului Rece ("Locked In").

Interviurile sunt edificatoare şi amuzante, precum "Slashdot Interview", din 2004, sau "The Salon Interview", din acelaşi an. Am remarcat totodată tactul cu care, când întrebările au trecut de la zona literaturii la cea a consilierii unei companii private ce se ocupă de zborul spaţial, Neal Stephenson a evitat să dea răspunsuri exacte.

Destul de amuzante şi autoironice sunt şi discursuri publice ca "Gresham College Lecture", unde scriitorul discută despre diferenţele dintre literatura cu pretenţie de artă şi literatura de consum, sau ca "Why I Am a Bad Correspondent", în care se pun franc în balanţă avantajele şi dezavantajele întreţinerii corespondenţei particulare cu diverşi cititori cu beneficiile şi neajunsurile concentrării exclusive asupra carierei de scriitor.

În aceeaşi zonă a opiniilor exprimate franc se înscriu câteva cronici de film ("It's All Geek to Me", despre 300, sau "Turn On, Tune In, Veg Out", despre Revenge of the Sith), prezentările propriilor cărţi ("Time Magazine Article about Anathem") sau prefeţele scrise pentru cărţile altor autori ("Everything and More Foreword" şi "Innovation Starvation"). Adesea, opiniile exprimate sunt nu doar bine argumentate, ci şi relevante pentru societatea occidentală - ca, de exemplu, noţiunea că idei ştiinţifico-fantastice precum roboţii lui Isaac Asimov, astronavele lui Robert A. Heinlein sau ciberspaţiul lui William Gibson au exprimat sintetic, hieroglific, proiecte pe care ulterior inginerii le-au pus în practică. (Şi tot de la autorii de literatură SF se aşteaptă următoarele viziuni care să se transforme în proiecte majore.)

Punctul de interes al volumului l-au constituit însă reportaje scrise de Neal Stephenson pentru revista Wired, ca "In the Kingdom of Mao Bell" (fragmente) şi "Mother Earth, Mother Board" (reprodus integral). Dacă în In the Beginning... Was the Command Line Neal Stephenson a tratat despre diferitele sisteme de operare şi efectele lor asupra utlizatorilor individuali, respectiv asupra societăţii în ansamblul ei, în cele două reportaje din acest volum se concentrează asupra telecomunicaţiilor globale şi asupra unor aspecte precum construirea cablurilor de fibră optică, instalarea cablurilor submarine, tranziţia cablurilor la ţărm sau jocurile de cooperare/concurenţă între diversele corporaţii telecom pe plan internaţional.

Fireşte, veţi găsi şi două povestiri SF ale autorului american ("Spew" şi "The Great Simoleon Caper", dintre care cea dintâi a apărut şi în traducere română sub titlul "Măţăraie"), precum şi prima (şi singura) frază dintr-un roman poliţist plasat în Comitatul de pe Pământul de Mijloc al lui J. R. R. Tolkien, "Under-Constable Proudfoot".

Pe ansamblu, Some Remarks a meritat cu prisosinţă timpul petrecut cu lectura, iar unele articole din cuprinsul său m-au făcut curios în privinţa altor lucrări ale lui Neal Stephenson, ca Anathem sau Ciclul Baroc. Nu în ultimul rând, eseul "Innovation Starvation" a reprezentat punctul de plecare pentru o antologie foarte ambiţioasă, Hieroglyph, în cuprinsul căreia apar multe nume de valoare din SF-ul anglo-saxon. Prin urmare, la momentul potrivit veţi găsi la Ţesătorul noi cronici dedicate volumelor semnate de Neal Stephenson.

(Iar dacă doriţi şi dumneavoastră un exemplar din Some Remarks, puteţi comanda online un exemplar aici.)

China Miéville - "Railsea" (2012)

În octombrie 2013, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Librăria Nautilus, am achiziţionat un exemplar din cel mai recent roman al lui China Miéville, Railsea (Editura Pan, Londra, 2013). La finalul lunii mai, am parcurs acest roman pentru tineret. Şi iată ce am aflat:

Aparent, Railsea este un roman fantastic, plasat într-o lume în care oraşele oamenilor se situează pe zone stâncoase, straturile superioare ale atmosferei sunt otrăvite şi bântuite de cetacee zburătoare, iar câmpiile sunt acoperite de căi ferate întreţesute, a căror construcţie şi întreţinere este asigurată de nişte creaturi greu de observat pe care oamenii le numesc "îngeri". Pe acestă veritabilă mare de căi ferate călătoresc trenuri. Unele dintre acestea transportă marfă, altele călători, câteva practivă pirateria, altele - explorarea geografică, iar unele vânează creaturi uriaşe precum cârtiţa gigantică.

Protagonistul romanului, tânărul Sham Yes ap Shoorap, călătoreşte la bordul unui asemenea tren-cârtiţieră, Medes, ca ucenic al medicului, la ordinele doamnei căpitan Abacat Naphi. Dar aventurile în căutarea unei cârtiţe uriaşe de culoarea şofranului, pe care doamna căpitan o caută cu îndărătnicie ca să se răzbune pentru pierderea unui braţ, sunt tulburate de o descoperire ciudată. Sham găseşte în preajma unui tren vechi, abandonat, un card de memorie cu imagini dintr-o expediţie geografică, iar una dintre imagni înfăţişează ceva nemaivăzut şi nemaiauzit: o cale ferată singură, dreaptă, care se pierde la orizont într-un peisaj complet lipsit de alte căi ferate.

Protagonistul porneşte pe urmele celor pieriţi în expediţie, le găseşte domiciliul şi familia într-un oraş îndepărtat, iar împreună cu gemenii Caldera şi Caldero placă în căutarea acelei căi ferate singuratice. După cum probabil vă aşteptaţi, intriga se complică. Sham este răpit de piraţi, naufragiază, este salvat in extremis, face cunoştinţă cu triburi primitive care navighează cu veliere pe marea de şine, iar în cele din urmă nu doar găseşte acea cale ferată nemaivăzută, ci şi călătoreşte de-a lungul ei dincolo de marginile lumii cunoscute şi către o revelaţie care îi taie răsuflarea.

Fireşte, ca un produs respectabil al postmodernismului târziu, Railsea se poate citi pe mai multe niveluri de lectură. La un prim nivel, este un roman de aventuri pentru tineret. Imaginile suprarealiste, personajele bizare, creaturile spectaculoase, urmăririle, confruntările şi suspansul sunt gândite pentru un public care a crescut cu o dietă de jocuri video copleşitor de detaliate şi cu filme 3D pline de efecte speciale şi de cascadorii. (De pildă, cei care au fost încântaţi de Mad Max Fury Road şi ar dori alte poveşti la fel de grandioase vor avea numeroase motive să aprecieze Railsea.)

La un al doilea nivel, Railsea este o ţesătură densă de trimiteri intertextuale. Cea mai evidentă asemenea trimitere este către romanul Moby Dick de Herman Melville (pe care, dacă vă amintiţi, l-a tratat în cheie science fantasy şi Bruce Sterling în Involution Ocean.) Ca şi clasicul roman american, Railsea alternează capitole de intrigă cu capitole-eseu, tratează despre un echipaj multicultural şi multietnic, urmăreşte obsesia unui căpitan pentru o creatură stihială şi relatează trecerea unui personaj tânăr de la inocenţă la experienţă.

Alte trimiteri intertextuale vizează Comoara din insulă şi Răpit de piraţi de Robert Louis Stevenson, seria "Earthsea" de Ursula K. Le Guin, Picnic la marginea drumului de Arkadi şi Boris Ştrugaţki şi, într-o întorsătură concisă, dar de mare efect, Robinson Crusoe de Daniel Defoe.

La un al treilea nivel, Railsea nu doar dialoghează cu Moby Dick, ci îl deconstruieşte. Astfel, dacă romanul clasic american lăsa în urmă Statele Unite continentale şi îşi trimitea personajele pe mări şi oceane exotice, versiunea lui China Miéville întoarce schema pe dos şi plimbă trenul-cârtiţieră printr-o versiune postapocaliptică a Americii de Nord. Ceea ce la început pare un peisaj fantastic se dovedeşte treptat a fi o versiune din viitorul îndepărtat a unui loc cât se poate de terestru, în care sculpturile de pe Muntele Rushmore au ajuns să fie divinizate sub numele de Feţele-de-Piatră, iar obiecte cotidiene ca aparatele de fotografiat numerice sau cardurile de memorie au devenit artefacte străvechi, rare şi preţioase.

Tot pe calea deconstrucţiei, braţul protetic al doamnei căpitan se dovedeşte a fi fals - o mănuşă extravagantă pentru un braţ cât se poate de real şi de sănătos, cam ca în Ce mică-i lumea! de David Lodge - iar capitolele-eseu sunt un prilej pentru narator ca să discute cu cititorii despre chestiuni metaficţionale precum arta scrierii romanului, opţiunile personajelor, orizontul de aşteptare al cititorului, în buna tradiţie stabilită de Henry Fielding în Tom Jones, parodiată de Laurence Sterne în Tristram Shandy şi detestată de milioane de cititori.

Nu în ultimul rând, Railsea aduce printre rânduri unele viziuni sociale şi economice ale autorului. Astfel, protagonistul Sham Yes ap Soorap a fost abandonat de părinţi, dar crescut de un cuplu de "unchi", gemenii Caldera şi Caldero provin dintr-o familie cu o soţie şi doi soţi, societatea ficţională din roman pare discret matriarhală, mai degrabă decât discret patriarhală, precum cea occidentală, iar finalul cărţii aduce în scenă un grup de descendenţi ai unor oligarhi care au perpetuat în vrafuri de documente, departe de toţi şi de toate, ficţiunea că restul lumii le-ar datora sume fabuloase de bani, dobânzi acumulate şi penalităţi nemăsurate - o convingere pe care vocea naratorială o tratează ca pe o absurditate.

Pe ansamblu, aş zice că, după reacţia ambivalentă pe care am avut-o când am parcurs Consiliul de fier şi după dezamăgirea suferită cu Regele şobolan, Railsea mi-a redeşteptat interesul pentru cărţile lui China Miéville. (Dealtfel, puteţi şi dumneavoastră să comandaţi online un exemplar aici.) Şi, cum am adunat la raft toate cărţile acestui autor britanic inovator, probabil că am să mai citesc una sau două cât de curând.

Dar despre acelea am să vă relatez cu altă ocazie.