În copilărie și adolescență, în intervalul 1983 - 1989, am urmărit cu multă plăcere în revista Știință și tehnică două seriale semnate Ars Amatoria: Epopeea spațială 2084, respectiv Planeta mediocrilor. Ulterior, am cumpărat cele două foiletoane în volum, ocazie cu care am aflat că autorul lor se numea Ioan Groșan. Tot la începutul anilor 1990, am achiziționat un exemplar dintr-un alt roman al acestui autor, O sută de ani de zile la porțile Orientului. L-am citit cu multă plăcere la vremea lui, ba chiar l-am cumpărat a doua oară în 2009, în ediție cartonată.
Așa se face că, în 2010, la librăria plasată pe Bulevardul Dacia din Capitală dinaintea a ceea ce era pe atunci Muzeul Literaturii Române, am cumpărat fără să stau prea mult pe gânduri o altă carte de Ioan Groșan, Un om din Est, volumul I (Editura Noul Scris Românesc și Editura Tracus Arte, București, 2010).
O primă răsfoire nu m-a încurajat prea tare la lectură. Așa se face că Un om din Est a stat la raft, pe un rând din spate, mai mulți ani - până în octombrie 2016, când am citit-o în vreo două zile.
Și iată ce am aflat:
Acțiunea romanului Un om din Est e plasată în România, spre finalul anilor 1980, într-un orășel transilvănean numit Steinburg. Protagonistul este un profesor cu veleități de scriitor, Iuliu Borna, iar printre celelalte personaje se numără colegi de-ai săi (Nelu Cucerzan, zis Nelu Sanepidu', respectiv Grigore Samsaru), pădurari (Willy Schuster și tatăl său, Klaus), directoarea Szekely, doctorița Vianda Ticărău și așa mai departe.
Personajele duc o existență anostă, cu ședințe de partid, ore de serviciu, rapoarte. Pentru condimentarea vieții altfel fade, unii merg la petreceri în familie, alții la partide de pocher, iar alții (precum Nelu Sanepidu') circulă prin țară pentru a avea relații pasagere cu diverse necunoscute. Câțiva, mai naivi, încearcă să se pună bine cu puterea, precum Grigore Samsaru, care se străduiește să intre în Partidul Comunist, sau Willy Schuster, care servește propaganda naționalist-comunistă și care reperează un cerb-trofeu pentru palmaresul de vânător al dictatorului. Destul de des, eforturile acestea eșuează în penibil și ridicol, iar răsturnările de situație sunt amuzante.
Volumul se închieie cu izbucnirea revoltelor populare din decembrie 1989 și cu o scenă tip "Orice naș își are nașul."
Am remarcat, pe de o parte, grija autorului în redarea atmosferei din orașele provinciale românești ale perioadei comuniste. (În privința asta, Un om din Est poate fi citit ca un roman istoric.) Pe de altă parte, am apreciat minuțiozitatea cu care domnul Ioan Groșan a structurat intriga - firele narative ale diferitelor personaje se întretaie în moduri interesante și uneori neașteptate.
Am apreciat și caracterizarea personajelor - prin comportament, prin limbaj. Domnul Groșan s-a dovedit a fi aici un atent observator al societății în care trăim. (Poate tocmai de aceea v-aș sfătui să nu lăsați Un om din Est la îndemâna copiilor de acasă sau în văzul colegilor de serviciu. Limbajul personajelor este pe alocuri licențios.)
Ar mai fi de adăugat buna utilizare a puctului de vedere în narațiune - cele mai multe secțiuni sunt narate în omnisciență selectivă multiplă - și alternarea punctului de vedere obiectiv cu cel subiectiv: unele secțiuni sunt extrase dintr-o epistolă-jurnal adresată de Nelu Sanepidu' colegului și prietenului său Iuliu Borna.
Adăugați la toate astea un strop de realism magic și mult comic de situație și veți înțelege de ce aștept cu interes volumul al doilea al romanului Un om din Est. (Sper să nu avem la fel de mult de așteptat precum cititorii primului volum din Delirul de Marin Preda.)
Până la acea apariție, însă, mă bate un gând să recitesc Plantea mediocrilor și O sută de ani de zile la porțile Orientului, respectiv să duc la bun sfârșit o colecție de proză scurtă a domnului Ioan Groșan, Povestiri alese. Dar despre acelea vom discuta cu alte prilejuri.
Postări
