Charles Portis, "True Grit" (1968)

În copilărie, am avut o scurtă perioadă în care m-au interesat filmele western. (M-am reprofilat destul de repede pe producții S.F., dar asta e altă poveste.) Interesul pentru acest gen de pelicule mi-a revenit, cu moderație, în ultimii ani, motiv pentru care am vizionat 3:10 to Yuma, Django Unchained, The Hateful Eight, Salvation sau, mai recent, The Revenant. Dintre aceste filme, toate de o foarte bună calitate, mi-a atras în mod deosebit atenția o producție din 2010 a fraților Coen, True Grit, care îi avea în rolurile principale pe Hailee Steinfeld, Jeff Bridges, Matt Damon și Josh Brolin. Ca urmare, spre finalul lunii martie 2017, am achiziționat la preț redus, de la anticariatul Antic ExLibris din București, romanul ce inspirase filmul - Charles Portis, True Grit (Bloomsbury Publishing, Londra, 2011). L-am parcurs la începutul lunii aprilie 2017, în doar câteva ore.

Și iată ce am aflat:

Protagonista-naratoare a romanului, Mattie Ross, este o adolescentă de paisprezece ani din Dardanelles, Arkansas. În anii 1870, tatăl ei este ucis și jefuit de un arendaș, Tom Chaney, care fuge în Teritoriul Indian. Mattie discută mai întâi cu autoritățile din Fort Smith, Arkansas, unde a avut loc crima, numai pentru a afla că șeriful nu are autoritatea necesară pentru a-l urmări pe criminal în afara jurisdicției sale. Apoi, în disperare de cauză, protagonista îl angajează pe un agent federal, Reuben Cogburn, zis Rooster, pentru a-l aresta pe Chaney și a-l deferi justiției.

Intriga se complică, pe de o parte pentru că Mattie insistă să îl însoțească pe Cogburn în Teritoriul Indian, pe de alta pentru că Chaney li se alătură unor bandiți conduși de Lucky Ned Pepper. Un polițist rural din Texas, La Boeuf, intră și el în urmărire, iar vremea din ce în ce mai rea, la începutul iernii, le  face viața amară tuturor.

După cum probabil vă așteptați, intriga  duce la o confruntare de final, cu ambuscade și împușcături. Ceea ce nu așteaptă cititorii este însă o adevărată cascadă de puncte culminante, în care suspansul urcă la cote incredibile, iar răsturnările de situație se țin lanț.

În pofida intrigii magistral construite și a finalului foarte mulțumitor, cel mai important atu al romanului îl constituie stilul. Cam ca în The Reivers de William Faulkner, protagonista-naratoare relatează, la mai bine de jumătate de veac, niște evenimente la care participase în adolescență. Autorul a avut grijă, cu fiecare pagină și cu fiecare frază, să filtreze evenimentele intrigii prin percepția adolescentei și prin gândirea bătrânei, iar rezultatul este foarte convingător și, totodată, extrem de dificil de redat în traducere.

O altă trăsătură remarcabilă a stilului o constituie dialogurile. Charles Portis a nuanțat foarte fin vocabularul și pronunția personajelor, în funcție de regiunea de proveniență, grupul etnic, vârsta, nivelul de educație și profesia fiecăruia. Tot prin dialoguri, autorul a dat viață și scenelor din roman, insuflând tensiune și dinamică pe aproape fiecare pagină.

Nu în ultimul rând, romanul impresionează printr-o vastă galerie de personaje secundare - judecători, avocați, antreprenori de pompe funebre, comercianți, arendași, bandiți, șerifi, agenți federali și așa mai departe. Un aspect mai puțin vizibil în filmele de la Hollywood, spre exemplu, dar omniprezent în True Grit, îl constituie tensiunile inter-statale,  între personajele din Arkansas și cele din Texas, spre exemplu, sau între localnici și un afacerist venit din Connecticut.

Tematic, True Grit reprezintă pe de o parte un frumos exemplu de literatură western, iar pe de altă parte o deconstrucție a acestui tip de literatură. Cadrul spațio-temporal este tipic: anii 1870, Vestul Sălbatic. Tema e una recurentă: un reprezentant al legii urmărește un criminal printr-un teritoriu ostil pentru a-l aresta. Deconstrucția funcționează însă la nivelul personajului principal (o adolescentă, mai degrabă decât un bărbat) și la nivelul atitudinii. Căci Mattie are câștig de cauză nu din pricină că ar trage repede și bine cu pistolul, ci pentru că e inteligentă, educată, responsabilă și foarte tenace.

Stilistic, True Grit se află într-o relație intertextuală cu două capodopere ale literaturii americane, Aventurile lui Huckleberry Finn de Mark Twain și Moby Dick de Herman Melville. După cum sublinia Donna Tartt în introducerea ediției britanice din 2011, Mattie este similară cu Huck Finn în privința stilului colocvial al narațiunii, dar și în privința situației (trebuie să se descurce pe cont propriu printre niște străini violenți), dar opusă acestuia în privința atitudinii. Dacă Huck Finn se ferește de educație și de civilizație, Mattie Ross citează din Biblie la tot pasul, amenință cu acțiuni în instanță și critică adulții pentru neglijență și îngălare.

Paralela cu Moby Dick, conform prefațatoarei, este mai subtilă. Preocuparea obsesivă a protagonistei din True Grit pentru arestarea, judecarea și pedepsirea criminalului amintește de încăpățânarea irațională cu care căpitanul Ahab urmărește cașalotul alb pe oceanele lumii în romanul lui Melville. Ca și Ahab, Mattie ajunge să plătească un preț teribil pentru tenacitatea sa ieșită din comun.

Firește, influențele intertextuale nu sunt niciodată unilaterale. Aș vedea unele paralele, spre exemplu, între True Grit și romanul lui Jack Womack Random Acts of Senseless Violence: protagonista-naratoare își pierde tatăl la o vârstă fragedă și decide să îl pedepsească pe cel responsabil - prin justiție, într-un caz, sau prin răzbunare când justiția e indisponibilă, în celălalt.

La final, cititorul întoarce ultima filă a cărții cu o imensă satisfacție. (Nu știu dacă regretatul scriitor Liviu Radu a parcurs romanul lui Charles Portis. Cum dumnealui aprecia literatura western, cred că i-ar fi plăcut.) Fără urmă de exagerare, True Grit se poate pune  la raft alături de lucrări precum Aventurile lui Huckeberry Finn sau Să ucizi o pasăre cântătoare. Dar despre acelea vom discuta cu alte ocazii.

Andy Weir, "The Martian" (2014)

În noiembrie 2015, la Târgul Internaţional de Carte Gaudeamus, organizat la Pavilionul Expoziţional Romexpo, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi un exemplar din romanul de debut al lui Andy Weir, The Martian (Editura Del Rey, Londra, 2014). Spre surprinderea mea, l-am parcurs în mai puţin de două zile. Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

Premisa romanului The Martian este una deosebit de dramatică: astronautul Mark Watney este abandonat pe Marte şi se vede nevoit să supravieţuiască în condiţii extreme, respectiv să găsească metode de comunicare cu pământenii. La rândul lor, colegii săi de la NASA fac eforturi supraomeneşti pentru a-l salva.

Fireşte, The Martian invită o paralelă cu un roman mult mai celebru - Robinson Crusoe de Daniel Defoe - care, de-a lungul secolelor, a atras replici literare faimoase de la Jonathan Swift, Edgar Allan Poe, Jules Verne, R. M. Ballantyne, William Golding, J. G. Ballard şi Adrian Mitchell. Ca şi personajul lui Defoe, Mark Watney ţine un jurnal, cultivă plante, adaptează artefacte ale civilizaţiei din care provine, face expediţii de explorare, îşi menţine optimismul şi inventariază cu minuţiozitate de contabil resursele de care dispune.

Spre deosebire de Robinson Crusoe, The Martian are însă o particularitate structurală care probabil i-ar irita nespus pe naratologi (în cazul în care ar binevoi să îl citească). Mai exact, dacă romanul lui Defoe este un exemplu clasic de naraţiune la persona întâi, cu un protagonist-narator homodiegetic, The Martian încalcă flagrant convenţiile referitoare la punctul de vedere în naraţiune şi alternează secţiuni narate la persoana întâi cu secţiuni narate la persoana a treia, discurs al naratorului-protagonist homodiegetic cu discurs al unui narator heterodiegetic, naraţiune subiectivă cu naraţiune obiectivă.

Efectul este neaşteptat de captivant. Dacă Robinson Crusoe pare un roman lung (în primul rând din cauza capitolelor ample şi alineatelor de mare întindere), The Martian, deşi de două ori mai lung decât ilustrul său model, pare destul de concis şi de alert (mai ales datorită împărţirii capitolelor în secţiuni). Totodată, am remarcat precizia inginerească cu care autorul a plasat în text cârlige narative de tot felul pentru a-i încuraja pe cititori să parcurgă încă o secţiune, încă un capitol...

Nu în ultimul rând, suntem stimulaţi să citim The Martian şi prin modul agreabil în care protagonistul reacţionează la toate dificultăţile cu care se confruntă. Astfel, dacă Robinson Crusoe părea cam obtuz, habotnic şi dornic să se ia prea mult în serios, Mark Watney e isteţ, (auto)ironic şi cu nădejde în colegii săi de la NASA mai degrabă decât în pronia cerească. Tocmai umorul şi autoironia protagonistului, verva naraţiunii şi desele întorsături de situaţie din intrigă vă vor face să citiţi The Martian cu amuzament şi cu plăcere. 

Aş adăuga şi că, în pofida meritelor deloc puţine ale ecranizării realizate de Ridley Scott, cu Matt Damon în rolul principal, romanul lui Andy Weir reprezintă o experienţă mult mai bogată şi mai agreabilă. Ca urmare, dacă aţi vizionat filmul, vă invit să citiţi cartea (puteţi comanda un exemplar aici), iar, dacă aţi citit deja romanul, nu strică să vizionaţi şi filmul.