Joseph Campbell, "The Hero with A Thousand Faces" (1949)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

Despre lucrarea antropologului american Joseph Campbell, The Hero with A Thousand Faces, am aflat la un curs din primul an universitar, în 1993, pe care îl ținea domnul profesor universitar dr. Radu Surdulescu. Apoi, în 2014, am primit cadou un exemplar din ediția română - Eroul cu o mie de chipuri (Editura Herald, București, 2014) - și i-am făcut o prezentare în cadrul emisiunii "Ce citim astăzi?" de la postul de televiziune H 2.0 (cunoscut anterior ca TVRM). În cele din urmă, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am cumpărat, în decembrie 2021, un exemplar dintr-o ediție americană cartonată (New World Library, Novato, CA, 2021)... și am parcurs o ediție electronică în a doua decadă a lunii septembrie 2022.

Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

 

Volumul debutează cu o notă privitoare la operele reunite ale lui Joseph Campbell și cu prefața ediției din 1949. Apoi, în prolog, este expusă teoria monomitului - ideea că, în diferite culturi, sub diverse forme, o mulțime de mituri și legende prezintă o structură narativă comună, iar aceasta, în corelație cu unele elemente din psihanaliza jungiană, este mai relevantă pentru persoanele aflate în a doua jumătate a vieții decât conceptele cu care operează psihanaliza freudiană.

Partea întâi tratează, cu exemple, despre aventura eroului, în etape precum plecarea, inițierea mistică, întoarcerea și cheile de interpretare.

Partea a doua, în schimb, prezintă ciclul cosmogonic cu elemente precum emanațiile, nașterea imaculată, transformările eroului, disoluția microcosmosului și a macrocosmosului, precum și raporturile dintre mit și societate.

Volumul se încheie cu o secțiune de mulțumiri, cu un set de note de final, cu o amplă bibliografie, cu o listă a ilustrațiilor, cu un index alfabetic și cu note privitoare la autor, respectiv la fundația Joseph Campbell.

 

Țin să vă spun că am fost foarte plăcut impresionat de Eroul cu o mie de chipuri - pe de o parte, pentru că este o lucrare foarte documentată, cu exemple preluate din culturi nord-americane, asiatice, europene, africane, australiene și din sub-continentul indian, iar, pe de altă parte, pentru că autorul face permanent paralele între mituri din diverse zone geografice și vise sau fantasme ale pacienților din practica psihoterapiei.

Dealtfel, Eroul cu o mie de chipuri a avut o influență de durată nu numai în domeniul academic, unde a reprezentat un element important în critica literară antropologică, ci și în domeniul literaturii fantastice, în special asupra scriitorului J. R. R. Tolkien și, indirect, asupra subgenului high fantasy, respectiv în domeniul cinematografiei, unde l-a inspirat pe regizorul George Lucas să creeze seria Războiul stelelor. (Dacă doriți, puteți comanda un exemplar din ediția română aici, iar, din ediția americană, aici.) Deloc întâmplător, există o lucrare dedicată adaptării monomitului analizat de către Joseph Campbell la domeniul scenariilor de film - însă, despre aceea, vom discuta mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

 

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux  Publishing și poate fi comandat aici.)

Mark Hodder, "The Secret of Abdu El Yezdi" (2013)

Imagine preluată de pe situl lwcurrey.com

În a doua decadă a lunii octombrie 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la un preț promoțional, un exemplar dintr-un roman de Mark Hodder intitulat The Secret of Abdu El Yezdi  (editura Del Rey, grupul editorial Random House, Londra, 2014). De parcurs, am reușit să îl parcurg abia în a doua decadă a lunii aprilie 2022.

Și iată ce am aflat:

The Secret of Abdu El Yezdi este al patrulea roman din seria steampunk despre Burton și Swinburne. De această dată, acțiunea este plasată pe alt fir temporal, în care regina Victoria a fost asasinată în 1840, dar, în locul ei, a fost încoronat fiul lui Ernest Augustus I de Hanovra, George al V-lea (care, în istoria noastră, a fost regele Hanovrei între 1851 și 1866).

În "Partea întâi - Burton", protagonistul Richard Francis Burton descoperă izvoarele Nilului în Africa Centrală, iar, în 1859, la revenirea în Anglia, este înnobilat și devine agentul secret al regelui. În paralel, se pregătește cununia lui cu Isabel Arundell, în pofida unei profeții că are să o ucidă când ea va fi încă îmbrăcată cu rochia de mireasă. Burton primește de la rege și de la prim-ministrul Benjamin Disraeli misiunea de a afla cine a organizat recent o serie de răpiri. Alte răpiri similare fuseseră evitate grație sfaturilor date de un spirit numit Abdu El Yezdi - doar că, de la un timp, spiritul nu s-a mai manifestat.

Fratele lui Burton, Edward, îl sfătuiește pe explorator să se consulte cu poetul Algernon Swinburne. De asemenea, polițistul William Trounce, care fusese martor la asasinarea reginei Victoria în 1840, îl informează pe protagonist că seamănă cu unul dinte suspecți - deși, pe atunci, Burton avea doar 19 ani, iar suspectul arăta mult mai vârstnic. Un alt martor ocular dezvăluie informații despre arma crimei - aparent, o pușcă cu lunetă adusă din 1918.

Burton îl interoghează în azilul Bedlam pe ocultistul Laurence Oliphant și află despre evadarea altui pacient, Francis Galton, cu ajutorul vărului acestuia, Charles Darwin. Din păcate, în timp ce Burton îl vizita pe Darwin și familia sa, survine un atac organizat de două personaje dubioase, Burke și Hare, care îl răpesc pe naturalist.

În "Partea a doua - Swinburne", Burton și Swinburne investighează conexiunile unui mistic american itinerant, Thomas Lake Harris, cu un spirit adus din altă dimensiune de către Oliphant. Cu ajutorul exorcistului francez Eliphas Lévi și al micului vânzător de ziare Bram Stoker (pe care Burton îl angajează ca valet), cei doi anchetează straniile evenimente care avuseseră loc la bordul vasului Royal Charter înaintea naufragiului acestuia, căci, din păcate, unul dintre supraviețuitorii naufragiului, John Judge, posedat parcă de un spirit malefic, Perdurabo, bântuie pe la conacul unde urmează să aibă loc nunta lui Burton cu Isabel Arundell și îi transformă, pe rând, pe oaspeți în strigoi.

Lévi organizează identificarea și distrugerea strigoilor - inclusiv a tinerei Isabel, care îi căzuse victimă lui Perdurabo - doar că uciderea lui John Judge nu distruge și spiritul malefic care îl posedase.

În "Partea a treia - Bestia", Burton și însoțitorii săi revin la Londra, identifică spiritul Perdurabo ca fiind o proiecție a ocultistului Aleister Crowley de pe alte fire temporale și dejoacă parțial un complot criminal cu ajutorul Poliției Metropolitane, ba chiar află identitatea lui Abdu El Yezdi. Paradoxal, Crowley reușește în primul rând să își arunce în aer propriii complici și propriii părinți, iar rezultatul este că, pe acest fir temporal, nu mai are cum să se nască.

Volumul se încheie, ca și cele precedente, cu note biografice dedicate personajelor principale și destinului lor din istoria noastră, cu scurte articole despre evenimente precum naufragiul vasului Royal Charter și cu o notă autobiografică amuzantă și autoironică a autorului.

Pe ansablu, în pofida dimensiunilor respectabile (548 p.), The Secret of Abdu El Yezdi mi-a făcut o impresie mai puțin favorabilă decât romanele precedente din seria Burton și Swinburne.

E adevărat că reapar, în fundal, elemente de recuzită steampunk creative precum trenurile pneumatice, girocopterele acționate cu aburi și o versiune orală a motorului de căutare Google - așa-numita rețea a șoptitorilor.

E la fel de adevărat că, pe lângă personaje istorice care revin, ca Laurence Oliphant, Florence Nightingale, Charles Babbage și Isambard Kingdom Brunel, apar și altele, ca Benjamin Disraeli, William Morris și Lewis Carroll.

Și e adevărat că stilul în care e scris romanul e îngrijit, cu dialoguri care pastișează elegant stilul victorian și cu o dozare atentă a suspansului, care duce la un punct culminant de mijloc și la un al doilea punct culminant de final.

Dar pastișa horror după Dracula de Bram Stoker, cu vampiri și strigoi, chiar dacă adusă la tema ucroniilor care domină seria Burton și Swinburne, nu mi s-a părut la fel de interesantă ca alte subiecte atinse de către Mark Hodder. Iar romanul a părut să fi fost lungit mai mult decât era cazul.

În plus, efortul de a promova o altă serie steampunk, despre detectivul Macallister Fogg din... Baker Street, mi s-a părut puțin prea insistent. Intertextualitatea și autoreferențierea sunt elemente recurente în postmodernism, și cu atât mai mult în steampunk, dar e de dorit să fie o măsură în toate.

Per total, The Secret of Abdu El Yezdi a meritat o lectură (mai ales pentru că autorul pare să fi depus o muncă asiduă de documentare în vederea scrierii romanului), însă, în ceea ce mă privește, am îndoieli că va avea parte curând și de o a doua. Firește, asta nu m-a împiedicat să parcurg următorul roman din seria Burton și Swinburne, intitulat The Return of the Discontinued Man. Dar, despre acela, rămâne să discutăm pe larg cu altă ocazie tot aici, la "Țesătorul".

(Cel mai recent volum al meu, Fierul și fiara, a apărut în iunie 2022 la Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Mark Hodder, "Expedition to the Mountains of the Moon" (2012)

Imagine preluată de pe situl MarkHodder.blogspot.com

În a doua decadă a lunii octombrie 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un roman de Mark Hodder intitulat Expedition to the Mountains of the Moon (editura Snowbooks, Londra, 2012). De parcurs, am izbutit să îl parcurg abia în ultima decadă a lunii martie 2022. (Mai bine mai târziu...)

Și iată ce am aflat:

În cel de-al treilea roman al seriei steampunk Burton și Swinburne, protagonistul, Sir Richard Francis Burton, pornește, în 1863, într-o expediție către Africa Centrală pentru a descoperi al treilea fragment dintr-un meteorit străvechi cu proprietăți paranormale. Pentru început, Burton și însoțitorii săi, printre care se numără poetul Algernon Swinburne, dar și un android mecanic animat de memoria filosofului Herbert Spencer, călătoresc cu o aeronavă, însă ajung în Peninsula Arabică, apoi traversează către Cornul Africii și încearcă să ajungă în regiunea lacurilor înaintea unei expediții prusace condusă de fostul camarad al exploratorului, John Speke.

În paralel, în 1916, Sir Richard Francis Burton se pomenește în versiunea centraafricană a Primului Război Mondial, iar reporterul Herbert George Wells îl ajută să își recapete memoria și să îndeplinească misiunea pentru care fusese trimis în viitor.

Căci, de această dată, mai întâi cu ajutorul magiei, apoi grație costumului lui Jack Săltărețul, Burton izbutește să călătorească - inițial, în viitor, unde dejoacă planurile dictatorului Friedrich Nietzsche și ale ocultistului Aleister Crowley, după care în trecut, unde, în 1840, cu o pușcă cu lunetă din vremea Primului Război Mondial, încearcă să împiedice asasinarea reginei Victoria.

Iar rezultatele sunt... paradoxale.

Romanul este urmat de notele biografice ale unora dintre personajele principale, de scurte articole privitoare la câteva evenimente istorice la care se făcea aluzie în roman și de o notă autobiografică (și autoironică) a autorului.

Oricât ar părea de improbabil, Expedition to the Mountains of the Moon este încă și mai spectaculos decât primele două romane din seria Burton și Swinburne. Pe de o parte, acțiunea schimbă cadrul de la Londra victoriană (sau, în această istorie alternativă, "albertiană") la Africa Subsahariană,, care a fost o temă predilectă pentru nonficțiune (Cum l-am găsit pe Livingstone, Regiunile lacustre din Africa Centrală) și ficțiune (Cinci săptămâni în balon, Steaua Sudului, Inima întunericului) pentru victorieni.

Pe de altă parte, intriga are o structură mai ingenioasă decât cele două romane precedente, căci cuprinde două planuri, unul situat în 1863-1864, celălalt - în 1916-1918. De aici, un șir de paradoxuri care fac deliciul lecturii. (În această privință, Expedition to the Mountains of the Moon rivalizează cu un roman clasic din canonul steampunk, The Anubis Gates de Tim Powers.)

Nu în ultimul rând, pe lângă abundența de imagini fanteziste (care sper să ne aducă, la un moment dat, ediții ilustrate ale seriei Burton și Swinburne), aș aminti o puzderie de trimiteri intertextuale la Ziua trifidelor de John Wyndham, la Războiul lumilor, Omul invizibil, Mașina timpului și Primii oameni în Lună de H. G. Wells, la Minele regelui Solomon de H. Rider Haggard. Adăugați la toate astea o galerie de personaje celebre (inclusiv Lord Palmerston, Isambard Kingdom Brunel și nelipsitul Oscar Wilde) și o doză substanțială de umor britanic și veți înțelege de ce, în aceeași zi când am terminat de parcurs Expedition to the Mountains of the Moon, am început să citesc următorul roman din seria Burton și Swinburne, intitulat The Secret of Abdul El Yezdi. Însă, despre acela, am să vă relatez mai pe larg cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Kevin Roose, "Futureproof" (2021)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

În prima decadă a lunii aprilie 2021, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-o ediție cartonată a unui volum de nonficțiune de Kevin Roose intitulat Futureproof - 9 Rules for Humans in the Age of Automation (editura John Murray, grupul editorial Hachette UK, Londra, 2021). De parcurs, l-am parcurs într-o zi de la jumătatea lunii mai 2021.

Și iată ce am aflat:

Autorul, domnul Kevin Roose, este jurnalist la The New York Times, gazdă de emisiuni podcast și coproducător al serialului TV de documentare Real Future.

"Introducerea" începe cu o anecdotă privitoare la o companie din domeniul inteligenței artificiale al cărei scop neoficial este  automatizarea activității șefilor de nivel mediu și concedierea acestora. Autorul arată apoi că, în ultimii ani, trei tendințe au devenit vizibile în domeniul IA: faptul că dezvoltarea acestei tehnologii nu creează mai multe locuri de muncă decât distruge, discrepanța dintre ceea ce s-a promis în domeniul IA și ceea ce s-a realizat, respectiv conștientizarea de către conducătorii firmelor high-tech a faptului că implementarea inteligenței artificiale va nimici milioane de locuri de muncă, iar mulți dintre ei chiar asta doresc. Apoi, Kevin Roose arată cum s-a documentat în privința acestui subiect și cum pandemia COVID-19 a accelerat tendința spre automatizare. În opinia sa, atât viziunea optimistă a unui progres neabătut, cât și cea pesimistă, a unor mașinării care înrobesc omenirea, sunt prea orientate spre viitorul îndepărtat și nu țin cont de faptul că evoluția IA din prezent depinde de deciziile unor oameni. De asemenea, autorul arată care e subiectul cărții, care e structura și care e obiectivul - respectiv, cum să găsim loc pentru oameni într-o societate din ce în ce mai controlată și dirijată de către algoritmi.

Partea întâi, "Mașinăriile", tratează în principal despre robotică, inteligență artificială și automatizare. Astfel, capitolul întâi, "Nașterea unui suboptimist", prezintă companii care caută să înlocuiască angajații a căror funcție e să servească drept punte între aplicații. Aparent, directorii acestui gen de companie oferă patru tipuri de declarații: 1. "Am mai trecut prin asta și a ieșit bine." 2. "Inteligențele artificiale ne vor ameliora locurile de muncă, fiindcă vor face activitățile plictisitoare în locul nostru." 3. "Oamenii și IA-urile vor colabora în loc să concureze." 4. "IA-urile nu vor cauza șomaj pe scară largă, întrucât vor apărea noi locuri de muncă pe care, în prezent, nici măcar nu ni le putem imagina." Autorul, în schimb, manifestă un suboptimism rezervat și demontează, una câte una, cele patru declarații precedente.

Capitolul al doilea, "Mitul locului de muncă imun la roboți", arată că, în diverse sectoare de activitate, oamenii își închipuie că locul lor de muncă nu poate fi automatizat, după care trece în revistă numeroase alte sectoare de activitate care, în ultimele două secole, au fost automatizate. Iar lista ocupațiilor puse în pericol de automatizare în prezent este impresionantă.

Capitolul al treilea, "Cum ne înlocuiesc de fapt mașinăriile", demontează viziunea populară conform căreia un robot înlocuiește o persoană la locul de muncă și arată cum, în urma automatizării unor activități, scade nevoia de personal. Între altele, companii mici, moderne, ajung să facă lucruri similare cu companii mari, dar vechi. Modul de îndeplinire al sarcinilor de serviciu se schimbă. Pe scurt, mașinăriile ne afectează viața în moduri care, inițial, sunt greu de prevăzut.

Capitolul al patrulea, "Directorul algoritmic", prezintă un studiu de caz din domeniul relațiilor cu clienții, în care funcția de șef de echipă a fost automatizată, după care ridică întrebări privitoare la schimbarea atmosferei la locul de muncă în noile condiții.

Capitolul al cincilea, "Feriți-vă de boții plictisitori", tratează despre efectele utilizării algoritmilor în administrația de stat la nivel local și regional în S.U.A., respectiv în activitățile de birou ale corporațiilor. Uneori, apar erori de proporții și, aproape întotdeauna, sunt eliminate locuri de muncă. Pentru că, din păcate, asemenea tehnologii moderne distrug unele posturi fără să creeze altele.

Partea a doua, "Regulile", propune principii după care activitatea umană să fie ajustată pentru a rezista pericolelor iscate de automatizare. Regula întâi este să fim surprinzători, sociabili și rar întâlniți. Autorul prezintă studiul de caz al lui William Lovett care, în Anglia, în anii 1840, s-a reconvertit profesional pentru că Revoluția Industrială îi făcuse inutilă calificarea de funier pe care o avea. Apoi, arată cum el însuși s-a reconvertit profesional după ce ramura lui profesională de reporter de bursă a fost năpădită de algoritmi. Iar oamenii au șanse în zone de activitate unde inteligențele artificiale sunt, deocamdată, slab pregătite - în activități cu un grad ridicat de impredictabilitate, în interacțiuni cu publicul unde componenta emoțională joacă un rol important și în domenii unde combinația de aptitudini necesară e neobișnuită, iar candidații sunt rari. Domnul Roose prezintă și câteva studii de caz relevante.

Regula a doua este să rezistăm tendinței create de mașinării. Autorul trage semnalul de alarmă în privința comportamentelor umane repetitive care par să fie influențate de algoritmi, apoi prezintă istoria dezvoltării primului sistem de sortare a mesageriei electronice la Xerox PARC și răspândirea motoarelor de recomandare, iar, ulterior, a ceea ce Christian Sandvig numește "personalizare coruptă". Domnul Roose recomandă câteva căi simple pentru evitarea influenței algoritmilor - inclusiv o oră pe zi fără ecrane. Căci, în cele din urmă, recomandările (fie că le întâlnim pe Facebook, pe Amazon sau pe Netflix) nu ne lărgesc întotdeauna orizontul, ci, în cele din urmă, ni-l îngustează.

Regula a treia este să ne retrogradăm dispozitivele. Autorul relatează cum, în 2006, a devenit dependent de telefonul mobil inteligent și ne sfătuiește, pentru binele nostru, să îi limităm telefonului tendința de a ne acapara tot timpul. Apoi, domnul Roose arată cum a învățat să reducă timpul petrecut pe telefon și cum și-a sporit calitatea vieții prin lecturi, plimbări, gătit și activități semnificative și productive. Iar relațiile sale de familie s-au ameliorat la rândul lor.

Regula a patra este să lăsăm amprente. Autorul prezintă cazul lui Mitsuru Kawai, care, în cadrul companiei Toyota, prin preocupare continuă pentru meșteșug, a urcat, de-a lungul deceniilor, de la postul de ucenic la cel de director. Apoi, domnul Roose respinge ideea autoimpusă a muncii până la epuizare și subliniază că e preferabil să accentuăm ceva specific uman - meșteșugul - în loc să concurăm cu mașinăriile. Căci semenii noștri, în calitate de clienți sau consumatori, au adesea tendința să acorde mai multă valoare produselor sau serviciilor create de oameni decât celor create de roboți sau de algoritmi. Iar autorul oferă studii de caz relevante în acest sens.

Regula a cincea este să nu fim un capăt de linie. Domnul Roose prezintă un caz din 2018, în care Google a făcut demonstrația unei secretare virtuale, Duplex, capabilă să poarte conversații, să inițieze apeluri telefonice și să facă rezervări. Apoi, autorul arată cazuri (inclusiv al său, uneori) în care oamenii sunt angajați ca puncte-terminus, capete de linie, punți între două programe care, deocamdată, sunt incapabile să comunice unul cu altul. Opinia sa argumentată este că, mai ales în condiții de telemuncă, angajații trebuie să scoată în evidență latura umană, de neînlocuit a activității lor - sau să își facă un plan de reconversie profesională. Pentru că istoria ne arată că punctele-terminus rareori sunt păstrate pe termen lung...

Regula a șasea ne sfătuiește să tratăm inteligențele artificiale ca pe o armată de cimpanzei, iar studiul de caz cu care începe capitolul este tragicomic - o afacere cu tricouri imprimate pe bază de algoritmi a luat-o razna în 2013 din cauza absenței filtrelor de vocabular. Autorul dă exemple în care superautomatizarea a dus la consecințe păguboase, iar încrederea excesivă a cadrelor de conducere în algoritmi s-a dovedit neîntemeiată. Domnul Roose ne sfătuiește să fim responsabili, vigilenți și să semnalăm neregulile - căci, când lucrurile merg pe un drum greșit, nu algoritmii, ci oamenii care au luat deciziile sunt trași la răspundere.

Regula a șaptea ne povățuiește să construim rețele mași și plase mici. Domnul Roose prezintă cazul orășelului Waterloo din Ontario, care și-a revenit după colapsul principalului angajator local grație unei combinații de factori - rețele naționale și mici contacte locale de sprijin reciproc. Se discută apoi necesitatea ca schimbările sociale cauzate de automatizare să fie tratate atât la scară mare, națională, cât și la scară mică, locală - iar unele exemple istorice alese de autor sunt relevante.

Regula a opta ne îndeamnă să învățăm științele umaniste din epoca mașinăriilor. Autorul menționează aptitudini care merită cultivate, precum păstrarea atenției, evaluarea publicului și a interlocutorilor, capacitatea de a ne odihni, discernământul numeric, etica analogică și evlauarea consecințelor.

Regula a noua ne sfătuiește să îi înarmăm pe răzvrătiți. Domnul Roose ne oferă două exemple din Epoca Industrială - Henry David Thoreau, care a predicat întoarcerea la natură, și Sarah Bagley, care s-a ocupat de sindicalizarea lucrătorilor. Autorul pledează pentru susținerea celor care reclamă transparență și respectarea standardelor etice din partea instituțiilor publice și private și pentru sprijinirea acestor persoane cu unelte, cu date și cu solidaritate morală. Domnul Roose oferă numeroase exemple elocvente din prezent și ne amintește că vom participa la crearea viitorului.

Volumul se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu un apendice care ne face sugestii utile cum să planificăm izolarea împotriva pericolelor aduse de viitor, cu o listă de propuneri de lectură și cu ample note de final.

Pe ansamblu, lucrarea domnului Roose (din care, dacă doriți, puteți comanda un exemplar aici) m-a pus pe gânduri - căci automatizaarea ne este adusă de către factori de decizie care au la dispoziție vaste resurse financiare, tehnologice, mediatice și umane, în vreme ce mijloacele de rezistență propuse, deși numeroase, par destul de firave și ineficiente prin comparație. (Cu alte cuvinte, confruntarea e tare inegală.)

În pofida faptului că Futureproof e o carte foarte bine documentată, ingenios organizată, temeinic susținută cu exemple judicios alese și scrisă într-un stil clar, accesibil și agreabil, în urma lecturii am ajuns la concluzia că apărarea cea mai bună împotriva pierderii locului de muncă este să nu te mai afli în câmpul muncii. La urma urmei, dacă ești pensionar, nu mai au cum să te concedieze.

Din păcate, dacă, pe vremea când m-am angajat prima oară, orizontul de așteptare era pensionarea la cincizeci și cinci de ani pentru femei, respectiv la șaizeci de ani pentru bărbați, de câteva luni încoace legiuitorii noștri au început să vânture propuneri legislative pentru pensionare "voluntară" la șaptezeci de ani. Poate nu îmi amintesc destul de clar, însă, printre metodele recomandate de Kevin Roose ca să ne izolăm împotriva efectelor negative ale viitorului, parcă nu figura munca până la adânci bătrâneți...

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)   

Mark Hodder, "The Curious Case of the Clockwork Man" (2011)

Imagine preluată de pe situl LWCurrey.com

În a doua decadă a lunii octombrie 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un roman de Mark Hodder intitulat The Curious Case of the Clockwork Man (editura Snowbooks, Londra, 2017). De parcurs, am reușit să îl parcurg abia în a doua decadă a lunii martie 2022. (Probabil ați remarcat deja că citesc cam puțin și cam încet...)

Și iată ce am aflat:

Acțiunea romanului este plasată în 1862, la un an după evenimentele din The Strange Affair of Spring-Heeled Jack, într-o istorie alternativă unde regina Victoria a fost asasinată în 1840, iar prințul-consort Albert a fost încoronat rege al Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei în locul ei.

De această dată, protagoniștii Sir Richard Francis Burton și Algernon Charles Swinburne investighează cazul unui aristocrat dispărut, Sir Roger Tichborne, a cărui identitate (cu moșia, conacul și averea aferente) este revendicată de impostorul Arthur Orton, un simplu măcelar. Cazul e complicat de influența unor misterioase diamante negre, tăiate dintr-un meteorit ale cărui fragmente ajunseseră în America de Sud, în Africa Centrală și în Indochina, iar, în final, duce la răzmerițe în Londra și la o stranie invazie de zombi.

Și de această dată, Sir Richard Burton, ajutat de poetul Swinburne, de un majordom mecanic și de forțele de poliție, izbutește să descopere sursa tulburărilor, să o neutralizeze și să restabilească ordinea.

Acest al doilea roman steampunk din seria Burton și Swinburne reușește, oricât de improbabil ar părea, să fie mai inventiv și mai captivant decât primul.

Astfel, mijloacele de transport includ girocoptere acționate cu aburi, miriapozi gigantici retroutilați, precum și scarabei uriași porecliți... Folk's Wagon. Decorul urban cuprinde crabi mecanici care adună gunoaiele, dar și cai colosali care tractează vehiculele omnibus, cabaline mecanice și nelipsita ceață londoneză. Personajele secundare sunt inventatorul Charles Babbage, sora medicală Florence Nightingale, filosoful Herbert Spencer și Madame Helena Blavatski, precum și nelipsitul vânzător de ziare Oscar Wilde. Trimiterile intertextuale au, între altele, o versiune albertiană a invaziei vegetale din Ziua trifidelor, o transpunere britanică a Omului cu masca de fier și o viziune steampunk asupra ohitopterelor din Dune. Iar umorul englezesc abundă, incluzând o scenă burlescă la care participă poteul Swinburne și politicianul Gladstone, o încăierare unde, în loc de arme, personajele folosesc ustensile de bucătărie și cărți de bucate, respectiv cea mai ridicol de politicoasă invazie de zombi din câte s-au scris vreodată.

De asemenea, ar merita amintit că titlurile de capitole sunt imprimate cu litere cursive, victoriene, iar multe dintre ele sunt urmate de citate apocrife sau autentice atribuite unora dintre personaje, de facsimile ale unor scrisori din acea istorie alternativă sau de reclame la produse tehnologice sau eugenice care de care mai năstrușnice.

Romanul propriu-zis este urmat de note biografice dedicate personalităților istorice mai importante sau mai modeste, care apar ca personaje, dar și de o notă biografică a autorului care transformă ironia în autoironie.

După ce am întors ultima filă a acestei ucronii spectaculoase și delicioase, m-am grăbit să încep următorul roman din seria Burton și Swinburne, intitulat Expedition to the Mountains of the Moon. Dar, despre acela, vom discuta la momentul potrivit tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.) 

Jane McGonigal, "Super Better" (2015)

Imagine preluată de pe situl PopMythology.com

În luna mai 2021, după ce citisem și apreciasem Reality Is Broken, am achiziționat, la preț promoțional, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, un exemplar dintr-un alt volum de nonficțiune de dr. Jane McGonigal intitulat Super Better - A Revolutionary Approach to Getting Stronger, Happier, Braver and More Resilient (Powered by the Science of Games) (editura Thorsons, grupul editorial HarperCollins, Londra, 2015). De parcurs, l-am parcurs în a doua jumătate a lunii aprilie 2021.

Și iată ce am aflat:

Mai întâi, autoarea prezintă informații introductive referitoare la jocul Super Better, precum și avertismentul că jocul acesta nu este un substitut de terapie sau de tratament medical.

"Introducerea" arată cum, în 2009, autoarea a suferit un traumatism cranio-cerebral, iar, în lunile următoare, pentru a-și reveni și pentru a face față depresiei post-traumatice, a pus la punct metoda Super Better - un joc de realitate alternativă în care Jane McGonigal a creat o identitate secretă, a căutat aliați și a început, zi de zi, să practice diverse activități terapeutice și să își recapete abilitățile. Iar metoda, anunțată într-un articol de blog și prezentată într-un discurs TED pe care îl puteți viziona aici, a început să câștige adepți în întreaga lume.

De asemenea, autoarea prezintă, ca exemple, patru activități simple prin care cititorii își pot spori reziliența fizică, reziliența mentală, reziliența emoțională, respectiv reziliența socială. Spre finalul introducerii, Jane McGonigal ne arată și structura de ansamblu a cărții.

Partea întâi ne informează "De ce jocurile ne fac superameliorați" și începe prin a demonstra cum jocurile ne dezvoltă trei aptitudini psihologice esențiale: capacitatea de a ne controla atenția, abilitatea de a-i transforma pe alții în aliați și capacitatea de a ne motiva.

Capitolul întâi, "Ești mai puternic decât știi", explorează metode prin care putem controla ceea ce gândim și simțim - chiar și în perioade în care suferim de stres sau de durere.

În schimb, capitolul al doilea, "Ești înconjurat de aliați potențiali", ne învață să descoperim câte persoane sunt gata să ne ajute să ne rezolvăm problemele.

Capitolul al treilea, "Ești eroul propriei tale povești", ne arată căi prin care, cu mai mare ușurință, să ne motivăm, să perseverăm și să reușim în ceea ce ne propunem.

Pe de altă parte, capitolul al patrulea, "Poți face saltul de la jocuri la jucăuș", ne invită să spulberăm granițele care ne separă aptitudinile dezvoltate în jocuri de viața reală.

Partea a doua ne învață "Cum să fim jucăuși". Mai întâi, Jane McGonicgal ne informează cum e structurat fiecare capitol din această secțiune a cărții.

Capitolul al cincilea, "Lansează-ți o provocare", ne oferă o primă regulă pentru a fi mai jucăuși - să decidem ce obstacol din lumea reală vrem să abordăm sau ce schimbare pozitivă vrem să facem mai întâi.

Capitolul al șaselea, "Stimulente", propune o a doua regulă - să adunăm și să activăm stimulente - lucruri bune care ne fac să ne simțim mai fericiți, mai sănătoși sau mai puternici. Autoarea prezintă stimulente fizice, mentale, emoționale și sociale.

Capitolul al șaptelea, "Antagoniști", introduce o a treia regulă - să identificăm și să confruntăm antagoniștii - elementele care ne împiedică progresul sau care ne provoacă suferință, anxietate sau stres.

Capitolul al optulea, "Misiuni", aduce a patra regulă: să căutăm și să îndeplinim misiuni - activități simple, zilnice, care să ne ajute să ne atingem obiectivele mai mari.

Capitolul al nouălea, "Aliați", ne oferă a cincea regulă: să recrutăm aliați - prieteni și rude care ne vor ajuta pe parcurs.

Capitolul al zecelea, "Identitate secretă", ne propune a șasea regulă: să adoptăm o identitate secretă, o poreclă eroică ce ne evidențiază abilitățile personale.

Capitolul al unsprezecelea, "Victorii epice", introduce a șaptea regulă: să ne orientăm către victorii epice - rezultate impresionante care să ne ajute să fim mai motivați și mai puțin temători de eșec.

În fine, capitolul al doisprezecelea ne arată "Cum se ține scorul". Autoarea demonstrează de ce e util ca, în jocul Super Better, să ținem scorul de la zi la zi, să stabilim recorduri personale și, astfel, să avem o perspectivă mai clară asupra propriilor aptitudini.

Partea a treia, în schimb, ne propune "Aventuri". Cea dintâi, "Conexiunea amoroasă", este pentru cei ce doresc să aibă mai multă încredere în sine în diverse situații și care vor să-și întărească relațiile personale. A doua, "Transformarea corporală ninja", este pentru cei care vor mai multă energie și o cale sănătoasă de a-și ține greutatea sub control. A treia, "Timp berechet", le este destinată celor care și-ar dori să aibă mai mult timp liber sau să încetinească timpul pentru a-l utiliza într-un mod mai eficient.

Secțiunea "Despre știință" trece în revistă cercetările științifice pe care se bazează metodele și abordările prezentate pe parcursul cărții, inclusiv un studiu realizat la Universitatea Pennsylvania cu privire la metoda Super Better și un al doilea studiu, independent, desfășurat pe aceeași temă la Universitatea de Stat din Ohio.

Volumul se încheie cu o pagină de mulțumiri, cu ample note de final și cu un index alfabetic.

Dacă, într-un articol precedent, remarcam în legătură cu o altă lucrare a doamnei Jane McGonigal, Reality Is Broken, că, dintre toate cărțile de nonficțiune pe care le-am parcurs în 2021, este cea care m-a entuziasmat cel mai mult, trebuie să menționez că, în schimb, Super Better mi se pare, de departe, cea mai utilă.

Prezentarea relativ concisă pe care am făcut-o aici nu izbutește nici pe departe să redea numeroasele studii de caz prezentate în fiecare capitol, exercițiile și provocările propuse pentru fiecare metodă prezentată, obstacolele, problemele, strategiile și soluțiile din viața personală a autoarei, precum și numeroasele studii și dovezi științifice aduse în sprijinul metodelor propuse.

Din acest punct de vedere, Super Better merită cu siguranță să fie recitită și aprofundată. Însă, mai presus de simplele informații (dealtfel judicios alese, bine structurate și prezentate într-o manieră clară, inteligibilă și atractivă), se află potențialul acestei lucrări de a ameliora, sub diferite aspecte, viața oamenilor. Spre deosebire de o mulțime de alte cărți de nonficțiune pe care le-am parcurs în ultimii ani, care m-au informat și, într-o oarecare măsură, m-au educat, Super Better îmi oferă o largă gamă de metode pentru a-mi ameliora calitatea vieții. Ca urmare, autoarea, care a reușit să treacă cu bine peste o criză serioasă și, în urma victoriei personale, a dezvoltat o metodă cu mijloacele secolului al XXI-lea, adoptată de sute de mii de persoane de pe glob, merită recunoaștere și recunoștință.

În ceea ce mă privește, la relativ puțină vreme după ce terminasem Super Better, am parcurs o altă lucrare, pe o temă vag similară, intitulată Futureproof. Dar, despre aceea, rămâne să discutăm pe îndelete cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Mark Hodder, "The Strange Affair of Spring-Heeled Jack" (2010)

Imagine preluată de pe situl Moviesandmania.com

În a doua decadă a lunii octombrie 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar dintr-un roman de Mark Hodder intitulat The Strange Affair of Spring-Heeled Jack (editura Snowbooks, Londra, 2018). L-am parcurs în prima decadă a lunii martie 2022.

Și iată ce am aflat:

The Strange Affair of Spring-Heeled Jack  este primul roman dintr-o serie steampunk care îi are ca protagoniști pe exploratorul Sir Richard Francis Burton și pe poetul Algernon Charles Swinburne. În această versiune a istoriei, regina Victoria a fost asasinată în 1840, iar prințul-consort Albert a fost încoronat rege al Regatului Unit în locul ei. Două decenii mai târziu, în 1861, societatea albertiană are elitele împărțite în facțiuni: inginerii (care aduc schimbări tehnologice), eugeniștii (care practică ingineria genetică), libertinii (care militează pentru libertate și creativitate) și dezmățații (care practică desfrâul, magia și anarhia).

În acest context, Sir Richard Burton, proaspăt revenit din Africa și implicat într-o polemică privitoare la izvorul Nilului, este angajat ca agent secret de către Primul Ministru, Lord Palmerston, și trimis să investigheze un șir de apariții misterioase. Căci, din 1837, o creatură umanoidă poreclită Jack Săltărețul apare din când în când și agresează tinerele.

Ancheta lui Sir Richard, la care participă poetul Swinburne, dar și agenți de poliție, dezvăluie, pe de o parte, că agresorul care făcea salturi prodigioase era un călător temporal, sosit din secolul al XXIII-lea cu scopul de a-și împiedica un strămoș îndepărtat să o asasineze pe regina Victoria. Pe de altă parte protagonistul descoperă o cabală organizată de Charles Darwin, Isambard Kingdom Brunel, Florence Nightingale și Laurence Oliphant, al cărei scop este să creeze licantropi, oameni-panteră și alte asemenea ciudățenii.

După o amplă bătălie finală, protagoniștii și forțele de poliție izbutesc să restabilească ordinea, însă eforturile călătorului temporal nu au făcut decât să înrăutățească lucrurile, iar istoria acestei lumi fictive continuă să curgă pe alt făgaș decât pe acela cunoscut de noi.

Ceea ce face deliciul acestei ucronii, pe lângă intriga captivantă și loviturile de teatru savant organizate, este inventivitatea autorului. Astfel, pe lângă telegraf și depeșe pneumatice, personajele din The Strange Affair of Spring-Heeled Jack mai folosesc ca mesageri câini mutanți, veșnic flămânzi, respectiv papagali vorbitori, care nu au doar penajul colorat, ci și... limbajul. Vehiculele terestre includ velocipede acționate cu abur, iar transportul aerian se face (pe lângă dirijabilele de rigoare) cu... zmee remorcate de lebede.

Printre personajele secundare, alături de cele menționate mai sus, apar și jurnalistul american Henry Morton Stanley, exploratorul scoțian David Livingstone, artistul grafic francez Gustave Doré și un mic vânzător de ziare irlandez numit Oscar Wilde.

După finalul romanului, autorul a adăugat mici note biografice ca să clarifice, în cazul personajelor principale, ce au făcut acestea și ce nu au făcut în istoria noastră.

Ar mai merita amintit și că volumul are câte un frontispiciu elegant pentru fiecare capitol, ilustrații, precum și titluri și subtitluri imprimate în litere cursive, cu o înfățișare victoriană. Ca urmare, prezentarea grafică și tehnoredactarea îngrijită contribuie la valoarea estetică a romanului.

Am apreciat acest volum al domnului Mark Hodder pentru imaginație, pentru inventivitate și pentru stil. Aștept cu nerăbdare să încep lectura următoarei cărți din seria de ucronii despre Burton și Swinburne, care poartă titlul The Curious Case of the Clockwork Man. Însă, despre aceea, vom discuta pe larg cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Rian Hughes & Imogene Foss, "Hardware: The Definitive SF Works of Chris Foss" (2011)

Imagine preluată de pe situl ChrisFossArt.com

În toamna lui 1985, prin amabilitatea unei colege de liceu, am avut ocazia să parcurg, într-o ediție de buzunar birtanică, un volum de Isaac Asimov intitulat Fundația. Apoi, prin 1986, datorită vechiului meu coleg și prieten Bogdan Manolache, am parcurs o carte ilustrată despre crearea filmului Alien (1979) în regia lui Ridley Scott. Spre uimirea și încântarea mea, o secțiune din acel volum îi era dedicată unuia dintre artiștii plastici care contribuiseră la munca de concepție a filmului - artistul grafic britanic Chris Foss, cel care crease coperta superbă a Fundației.

Încet-încet, de-a lungul anilor, am achiziționat din anticariate (ba, ocazional, chiar am și primit cadou) alte volume cu coperte ilustrate de Chris Foss, precum Caverne de oțel, Soarele gol, Fundația și Imperiul, A Doua Fundație. (Sper ca, la momentul potrivit, să vi le prezint și dumneavoastră.)

Iar, prin 2012, am aflat că multe dintre aceste ilustrații superbe fuseseră reunite într-un album retrospectiv, îngrijit de Rian Hughes și de Imogene Foss și intitulat Hardware: The Definitive SF Works of Chris Foss (Titan Books, Londra, 2011). Din păcate, la vremea aceea nu îmi permiteam să cumpăr un exemplar...

Abia în noiembrie 2018, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am reușit să achiziționez un exemplar din Hardware - care s-a dovedit a fi tot ceea ce îmi doream și încă mai mult.

Să vă spun și dumneavoastră de ce:

În "Chris Foss: revoluționar industrial", Ryan Hughes prezintă succint sursele de inspirație ale artistului, influența enormă pe care a exercitat-o acesta asupra imaginarului occidental în anii 1970 și 1980, descoperirea târzie a lucrărilor sale de către colecționarii de artă plastică, precum și efortul necesar pentru a aduna și ordona reproduceri ale picturilor lui Chris Foss pentru acest volum retrospectiv.

Apoi, în "Pământene, revino acasă", Imogene Foss îl intervievează pe tatăl ei, artistul grafic, cu privire la copilăria acestuia pe insula Guernsey, în Marea Mânecii, la studiile sale de arhitectură de la Cambridge, la începuturile carierei cu ilustrații în Penthouse, la colaborarea sa de durată cu prestigioase colecții SF din Marea Britanie, la contribuția sa la filme prefum Alien, Flash Gordon și A.I., la tehnicile folosite în arta plastică și la proiectele sale de viitor.

În "Amintiri despre Dune", artistul grafic Jean Giraud (Moebius) relatează despre colaborarea pe care a avut-o cu Chris Foss la proiectul cinematografic "Dune" al lui Alejandro Jodorowsky, în prima parte a anilor 1970.

Chiar regizorul și scenaristul Alejandro Jodorowsky este semnatarul următorului articol, "Foss din secolul al XXII-lea", în care tratează pe scurt despre efectele vizuale specifice picturilor lui Chris Foss, despre schimbările radicale aduse de acesta din urmă în ilustrațiile SF din anii 1970 față de arta grafică din deceniile anterioare și despre importanța imensă a lucrărilor lui grafice.

Dincolo de aceste introduceri agreabile și informative se aștern mai bine de două sute treizeci de pagini doldora de schițe și ilustrații, unele alb-negru, cele mai multe color, care acoperă, retrospectiv, cariera de peste patru decenii a acestui artist grafic britanic de excepție. Ilustrațiile sunt grupat tematic - lucrări-concept pentru proiectul "Dune" al lui Jodorowsky, ilustrații cu aeronave, picturi cu submarine și cu nave de război, ilustrații cu trenuri, picturi cu vehicule futuriste, ilustrații cu roboți. Partea leului le revine însă picturilor cu astronave.

Practic, cam toată lumea bună a SF-ului anglo-saxon a avut parte (cel puțin în ediții britanice) de ilustrații fabuloase create de Chris Foss: Brian Aldiss, Isaac Asimov, E.E. "Doc" Smith, Sir Arthur C. Clarke, Philip K. Dick, J. G. Ballard, Robert A. Heinlein, Samuel Ray Delany, James Blish, Kate Wilhelm, James Tiptree, Jr., Ursula K. Le Guin, A. E. Van Vogt și mulți, mulți alții. De asemenea, lucrările lui Chris Foss au ilustrat copertele a numeroase antologii de science-fiction, cataloage editoriale și reviste ilustrate.

Efectul cumulativ al acestor lucrări reproduse în Hardware este copleșitor - mai ales că multe dintre ele sunt redate în înaltă definiție pe o pagină întreagă A4, iar câteva se întind pe două pagini alăturate. Și, oricât ar părea de greu de crezut pentru generațiile recente, toate aceste lucrări au fost realizate, în detalii incredibile, manual - fie în tuș, fie cu pensula, în culori acrilice, mai degrabă decât într-un program grafic, pe calculator.

Pe ansamblu, Hardware a fost poate cea mai bună achiziție bibliofilă din câte am făcut vreodată, iar retrospectiva lucrărilor grafice a lui Chris Foss nu e un simplu obiect, ci o lume fabuloasă, hiperreală și idiosincratică, ce îi îndeamnă pe cititori să o reviziteze periodic și să se delecteze pe îndelete. Să nu vă mirați, așadar, dacă, din când în când, în prezentările de carte pe care le voi face pe viitor, am să amintesc despre o ilustrație a copertei făcută de acest artist britanic nepereche. Căci, fără să știe, prin intermediul ilustrațiilor sale fabuloase, domnul Chris Foss m-a convins, în alt deceniu, în alt mileniu, să citesc cărți de buzunar în engleză și să le colecționez.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.) 

Cory Doctorow, "Walkaway" (2017)

Imagine preluată de pe situl Kdnk.org

La începutul lunii noiembrie 2018, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat, la preț promoțional, un exemplar din (pe atunci) cel mai recent roman al lui Cory Doctorow - Walkaway (editura Head of Zeus, Londra, 2018). Cum romanul venea cu niște recomandări călduroase de la Neal Stephenson, William Gibson, Kim Stanley Robinson și Edward Snowden, l-am parcurs în două săptămâni.

Și iată ce am aflat:

La o petrecere de comuniști, Hubert, Etc., face cunoștință cu o radicală, Lisa Brown. Din păcate, petrecerea e atacată de drone. A doua zi, Hubert și amicul lui, Seth, o conduc pe o altă tânără, Natalie, înapoi la părinții ei - familia Redwater. La micul dejun, Jacob Redwater îi antrenează într-o dezbatere despre drepturile omului și dreptul la proprietate. Când Natalie, Seth și Hubert continuă discuția între ei, cel din urmă îi menționează pe cei-care-pleacă - o mișcare protestatară de renunțare la implicarea în activități economice.

La hanul Centura și Bretelele, Limpopo îi primește pe cei trei tineri care vor să li se alăture celor-care-pleacă. Partea bună e că noilor-veniți li se oferă hrană și o baie tradițională japoneză. Partea proastă este că le sunt furate lucrurile - inclusiv hainele. Dar Limpopo le confecționează altele la imprimanta 3D, iar Hubert are o relație amoroasă cu gazda.

Un grup de bărbați, condus de Jimmy, încearcă să impună noi reguli la han, însă Limpopo și susținătorii ei îi alungă prin dezbatere și vot. Apoi, Jimmy și acoliții săi revin și ocupă hanul prin forța armelor, iar comunitatea se mută, mai degrabă decât să opună rezistență.

Doi ani mai târziu, Natalie, care a adoptat porecla Iceweasel, vizitează noul han Banana și Bongo după ce Universitatea Celor-Care-Pleacă a fost incendiată. Parte din efortul de reconstrucție îl constituie activarea unei simulări numerice a conștiinței uneia dintre victime - Disjuncta, iar Iceweasel ajută simularea să se stabilizeze. Doi mercenari trimiși de un plutocrat sunt luați prizonieri, iar mințile lor sunt încărcate în sisteme informatice. Apoi, hanul e atacat de mecanoizi, comunitatea e risipită și pusă pe fugă, iar Hubert sosește în ultimul moment pentru a o salva pe Iceweasel.

Comunitatea reunită începe apoi un proiect ambițios - activarea și menținerea unei conștiințe umane care fusese copiată într-un sistem informațional. Lucrurile se complică deoarece hanul lor este ars, încă cei-care-pleacă primesc ajutoare și își construiesc adăposturi. După câteva zile, survine un atac cu drone, iar Gretyl, iubita lui Natalie, este rănită.

Ulterior, Natalie e răpită și ținută prizonieră în casa părinților ei. De-a lungul câtorva capitole, au loc tentative de evadare din partea protagonistei (dejucate de către mercenarii angajați de Jacob Redwater) și tentative de persuasiune din partea lui Redwater pentru a-și face fiica să renunțe la stilul de viață pe care aceasta îl adoptase. Gretyl și ceilalți prieteni ai lui Natalie reușesc întâi să capete acces la sistemele informatice ale reședinței Redwater, apoi să o informeze pe protagonistă în privința situației. Natalie evadează cu ajutorul unei mercenare bieloruse, căreia îi transferă în schimb fondul primit la majorat de la familia Rosewater.

Între timp, Limpopo este răpită și întemnițată sub un nume fals, Hubert e ucis, iar cei-care-pleacă decid să activeze copii ale lor în sistemul informatic. Paisprezece ani mai târziu, mișcări de mase duc la eliberarea prizonierelor, iar Jacob Redwater e capturat pentru scurtă vreme și are o ultimă confruntare verbală cu Natalie. Paradoxal, Limpopo preferă să rămână în închisoare și să ajute la organizarea societății formate din fostele deținute.

Trei decenii mai târziu, Natalie are conștiința reîncărcată într-un corp sintetic, imprimat 3D, iar Gertyl, care pierise cu cinci ani mai devreme, este următoarea la rând. Hanul Banana și Bongo a fost reconstruit, iar protagonista revine printre prietenele și prietenii ei.

Pe de o parte, Walkaway lasă impresia că este unul dintre romanele majore ale lui Cory Doctorow, precum Makers. Tematica e relevantă - precariatul de azi probabil că va experimenta mâine cu noi forme de organizare socială, dintre care unele ar putea fi utopice.

Pe de altă parte, antagoniștii din roman (în special plutocratul Jacob Redwater și soția acestuia, Frances, dar și libertarianul Jimmy) par să fie nu atât personaje plauzibile, cât mai ales reprezentări asproape caricaturale ale unor tipologii umane.

Nu în ultimul rând, secvențele în care protagonista e sechestrată în casa părinților, iar tatăl ei încearcă să o convingă să renunțe la stilul de viață pe care ea și-l alesese, seamănă cu o versiune edulcorată a scenelor de tortură și spălarea creierului din O mie nouă sute optzeci și patru. Cum în roman se fac și referiri explicite la George Orwell și la două dintre romanele acestuia, impresia este că domnul Cory Doctorow a încercat să dea o replică intertextuală uneia dintre cele mai importante distopii publicate în secolul al douăzecilea.

Pe ansamblu, Walkaway a meritat pe deplin atât prețul achiziției cât și timpul de lectură. Mi-am propus să îl recitesc cândva. Am așteptat cu interes următorul roman al lui Cory Doctorow, intitulat Attack Surface. Dar despre acela cred că v-am relatat deja tot aici, la Țesătorul. 

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

Hannah Fry, "Hello World" (2018)

Imagine preluată de pe situl Nautilus.ro

La jumătatea lunii mai 2019, prin amabilitatea importatorilor mei preferați de la Nautilus, am achiziționat la un preț promoțional un exemplar dintr-o lucrare de nonficțiune intitulată Hello World - How to Be Human In the Age of the Machine (colecția Black Swan, editura Transworld Publishers, Londra, 2019). De parcurs, am parcurs-o în trei zile, la mijlocul lunii februarie 2020.

Și iată ce am aflat:

Autoarea, doamna Hannah Fry, este conferențiar la University College, în Londra, unde predă matematica orașelor.

Volumul debutează cu ''O notă referitoare la titlu'', în care autoarea evocă prima ei experiență cu calculatorul personal, în copilărie, și subliniază necesitatea dialogului și parteneriatului între oameni și mașinării.

''Introducerea'' prezintă tema cărții - algoritmii - și raporturile dintre oameni și algoritmi.

Primul capitol tratează despre ''Putere'' și începe cu un studiu de caz despre un algoritm de șah (Deep Blue, care l-a învins în 1997 pe campionul mondial Garry Kasparov), după care oferă o definiție a algoritmului, clasifică algoritmii (bazați pe reguli, respectiv pe învățarea de către mașinării), arată cum, uneori, oamenii dezvoltă încredere oarbă în algoritmi, apoi prezintă cazuri în care inteligența artificială se întâlnește cu prostia naturală. Spre finalul capitolului, se discută când e cazul ca oamenii să preia controlul și se clarifică disensiunea dintre cei ce cred că persoanele ar trebui să aibă ultimul cuvânt și cei care sunt convinși că acesta ar trebui să îi revină algoritmului.

Capitolul al doilea e despre ''Date'' - despre culegerea datelor privitoare la clienții companiilor, despre activitățile unor firme precum Palantir sau Cambridge Analytica, despre micromanipulare la nivel individual, dar și despre sistemele de cotare a persoanelor.

Capitolul al treilea tratează despre ''Justiție''. Sunt atinse chestiuni ca problema consistenței, ecuația justiției, iar autoarea prezintă modelul arborelui decizional și limitele acestuia. Sunt contrastate rezultatele date de algoritmi în domeniul juridic și cele ale judecătorilor umani, apoi problema rezultatelor fals pozitive și cea a rezultatelor fals negative. Spre final, se subliniază cât de dificile sunt deciziile în domeniul juridic, dar și cât de importante și de necesare.

Capitolul al patrulea, în schimb, se concentrează asupra ''Medicinei''. Autoarea tratează despre identificarea tiparelor în analiza mamogramelor pentru depistarea cazurilor de cancer la sân, despre dezvoltarea rețelelor neuronale care învață să identifice imagini, despre metode pentru detectarea timpurie a riscului ca unele persoane să dezvolte maladia lui Alzheimer, despre metode numerice pentru stabilirea diagnosticului și despre posibilitatea încălcării intimității indivizilor când se prelucrează mari cantități de date. Capitolul se încheie cu niște întrebări judicioase referitoare la echilibrul dintre binele individual și cel colectiv.

Capitolul al cincilea discută despre ''Automobile''. Autoarea prezintă metode de localizare spațială, analiza bayesiană, chestiuni etice privitoare la autovehiculele autonome, probleme practice referitoare la automatizarea pilotajului avioanelor, pericole legate de încrederea prea mare acordată sistemelor automatizate și așteptările pe care le avem de la automatizarea vehiculelor.

Capitolul al șaselea se ocupă de ''Criminalitate''. Autoarea discută despre metodele utilizate pentru identificarea violatorilor în serie, despre distribuția statistică a delictelor, studiată prima oară în secolul al XIX-lea de către André-Michel Guerry, despre Hărțile Viitorului, cu care poliția a făcut ordine în metroul din New York la începutul anilor 1990, despre prevederea și prevenirea spargerilor, apoi despre dificultatea conectării previziunilor teoretice ale algoritmilor cu acțiunile practice. Spre finalul capitolului, sunt aduse în discuție dezvoltarea algoritimilor pentru recunoaștere facială, metodele utilizate pentru inducerea acestora în eroare, aplicarea acestor algoritmi în industria jocurilor de noroc și în prevenirea furtișagurilor din magazine, precum și necesitatea găsirii unui echilibru între siguranța publică și viața privată.

Ultimul capitol îi este dedicat ''Artei''. Autoarea prezintă servicii online pentru recomandări muzicale (Spotify) sau cinematografice (Netflix), necesitatea prezicerii, în studiourile de la Hollywood, care proiecte de film vor avea succes și care nu, utilizarea de programe de calculator pentru a crea piese muzicale similare cu cele ale marilor clasici și câteva posibilități care se deschid în viitorul apropiat pentru aplicarea algoritmilor în domeniul artistic.

Volumul se încheie cu o secțiune de concluzii, în care autoarea arată că ne îndreptăm spre un viitor al colaborării între oameni și algoritmi, cu o pagină de mulțumiri, cu o listă a surselor fotografiilor care ilustrează cartea, cu o amplă secțiune de note și cu un index alfabetic.

Am apreciat lucrarea doamnei Fry din mai multe motive:

În primul rând, pentru relevanța subiectului abordat - căci algortimii par să aibă o importanță crescândă în societatea contemporană.

În al doilea rând, pentru caracterul multidisciplinar al lucrării - fiindcă, după cum ați constatat deja, Hello World prezintă cazuri și situații din mai multe domenii.

În al treilea rând, pentru buna organizare a materialului - deoarece fiecare capitol începe cu un caz relevant, după care explorează, în secțiuni, diferite alte chestiuni înrudite.

Nu în ultimul rând, pentru concizie și claritate - căci am citit această carte ușor și cu plăcere.

Adăugați la toate astea forma atractivă de prezentare, precum și amplul aparat critic care însoțește textul propriu-zis, și veți înțelege de ce am să păstrez Hello World în colecție ca pe o lucrare de referință. V-o recomand cu căldură și dumneavoastră. (Puteți comanda un exemplar aici.) Desigur, după ce am terminat-o de parcurs, am început imediat să citesc o altă carte pe o temă oarecum similară - Big Data.

Dar despre aceea vom discuta în detaliu cu altă ocazie.

(Cea mai recentă carte a mea, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și se poate comanda aici.)