Mick Wall, "Lemmy - The Definitive Biography" (2016)

În a doua jumătate a lunii noiembrie 2017, de la anticariatul Antic Exlibris din București, am achiziționat la preț promoțional un volum de Mick Wall intitulat Lemmy - The Definitive Biography (Editura Trapeze, Grupul Editorial Orion, Londra, 2016). L-am parcurs în tei zile.

Și iată ce am aflat:

Jurnalistul muzical Mick Wall a utilizat un vast material documentar - interviuri, articole din presă, postări web - pentru a scrie biografia unui personaj celebru și îndrăgit din lumea muzicii rock: Ian "Lemmy" Kilmister (1945 - 2015). Capitolele urmăresc pe rând copilăria și adolescența artistului, activitatea de asistent al lui Jimi Hendriks, începuturile muzicale, cariera din anii 1960-1970 cu formația Hawkwind, formarea trupei Motörhead, evoluția trioului clasic (Kilmister, Clarke, Taylor), reformarea trupei, întâi ca un cvartet, apoi ca un nou trio (Kilmister, Campbell, Dee), etapa târzie a formației, apoi pieirea lui Lemmy și reacția lumii muzicale la dispariția sa.

Întrucât autorul acestei cărți și basistul formației Motörhead s-au cunoscut mai bine de trei decenii, foarte des pe paginile biografiei lui Lemmy apar citate din interviurile pe care acesta din urmă le-a acordat sau remarci pe care le-a făcut în convorbiri particulare. De asemenea, frecvent, volumul conține și declarații date de foști membri ai trupei Motörhead, de manageri ai formației, de muzicieni care au colaborat cu Lemmy de-a lungul anilor.

Portretul care rezultă este franc și adesea emoționant - căci Mick Wall punctează uneori diferența dintre Lemmy, legenda rock, și Lemmy, persoana din viața reală. Chiar dacă cele două entități purtau aceleași haine pe scenă și pe stradă, cea dintâi părea să fie un rebel pus pe încălcat tabuuri, în vreme ce cea din urmă era curtenitoare și generoasă. Poate de aceea, în pofida disensiunilor ivite din tot felul de pricini, cei care l-au cunoscut pe Lemmy Kilmister vorbesc despre el cu multă afecțiune, iar pierderea cauzată de dispariția lui este ireparabilă.

Biografia Lemmy conține și o mulțime de fotografii de arhivă, unele alb-negru, altele color, ilustrând etape din cariera muzicală a basistului.

Pe ansamblu, Lemmy a meritat din plin atât prețul achiziției cât și timpul petrecut cu lectura. Pentru cei care deja sunt familiarizați cu muzica formației Motörhead, volumul Lemmy este o piesă de colecție, în vreme ce, pentru cei care abia acum fac cunoștință cu această trupă rock, biografia reprezintă o bună introducere. (Puteți comanda un exemplar aici.)

Și, cum toate cele bune sau rele sunt trei, după ce am parcurs White Line Fever și Lemmy - The Definitive Biography, în Vinerea Neagră mi-am comandat Lemmy and Motörhead in the Studio. Dar despre aceea am să vă relatez cu alt prilej. 

Lemmy Kilmister & Janiss Garza, 'White Line Fever' (2002)

Mulţumită Internetului şi motorului de căutare Google, alaltăieri am descoperit pe site-ul unei firme din Bucureşti o pagină unde puteam comanda autobiografia lui Ian Lemmy Kilmister, întemeietorul şi conducătorul formaţiei Motörhead. (Puteţi vizita şi dumneavoastră pagina aceea la adresa: http://www.tamada.ro/author--lemmy-kilmister--9996.html.) Ieri am fost la sediul firmei, am cumpărat volumul White Line Fever (Editura Pocket Books, Londra, 2003) şi, spre surprinderea mea, l-am parcurs într-o singură zi. Şi iată ce am aflat:

White Line Fever spune povestea vieţii lui Lemmy în cuvintele lui. Evenimentele sînt ordonate cronologic, iar capitolele sînt scurte, captivante, cu un mare număr de incidente care se succed rapid. Stilul colocvial în care e scrisă cartea îi conferă un farmec aparte, la care contribuie şi sinceritatea opiniilor (unele neortodoxe) despre subiecte diverse precum feminismul, vegetarienii, ipocrizia, atacurile de la 11 septembrie sau abuzul de substanţe.

Bună parte din viaţa de adult a lui Lemmy a fost un lung set de turnee, înregistrări în studio şi iar turnee care probabil ar fi fost plictisitor de relatat în detaliu şi sigur a fost epuizant pentru ceilalţi membri ai formaţiei Motörhead care, fără excepţie, au venit, au participat o vreme la acest stil de viaţă, apoi au renunţat. Ceea ce face naraţiunea captivantă (în nici un caz plictisitoare) este avalanşa de întîmplări amuzante, burleşti, absurde sau de-a dreptul şocante, precum şi pleiada de muzicieni şi celebrităţi cu care Lemmy a avut de-a face, de la Ozzy Osbourne, Slash şi Eric Clapton la Samantha Fox, Jay Leno şi Michael Palin.

Autobiografia este scrisă cu umor, uneori cu ironie, adesea cu autoironie, uneori cu amărăciune şi din cînd în cînd cu un strop de nostalgie. Lemmy le adresează adesea mulţumiri celor care l-au ajutat într-un fel sau altul de-a lungul anilor (de la Black Sabbath la Metallica) şi este neiertător cu organizatorii locali şi cu angajaţii marilor case de discuri care s-au arătat neglijenţi sau răuvoitori. Pînă şi la adresa fanilor săi înfocaţi a formulat cîteva observaţii tranşante: "Începi să ai admiratori care cred că sînt în formaţie - se îmbracă la fel ca mine şi după o vreme, cînd se uită în oglindă, mă văd pe mine în loc să se vadă pe ei înşişi. Asta poate să devină foarte ciudat. Erau tipi pretutindeni numiţi Lemmy, şi o mulţime de copii numiţi Lemmy, de asemenea, sărăcuţii de ei - unul dintre ei este o fată!" (p. 153)

Efectul de ansamblu al cărţii este fascinant - White Line Fever este ca o convorbire lungă şi captivantă cu o persoană foarte interesantă. Bănuiala mea personală este că la origini chiar asta a fost - co-autoarea Janiss Garza probabil l-a intervievat pe Lemmy, a transcris răspunsurile lui, a ordonat cronologic incidentele şi a eliminat redundanţele, păstrînd în acelaşi timp vocabularul colorat şi manierele de exprimare ale cîntăreţului. Foarte des, pe paginile cărţii apar cîrlige narative - promisiunea unei noi etape sau a unui nou incident care urmează să fie relatate cît de curînd - iar cititorii sînt ispitiţi să continue lectura. Dar, dincolo de micile trucuri narative şi dincolo de impecabila tehnică de redactare a cărţii (cu care foarte probabil a contribuit co-autoarea) se află experienţa, viziunea şi convingerile lui Lemmy, aşa cum apar şi în nenumăratele interviuri pe care le-a acordat de-a lungul timpului. Iar întîlnirea cu omul din spatele muzicii este cu adevărat de neuitat.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)