Frank Miller & Dave Gibbons, "The Life and Times of Martha Washington in the Twenty-First Century" (2009)

Imagine preluată de pe situl Comixology.eu

În urmă cu un sfert de veac, în 1995, la recomandarea domnului Cristian Lăzărescu, am achiziționat de la Librăria Noi, din centrul Bucureștiului, un roman grafic de Frank Miller și Dave Gibbons intitulat: Give Me Liberty. Ulterior, am aflat că, în aceeași serie, au apărut și alte volume. Ca atare, în decembrie 2019, mulțumită importatorilor de bandă desenată de la Red Goblin, am achiziționat un volum omnibus intitulat: The Life and Times of Martha Washington in the Twenty-First Century (Dark Horse Books, Milwaukie, Oregon, 2017). L-am parcurs în intervalul decembrie 2019 - ianuarie 2020.

Și iată ce am aflat:

Introducerea îi aparține lui Frank Miller și are forma unei scrisori adresate protagonistei.

Primul roman grafic, "Give Me Liberty - An American Dream" (apărut inițial în 1990), acoperă intervalul 1995-2012, începând cu nașterea Marthei Washington în cartierul Cabrini Green din Chicago - prezentat aici ca o închisoare neoficială pentru oameni fără vină. Tatăl Marthei e ucis într-o demonstrație antiguvernamentală, iar Martha însăși e răpită, abuzată, amenințată. La limită, îl ucide pa agresor, însă intră în catatonie, e internată în ospiciu și evadează pentru a se înrola în PAX - forțele armate pentru menținerea păcii.

Serviciul militar o duce în pădurea amazoniană, unde luptă împotriva mercenarilor unei corporații de mâncăruri la minut, pe orbită circumterestră, unde înfruntă neonaziști, într-o rezervație de ameri-indieni, dar și în atenția lui Moretti - un ofțier ambițios ale cărui planuri includ o lovitură de stat și asasinarea președintelui în exercițiu al S.U.A.

Cu ajutorul unei mutante telepate și a unui războinic apaș, Martha Washington îl salvează pe președinte, apoi îi decimează pe mercenarii lui Moretti, iar pe acesta din urmă îl împinge la sinucidere.

Urmează câteva episoade scurte, precum: "Happy Birthday, Martha Washington!", "Collateral Damage" sau "Logistics", care ilustrează tribulațiile protagonistei în Al Doilea Război Civil American. Unul dintre ele, "Insubordination", este un omagiu adus creatorului lui Captain America, artistul grafic Jack Kirby.

Apoi, volumul prezintă un al doilea roman grafic consistent, "Martha Washington Goes to War". De această dată, în intervalul 2014-2016, protagonista dejoacă planurile Chirurgului-General, salvează stația spațială Harmony, înfruntă mutanți în deșert și descoperă o enclavă unde se lucrează pentru refacerea sistemului ecologic planetar.

Alte trei episoade scurte relatează o aventură spațială a protagonistei în 2016.

Al treilea roman grafic, "Martha Washington Saves the World", tratează despre o expediție în spațiu, până pe orbita lui Saturn, despre o navă extraterestră care a adus viața pe Pământ, apoi inteligența, dar și despre eforturile unei inteligențe artificiale, Venus, de a subjuga omenirea. Iar protagonista trebuie să găsească soluția pentru a-și salva semenii... fie și cu prețul distrugerii civilizației. La final, Martha conduce prima expediție printr-o "gaură-de-vierme" pentru a explora adâncurile Căii Lactee.

Ultimul episod, "Martha Washington Dies", se petrece în 2095, când protagonista ajunge la centenar. Într-o lume ruinată, protagonista le relatează apropiaților săi ce minunății a întâlnit în expediție - iar făpturile extraterestre pe care le întâlnise îi acordă transcendența.

Volumul se încheie cu o galerie de planșe promoționale, cu note biografice ale scenaristului Frank Miller, ale graficianului Dave Gibbons și ale coloriștilor Angus McKie și Robin Smith.

Pe ansamblu, The Life and Times of Martha Washington in the Twenty-First Century mi se pare o prezență remarcabilă în peisajul benzii desenate în general și în mediul comics-urilor nord-americane în special - din mai multe motive.

Mai întâi, protagonista nu este o supereroină dotată cu superputeri supranaturale. Dimpotrivă, Martha Washington este defavorizată din punct de vedere economic și social. Dă însă dovadă de voință de fier, de tenacitate, de adaptabilitate și de discernământ.

Apoi, cel puțin în primul roman grafic al seriei, există o doză serioasă de satiră socială la adresa megacorporațiilor, a politicienilor corupți, a oligarhilor și a mass-media.

Satira e dublată de o doză de comedie bufă, vizibilă atât în scenariu (unde, spre exemplu, cel mai inofenziv membru al administrației prezidențiale devine șeful în exercițiu al Executivului numai pentru că toți ceilalți membri ai cabinetului pieriseră într-o deflagrație), cât și în grafică, unde numeroase dintre personajele secundare sunt reprezentate caricatural.

Nu în ultimul rând, mai ales în "Give Me Liberty", apar, printre planșele de bandă desenată, parodii ale copertelor unor publicații precum Newsweek, Time și Playboy.

Adăugați la asta o mulțime de planșe cu coperte ale fasciculelor în care au apărut inițial aceste benzi desenate, materiale promoționale, articole în care Dave Gibbons prezintă geneza fiecărui episod, precum și excelentele condiții tipografice în care a apărut acest roman grafic, și veți înțelege de ce The Life and Times of Martha Washington... se află acum la loc de cinste în colecția mea.

Desigur, după această incursiune în domeniul comics-urilor americane, m-am simțit tentat să mă întorc pe tărâmul benzii desenate europene și am mai citit un volum din integrala Orașelor obscure de François Schuiten și Benoît Peeters.

Dar despre acela rămâne să discutăm cu alt prilej.

Frank Miller et al., "Batman: The Dark Knight - Master Race" (2018)

(Imagine preluată de pe situl Amazon.com)

La jumătatea lunii iunie 2019, prin amabilitatea importatorilor de la Red Goblin, am cumpărat un exemplar din romanul grafic: Batman: The Dark Knight - Master Race (DC Comics, Burbank, CA, 2018). L-am parcurs în intervalul iunie - iulie 2019.

Și iată ce am aflat:

Master Race completează trilogia începută cu The Dark Knight Returns și continuată cu The Dark Knight Strikes Again. Scenariul le aparține lui Frank Miller și Brian Azzarello, iar grafica a fost asigurată de Frank Miller, Andy Kubert, Klaus Janson și Brad Anderson. Volumul este masiv (392 de pagini), iar lectura nu e tocmai agreabilă.

Evenimentele din intrigă sunt plasate la relativ puțin timp după cele din The Dark Knight Strikes Again. De această dată, locuitorii de pe planeta Krypton care fuseseră reduși la dimensiuni minuscule și întemințați sub un glob de cristal evadează, revin la dimensiunile inițiale și amenință să ia în stăpânire întregul Pământ. Supereroii din Liga Dreptății li se opun în unele cazuri - însă Batman, destul de bătrân, trebuie să călătorească în Arctica, pentru a-l dezgheța pe Superman, Flashman și Green Lantern sunt scoși din joc relativ ușor de către invadatori, iar Wonder Woman se retrage printe amazoane pentru a-și crește al doilea copil.

Kryptonienii disturg câteva orașe și cer ca Batman să le fie predat. Supereroii și aliații lor reușesc însă o contraofensivă, iar planul de dominație mondială al kryptonienilor este dejucat. Mai mult, Superman îl îmbăiază pe Batman într-un izvor al tinereții veșnice, iar acesta din urmă revine la îndatoririle sale de justițiar al orașului Gotham.

Un aspect demn de remarcat este că, la fel ca în volumele precedente ale trilogiei, firele narative principale se intersectează cu comentarii de pe posturi TV și cu incidente de pe străzi, în care sunt implicate personaje comune. De această dată (ca o formă de satiră, presupun), unele dintre personajele care sunt intervievate la TV seamănă izbitor de mult cu Hilary Clinton, cu Barack Obama, respectiv cu Donald Trump.

Din păcate, însă, Master Race mi-a plăcut încă și mai puțin decât The Dark Knight Strikes Again. Pe lângă scenariul pueril și abundența de super-eroi, ceea ce șochează este deteriorarea accentuată a calităților de grafician ale lui Frank Miller. Omul care ne-a oferit seria Sin City a ajuns să producă planșe caricaturale, cu personaje disproporționate și cu trăsături grotești. E drept că unele fascicule din volum au fost desenate de alți graficieni, iar acelea arată decent, însă planșele desenate de Frank Miller (deloc puține) sunt urâte - ca și când creatorul de azi ar fi ajuns să parodieze și să ducă în derizoriu viziunea artistului grafic de acum trei sau patru decenii.

Ca urmare, nu voi păstra în colecție nici Master Race, nici The Dark Knight Strikes Again. Trebuie să fac loc la raft pentru Lady Mechanika: Sangre și pentru Aether & Empire. Dar despre acelea vom discuta cu alte ocazii.

Frank Miller & Lynn Varley, "Batman: The Dark Knight Strikes Again" (2002)

În urmă cu două decenii, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am avut ocazia să citesc câteva romane grafice al căror scenariu fusese scris de autorul american Frank Miller. (În unele cazuri, tot dumnealui realizase și desenele.) Dintre acestea, amintesc Ronin, Give Me Liberty, primele trei volume din seria Sin City, Elektra Saga și romanul meu grafic preferat, Elektra: Assassin.

De referință (inclusiv în lucrările de nonficțiune dedicate curentului cultural cyberpunk) părea să fie însă Batman: The Dark Knight Returns, un roman grafic ce imagina "pensionarea" dramatică a unui spererou în ceea ce prin anii 1980 se presupunea a fi viitorul apropiat.

Cum The Dark Knight Returns s-a vândut mult peste așteptări, scenaristul Frank Miller și coloratoarea Lynn Varley au "recidivat" cu o continuare, Batman: The Dark Knight Strikes Again (DC Comics, Burbank, California, 2002).

Romanul grafic debutează cu un reportaj ficțional de la serviciul memorial dedicat lui Batman, în cadrul căruia participă personaje precum Clark Kent (Superman) și Selina Kyle (Catwoman). Șeful poliției din Gotham City, Jim Gordon, acum pensionat, anunță că ei toți l-au ucis pe Batman pentru că nu avusese bunăvoința să se retragă din activitate, asemenea celorlalți supereroi, și pentru că insista să îndrepte relele.

Banda desenată propriu-zisă este împărțită în trei părți. Intriga implică o supertehnologie prin care Lex Luthor și Brainiac vor să ia  în stăpânire unul câte unul orașele importante ale Pământului, începând cu Metropolis și continuând cu Gotham City.

Acestora, pe de o parte, li se opun adolescenți antrenați și echipați de Bruce Wayne (care își înscenase moartea în The Dark Knight Returns), iar, pe de altă parte, supereroi geriatrici, reveniți de la pensie, precum Superman, Wonder Woman, Flashman și Atom Man.

Intriga, împărțită pe numeroase planuri narative, este întreruptă periodic cu comentarii mass-media, dar și cu o puzderie de reacții din partea unor personaje episodice care reprezintă oameni obișnuiți. Figurile mediatice sunt reprezentate adesea fie ca niște personaje hipersexualizate, fie ca niște caricaturi superficiale. "Oamenii obișnuiți", în schimb, lasă impresia că sunt prea neinformați și iresponsabili pentru a îndrepta societatea într-o direcție adecvată - ceea ce pare să justifice ideea conservatoare că masele au nevoie de o elită informată și responsabilă care să le guverneze, întrucât nu se pot guverna singure.

Firește, ideea aceasta conservatoare e subminată pe parcurs de câteva elemente din scenariu. Astfel, însuși președiintele american din romanul grafic se dovedește a fi o animație computerizată pe care o controlează personaje oculte și influente. Personaje inteligente și educate, precum Lex Luthor și Brainiac, își folosesc resursele pentru a deveni tirani, nu conducători benefici. Iar noua generație de supereroi, reprezentată de Catgirl sau Laura (Supergirl), privește omenirea cu superioritate cinică, mai degrabă decât cu compasiune.

Lăsând deoparte conținutul de idei, aș remarca faptul că numeroasele planuri narative fac intriga greu de urmărit, iar puzderia de comentarii ale personajelor episodice îngreunează lectura.

Grafica, la rândul ei, este caricaturală până la ridicol. Ca urmare, deși coloritul este intens (pe alocuri de-a dreptul psihedelic), efectul de ansamblu nu este neapărat plăcut.

Concluzia ar fi că, deoarece scenariul e confuz, grafica e caricaturală, iar ideologia din subtext e suspectă, Batman: The Dark Knight Strikes Again poate merită o lectură, însă sigur nu o merită și pe cea de-a doua. Aș reveni, în schimb, asupra predecesorului său, The Dark Knight Returns.

Dar despre acela vom discuta cu altă ocazie.

Frank Miller & Bill Sienkiewicz, "Elektra Assassin" (1989)

În 1995, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am parcurs un roman grafic de Frank Miller şi Bill Sienkiewicz intitulat Elektra Assassin (Editura Marvel, 1989). Mi-a plăcut atît de mult încît l-am citit de două ori (iar în urmă cu cîteva zile l-am parcurs a treia oară). Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

Personajul feminin Elektra Natchios a fost creat iniţial de către scenaristul Frank Miller ca o antagonistă a supereroului Daredevil. Ulterior, Elektrei i s-au dedicat trei romane grafice, după care (cu alţi scenarişti), o serie de comics şi un film cu Jennifer Garner în rolul principal. (Dacă nu l-aţi văzut, vă asigur că nu aţi pierdut nimic.)

O problemă în calea continuării aventurilor acestui personaj o reprezintă faptul că, la finalul primului roman grafic din serie, Elektra Saga, protagonista moare. O soluţie pentru această problemă este că în Elektra Assassin ni se prezintă "anii pierduţi" ai personajului.

Iar anii pierduţi încep cu o situaţie dramatică: Elektra e internată într-un ospiciu dintr-o ţară latino-americană, unde este supusă la o serie de tratamente degradante. Într-o stare vecină cu delirul, protagonista îşi aminteşte copilăria şi adolescenţa (asasinarea mamei, abuzurile tatălui, antrenamentele în arte marţiale, primirea într-o grupare secretă Ninjutsu), apoi, cînd i se pregătea lobotomizarea, izbuteşte să evadeze.

Aparent, Elektra ajunsese în ospiciu după ce îl asasinase pe un preşedinte latino-american la ordinul unui ambasador al SUA - şi scăpase ca prin urechile acului de la locul faptei, însă se alesese cu o amnezie. În urma recuperării treptate a memoriei, protagonista constată că ambasadorul care o angajase este afiliat unei entităţi malefice, Fiara, care conduce din umbră şi gruparea secretă de asasini care a încercat să o convertească. Şi dacă Fiara nu e decît o nălucire dintr-un delir paranoic?

Planurile Elektrei de a-l asasina pe ambasador se ciocnesc însă de doi agenţi secreţi americani, Garrett şi Perry, însărcinaţi de colonelul Nick Fury să livreze un transport clandestin de arme. Perry e înjunghiat mortal, vasul cu arme şi muniţii e aruncat în aer, iar Garrett şi un pluton de forţe speciale reuşesc cu mari pierderi să o captureze pe asasină.

La sediul serviciului secret S.H.I.E.L.D. Elektra şi Garrett ajung la terapie intensivă, iar protagonista, folosind tehnici telepatice de manipulare, îl convinge pe agentul secret să-i faciliteze evadarea. Din păcate, asasinarea ambasadorului american nu rezolvă mare lucru, căci Fiara a corupt înte timp un personaj mult mai important - pe Ken Wind, carismaticul candidat democrat la preşedinţia Statelor Unite. Iar de acolo pînă la declanşarea unui atac nuclear împotriva Uniunii Sovietice nu ar mai fi decît un pas.

După urmăriri spectaculoase cu elicoptere şi schimburi intense de focuri, Garrett şi Elektra sînt capturaţi de agenta Chastity McBryde şi de agenţii S.H.I.E.L.D. - dar asasina are o ultimă carte de jucat. Minţile protagoniştilor sînt transferate în alte trupuri, iar Elektra evadează din nou.

Ca şi Stray Toasters, romanul grafic Elektra Assassin impresionează prin diversitatea tehnicilor de arte plastice folosite. În funcţie de episoadele ilustrate, Bill Sienkiewicz a folosit creioane colorate, culori acrilice, guaşe, cărbune, aerograf, metoda colajului - ba chiar şi fotocopiatorul. Astfel, personajul Ken Wind are figura xerocopiată şi prezintă aceeaşi faţă, cu aceeaşi expresie, indiferent de situaţie. (Deloc întîmplător, figura xerocopiată este un autoportret al artistului grafic.) Multe alte personaje sînt prezentate caricatural, începînd cu Garrett (un fost deţinut macho manipulat sistematic de protagonistă) şi încheind cu preşedintele SUA (o caricatură a lui Richard Nixon).

Tot ca în Stray Toasters, apare o diversitate de voci narative, fiecare în casete de altă formă şi altă culoare. Casetele cu naraţiunea Elektrei sînt dreptunghiulare pe fond alb, spre exemplu, pe cînd ale lui Garrett sînt octogonale pe fond bleu, iar cele ale unui personaj secundar, medic, sînt pe fond galben.

Cum Elektra Assassin a apărut iniţial în serial, sub formă de opt fascicule (1986 - 1987), o parte din fiecare episod rezumă acţiunea din episodul precedent - iar scenaristul Frank Miller a deghizat cu abilitate aceste "recapitulări" sub forma unor fragmente de articole din presă, rapoarte medicale sau episoade flashback ale personajelor principale. Adesea, în manieră postmodernă, evenimentele din intrigă sînt filtrate prin percepţia subiectivă a unui personaj sau a altuia, iar versiunea Elektrei poate fi extrem de diferită de a lui Garrett ori de cea a agenţilor secreţi care îi urmăresc.

Tot postmodern mi se pare şi amestecul de mitologie greacă (Elektra îşi redenumeşte părinţii Agamemnon şi Clitemnestra), arte marţiale nipone, tehno-thriller şi cyberpunk. Cumva, Miller şi Sienkiewicz au reuşit să îmbine asasini ninja, curse electorale, rachete nucleare, ciborgi şi instalaţii pentru realitatea virtuală. Şi, tocmai pentru că nu se ia prea tare în serios, cochetînd cu satira politică şi subminînd atitudinile macho, romanul grafic Elektra Assassin reuşeşte să ne farmece şi la un sfert de veac de la publicare.

Vi-l recomand cu plăcere şi dumneavoastră.

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)