Roger Zelazny, "Lord of Light" (1967)

În urmă cu 20 de ani, în 1995, am primit cadou la sediul Editurii Nemira două ediţii elegante, imprimate în Germania, ale unor romane de căpătâi ale SF-ului din Noul Val. Una era prima traducere română a romanului Stand on Zanzibar de John Brunner. Cealaltă era traducerea unui roman legendar al lui Roger Zelazny, Lord of Light, distins cu Premiul Hugo în 1968 şi finalist al Premiului Nebula. Pe acesta l-am devorat - îmi amintesc că l-am citit într-o singură zi, cu sufletul la gură, şi că am rămas uimit şi încântat de pe urma lecturii. Îmi plăcuseră şi alte cărţi de Zelazny, în special Jack of Shadows, însă Lord of Light era mai mult decât un roman reuşit.

Era o capodoperă.

Mulţi ani mai târziu, în 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Librăria Nautilus, am avut ocazia să achiziţionez un exemplar dintr-o ediţie britanică a acestui roman celebru - numărul 7 în colecţia SF Masterworks, Editura Gollancz, Londra, 2004. Şi, după mai multe peripeţii, am izbutit abia în luna mai 2015 să îl citesc în original, pe îndelete.

E o experienţă pe care v-o recomand şi dumneavoastră. Iată din ce motive:

Subiectul romanului pare desprins din mitologia hindusă. Zeităţi precum Vişnu, Brahma, Kali sau Şiva domnesc de pe un tărâm numit Puntea Zeilor asupra unei planete pe care oamenii, într-o civilizaţie preindustrială, pot fi reîncarnaţi. Doar că reîncarnarea într-un trup tânăr şi sănătos sau într-unul bătrân şi bolnav este decisă de preoţimea zeilor atotputernici, care veghează ca populaţia să nu se revolte.

Iată însă că un farsor, Mahasamatman, care preferă să i se spună Sam, predică o doctrină a trezirii şi ieşirii din ciclul reîncarnării şi suferinţei - o revoluţie paşnică, dar care ar duce la pierderea puterii zeilor asupra oamenilor de rând. De aici până la comploturi, tentative de asasinat, trădări, jocuri de putere, alianţe şi războaie în toată regula nu mai este decât un pas - căci zeii îşi apără puterea cu gelozie şi asprime.

Interesant este că, pe măsură ce intriga romanului se desfăşoară, cititorii înţeleg treptat că aşa-zişii zei sunt, sau au fost cândva, membrii echipajului unei astronave, iar locuitorii de pe suprafaţa planetei sunt descendenţi ai lor şi ai pasagerilor navei. Băştinaşii planetei sunt fiinţe de energie pură, descrişi drept demoni, întemniţaţi cândva de protagonist şi eliberaţi acum pentru a-l ajuta în efortul de a-i răsturna pe zei de la putere.

Din discuţiile pe care Sam le poartă cu o zeitate sau cu alta, înţelegem că, odinioară, Yama, zeul morţii, fusese inginerul de bord, Brahma fusese femeie, iar un anume Nirriti cel Negru, stăpân peste armate de morţi-vii, era cândva capelanul creştin al astronavei. Şi tocmai aceste jocuri de identităţi, dintr-un corp în altul şi de la un rol public la altul, duc la răsturnări de situaţie şi la schimbări de alianţe. Căci iubiri vechi, despărţiri, gelozii şi ambiţii cât se poate de omeneşti duc, amplificate de tehnologii imposibil de deosebit de magie, la bătălii apocaliptice grandioase şi la lovituri de teatru ce întorc pe muchie de cuţit soarta întregii lumi.

Ceea ce are versiunea originală a romanului, iar traducerea nu poate reda decât parţial, este o frumuseţe a limbajului, o diversitate stilistică foarte bine controlată. Dacă discursul naratorial este elegant şi plin de lirism, iar unele conversaţii ale personajelor au sintaxă shakespeareană şi un vocabular elevat, venit parcă din alte vremuri, discuţiile de culise dintre foştii membri ai echipajului, cândva camarazi, iar acum când adversari, când aliaţi, se desfăşoară într-un stil colocvial, contemporan, la o ţigară. Chiar această jonglerie stilistică, menţinută fără cusur de la prima la ultima pagină a cărţii, sugerează foarte bine diferenţa dintre ceea ce pretind a fi personajele şi ce sunt ele de fapt.

Căci la temelia conflictului dintre Sam şi foştii săi colegi din echipaj stă o dilemă morală cu implicaţii majore: dacă populaţia planetei trebuie menţinută în sărăcie şi ignoranţă pe viitor, spre folosul şi slava unor privilegiaţi care joacă roluri de zei, ori dacă progresul tehnologic al acestor oameni trebuie permis, ba chiar accelerat, pentru ca viaţa să li se amelioreze. 

Şi probabil nu vă veţi mira câtuşi de puţin să aflaţi că, într-o manieră destul de tipică pentru anti-eroii Noului Val, protagonistul Sam, în numele unui nobil principiu moral şi al unei cauze drepte, nu se mulţumeşte doar să joace rolul lui Buddha Shakyamuni, în care nu crede cu adevărat, ci săvârşeşte fapte reprobabile, mergând până la sabotaj şi asasinat. (Că unul dintre asasinii trimişi de Kali pe urmele lui e convertit şi atinge iluminarea e încă un paradox al acestei poveşti de neuitat.)

Acestea ar fi câteva dintre motivele pentru care v-aş recomanda să citiţi Lord of Light sau, dacă aţi parcurs-o deja în traducere, să vă delectaţi cu originalul. (Puteţi comanda online un exemplar aici.) Este unul dintre romanele care, ca şi The Book of the New Sun, încurajează şi răsplătesc mai multe lecturi.

Ursula K. Le Guin, "The Lathe of Heaven" (1971)

În iulie 2006, prin amabilitatea importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, am achiziţionat un exemplar dintr-un roman de Ursula K. Le Guin, The Lathe of Heaven (Colecţia SF Masterworks nr. 44, Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2001). Iniţial, acest roman a fost publicat în anul în care m-am născut, 1971, ca şi Jack of Shadows de Roger Zelazny. De parcurs, am izbutit să-l parcurg abia în noiembrie 2013. (Un an mai propice lecturilor decît alţii, din cîte am observat.)

Să vă spun şi dumneavoastră ce am aflat:

Acţiunea romanului este plasată în ceea ce, în 1971, părea viitorul apropiat - mai exact, în 2002. Protagonistul este un bărbat din Portland, Oregon (oraşul de baştină al Ursulei K. Le Guin), numit George Orr. Acesta crede că visele sale modifică realitatea, drept pentru care ia medicamente pentru a-şi suprima visele. Din păcate, autorităţile care detectează abuzul de medicamente îl trimit să facă psihoterapie sub îndrumarea doctorului William Haber. Experimentele acestuia din urmă, bazate pe hipnoză şi pe analiza electroencefalogramelor, îl conving că Orr chiar modifică realitatea, drept pentru care începe un proces duplicitar - pe de o parte, la fiecare şedinţă îi sugerează pacientului hipnotizat noi căi de modificare a realităţii, iar pe de alta, la încheierea fiecărei şedinţe, îl manipulează (chiar îl şantajează de la un punct încolo) pentru a continua tratamentul.

După cum probabil vă aşteptaţi, viziunile subconştiente din care se contruiesc visele protagonistului (şi noile versiuni ale realităţii) nu fac casă bună cu cerinţele terpaeutului. E drept că, rînd pe rînd, acesta sugerează rezolvarea crizei de suprapopulare, precum şi a tensiunilor interrasiale, însă în fiecare nouă versiune a realităţii soluţia problemei precedente pare mai rea decît fusese problema în sine. Astfel, rînd pe rînd, apar pandemii, Al Treilea Război Mondial, o invazie extraterestră pe Lună (apoi una pe Pămînt), o distopie fascistă.

În cele din urmă, Haber caută să ia în propriile mîini procesul de rescriere a realităţii prin vis, însă rezultatul este o disoluţie parţială a realului, o societate disfuncţională şi, în ceea ce îl priveşte pe doctor, o pierdere a sănătăţii mintale şi a poziţiei sociale.

Prin cele două personaje principale, Ursula K. Le Guin ilustrează contrastul dintre două atitudini. Una orientală, contemplativă, bazată pe echilibru şi acţiune prin non-acţiune. (Nu întîmplător, unele citate de la începutul capitolelor provin din maeştri taoişti precum Lao Tze şi Chuang Tze.) Cealaltă atitudine este occidentală, implicată, bazată pe voinţa individului şi pe setea de putere. Pe parcursul desfăşurării intrigii, doctorul Haber pare din ce în ce mai tiranic, mai malefic - de-a dreptul diabolic, în vreme ce protagonistul se dovedeşte a fi echilibrat, armonios, apt să facă mereu apel la un vast rezervor inconştient de vitalitate şi cumpătare.

Dacă George Orr ajunge să se îndrăgostească de un personaj feminin, Heather Lelache, pe care o caută şi o apropie dintr-o versiune a realităţii în alta, doctorul Haber, în schimb, pe măsură ce capătă din ce în ce mai multă putere şi influenţă, ajunge să fie din ce în ce mai singur, mai izolat. Aşa cum remarcă protagonistul, Haber se poartă de parcă, în sinea lui, nu ar fi convins că oamenii ceilalţi ar fi adevăraţi.

Pe lîngă jocul acesta al realităţilor schimbătoare, cu aluzii religioase şi filosofice ca în romanele unui fost coleg de clasă al Ursulei K. Le Guin, Philip K. Dick, am remarcat şi un număr de trimiteri la contracultura hippie a anilor 1960 şi 1970 - referiri la melodii ale formaţiei Beatles, la dicţia lui Bob Dylan, la coafuri şi vestimentaţii specifice acestei mode, la cannabis. Pe de altă parte, deşi au trecut peste patru decenii de la publicarea romanului The Lathe of Heaven, unele probleme amintite acolo sînt încă prezente din păcate - de la suprapopulare şi războaie locale la supravegherea ubicuă şi restrîngerea drepturilor cetăţeneşti.

Stilistic, romanul acesta nu m-a impresionat la fel de mult ca unele dintre cărţile seriei Earthsea. Conţinutul alegoric destul de vizibil l-a apropiat, în schimb, de alte volume ale autoarei, precum The Left Hand of Darkness. Avînd însă în vedere că este un roman concis şi dinamic, vi-l recomand şi dumneavoastră. Într-o ediţie britanică îl puteţi achiziţiona de la Nautilus, aici. Într-o ediţie română, sub titlul Sfâşierea cerului, în traducerea Roxanei Brînceanu, îl puteţi achiziţiona de la Editura Trei, aici. Vă doresc lectură plăcută!

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

John Brunner, "Stand on Zanzibar" (1968)

Prin 1993, vechiul meu prieten Mirel Palada mi-a împrumutat o ediţie de buzunar a unui roman de John Brunner, Stand on Zanzibar. Am citit acea carte cu sufletul la gură. În 1995, domnul Vlad Popescu, pe atunci redactor-şef la Editura Nemira, mi-a oferit cadou un exemplar nou-nouţ din prima ediţie română a romanului, intitulată Zanzibar. Iar în iunie 2006, cu ocazia unei vizite memorabile la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat în sfîrşit o ediţie britanică a romanului - Colecţia SF Masterworks nr. 15, Editura Gollancz, Londra, 2003.

Ce o fi justificat asemenea entuziasm bibliofil? Am să vă spun şi dumneavoastră pe scurt în cele ce urmează:

Calitatea de căpătîi a romanului Stand on Zanzibar este stilul - maniera în care a fost scris. Mai precis, John Brunner a adaptat tehnica experimentală din trilogia S.U.A. a autorului american John Dos Passos. În locul unei voci narative unitare care să îi transmită cititorului un punct de vedere coerent, romanul e constituit dintr-o puzderie de fragmente variate ca subiect şi ca registru. Tot ca în S.U.A., unde fragmentele constituiau patru serii, Stand on Zanzibar prezintă patru categorii de fragmente. Cele intitulate "Context" par extrase din scenarii pentru film sau pentru televiziune. Cele etichetate "Lumea evenimentelor" sînt colaje de fragmente minuscule, ca nişte reprezentări la scară redusă ale romanului în ansamblu. Cele numite "Prim-planuri" urmăresc diverse personaje ale romanului şi sînt narate într-un mod mai convenţional. Iar cele din secţiunea "Continuitate" urmăresc mai ales personajele principale ale romanului.

Pentru că, în ciuda grindinii de sloganuri comerciale, ştiri, cîntece, declaraţii şi lozinci, Stand on Zanzibar e cu mult mai mult decît un colaj mediatic şi are personaje. Tema romanului este suprapopularea, dar, spre deosebire de alte romane cu un subiect asemănător, cum ar fi The Caves of Steel de Isaac Asimov sau The World Inside de Robert Silverberg, autorul nu numai ne spune că lumea imaginară în care şi-a plasat romanul este suprapopulată, ci ne şi face să simţim asta pe fiecare pagină. Căci Stand on Zanzibar este populat cu sute şi sute de personaje.

Dintre acestea, două au statut de personaje principale, anume Norman House şi Donald Hogan. Cel dintîi e vicepreşedinte la corporaţia General Technics, cel de-al doilea e agent secret şi la începutul romanului sînt colegi de apartament. Pe măsură ce lumea suprapopulată în care trăiesc cei doi scapă de sub control, fiecare dintre ei caută să îndeplinească o misiune. Norman House trebuie să impună controlul corporaţiei sale asupra unui stat african paşnic, Beninia. Donald Hogan, pe de altă parte, trebuie să îl găsească şi să îl ucidă pe un specialist, profesor doctor Sugaiguntung din Yatakang, care a anunţat că poate îmbunătăţi caracteristicile nou-născuţilor cu ajutorul ingineriei genetice. Desigur, dacă firea paşnică ereditară a celor din Beninia ar fi combinată cu metodele profesorului Sugaiguntung, viitoarele generaţii de oameni ar putea convieţui fără probleme. Dar nici măcar inteligenţa artificială Shalmaneser nu poate afla soluţia la violenţa crescîndă generată de suprapopulare şi Stand on Zanzibar se încheie fără speranţă.

Cum anul în care e plasată acţiunea romanului a sosit, ar merita să vedem ce şi-a imaginat John Brunner în 1968 despre 2010: Suprapopulare. Jargon criptic. Acte de terorism şi vandalism. O năucitoare diversitate de religii, stiluri de viaţă şi culturi. Mijloace de informare în masă şi telecomunicaţii ubicue. Suprasarcină senzorială. Divertisment facil. Superficialitate. Sociologi precum Chad C. Mulligan care au lucruri semnificative de spus, dar cărora puţini le acordă atenţie. Corporaţii mai puternice decît guvernele naţionale. Inginerie genetică. Globalizare. (Sună cunoscut?)

Stand on Zanzibar a fost răsplătit de fani cu Premiul Hugo, iar John Brunner îl considera preferatul său dintre romanele pe care le-a scris. Însă, cum cartea aceasta reprezintă rezultatul unui efort masiv de documentare despre starea de atunci a lumii şi despre tendinţele pe cale să apară, autorul nu s-a oprit aici şi a scris alte cîteva cărţi cu teme asemănătoare, cum ar fi The Jagged Orbit.

Dar despre aceasta am să vă relatez cu altă ocazie...

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Michael Moorcock, "Behold the Man" (1968)

Dacă aţi citit articolele pe care le-am scris pînă acum despre romanele autorului britanic Michael Moorcock, probabil aţi fost tentaţi să credeţi că toate cărţile lui îl au ca protagonist pe Elric. Ca să nu las urme de îndoială, aş vrea să vă spun cîteva lucruri despre un roman de-al lui Moorcock, Behold the Man, pe care l-am primit cadou în ediţie de buzunar (Editura Avon, New York, 1970) de la domnişoara Tracy Rosenberg în 2000 şi pe care îl puteţi găsi şi dumneavoastră la importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, în colecţia SF Masterworks de la Editura Gollancz - roman care nu îl are drept protagonist pe Elric din Melniboné, ci pe un anume Karl Glogauer, cetăţean britanic de etnie evreiască.

Intriga romanului este construită pe două planuri temporale. În "prezentul" subiectiv al lui Glogauer, acesta e adult, a călătorit în secolul întîi, în Palestina, şi îl caută pe Iisus din Nazaret. Printre episoadele acestei căutări, protagonistul îşi aminteşte crîmpeie din "trecutul" său subiectiv, incidente din copilăria, adolescenţa şi tinereţea sa petrecute în îndepărtatul secol al douăzecilea. Desigur, atunci cînd Glogauer îl găseşte pe Iisus - în cu totul altă stare decît s-ar fi aşteptat protagonistul - două milenii de istorie ameninţă să fie anihilate, iar eroul însuşi să fie prins în paradoxuri temporale. Şi, în a doua jumătate a romanului, intriga se complică.

Oricît de elegant ar fi construită intriga (oarecum după modelul flashback-comeback al romanelor realiste moderniste, ale căror experimente narative au influenţat Noul Val SF), centrul de greutate al acestui roman îl constituie personajul principal, un anti-erou structurat în spirit de frondă. Dacă personajele din Epoca de Aur a SF-ului anglo-saxon erau bărbaţi competenţi (după definiţia lui Robert A. Heinlein), inşi extrovertiţi, siguri pe ei, porniţi să cucerească Universul cu pistolul-laser într-o mînă şi cu o riglă de calcul în cealaltă, Karl Glogauer este măcinat de îndoieli şi indecizii, de porniri sinucigaşe şi de pulsiuni sexuale contradictorii. Iar combinaţia dintre acest anti-erou şi întorsăturile din intriga romanului este cu adevărat de neuitat.

Lumea imaginară din Behold the Man este la rîndul ei una dublă, contradictorie. Pe de o parte e lumea palpabilă, externă, din Palestina secolului întîi, cu păstori, pescari, soldaţi, prooroci. Pe de altă parte e lumea internă, din amintirile lui Glogauer, lumea mic-burgheză din Marea Britanie post-belică înflorind în efervescenţa anilor 60 cu contracultură, revoluţie sexuală şi muzică rock. Iar ciocnirea dintre dezbaterile filosofice pe marginea teoriilor lui Carl Gustav Jung şi posibilităţile foarte neplăcute ridicate de paradoxurile temporale din adîncurile istoriei duce la rezultate brutale.

Fireşte, nu am să vă dau mai multe detalii despre acest roman ca să nu vă stric plăcerea cînd îl veţi citi. Pentru o carte atît de scurtă, Behold the Man reuşeşte să fie şocantă şi în acelaşi timp foarte emoţionată, capabilă să îi lase pe cititori pe gînduri mult după ce i-au parcurs ultima pagină. "A lie, a lie, it's a lie..."

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Brian Aldiss, "Non-Stop" (1958)

În vara anului 2006, mulţumită importatorilor mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, am achiziţionat un exemplar din romanul de debut al lui Brian Aldiss, Non-Stop (Colecţia SF Masterworks nr. 33, Editura Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2004). În luna septembrie a aceluiaşi an am parcurs acest roman. Şi iată ce am aflat:

Acţiunea din Non-Stop se desfăşoară la bordul unei astronave uriaşe unde s-au succedat numeroase generaţii de oameni. Protagonistul, Roy Complain, face parte dintr-un trib, Greene, care parcurge un traseu circular pe una dintre punţile navei, distrugînd plante hidroponice scăpate de sub control şi gonit din urmă de creşterea altor plante la fel de periculoase. Complain este convins de un "preot" (al cărui crez cuprinde termeni de psihanaliză cărora li s-a pierdut înţelesul) să plece în căutarea camerei de control a navei.

După numeroase confruntări cu şobolani inteligenţi şi diverse alte pericole, Complain şi însoţitorii săi ajung la Prova numai pentru a afla că sistemele de control ale navei au fost distruse, călătoria de întoarcere de pe Procyon pe Pămînt ar fi trebuit să se încheie cu multe generaţii în urmă, iar formele de viaţă de la bordul navei au fost afectate de un virus misterios care le-a accelerat metabolismul.

În ultima parte a cărţii, personajele află că nava lor orbitează de mulţi ani în jurul Pămîntului, iar misterioşii uriaşi şi oameni lenţi întrezăriţi uneori prin cotloanele navei sînt savanţi sau membri ai personalului de întreţinere trimişi de pe Terra ca să îi studieze pe descendenţii echipajului iniţial. Numai că Roy Complain şi însoţitorii săi comit acte de sabotaj, declanşează o criză şi segmentează interiorul navei în optzeci de secţiuni separate prin uşi închise ermetic. Mesajul lor către autorităţile de pe Pămînt este că, dacă nu vor fi primiţi pe planeta de unde le-au plecat strămoşii, preferă să moară decît să trăiască în continuare la bordul navei.

Deşi a fost publicată cu o jumătate de secol în urmă, Non-Stop se citeşte uşor şi cu plăcere. Capitolele sînt scurte, incidentele se succed rapid, iar surprizele şi dezvăluirile se ţin lanţ. Răsturnările succesive de situaţie din cea de-a patra secţiune a romanului, în mod special, rivalizează cu cele din finalul volumului Second Foundation de Isaac Asimov.

Personajele precum Roy Complain (descendentul îndepărtat al căpitanului navei) sau Marapper, preotul-psihanalist, au o psihologie simplă, dar bine justificată de mediul decadent şi brutal în care trăiesc. De asemenea, relaţiile dintre personaje, alianţele, conflictele, afilierile lor tribale sînt structurate convingător şi cu concizie.

Unele teme atinse în Non-Stop, cum ar fi vegetaţia abundentă şi agresivă sau succedarea a numeroase generaţii de oameni într-o societate non-terestră, aveau să fie dezvoltate mai tîrziu de Brian Aldiss în romane memorabile, dintre care aş aminti aici Hothouse şi trilogia Helliconia. Dar despre acestea am să vă relatez cu alte ocazii.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)

Lucius Shepard, 'Life During Wartime' (1987)

În vara anului 2001 am luat cu împrumut de la domnul Cristian Lăzărescu un roman de Lucius Shepard, Life During Wartime (Editura Bantam, New York, 1987). Am citit acel roman la bunica mea, la ţară, în ceea ce s-a dovedit a fi ultima vacanţă tihnită împreună cu naşii mei de botez. Era atîta linişte încît mă trezeam în miez de noapte, odihnit ca după opt ore de somn în Bucureşti, şi, pînă spre dimineaţă, mai citeam cîteva zeci de pagini din cartea lui Shepard - o carte plină de farmec, după cum veţi afla şi dumneavoastră în cele ce urmează:

Life During Wartime este ceea ce A.E. Van Vogt a denumit fix-up, adică povestiri şi nuvele care au fost preschimbate într-un roman. De fapt, prima secţiune a cărţii, "R&R" (pe româneşte, "relaxare şi recuperare"), a fost iniţial publicată ca nuvelă şi a primit Premiul Nebula în 1986. Acţiunea se petrece în viitorul apropiat, pe fundalul unui război purtat de Statele Unite ale Americii în Salvador. Protagonistul, un soldat numit Mingolla, merge împreună cu cîţiva camarazi să se relaxeze o perioadă în Guatemala. Mingolla descoperă că o tînără foarte atrăgătoare, Debora, este o agentă cubaneză a cărei misiune este să-l convingă să dezerteze, iar motivul acestei misiuni este că Mingolla are potenţialul de a deveni un agent cu puteri parapsihologice.

Pe parcursul următoarelor secţiuni ale cărţii, Mingolla îşi dezvoltă aptitudinile parapsihologice (şi îşi pierde nu numai inocenţa, ci şi o parte din omenie), apoi descoperă că războiul din Salvador este numai o faţadă a unui conflict mult mai vechi dintre două familii cu asemenea aptitudini, Sotomayor şi Madrador, iar în cele din urmă trebuie să decidă dacă să se alăture uneia dintre familii sau să-şi constituie propria facţiune în acest război parapsihologic cu consecinţe globale.

Cum Lucius Shepard a fost asociat de-a lungul carierei cu tabăra SF-ului umanist mai degrabă decît cu mişcarea cyberpunk, atmosfera şi stilul din Life During Wartime sînt mult mai uşor de reţinut decît intriga. Deşi protagonistul parcurge un traseu interesant şi trece prin incidente spectaculoase, ceea ce rămîne în memoria cititorului sînt episoade disparate în care o povestioară de fundal (să-i spunem ficţiune de rang secund, dacă doriţi), o imagine sau un element de atmosferă apar în imaginaţie cu o intensitate greu de egalat de evenimentele din intriga propriu-zisă.

Astfel, dintre ficţiunile secundare memorabile (multe dintre ele deghizate în vise, în pilde oferite de maestru protagonistului aflat pe un traseu iniţiatic, sau în halucinaţii provocate de droguri), una relatează despre un mexican căruia îi apar în vis un maiaş care îi cere să viseze un palat labirintic în care să se ascundă şi un conchistador care îl sileşte pe mexican să-i permită accesul în palat ca să-l poată urmări pe maiaş. Povestea urmăritorului şi urmăritului, a palatelor visate de mexican şi a recompenselor oferite de personajele visate ocupă numai cîteva pagini din roman, dar pare să fi sosit din imaginaţia lui Jorge Luis Borges. Şi e departe de a fi singura bijuterie literară de acest fel.

La fel de memorabile sînt scene precum aceea în care Mingolla întîlneşte în junglă un elicopter avariat al cărui calculator de bord a căpătat conştiinţă de sine şi se crede Dumnezeu, personaje secundare precum Nate, care a dezvoltat o legătură extrasenzorială cu fluturii, sau descrierile de localităţi şi peisaje din America Centrală, bazate pe experienţa personală a autorului.

Pe ansamblu, Life During Wartime le oferă suficiente momente agreabile celor care citesc în primul rînd pentru frumuseţea stilului literar, dar e posibil să îi dezamăgească pe aceia care vor acţiune şi suspans pe fiecare pagină. Cartea lui Shepard este un roman de război deghizat în roman ştiinţifico-fantastic (la urma urmei, a fost scrisă şi publicată în vremea administraţiei Reagan, cînd Statele Unite ale Americii au trimis trupe în Nicaragua, într-un război care oficial nu a avut loc), dar şi o scuză bună ca un autor nord-american să experimenteze cu tehnicile realismului magic atît de îndrăgite de scriitorii sud-americani. Şi probabil voi dori să o recitesc într-o bună zi.

Ca urmare, tot în 2001, dar în decembrie, mulţumită domnului Daniel Măndiţă şi fostelor sale colege de la firma Fides, am achiziţionat un exemplar din Life During Wartime. Dacă doriţi să cumpăraţi şi dumneavoastră unul, vizitaţi-i pe importatorii mei preferaţi, Nautilus (http://nautilus.ro), unde veţi găsi o ediţie britanică foarte elegantă din colecţia SF Masterworks de la Editura Gollancz.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm. Lectură plăcută!)

Philip K. Dick - 'A Scanner Darkly' (1977)

În iunie 2006, am fost chemat de către importatorii mei preferaţi de la Nautilus (http://nautilus.ro) şi pus în faţa unui transport de cărţi proaspăt sosit din Marea Britanie. Am luat pe loc două duzini de volume şi am rezervat cam încă de două ori pe atâtea pentru achiziţie ulterioară. Dar, dacă în cazul altor autori am putut să fac o selecţie („Pe asta o iau acum. Pe aceea am s-o iau mai târziu.”), cu Philip K. Dick am procedat altfel: am luat toate volumele de acest autor pe care domnul şi doamna Hanu le aveau în librărie, după care i-am convins să aducă şi alte titluri. Printre altele, în acea zi am achiziţionat un exemplar din A Scanner Darkly (Colecţia SF Masterworks nr. 20, Editura Gollancz, Londra, 1999), un roman în legătură cu care domnul Ştefan Ghidoveanu îmi stârnise interesul încă din 1992 cu o prezentare succintă pe care o publicase în revista Nautilus.

Tot în 2006, ceva mai târziu, prin amabilitatea vechiului meu prieten Liviu Moldovan am vizionat ecranizarea romanului făcută de Richard Linklater cu Keanu Reeves, Winona Ryder, Robert Downey, Jr. şi Woody Harrelson în rolurile principale – unul dintre rarele filme apărute în acest deceniu pe care mi-am dorit instantaneu să le revăd. Fireşte, filmul m-a încurajat să citesc romanul.

Şi, cum toate cele bune sau rele sunt trei, în mai 2009 am achiziţionat de la Librăria Engleză Anthony Frost şi am parcurs într-o după-amiază romanul grafic A Scanner Darkly (Editura Gollancz, Londra, 2006) bazat pe filmul lui Linklater şi pe romanul lui Philip K. Dick. Cum undeva trebuie să existe o limită, în cazul în care s-a făcut şi vreun joc video cu acelaşi subiect, aş prefera să nu aflu vreodată despre el...

Poate nu o să-mi luaţi în nume de rău dacă, în rândurile de mai jos, am să discut nu numai romanul A Scanner Darkly, ci am să mă refer pe alocuri şi la ecranizare şi la banda desenată.

Iată despre ce este vorba:

În ceea ce la data publicării romanului era viitorul apropiat (1992), Statele Unite ale Americii au fost copleşite de un val de toxicomanie fără precedent. În efortul de a stăvili dezvoltarea reţelelor de trafic de stupefiante, forţele de poliţie colaborează cu corporaţii private precum New Path, dar şi cu agenţi sub acoperire de felul lui Fred. În viaţa de zi cu zi, când nu e protejat de un costum mimetic, Fred este de fapt un toxicoman ca mulţi alţii, pe numele adevărat Robert Arctor.

Din păcate, pentru a nu trezi suspiciunile cercului de suspecţi pe care a fost delegat să îi supravegheze, Arctor ajunge să devină dependent de o substanţă deosebit de periculoasă, Substanţa D, ceea ce îi distruge cu timpul legătura dintre cele două emisfere cerebrale şi îl duce la o scindare de personalitate. Situaţia îi este agravată de faptul că, în calitate de agent sub acoperire, i s-a cerut să îl supravegheze pe sinele său public, Robert Arctor, iar cei din cercul său de cunoscuţi sunt, la rîndul lor, departe de a fi inocenţi.

Când starea mentală a lui Arctor se deteriorează dramatic, personajul ajunge într-o clinică pentru dezintoxicare, apoi la o fermă unde descoperă sursa secretă a substanţei D. Căci poliţiştii în subordinea cărora a lucrat protagonistul au planuri ascunse îndărătul altor planuri...

Spre deosebire de romanele mai timpurii ale lui Philip K. Dick, scrise câte trei, patru sau chiar cinci pe an, A Scanner Darkly a avut nevoie de doi ani pentru a fi redactat. Pe de o parte, caută să imagineze un viitor apropiat, cu sisteme de identificare vocală, microcamere de filmat (numite în roman "scanere") şi costume mimetice. Pe de altă parte, diverse aluzii culturale, ştiinţifice şi politice ancorează romanul în realitatea în care a fost scris, respectiv începutul anilor 1970.

Dacă alte romane ale scriitorului american tratează despre universuri paralele, călătorii în spaţiu, colonizări de planete şi alte teme ştiinţifico-fantastice, A Scanner Darkly se ocupă în primul rînd de tema autobiografică a consecinţelor abuzului de droguri. Parte dintre problemele cu care se confruntă protagonistul, cum ar fi destrămarea unei căsnicii, separarea de copii şi traiul într-o locuinţă neglijată, laolaltă cu alţi toxicomani, reflectă îndeaproape probleme similare cu care s-a confruntat autorul în perioada aceea. Relaţiile duplicitare dintre membrii grupului, tulburările sexuale, scindarea personalităţii lui Bob Arctor, deteriorarea funcţiilor lui mentale aşa cum sunt prezentate pe parcursul romanului nu reprezintă numai produsul imaginaţiei lui Philip K. Dick. Impresia de veridicitate a materialului inclus în roman este întărită şi de nota de final în care autorul menţionează consecinţele grave suferite de el şi de toxicomanii din cercul lui de cunoştinţe.


Atât detaliile poveştii tragice din roman cât şi tensiunea dintre presupusul viitor apropiat şi prezentul în care a fost scrisă cartea au fost redate cu surprinzătoare fidelitate în filmul A Scanner Darkly (2006) al regizorului Richard Linklater. Realizat ca film de animaţie, cu ajutorul unei tehnici numită "rotoscopie interpolată", A Scanner Darkly aduce dinaintea spectatorilor atât culorile calde din sudul Californiei, cât şi halucinaţiile personajelor în toată splendoarea lor terifiantă şi le plasează nu într-un 1992 care de acum este istorie, ci "peste şapte ani". Bună parte dintre dialoguri le redau cu fidelitate pe cele din roman, iar ultimele secvenţe aduc pe ecran porţiuni esenţiale din postfaţa autorului. Şi, ca un omagiu din partea cineaştilor, printre chipurile fragmentare care se perindă pe costumul mimetic al protagonistului, la un moment dat se întrevăd câteva portrete ale lui Philip K. Dick...

Romanul grafic, lansat în acelaşi an cu filmul, redă foarte fidel conţinutul acestuia. Ediţia britanică, de la Victor Gollancz, este realizată în condiţii tipografice excelente şi reprezintă un supliment binevenit al ecranizării. Cumva, chiar şi în această formă derivată, intensitatea poveştii tragice se menţine. Dar cel mai bine este să mergeţi la sursă şi să citiţi mai întâi romanul A Scanner Darkly...

Philip K. Dick – 'Do Androids Dream of Electric Sheep?' (1968)

În vara anului 1988, prin amabilitatea lui Mirel Palada şi a lui Gelu Goran, am vizionat un film care m-a marcat pentru multă vreme – Blade Runner (1982) în regia lui Ridley Scott. Apoi, în 1989, mulţumită tot lui Mirel Palada şi distinsei doamne Sanda Hănciulescu, am avut ocazia să citesc o ediţie franceză a romanului pe care se baza acel film de excepţie. Se numea Les androïdes rêvent-ils de moutons électriques?

Apoi, prin 1990, a apărut o ediţie română uşor cenzurată în două antologii intitulate Cronici microelectronice şi Cronici metagalactice, în traducerea domnului Ştefan Ghidoveanu. Am citit şi acea ediţie, apoi versiunea necenzurată din 1992, volumul de deschidere al colecţiei Nautilus de la Nemira, sub titlul Vînătorul de recompense – Visează androizii oi electrice? Dar, cum relaţia mea cu această lume imaginară nu voia să se încheie prea curând, în 1997 am cumpărat şi am jucat jocul adventure Blade Runner, iar în cele din urmă, în 2006, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, Nautilus (http://nautilus.ro), o ediţie britanică de buzunar care conţinea romanul Do Androids Dream of Electric Sheep? şi, pe prima copertă, afişul şi sigla filmului Blade Runner. În 2007 m-am aşezat şi am citit în tihnă versiunea originală a romanului.

Parcă ar fi fost altă carte decât versiunea franceză îndulcită sau cea română…

Să vă spun şi dumneavoastră de ce:

În 1992 (un viitor apropiat la data publicării romanului), în urma unui război mondial final, majoritatea animalelor au pierit din cauza căderilor radioactive, iar puţinele animale rămase au devenit adevărate posesiuni de lux cu preţuri exorbitante. Supravieţuitorii războiului sunt încurajaţi să emigreze pe Marte, unde vor avea drept sclavi androizi produşi de Corporaţia Rosen din Seattle. Numai că aceştia din urmă se revoltă şi caută să revină ilegal pe Pământ, iar forţele de poliţie pământene trebuie să pregătească detectivi speciali – vânători de recompense – care să-i identifice şi să-i distrugă.

Protagonistul romanului este un asemenea vânător de recompense, Rick Deckard, desemnat să prindă un grup de androizi Nexus 6. Povestea lui e relatată în paralel cu cea a unui anti-erou, Isidore Duncan, un personaj nu prea inteligent care se împrieteneşte cu câţiva androizi evadaţi. Iar autorul a introdus destule lovituri de teatru şi răsturnări de situaţie ca să-i ţină pe cititori cu sufletul la gură până la ultimul capitol.

Do Androids Dream of Electric Sheep? este un roman remarcabil şi memorabil în multe privinţe. Fireşte, de fiecare dată când l-am parcurs m-am raportat şi la filmul lui Ridley Scott, însă ţin minte că prima reacţie pe care am avut-o la lectura cărţii a fost una de încântare în legătură cu numeroase aspecte ale acelei lumi imaginare care nu fuseseră explorate în Blade Runner.

Poate cel mai important aspect care nu apărea în film este metoda prin care personajele umane îşi cultivă ceea ce consideră a fi trăsătura cea mai importantă: empatia. Numeroase povestiri şi romane scrise de Philip K. Dick sunt construite pe baza a două întrebări: „Ce este real?” şi „Ce este uman?”. Capacitatea de a ne imagina în situaţia altcuiva şi capacitatea de a fi buni cu alte fiinţe (sau empatia şi compasiunea, dacă preferaţi) reprezintă răspunsul pe care autorul l-a dat celei de-a doua întrebări de această dată. Iar personajele din Do Androids Dream of Electric Sheep? îşi cultivă empatia cu ajutorul unui aparat în care, într-o realitate virtuală, fuzionează cu un personaj mesianic, Wilbur Mercer, şi efectuează o ascensiune anevoioasă pe un munte.

Metoda prin care androizii sunt deosebiţi de personajele umane atât în roman cât şi în film este un test, Voight-Kampff, care determină cine are reacţii empatice şi cine nu. În mod ironic, dar deloc surprinzător, protagonistul este în pericol să i se atenueze empatia, în vreme ce Corporaţia Rosen caută metode din ce în ce mai rafinate ca să o simuleze în androizii din noua generaţie.

Un al doilea aspect absent din ecranizare îl constituie orga de emoţii, o instalaţie care le permite personajelor să-şi regleze starea emoţională la domiciliu. Rick Deckard şi soţia lui fac faţă stresului de zi cu zi nu cu ajutorul băuturilor sau al pastilelor, ci mulţumită combinaţiilor numerice ale orgii.

Nu în ultimul rând, din ecranizare lipseşte referirea la unul dintre subiectele recurente din romanele lui Philip K. Dick – televiziunea. În Do Androids Dream of Electric Sheep?, una dintre cele mai îndrăgite vedete de televiziune este Matahala Prietenoasă, gazda unei emisiuni de discuţii. Cum Matahala îşi doreşte un public cât mai numeros în detrimentul concurenţei, una dintre loviturile de teatru din roman este dezvăluirea că Wilbur Mercer de fapt nu ar reprezenta o experienţă reală, ci un simulacru, iar figura mesianică din realitatea virtuală este interpretată de un figurant patetic. Şi dacă figura mesianică ar căpăta o existenţă proprie? Dacă ar avea capacitatea să readucă la viaţă exemplare ale unor specii dispărute? Dar dacă acestea s-ar dovedi a fi simple simulacre electronice? Căci realitatea din lumile imaginare ale lui Dick este mereu schimbătoare...

Uneori, autorul american a fost acuzat de faptul că, întrucât îşi scria romanele foarte repede, proza sa era destul de săracă stilistic. Din acest punct de vedere, Do Androids Dream of Electric Sheep? este scrisă elegant, pe alocuri chiar poetic, iar frumuseţea prozei se combină uneori cu loviturile de teatru din intrigă pentru a crea efecte emoţionale greu de uitat. Poate această combinaţie (cel mai uşor de sesizat în versiunea originală) m-a încurajat să parcurg şi alte romane de Philip K. Dick. Dar despre acestea am să vă relatez cu alte ocazii...

Samuel Ray Delany – 'Nova' (1968)

În prima parte a anilor ’90, pe vremea cînd scările rulante din Pasajul Universităţii erau ocupate de anticari, am cumpărat o ediţie franceză de buzunar a romanului Nova de Samuel Ray Delany apărută la editura Le Livre de Poche. În ciuda faptului că romanul avea o prezentare elegantă, nu am reuşit să trec de primele pagini.

Apoi, în iulie 2006, importatorii mei preferaţi de la Nautilus, http://nautilus.ro, mi-au oferit o ediţie britanică frumoasă a acestui roman (SF Masterworks 37, Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 2004). În cele din urmă, în 2008, am citit această carte, ultima dintre scrierile de tinereţe ale lui Delany.

Şi iată ce am aflat:

În viitorul îndepărtat, omenirea a colonizat numeroase sisteme stelare, iar navele spaţiale care ţin laolaltă societatea umană sînt propulsate cu illyrion, un set de elemente chimice foarte grele şi foarte rare care se sintetizează în stelele ce ajung nove. Căpitanul Lorq Von Ray adună un echipaj pestriţ pe planeta Hell3 şi porneşte în căutarea următoarei nove.

În paralel cu evenimentele „curente”, cititorii află despre copilăria şi tinereţea căpitanului, despre rivalitatea economică dintre clanul Red din Constelaţia Dragonului şi clanul Von Ray din Constelaţia Pleiadelor, despre istoria personală a personajelor secundare. În final, Lorq Von Ray are o confruntare decisivă cu inamicul său personal, Prince Red, şi cu sora acestuia, Ruby, şi smulge şapte tone de illyrrion dintr-o novă. Echipajul se destramă, iar un personaj secundar, Katin Crawford, decide să scrie un roman despre evenimentele prin care a trecut.

Pe de o parte, Nova se încadrează în subgenul numit „operă spaţială”. Elementul central al intrigii îl constituie călătoria cu o navă spaţială, decorurile includ planete exotice precum Hell3, Vorpis şi „lumea cealaltă” (un loc atît de oribil încît coloniştii nu i-au pus un nume), iar evenimentele sînt la oscară grandioasă, ca, de exemplu, dueluri pe marginea unor rîuri de lavă sau pilotarea unor astronave prin stele care devin nove.

Pe de altă parte, Nova are numeroase legături cu Noul Val din literatura ştiinţifico-fantastică. Printre acestea se numără preponderenţa episoadelor flashback în intrigă, limbajul poetic, rafinat din punct de vedere stilistic, precum şi trimiterile intertextuale (pe lîngă paralelele din subtext cu epopeea argonauţilor sau cu Moby Dick, autorul face spre finalul romanului trimiteri explicite la căutarea Graalului şi la lucrările literare şi muzicale dedicate acestui subiect).

Nu în ultimul rînd, Nova a avut o oarecare influenţă asupra subgenului cyberpunk. Mai precis, personajele au implanturi cu mufe care le permit conectarea sistemului nervos la diferite utilaje, un personaj secundar, Mouse, poate să-i facă pe spectatori să vadă ceea ce el îşi închipuie cu ajutorul unui instrument muzical numit syrinx (precum Peter Riviera din Neuromantul), iar pilotarea navelor spaţiale se face cu ajutorul unei simulări tridimensionale create în sistemul nervos central al membrilor echipajului - un precursor al ciberspaţiului lui William Gibson şi al realităţilor virtuale atît de dragi autorilor cyberpunk.

Pe ansamblu, Nova este o lectură agreabilă şi alertă şi o invitaţie în lumile colorate şi pline de imaginaţie pe care Samuel Ray Delany le-a creat la începutul carierei sale de scriitor.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Alfred Bester – 'The Demolished Man' (1953)

În decembrie 1994 am achiziţionat prima ediţie română a romanului The Demolished Man (Omul demolat, Editura Pygmalion, Colecţia Cyborg, Ploieşti) Volumul a apărut în traducerea lui Mihai Dan Pavelescu, însoţit de un studiu introductiv de Ştefan Ghidoveanu.

Dar nu am ajuns cu lectura nici măcar la jumătatea volumului…

După mai mulţi ani, în noiembrie 2006, am achiziţionat de la importatorii mei preferaţi, Nautilus, http://nautilus.ro, o ediţie britanică a acestui roman (The Demolished Man, Colecţia SF Masterworks, Gollancz, Grupul Editorial Orion, Londra, 1999). De această dată, în vara anului 2008, am reuşit să-l parcurg integral, însă cu destule opinteli.

Să vedem împreună de ce:

La începutul secolului al XXIV-lea, magnatul Ben Reich decide să-l ucidă pe principalul său concurent, D’Courtney. Tentativa sa este considerabil îngreunată de faptul că în forţele de poliţie lucrează persoane cu percepţii extrasenzoriale (aşa-numiţii esperi) care pot citi gîndurile oricui.

Reich comite asasinatul în timpul unei petreceri, însă fiica lui D’Courtney, Barbara, fuge cu arma crimei. Un ofiţer de poliţie esper, Lincoln Powell, este însărcinat cu ancheta. Urmează un şir de manevre şi contra-manevre pentru găsirea martorei, recuperarea armei crimei, interogarea acoliţilor şi aşa mai departe.

După cum era de aşteptat, Powell rezolvă cazul. După cum nu era de aşteptat, Reich este Demolat şi reconstruit pentru a-i fi de folos societăţii.

Bester şi-a structurat naraţiunea pe baza omniscienţei selective multiple – trecînd în mod repetat de la punctual de vedere al criminalului la cel al anchetatorului şi înapoi. Textul este presărat cu extravaganţe de tehnoredactare, începînd cu numele unor personaje (@kins, 1/4maine, Wig&), continuînd cu dialogurile (comunicările telepatice ale esperilor sînt imprimate în italice) şi încheind cu caligrame.

Protagonistul, Ben Reich, este prezentat ca un magnat care controlează un trust interplanetar. Cu toate acestea, naratorul ni-l prezintă ca fiind supus unor emoţii extreme (furie, anxietate, panică) mai degrabă decît preocupat de administrarea trustului.

Antagonistul, Lincoln Powell, ne este prezentat ca un personaj pozitiv, inteligent şi curajos. Autorul îl tratează însă cu o doză de ironie subtextuală: Powell are o simpatie intensă pentru criminalul Reich, spre exemplu, sau o părăseşte pe iubita sa, Mary Moyes, de dragul Barbarei D’Courtney.

Deşi a fost publicat în Epoca de Aur a literaturii ştiinţifico-fantastice, Omul demolat nu se înscrie în curentul hard SF, ci mai degrabă este un precursor al Noului Val. Atît extravaganţele de tehnoredactare cît şi elementele de psihanaliză din intrigă îl apropie de lucrările experimentale care aveau să apară în anii ‘60 şi la începutul anilor ‘70 sub numele de „ficţiune speculativă”.

Pe de altă parte, spre deosebire de The Stars My Destination, Omul demolat ilustrează destul de bine afirmaţia lui William Gibson că nimic nu este mai desuet decît viziunea de ieri asupra viitorului. La mai bine de jumătate de veac de la publicare, romanul acesta al lui Alfred Bester pare să fie destinat numai nostalgicilor şi vînătorilor de trimiteri intertextuale.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

J. G. Ballard - "The Drowned World" (1962)

Spre deosebire de The Wind from Nowhere, care era plasat în ceea ce publicul de atunci percepea ca fiind „prezentul”, următorul roman al lui J.G. Ballard, The Drowned World („Lumea înecată”), este plasat în viitorul apropiat, la aproximativ şaptezeci de ani de la data publicării. Din cauza activităţii solare intense, calotele polare s-au topit, regiunile de coastă din întreaga lume au fost inundate, iar vegetaţia se reîntoarce la forme străvechi din triasic.

(Ştiu, ştiu… Patruzeci şi cinci dintre acei şaptezeci de ani s-au scurs deja, încălzirea globală este destul de reală, iar calotele polare chiar se topesc.)

Ca urmare, majoritatea supravieţuitorilor s-au retras în locuri precum Islanda, iar zone cîndva temperate cum ar fi Europa sau Insulele Britanice sînt acum lagune tropicale locuite de iguane, aligatori, păsări exotice şi de cîte o echipă de jefuitori.

Un biolog, Robert Kerans, se află într-o asemena zonă de lagune cu o echipă de militari. Treptat, îşi dă seama că nu numai vegetaţia se întoarce la o versiune din timpuri profunde, ci şi psihicul omenesc. În consecinţă, atunci cînd colonelul Riggs decide să se retragă, Kerans, iubita lui Beatrice Dahl şi psihologul Alan Bodkin preferă să rămînă în urmă.

Curînd, pe lîngă izolare, reîntoarcere psihică în timpul profund şi o posibilă criză de hrană şi de combustibil, ei se confruntă cu o altă problemă. Zona lor de lagune este invadată de o echipă de jefuitori condusă de un bărbat pe nume Strangman. Nu după mult timp, el încearcă să o seducă pe Beatrice şi joacă un joc de falsă camaraderie şi intimidare subtilă cu Kerans.

După cîteva reprize de scufundări, Strangman şi jefuitorii lui înalţă un baraj şi evacuează apa din lagună, dezvăluind Piaţa Leicester din Londra. Tentativa lui Bodkin de a arunca în aer barajul se sfîrşeşte cu uciderea lui. După mai mult tratament violent, evadare şi urmăriri, Kerans şi Beatrice aproape că sînt ucişi la rîndul lor, dar colonelul Riggs şi oamenii lui apar la timp ca să-i salveze.

Cînd află că Strangman probabil va primi o medalie pentru acţiunile sale, Kerans însuşi aruncă în aer barajul, scapă cu greu de urmărire şi se îndreaptă spre sud către jungle infernal de fierbinţi. Deşi este rănit, ultimul său mesaj, scrijelit pe un perete, este destul de optimist.

Ceea ce se remarcă pe parcursul romanului acesta este că e mai „ballardian” decît cel precedent. Spre exemplu, în loc să folosească omniscienţa selectivă multiplă pentru a trece de la un personaj la altul, aşa cum a făcut în „Vîntul de nicăieri”, Ballard utilizează aici omniscienţa selectivă pentru a se concentra asupra unui singur personaj, Robert Kerans.

Destul de tipic, Kerans este un bărbat alb educat, de vîrstă medie, introvertit, implicat în stadiile finale ale unei relaţii cu o femeie puternică, afirmată, independentă. Preferă să locuiască singur, contactele lui cu alţi oameni sînt mai degrabă sporadice şi este predispus să viseze cu ochii deschişi.

Într-un episod deosebit de memorabil din capitolul al IX-lea, „Bazinul lui Thanatos,” Kerans se oferă voluntar să îmbrace un costum de scafandru greu şi să viziteze un planetariu scufundat, savurează jocul subacvatic al luminii şi vegetaţiei pe domul din sticlă al planetariului şi aproape că se îneacă. Chestiuni practice referitoare la supravieţuire şi confort devin secundare faţă de motive obscure ce apar din explorarea de către Kerans a psihicului din timpuri profunde.

Din acest punct de vedere, finalul romanului este de asemenea ballardian, dat fiind că nu există nici o promisiune de ansamblu a unei întoarceri la normalitate sau a unei remedieri a catastrofei, iar protagonistul alege să lase în urmă rămăşiţele civilizaţiei umane şi să se îndrepte spre sud, în junglă. Kerans nici nu este singurul care procedează astfel. Acţiunile lui le reflectă într-o oarecare măsură pe cele ale unui personaj secundar, locotenentul Hardman. În capitolul final, „Paradisurile Soarelui,” Kerans îl întîlneşte pe Hardman din nou, aproape orb şi în pragul inaniţiei, şi, dintr-un sentiment profund de compasiune, protagonistul îl hrăneşte şi-l îngrijeşte cîteva zile.

Dar, într-un mod tipic pentru un roman de Ballard, imediat cum Hardman se simte puţin mai bine, el pleacă din nou pe cont propriu, urmîndu-şi motivele obscure, fără să spună măcar „cu bine”. Iar Kerans, cu ultimele puteri, îşi urmează propria cale cu un sentiment al reînnoirii, gîndindu-se la sine însuşi nu ca la un om în pragul morţii, ci ca la „un al doilea Adam căutînd paradisurile uitate ale Soarelui renăscut.”

Soarele însuşi s-a întors cu vîrf şi îndesat în următorul roman al lui Ballard.

Dar asta e altă poveste.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)

Alfred Bester – "The Stars My Destination" (1956)

În Enciclopedia Science Fiction, în articolul despre literatura cyberpunk, John Clute şi Peter Nicholls menţionează printre precursori un roman de Alfred Bester, The Stars My Destination. Aşa se face că, atunci cînd într-o frumoasă zi de iunie 2006 importatorii mei preferaţi de la Nautilus (http://nautilus.ro) m-au invitat să văd nişte cărţi proaspăt aduse, dintre zecile de volume pe care le-aş fi cumpărat am ales (şi) The Stars My Destination într-o elegantă ediţie britanică (SF Masterworks nr. 5, Millennium, Gollancz, Orion Group, Londra, 1999).

De citit, am apucat să-l citesc abia în toamna anului 2007. (Aşa multe cărţi, aşa puţin timp.) Şi iată ce am aflat :

The Stars My Destination reprezintă o transpunere ştiinţifico-fantastică a Contelui de Monte Cristo. Personajul principal, Gully Foyle, este abandonat în spaţiu pe o epavă de către o navă aflată în proprietatea companiei unde lucra şi jură să se răzbune. După o tentativă eşuată, o perioadă de detenţie şi nişte educaţie primită de la o deţinută, protagonistul evadează, recuperează de la bordul epavei o încărcătură de platină şi o cantitate de super-explozibil PyrE, apoi (deghizat în director de circ) colindă lumea în lung şi în lat în căutarea celor responsabili pentru abandonarea sa, încurcă planurile celor puternici, dezvăluie cîteva conspiraţii dintr-un război interplanetar, iar în cele din urmă descoperă teleportarea interstelară.

În introducerea noii ediţii, Neil Gaiman explică între altele că The Stars My Destination este revendicat de către trei curente (şi perioade) ale literaturii ştiinţifico-fantastice.

În primul rînd, fiind publicat în 1956, romanul poate fi asimilat Epocii de Aur a SF-ului. Nu numai că a apărut în acelaşi deceniu ca şi Fundaţia, Infanteria stelară, Sfîrşitul copilăriei, 451 Fahrenheit şi Arsenalele din Isher (ca să dau numai cîteva exemple), dar conţine teme centrale ale Epocii de Aur : călătorii spaţiale, astronave, un război interplanetar, un mutant cu puteri parapsihologice urmărit de autorităţi, precum şi super-arme capabile să distrugă planete întregi.

Noul Val din anii ‘60 poate revendica la rîndul său acest roman pe baza unor motive bine întemeiate : personajul principal cunoaşte o evoluţie spectaculoasă (de la brută la zeu), spaţiul interior (mental şi emoţional) al personajelor are o pondere mai mare în roman decît spaţiul cosmic, relaţiile dintre personaje sînt complexe şi dinamice, iar capitolele finale dau dovadă de o creativitate ieşită din comun, îmbinînd sinestezia şi caligramele.

Relaţia mişcării cyberpunk cu The Stars My Destination e stabilită în paginile introductive ale ediţiei britanice de însuşi William Gibson, care afirmă că, pentru a scrie primul său roman, a luat drept exemplu de calitate literară romanul lui Bester. Într-adevăr, anti-eroul rebel Gully Foyle pare să fi reprezentat un model pentru răzvrătiţii tatuaţi din literatura cyberpunk. Tribul Oamenilor Ştiinţifici, troglodiţii dintr-un asteroid transformat în habitat spaţial, a fost reflectat de alte triburi, de la Democraţia Minieră Fortuna din Schismatrix la rastafarienii din Neuromancer. Iar sinestezia şi caligrmele apar periodic în nuvelele şi romanele cyberpunk, ca nişte fragmente de ADN cultural moştenite de la Bester.

Ce ar mai fi de adăugat ? The Stars My Destination şi-a păstrat în mod neaşteptat prospeţimea şi vigoarea la mai bine de jumătate de secol de la prima publicare. Mă întreb cîte dintre lăudatele şi premiatele romane ale anului 2007 (să zicem) o să pară la fel de captivante şi vii peste cincizeci de ani.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)