Marc Atallah et al. - "Mondes (im)parfaits" (2019)

Imagine preluată de pe situl Cultura.com

În ultima decadă a lunii noiembrie 2021, mulțumită librarilor francezi de la Kiralina, am achiziționat un exemplar dintr-un album ilustrat care se intitulează Mondes (im)parfaits - autour des Cités Obscures de Schuiten et Peeters (editura Les Impressions Nouvelles, Maison d'Ailleurs, Yverdon-les-Bains, 2019). L-am parcurs pe îndelete în trei săptămâni.

Și iată ce am aflat:

Albumul a apărut sub îngrijirea domnului profesor universitar Marc Atallah și a însoțit o expoziție deschisă din noiembrie 2019 până în octombrie 2020 la Maison d'Ailleurs, un muzeu elvețian dedicat SF-ului, utopiei și călătoriilor extraordinare. Tot domnul profesor Atallah semnează și introducerea albumului, în care arată, concis, care este obiectul expoziției, cine sunt semnatarii articolelor din album și care sunt temele pe care le tratează articolele.

Urmează un amplu studiu, "Utopia ca Icar", realizat de către domnul François Rosset, profesor la Universitatea din Lausanne. Studiul trece în revistă numeroase utopii apărute în spațiul european din secolul al XVI-lea până în secolul al XIX-lea și este însoțit, pe de o parte, de o mulțime de ilustrații (imagini cu ediții princeps, gravuri de epocă, pagini din ediții de colecție), iar, pe de alta, de scurte articole explicative. Studiul este urmat de o galerie de imagini cu coperte de reviste științifico-fantastice din perioada pulp care prezintă viziuni utopice.

Al doilea studiu din album, "Distopia, sau arta de a relata utopiile noastre", îi aparține domnului Marc Atallah, șef de cercetare și predare la Universitatea din Lausanne și director al muzeului Maison d'Ailleurs. Dumnealui trece în revistă distopii clasice (Noi, Minunata lume nouă, O mie nouă sute optzeci și patru, 451° Fahrenheit) și moderne (Jocurile foamei, Divergent), dar subliniază și faptul că, dacă utopiile sunt imaginate în raport cu lumea reală și prezentate descriptiv, distopiile sunt plăsmuite în raport cu utopiile și prezentate narativ, ca să putem înțelege cum se desfășoară, la nivel individual, viața în societăți construite pe baze utopice. Și acest studiu e însoțit de numeroase ilustrații (includiv cadre din pelicule distopice) și de unele scurte articole explicative. De asemenea, după studiul dedicat distopiilor, albumul cuprinde o galerie de imagini dedicate cinematografiei distopice.

Tot domnul director Marc Atallah este cel care, în secțiunea finală, intitulată "Între utopie și distopie", i-a intervievat pe artiștii François Schuiten și Benoît Peeters. Sunt atinse teme precum sursele de inspirație pentru diversele albume din seria Orașelor obscure, conexiunile intertextuale cu lucrări de Jules Verne, Franz Kafka, Jorge Luis Borges, elemente utopice sau distopice din diferite orașe imaginate și ilustrate în seria celor doi artiști, precum și necesitatea unor imobile precum Casa Autrique sau Maison d'Ailleurs ca spații pentru imaginație. Această ultimă secțiune, în mai mare măsură decât celelalte, este ilustrată cu planșe realizate, de-a lungul deceniilor, de către François Schuiten pentru seria Orașelor obscure, precum și cu imagini ale copertelor principalelor albume care compun seria.

Domnul baron Schuiten este și cel care a realizat afișul expoziției, iar imagini succesive, presărate printre secțiuni, prezintă procesul de creație - de la schița în creion la versiunea trasă în tuș, apoi la aplicarea culorilor și la tușele finale. Dealtfel, afișul în cauză servește și drept ilustrație pentru coperta întâi a albumului Mondes (im)parfaits. 

Pe ansamblu, acest album mi-a lăsat o impresie foarte plăcută. Studiile dedicate utopiei și distopiei s-au dovedit a fi interesante și instructive, iar interviul cu cei doi artiști franco-belgieni mi-a permis să aflu câte ceva despre procesul de creație din spatele uneia dintre seriile mele BD preferate.

De asemenea, am apreciat condițiile tipografice impecabile în care se prezintă Mondes (im)parfaits: format mare (A4), copertă cartonată, color, în policromie, coală cretată, de o excelentă calitate, ilustrații alb-negru și color, tehnoredactare elegantă. Mondes (im)parfaits a meritat cu prisosință prețul de achiziție și timpul de lectură. Țin să le mulțumesc, pe această cale, amabililor librari francezi de la Kiralina.

Desigur, cum toate cele bune sau rele sunt trei, în aceeași perioadă am achiziționat un al treilea album de Schuiten și Peeters intitulat Revoir Paris. Dar, despre acela, rămâne să discutăm cu altă ocazie tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

François Schuiten & Benoît Peeters, "Bruxelles" (2021)

Imagine preluată de pe situl Brusel.com

Pe la jumătatea lunii octombrie 2021, mulțumită unei emisiuni de la un post TV belgian înregistrate și retransmise pe Internet, am aflat că baronul François Schuiten și domnul Benoît Peeters tocmai lansaseră un album intitulat Bruxelles - un rêve capital (editura Casterman, Bruxelles, 2021). Nu după mult timp, la jumătatea lunii noiembrie, grație librarilor francezi de la Kiralina, am intrat în posesia unui exemplar din acel album. L-am parcurs în două zile.

Și iată ce am aflat:

Dacă numeroase dintre colaborările precedente ale celor doi artiști franco-belgieni erau plasate pe un anti-Pământ, în așa-numitele orașe obscure, de această dată Schuiten și Peeters ne propun o istorie ilustrată a orașului Bruxelles - capitală a Belgiei și a Uniunii Europene.

Introducerea, "Copiii Bruxelles-ului", arată cum cei doi artiști au crescut în acel oraș și cum au asistat la transformările acestuia de-a lungul mai multor decenii.

Urmează apoi secțiuni care tratează, în ordine cronologică, despre evenimente semnificative din istoria Bruxelles-ului. Nu întâmplător, cel mai timpuriu este un bombardament executat spre finalul secolului al XVII-lea de către artileria franceză - eveniment în urma căruia cam o treime din oraș s-a mistuit în flăcări și a avut nevoie de reconstrucție.

Unele secțiuni tratează despre mari proiecte urbanistice, precum acoperirea fluviului Senne, joncțiunea feroviară nord-sud sau demolările și modernizările din anii 1970 și 1980.

Alte secțiuni le sunt dedicate unor proiecte arhitecturale, ca Palatul Justiției sau Palatul Stoclet, ori unor evenimente majore, ca expoziția mondială din 1958 sau decizia Uniunii Europene de a-și stabili la Bruxelles unele instituții administrative.

Secțiuni speciale le sunt dedicate unor pionieri ai tehnologiei, ca Félix Tournachon (alias Nadar), unor arhitecți, precum Victor Horta, unor pictori, ca René Magritte, și unor edili, ca primarul Charles Buls.

Am fost încântat să văd că o secțiune amplă i-a fost dedicată lui Paul Otlet, bibliotecarul vizionar care, prin proiectul său Mundaneum, a căutat, în perioada interbelică, să inventarieze și să interconecteze toate cărțile, toate periodicele și toate fotografiile existente. Abia după vreo șaizeci de ani și mai bine, visul său avea să se realizeze sub nume precum World Wide Web, Project Gutenberg, Spotify, Wikipedia.

Printre filele albumului, apar, la un moment dat, și cei doi creatori - în calitate de salvatori, restauratori și curatori ai unui imobil proiectat și construit de către artistul Art Nouveau Victor Horta - Casa Autrique. (Poate vă amintiți că imobilul acela apare și într-un album de bandă desenată din seria Orașelor obscure intitulat La théorie du grain de sable.)

Albumul se încheie cu o declarație de dragoste pentru Bruxelles și cu bibliografia Schuiten - Peeters.

Pe ansamblu, Bruxelles - un rêve capital mi-a lăsat o impresie cât se poate de plăcută.

Pe de o parte, articolele din cuprins tratează subiecte relevante și foarte judicios alese. Cu toate că unele aspecte istorice, militare și administrative sunt menționate ici și colo, centrul de greutate al albumului se află în zona urbanismului, arhitecturii, artelor decorative și artelor plastice.

Pe de altă parte, albumul cuprinde o puzderie de ilustrații realizate de către artistul grafic François Schuiten. Varii imobile din Bruxelles, portrete de artiști, arhitecți și edili, peisaje urbane și vehicule pentru transportul în comun apar redate (și transfigurate) pentru a ilustra diferitele articole. Parcă pentru a ne aminti noțiunea din seria Orașelor obscure că, între lumea noastră și anti-Pământul pe care se află continentul obscur se poate trece cu ușurință prin diverse portaluri, multe dintre ilustrații conțin o doză de fantastic vizionar, iar câteva planșe sunt preluate din albumele precedente ale artistului.

Mai trebuie menționat că Bruxelles este un album cartonat, cu coperta color, în policromie, format mare (A4), tipărit pe coală cretată de o excelentă calitate - pe scurt, o piesă de colecție pentru bibliofili.

Cea mai recentă realizare a lui François Schuiten și Benoît Peeters încurajează și recompensează o a doua lectură - iar mie nu-mi rămâne decât să le adresez, și pe această cale, mulțumiri librarilor francezi de la Kiralina. Firește, după ce am terminat Bruxelles am început un alt album al celor doi artiști franco-belgieni, Monde (im)parfaits. Însă, despre acela, am să vă relatez cu alt prilej tot aici, la Țesătorul.

(Cel mai recent volum al meu, Motorul de căutare, a apărut în decembrie 2020 la editura Crux Publishing și poate fi comandat aici.)

François Schuiten & Benoît Peeters, "Les Cités obscures - livre 4" (2019)

Imagine preluată de pe situl Amazon.com

În ultima decadă a lunii aprilie 2019, prin amabilitatea importatorilor de carte de la librăria franceză Kyralina, am achiziționat un exemplar dintr-un album de bandă desenată de baronul François Schuiten și de domnul Benoît Peeters intitulat: Les Cités obscures - livre 4 (editura Casterman, Paris, 2019). L-am parcurs pe îndelete în perioada octombrie 2019 - februarie 2020.

Și iată ce am aflat:

Al patrulea volum din integrala Orașelor obscure este, din păcate, și ultimul. Tomul începe cu o "Tentativă de cronologie" care acoperă mai bine de trei secole din istoria acestei lumi imaginare și care îi ajută pe cititori să poziționeze mai precis, din punct de vedere temporal, evenimentele prezentate în volumele precedente ale seriei.

Urmează albumul de bandă desenată "Frontiera invizibilă". Protagonistul acestei povești kafkiene este un tânăr cartograf, Roland de Cremer, care ajunge la un centru de cartografiere din Sodrovno-Voldachia (un ținut din lumea obscură unde se vorbește româna, mai degrabă decât franceza). Ni se prezintă, pe scurt, "Tinerețea unui cartograf", apoi tribulațiile protagonistului, prins între birocrația unui sistem vast și dificil de înțeles, ambițiile unui dictator în ascensiune și idila cu o localnică, Shkodrã. Povestea ia o turnură suprarealistă când Roland descoperă că, pe pielea iubitei sale, se află un semn din naștere ce reproduce harta reală a Sordovno-Voldachiei. Iar, când ambițiile teritoriale ale dictatorului Radisic (bazate inclusiv pe falsificarea hărților) intră în coliziune cu pasiunea protagonistului pentru exactitatea științifică, celor doi tineri nu le mai rămâne decât calea lungă și grea către exil.

Albumul este însoțit de un extras din "Ghidul orașelor" dedicat Sodrovno-Voldachiei.

Urmează un al doilea album amplu, "Teoria grăuntelui de nisip", cu acțiunea plasată la Brüsel. Seful unui trib exotic o vizitează pe proprietara unui magazin de antichități, Elsa Autrique, îi încredințează o bijuterie bizară, după care piere într-un accident rutier. În apartamentul Elsei încep să apară fire de nisip, în număr din ce în ce mai mare, până când ajung să fie imposibil de evacuat și se revarsă șuvoaie pe ferestre și de pe balcon. Între timp, un alt personaj, Constant Abeels (protagonistul albumului "Brüsel") are o problemă similară - zilnic, în locuința lui apar roci, de greutate egală, în număr din ce în ce mai mare, până când, evacuarea lor devenind imposibilă, fac să se năruiască podeaua sub greutatea lor. Nu în ultimul rând, proprietarul unui restaurant, Maurice, pierde din greutate (dar nu și din masa corporală) până când ajunge să plutească asemenea unui balon.

Mary von Räthen (protagonista din "Fata înclinată") investighează aceste fenomene și conchide că bijuteria cea bizară ar trebui restituită și repusă la locul ei pentru a restaura ordinea firească a lucrurilor. Ca atare, îl însoțește pe Constant Abeels într-o călătorie până în îndepărtatul ținut al moktarilor, unde bijuteria buclucașă e reașezată în locașul ei, pe peretele unei fortărețe străvechi. Și, dacă pentru Constant și pentru amicul său Maurice lucrurile revin la normal, Elsa se pomenește transferată, cu tot cu imobilul în care locuia (Casa Autrique) în lumea noastră, în Bruxelles.

Al treilea album de bandă desenată din cuprins, "Amintiri din prezentul etern", este mai suprarealist și mai poetic decât cele precedente. Acesta prezintă odiseea unui copil, Aimé, printr-o zonă urbană în bună parte depopulată, Taxandria, unde sunt puțini adulți și nu există alți copii. Toate ceasurile sunt oprite, clădirile se află în diferite stadii de degradare, iar timpul pare să fi stat în loc. Peregrinările lui Aimé îl duc prin mai multe instituții cu un aer kafkian, iar, în cele din urmă, într-un port părăsit, unde copilul se îmbarcă pe un vapor aflat în trecere.

Secțiunea "Întoarcere la Taxandria" prezintă evoluția acestui proiect, care inițial se intenționase a fi un film de artă regizat de Raoul Servais. Filmul a trecut prin mai multe viziuni și etape de realizare, a fost turnat în 1989 la Budapesta și lansat, în cele din urmă, în 1994 sub titlul Taxandria. Banda desenată se inspiră din viziunea inițială a regizorului, mai degrabă decât din produsul final, care, aparent, a fost cam dezamăgitor.

Spre final, apare o galerie de "Personaje ilustre" în care regăsim atât personaje din seria Orașelor obscure, precum Giovanni Battista sau Mary von Räthen, cât și persoane din lumea noastră, ca Victor Horta sau Jules Verne, care au relevanță pentru acest tărâm imaginar. Și nu vă veți mira să găsiți pe cineva care e câte puțin din fiecare - fotograful Gaspard-Félix Tournachon (alias Nadar), care apare în tandem cu versiunea sa ficționalizată, Michel Ardan.

Volumul se încheie cu secțiunea "Afinităților elective", în care lumea obscură e conectată cu alte lucrări ale baronului François Schuiten, în special seria Pământurilor găunoase, cu o "Bibliografie a lumii obscure" în care, în manieră borgesiană, sunt menționate lucrări reale, precum "Ficțiuni" de Jorge Luis Borges, alături de cărți fictive, ca "Misterul din Urbicande" de Régis de Brok, cu note biografice despre baronul François Schuiten și despre domnul Benoît Peeters, respectiv cu bibliografia celor doi creatori.

Impresia de ansamblu este că volumul al patrulea al integralei Orașelor obscure încununează seria. Pe de o parte, cronologia și galeria personajelor ilustre pun mai bine în perspectivă numeroasele elemente ale acestui ansamblu artistic de mari dimensiuni. Pe de altă parte, "Amintiri din prezentul etern" și "Afinitățile elective" creează impresia distinctă că lumea aceasta ficțională este încă mai vastă decât ne-au arătat deja cei doi creatori. Astfel, seria Orașelor obscure rămâne un frumos exemplu postmodern de operă deschisă.

Am apreciat, la fel ca în cazul volumelor precedente ale seriei, scenariile domnului Benoît Peeters și ipotezele fantastice pe baza cărora a construit poveștile. De asemenea, am apreciat revenirea unor personaje deja cunoscute, precum Mary von Räthen sau Constant Abeels.

Grafica baronului François Schuiten s-a dovedit, și în acest caz, de o excepțională calitate. Fie în cazul albumelor color, ca "Frontiera invizibilă", fie în cel al "Teoriei grăuntelui de nisip" (realizat în alb, negru și crem), detaliile au fost realizate minuțios și elegant. Am remarcat, spre exemplu, cum, în "Teoria grăuntelui de nisip", fațadele din Brüsel erau reprezentate în perspectivă, dar și... răsturnate și vălurite, sub formă de reflexii în băltoacele de pe pavaj, într-o zi ploioasă.

Nu în ultimul rând, am apreciat hârtia cretată de o excepțională calitate, pe care sunt imprimate filele cărții, maniera în care a fost legat volumul (fascicule cusute, mai degrabă decât file lipite), tiparul de înaltă definiție și coperta cartonată, embosată și decupată. Toate aceste calități, precum și conținutul propriu-zis al acestui volum, fac Les Cités obscures - livre 4 o piesă de colecție atât pentru amatorii de bandă desenată, cât și pentru bibliofili.

Singurul regret (și este unul adânc) este că nu vor mai urma alte volume în această serie de excepție. Un gând de recunoștință li se adresează celor doi creatori care, vreme de aproape patru decenii, au construit o lume imaginară de neuitat.

Și ar merita menționat că acest periplu prin lumea orașelor obscure mi-a stârnit interesul pentru istoria arhitecturii - motiv pentru care am achiziționat câteva albume ilustrate dedicate acestui subiect.

Însă despre acelea vom discuta în detaliu cu alte ocazii.

François Schuiten & Benoît Peeters, "Les Cités obscures: livre 3" (2018)

Imagine preluată de pe situl Amazon.co.uk

În ianuarie 2019, mulțumită angajatelor de la librăria franceză Kiralina, am achiziționat un exemplar din volumul al treilea al integralei "Orașelor obscure" de baronul François Schuiten și de domnul Benoît Peeters - Les Cités obscures: livre 3 (editura Casterman, Paris, 2018). De citit, l-am citit încet-încet, în intervalul septembrie 2019 - ianuarie 2020.

Și iată ce am aflat:

Volumul al treilea începe cu sfaturi adresate celor ce vor să viziteze lumea orașelor obscure - cu informații privitoare la portaluri de trecere, la obiective turistice, la cazare și așa mai departe.

Apoi este albumul alb-negru "L'Enfant penchée", povestea tinerei Mary von Rathen, fiica unui industriaș din Mylos, care, la ieșirea dintr-un tur de bâlci în orașul Alaxis, este înclinată. Astfel, începe o odisee stranie, amintind întrucâtva de Singur pe lume de Hector Malot, în care protagonista e trimisă la un pension privat, apoi fuge în Sodrovni, devine artistă de circ, zboară cu savantul Wappendorf într-un obuz tras de un tun uriaș, are o idilă de scurtă durată cu artistul pământean Augustin Desombres, ba chiar vizitează lumea noastră.

Urmează extrase din "Ghidul orașelor" despre metropolele Alaxis și Mylos, apoi o altă versiune a poveștii domnișoarei von Rathen, de această dată sub forma unei cărți ilustrate, pentru copii, intitulată "Mary la penchée".

Lui Augustin Desombres, care apăruse deja ca personaj secundar, îi este dedicat un întreg dosar - transcrierea unui radio-reportaj intitulat "L'affaire Desombres", extrase din jurnalul artistului și scenariul piesei radiofonice "Le musée A. Desombres".

Albumul următor inclus în sumar este o metaficțiune - arhivă a unui periodic ilustrat interurban, "L'Écho des cités", în care se regăsesc frânturi din aventurile unor personaje precum Axel Wappendorf, Eugène Robick, Mary von Rathen, Michel Ardan - dar și o apariție a căpitanului Nemo sau zvonuri despre scriitorul Jules Verne.

Ultimul album din acest volum, "L'Ombre d'un homme", are o tentă kafkaescă. Protagonistul, Albert Chamisso, este un tânăr căsătorit din orașul Blossfeldtstad și suferă de coșmaruri. Ca urmare a unui tratament cu un medicament experimental, tânărul ajunge să aibă o dublură colorată drept umbră, iar consecințele se acumulează - soția îl părăsește, șeful îl concediază. Decăzut și refugiat la periferie, protagonistul se lansează în teatrul de varietăți cu ajutorul unei artiste de vodevil, însă, odată ce își recapătă încrederea în sine, umbra îi revine la normal, iar temelia pe care își clădise faima și noua carieră dispare. Într-o grandioasă întorsătură de final, visurile lui ajung să coloreze clădirile din oraș, apoi cerul.

Volumul se încheie cu un alt extras din "Ghidul orașelor", de această dată despre metropola Blossfeldtstad, cu notele biografice ale celor doi creatori și cu bibliografia lucrărilor publicate de baronul François Schuiten și de domnul Benoît Peeters.

Pe de o parte, acest al treilea volum explorează mai departe lumea imaginară conturată în albumele precedente. Astfel, sunt vizitate în detaliu metropole care abia dacă fuseseră menționate anterior, precum Alaxis (care rivalizează cu Veneția), Mylos (care este un centru industrial), Sodrovni (care e insipirat de arhitectura rusească) și Blossfeldtstad (cu clădiri inspirate de flori).

Pe de altă parte, sunt întărite legăturile intertextuale cu lucrări de Jules Verne și Franz Kafka. Michel Ardan, în mod special, apare ca un personaj recurent.

Nu în ultimul rând, paleta mijloacelor grafice utilizate în acest volum s-a diversificat. Astfel, apar fotografii de epocă asociate cu episoade care se petrec în lumea noastră, planșe alb-negru (dintre care, în "L'Enfant penchée", unele care reușesc să redea uimitor de bine estomparea treptată a perspectivei pe timp de ninsoare), planșe color și fotografii retușate. Din acest punct de vedere, baronul François Schuiten merită toate laudele pentru versatilitatea cu care a adaptat imaginile la scenariu, iar doamna Marie-Françoise Plissart a avut o contribuție notabilă în domeniul fotografic.

Ceea ce am remarcat, în plus, este modul în care elementele metatextuale, precum extrasele din "Ghidul orașelor", interviurile cu personaje fictive sau arhiva periodicului ilustrat, construiesc ideea că lumea orașelor obscure este mai vastă și mai complexă decât suma poveștilor prezentate în benzile desenate propriu-zise.

După cum probabil bănuiți, imediat cum am pus înapoi la raft acest volum cartonat, imprimat impecabil pe coală cretată, am început să citesc volumul al patrulea din integrala "Orașelor obscure".

Însă despre acela vom discuta cu altă ocazie. 

François Schuiten și Benoît Peeters, "Les Cités obscures - Livre 2"

În 2018, prin amabilitatea importatorilor de carte franceză de la Kiralina, am achiziționat un exemplar din volumul al doilea al integralei Orașelor obscure de François Schuiten și Benoît Peeters. Volumul a fost publicat de editura Casterman din Paris în 2018 și are 380 de pagini. L-am parcurs pe îndelete până în iulie 2019.

Și iată ce am aflat:

Prima secțiune, Turnul, este o bandă desenată alb-negru care urmărește explorările făcute de un zidar, Giovanni Battista, care lucrează la întreținerea unui sector dintr-un turn gigantic. Cum mesajele pe care acesta le trimite pentru materiale de construcție rămân fără răspuns, protagonistul (un bărbat între două vârste care seamănă surprinzător de mult cu Orson Welles) începe o ascensiune dificilă care îi aduce câțiva prieteni, o însoțitoare de nădejde (Milena) și o mulțime de aventuri. Iar ascensiunea sa de la un etaj la altul pare să fie, în mod bizar, și o trecere prin epocile istorice, de la perioada feudală la epoca modernă.

Turnul este urmat de un articol despre sursele de inspirație ale acestui album, "Visuri de piatră", și de un interviu imaginar cu Orson Welles.

În cuprins se găsește apoi o lucrare metaficțională atribuită personajului fictiv Axel Wappendorf - Enciclopedia transporturilor prezente și viitoare. Dacă Jorge Luis Borges a scris o carte a ființelor imaginare, François Schuiten și Benoît Peeters se ambiționează să imagineze o puzderie de mijloace de transport.

Albumul Drumul spre Armilia nu e o bandă desenată propriu-zisă, cât o carte ilustrată. Narațiunea e scrisă din perspectiva unui băiat care zboară cu dirijabilul spre Armilia, un oraș din zona arctică, iar paginile de text alternează cu planșe ilustrate. Astfel, cititorii își fac o idee despre vastitatea și complexitatea acestei lumi imaginare - căci drumul spre Armilia implică numeroase escale în diverse orașe. Scurte secțiuni de bandă desenată din album sugerează însă că povestea și ilustrațiile reprezintă ceea ce își imaginează Friedrich, un ucenic din orașul industrial Mylos, în timp ce citește o carte.

Secțiunea aceasta e însoțită de extrase din Ghidul orașelor, despre metropolele Armilia și Calvani.

Brüsel, în schimb, este o satiră kafkaeskă la adresa diverselor etape de modernizare prin care a trecut Bruxelles în anii 1970 și 1980. Protagonistul, Constant, își vede magazinul demolat pentru a face loc unor clădiri moderne în orașul obscur Brüsel, iar de aici începe un periplu prin spitale, pe străzi, prin săli de conferință, la bordul unor dirijabile și în ambarcațiuni maritime. Căci Constant, vrând-nevrând, ajunge să interacționeze cu organizații militante, cu politicieni, cu investitori, cu medici și cu o funcționară care se ocupă cu sabotajul.

Urmează un alt extras din Ghidul orașelor - dedicat metropolei Brüsel - și Dosarul B - scenariul ilustrat al unui documentar în care sunt investigate căile de trecere din Bruxelles în Brüsel.

Spre final, volumul conține o scurtă bandă desenată onirică intitulată Caii lunii și o reinterpretare a basmului "Prințesa și bobul de mazăre", Perla.

Tomul se încheie cu bibliografia lucrărilor cuprinse, cu schițele biobibliografice ale celor doi autori și cu bibliografia extinsă a cărților publicate de baronul François Schuiten și de domnul Benoît Peeters atât împreună, cât și separat.

Acest al doilea volum al integralei Orașelor obscure impresionează în multe privințe. Turnul pare a fi un omagiu la adresa unor artiști precum Brueghel și Piranesi, dar și o trecere în revistă a stilurilor arhitecturale de la romanic la gotic și baroc. Secțiunile metatextuale extind în spațiu și timp lumea imaginară a celor doi creatori, iar Drumul spre Armilia, Caii lunii și Perla deschid seria Orașelor obscure către un segment de cititori mai mici. Brüsel, pe de altă parte, amplifică elemente de critică socială care erau deja prezente în volumul precedent.

Pe ansamblu, Les Cités obscures - Livre 2 s-a dovedit a merita timpul și banii - mai ales că se prezintă sub formă de volum cartonat, tipărit pe hârtie cretată, cu titlul embosat. Vă recomand și dumneavoastră această piesă de colecție.

Desigur, după ce am încheiat lectura, am început să parcurg tomul al treilea al acestei serii. Dar despre acela am să vă relatez cu alt prilej.

François Schuiten și Benoît Peeters, "Les Cités obscures - Livre 1" (2017)

(Imagine preluată de pe situl Amazon.com)

În alt deceniu, în alt mileniu, câțiva oameni inimoși de la Craiova, printre care Viorel Pârligras, Marian Mirescu, Dodo Niță și Mircea Liviu Goga, au publicat o revistă trimestrială de literatură SF intitulată Orfeu din Orion. Într-unul dintre numerele acelei reviste, domnul Dodo Niță ne-a oferit o scurtă prezentare a unor albume de benzi desenate create de belgianul François Schuiten și de francezul Benoît Peeters. Conceptul de la baza acestor albume mi s-a părut intrigant - orașe-stat dintr-o lume paralelă cu a noastră - așa încât, ulterior, când am avut ocazia, am citit și cumpărat câteva volume din serie.

Spre bucuria mea, începând din 2017, Editura Casterman a publicat, în ediție de lux, o integrală a Orașelor obscure, iar eu am avut plăcerea, mulțumită importatorilor de carte franceză de la Kira Kiralina, să achiziționez un exemplar.

Am parcurs primul volum al seriei, Les Cités obscures - Livre 1 (Editura Casterman, Paris, 2017), în intervalul septembrie - decembrie 2018. Și iată ce am aflat:

Cartea întâi a integralei Orașelor obscure începe cu o introducere a scenaristului Benoît Peeters, apoi prezintă câteva extrase ilustrate din Ghidul orașelor, unde ne sunt arătate geografia, istoria și civilizația acestei lumi paralele.

Urmează albumul de bandă desenată color Les Murailles de Samaris, în care un explorator din orașul Art Nouveau Xhystos călătorește prin deșert până la orașul baroc Samaris, apoi caută să evadeze de acolo și să revină în orașul său de baștină pentru a raporta ceea ce găsise agolo. (Dar poate că evadarea sa a fost iluzorie...)

După un alt extras din Ghidul oașelor, dedicat urbei Xhystos, urmează un al doilea album de bandă desenată, de această dată alb-negru, intitulat La Fièvre d'Urbicande. Un personaj secundar din primul album, Eugen Robick, este implicat, în calitate de "urbatect", într-un plan de modernizare al orașului Urbicande. Malul sudic al acestui oraș e în stil Art Déco, în vreme ce malul nordic este haotic, dezorganizat. Planurile de modernizare ale orașului sunt însă perturbate de o stranie structură cubică, din metal, care tot crește, se tot dezvoltă și se tot multiplică. Politicienii și militarii caută să distrugă rețeaua, în vreme ce oamenii obișnuiți se adaptează și o folosesc în felul lor. În cele din urmă, rețeaua crește în asemenea măsură încât dispare, însă locuitorii din Urbicande, ca urmare a beneficiilor vremelnice obținute de pe urma ei, încep să construiască o rețea proprie.

Pe același subiect, în volum se mai găsesc secțiunea metatextuală La légende du réseau, scurta bandă desenată La dernière vision d'Eugen Robick, libretul Urbicande Opéra și o secțiune din Ghidul orașelor dedicat metropolei Urbicande.

Urmează câteva fragmente dintr-un album de bandă desenată alb-negru, început, dar neterminat, care se intitulează Les Mystères de Pâhry. De această dată, ni se prezintă tribulațiile unui explorator urban care călătorește prin culoarele și cotloanele secrete ale unor clădiri publice imense din orașul obscur Pâhry.

Pe aceeași temă, în volum veți găsi o secțiune din Ghidul orașelor referitor la metropola Pâhry, precum și un omagiu de două pagini adus lui Tintin, Dans les faubourgs de Pâhry.

Spre final, volumul conține un album metatextual, L'Archiviste. Protagonistul, un arhivar de la o instituție publică, eplorează prin arhive, găsește informații despre orașele obscure și construiește un dosar referitor la metropole precum Xhystos, Mylos, Cernovada, Pâhry, Alaxis și Brüsel. Cam ca în filmele italiene cu mafioți, autorități superioare cu interese ascunse intervin, dosarul e confiscat, probele documentare sunt distruse, iar arhivarul își pierde slujba.

Volumul se încheie cu note bibliografice privitoare la albumele de benzi desenate ale seriei, cu notele biografice ale celor doi autori și cu o bibliografie în care sunt listate atât lucrările publicate împreună de baronul François Schuiten și de domnul Peeters, cât și cele pe care dumnealor le-au publicat separat.

Pe ansamblu, Cartea 1 a Orașelor obscure este un produs de lux (volum cartonat, hârtie cretată, interior alb-negru și color, tehnoredactare impecabilă), o piesă de colecție, dar și o lucrare extrem de ambițioasă. Grafica este foarte elegant realizată, iar, pe alocuri, unele planșe sunt uimitoare în complexitatea desenului și în frumusețea schemei de culoare. Scenariul de asemenea, este interesant - uneori captivant.

Punctul forte al seriei, dincolo de elementele deja menționate, îl constituie însă lumea imaginară în sine. Acest al doilea Pământ este prezentat în detalii minuțioase. Astfel, fiecare dintre orașele imaginate de cei doi creatori are nu doar un stil arhitectonic distinct, ci și o vestimentație unitară a personajelor, ba chiar și un antet specific pentru hârtia de scrisori, precum și o manieră anume de a caligrafia.

Nu în ultimul rând, cititorii avizați vor descoperi trimiteri intertextuale la lucrări de Franz Kafka, de Jorge Luis Borges, de Italo Calvino, de Jules Verne. Până și "urbatectul" E. Robick, cel din povestea despre rețeaua cubică, pare să fie un ecou al lui Ernő Rubik, care a fermecat o lume întreagă cu al său cub magic în anii 1980. Și, cum intertextualitatea nu funcționează niciodată într-un singur sens, trebuie să mărturisesc că seria Orașelor obscure a exercitat o influență semnificativă asupra lumii imaginare din Cartea cu scoarțe de argint, ferecate.

Firește, după ce am parcurs acest prim volum al Orașelor obscure, l-am început pe al doilea. Dar despre acela am să vă relatez cu altă ocazie.

François Schuiten, Benoît Peeters, "Les Murailles de Samaris" (1983, 2007)

Pe la jumătatea anilor 1990, prin amabilitatea domnului Cristian Lăzărescu, am avut ocazia să parcurg primul album din seria de benzi desenate intitulată "Les Cités Obscures". Scenariul îi aparţine lui Benoît Peeters, prezentarea grafică - lui François Schuiten, iar albumul poartă titlul Les Murailles de Samaris (Editura Casterman, Tournai, 1983, ediţie revizuită 2007). La jumătatea lunii august 2013, am citit a doua oară acest roman grafic de referinţă. Să vă spun şi dumneavoastră despre ce este vorba:

În oraşul-stat Xhystos, tînărul Franz primeşte din partea consiliului orăşenesc misiunea de a căuta şi explora un alt oraş-stat, Samaris. Prietenii săi de la Stork Club îi amintesc că mai multe cunoştinţe comune au primit aceeaşi misiune şi nu s-au mai întors, iar iubita lui, Anna, preferă să se despartă de el decît să îl aştepte pînă la revenirea din misiune.

Periplul protagonistului include călătorii cu tramvaiul, cu trenul, apoi cu avionul, cu un planor, iar în cele din urmă cu un bac - din Xhystos, prin ţinuturi pustii, pînă printr-un canion care se sfîrşeşte la zidurile semeţe ale oraşului Samaris.

Franz intră în acel oraş ciudat, unde locuitorii sînt puţini şi letargici, iar copii nu se zăresc nicăieri. Din păcate, cercetările sale se dovedesc zadarnice. Concitadinii săi pe care îi caută sînt de negăsit, localnicii sînt necomunicativi (inclusiv o tînără elegantă, Carla, pe care protagonistul o curtează fără succes), iar emblema oraşului, inspirată de o floare carnivoră, pare să sugereze un secret neliniştitor.

Surprinzător, Franz chiar desluşeşte secretul oraşului Samaris. Faţadele înalte şi severe de pe străzi sînt doar panouri de mucava, mutate în fiecare noapte în noi configuraţii de maşinării enorme, ascunse sub pavaj, iar destui dintre localnicii răzleţi sînt la rîndul lor simulacre. Şi oraşul însuşi se hrăneşte cu închipuirile vizitatorilor rămaşi captivi între zidurile sale...

Protagonistul face eforturi supraomeneşti pentru a evada, traversează pustietăţile cu ultimele puteri, şi revine în Xhystos. Din păcate, nimeni nu îl mai cunoaşte acolo. Numeroase decenii par să se fi scurs pe cînd fusese el plecat în misiune, membrii consiliului îi tratează pe rarii exploratori reveniţi în oraş ca pe nişte alienaţi mintal, Stork Club s-a desfiinţat, iar în apartamentul Annei locuieşte de mulţi ani un arhitect, Eugen Robick.

Dar dacă Xhystos în care a revenit Franz nu e decît o altă iluzie elaborată creată de oraşul mişcător Samaris? Sau dacă singurii care l-ar mai recunoaşte pe exploratorul zdrenţăros, aflat la capătul puterilor, ar fi rarii locuitori letargici din acel oraş cameleonic? Ar merita să străbată drumul înapoi?

Pentru cititori, întoarcerea la acest album de bandă desenată merită din plin efortul - căci Les Murailles de Samaris încîntă atît prin scenariu cît şi prin prezentarea grafică. Xhystos, spre exemplu, se prezintă ca un oraş Art Nouveau, cu clădiri din fier forjat şi sticlă, cu pasarele aeriene înflorate şi arcuite întinse printre clădiri, cu tramvaie retro-futuriste şi cu balustrade şi balcoane răsucite în curbe organice - totul în palete de culori reci, pastelate, sugerînd omniprezenţa sticlei, dar şi o anumită răceală.

Samaris, pe de altă parte, se prezintă cu numeroase faţade înalte, baroce, ornate, din piatră zugrăvită în culori calde - predominat galben, oranj şi ocru foarte deschis. Din perspectiva de pieton a lui Franz, aceste faţade par dominatoare, covîrşitor de înalte, aproape zdrobitoare. Cu atît mai mare e surpriza atunci cînd protagonistul îşi schimbă perspectiva asupra acestora - şi, împreună cu el, cititorii le văd ca pe o maşinărie creatoare de iluzii.

Pe lîngă elementele de arhitectură minuţios redate, François Schuiten excelează şi în crearea costumelor (majoritatea de inspiraţie victoriană), a vehiculelor şi accesoriilor, ca şi a portretelor şi coafurilor personajelor. Din acest punct de vedere, cele două oraşe au identităţi vizuale unitare, coerente, care se regăsesc de la ornamentele de pe faţadele clădirilor la antetul foilor de hîrtie pentru corespondenţă.

Pe de altă parte, probabil că ar trebui să menţionez unele elemente intertextuale prezente în acest album de bandă desenată. Unul foarte vizibil este sugestia că destinele personajelor obişnuite sînt controlate de birocraţii distante şi reci - o trimitere la lucrări literare ale lui Franz Kafka. Tot kafkaescă pare şi situaţia protagonistului care încearcă fără succes să se integreze într-o comunitate locală unde a fost trimis cu o misiune - deşi, spre deosebire de arpentorul din Castelul, protagonistul din Les Murailles de Samaris nu se străduieşte din răsputeri să pătrundă într-o citadelă, cît mai ales să iasă de acolo. Iar revelaţia finală a deceniilor scurse în Xhystos fără ştirea eroului aminteşte de "Rip Van Winkle".

Desigur, influenţa intertextuală se manifestă în ambele sensuri. Tema oraşului-simulacru construit din faţade mutate în fiecare noapte pe şine metalice în spirală a reapărut în filmul Dark City, spre exemplu. Iar maşinăriile zburătoare retro-futuriste, decorurile Art Nouveau, costumele victoriene şi ochelarii de protecţie au devenit ubicue în curentul steampunk.

Cele de mai sus reprezintă numai cîteva motive pentru care v-aş invita şi pe dumneavoastră să parcurgeţi Les Murailles de Samaris dacă veţi avea vreodată ocazia. Fireşte, după acest prim contact cu Oraşele Obscure, mi-am dorit să explorez mai mult din acel univers imaginar creat de cei doi artişti belgieni. Dar asta e altă poveste...

(P.S. Ediţia a doua a romanelor mele Gangland şi Anul terminal poate fi comandată online, urmînd sugestiile de pe această pagină. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina oficială de web la adresa: http://sites.google.com/site/florinpitea/. Lectură plăcută!)