Philip Rawson, "Tantra - The Indian Cult of Ecstasy" (1973)

În octombrie 2017, de la anticariatul Antic ExLibris din București, am cumpărat la preț promoțional o lucrare de nonficțiune a autorului britanic Philip Rawson intitulată: Tantra - The Indian Cult of Ecstasy (Colecția Art + Imagination, Editura Thames & Hudson, Londra, 2012). Am parcurs-o în perioada octombrie-noiembrie 2017.

Și iată ce am aflat:

Într-o formă concisă, volumul Tantra prezintă o tradiție străveche de pe subcontinentul indian, cu influențe de durată în India, Nepal și Tibet. Această tradiție îngemănează filosofia (cu o viziune interesantă asupra relațiilor dintre oameni și Univers), religia și stilul de viață.

Autorul prezintă mai întâi viziunea acestui cult, în versiunile sale hinduistă și budistă, apoi tratează succint despre teme tantrice precum ritualurile, sexualitatea, moartea și focul, diagramele cosmice, corpul subtil, mandalele folosite penru meditație.

Lucrarea se încheie cu sugestii de lectură pe aceeași temă, cu o serie de mulțumiri și cu un index.

Pe de o parte, am apreciat Tantra pentru concizie și claritate - căci domnul Rawson se adresează publicului cititor mediu, din Occident, și ca atare nu abuzează de jargonul de specialitate. Pe de altă parte, trebuie să menționez că lucrarea e imprimată pe coală cretată, de excelentă calitate, și e ilustrată cu o mulțime de fotografii de statuete, stampe, obiecte de cult, diagrame, picturi și basoreliefuri.

Pe ansamblu, cred că Tantra a meritat banii și timpul petrecut cu lectura - mai ales că subiectul e destul de exotic pentru cititorul mediu din țara noastră. În măsura în care voi mai citi și alte cărți pe această temă, probabil veți afla și dumneavoastră la Țesătorul.

J. G. Ballard, "Vermilion Sands" (1973)

A fost odată...

În alt deceniu, în alt mileniu, niște oameni frumoși și inimoși din Craiova (Viorel Pîrligras, Marian Mirescu, Dodo Niță, Mircea Liviu Goga) publicau o revistă trimestrială numită Orfeu din Orion. Într-un număr al acelei reviste, am citit "Orașul concentraționar", o povestire scrisă de un autor britanic, J. G. Ballard. Povestirea era însoțită de o prezentare a operei autorului în care, printre altele, se discutau succint romanele apocaliptice ale lui Ballard și volumul de povestiri interconectate Vermilion Sands.

Câțiva ani mai târziu, mulțumită acelei prezentări realizate de Viorel Pîrligras, am început să colecționez cărțile lui J. G. Ballard - ba chiar pe câteva le-am și citit. Așa se face că, prin 2007, am achiziționat de la anticariatul Antic ExLibris din București un exemplar din Vermilion Sands (Colecția Vintage, editura Random House, Londra, 2001).

Apoi... cartea aceasta, ca atâtea altele, a fost împachetată, mutată, depozitată, strămutată, despachetată și lăsată să aștepte netulburată la raft multă vreme...

Până în august 2016, când am parcurs-o într-o săptămână. Să vă spun și dumneavoastră despre ce este vorba:

Vermilion Sands reunește povestiri publicate inițial în periodice în intervalul 1956 - 1970. Toate povestirile sunt plasate în ceea ce pe atunci era viitorul apropiat (anii 1970), într-o stațiune de vacanță deșertică numită Vermilion Sands.

Printre personaje se numără arhitecți, poeți, avocați, vedete de cinema, precum și agenți imobiliari, șoferi și polițiști. Însă, într-o manieră tipic ballardiană, gloria vedetelor a apus, inspirația poeților și artiștilor e erodată de anxietăți și de nevroze, iar asupra stațiunii planează un aer de melancolie și de neglijență, căci Vermilion Sands nu mai este la modă.

Un aspect memorabil al acestei culegeri de povestiri îl reprezintă tehnologia suprarealistă. Astfel, în "The Cloud Sculptors of Coral D" niște aviatori sculptează nori cumulus, în "Prima Belladonna" protagonistul cultivă orhidee muzicale, în "The Screen Game" apar insecte și arahnide încrustate cu giuvaeruri, iar în "Studio 5, the Stars" poeții programează mașinării de scris poeme care generează banderole cu versuri.

Firește, cum J. G. Ballard era unul dintre autorii de frunte ai Noului Val din S.F.-ul britanic, tehnologia nu servește pentru un trai utopic, ci ca să scoată în evidență excentricitățile și idiosincraziile personajelor. Spre exemplu, în "The Singing Statues", o statuie cântătoare reflectă și amplifică până la paroxism narcisismul Lunorei Goalen. În "Cry Hope, Cry Fury", pigmenții fotosensibili folosiți pentru pictură dezvăluie nostalgiile secrete ale lui Hope Cunard. În "Venus Smiles", sculptura metalică scăpată de sub control transpune egomania artistei Lorraine Drexel. Iar în "The Thousand Dreams of Stellavista", o casă inteligentă, cu structuri variabile, păstrează stările emoționale ale vechilor locatari... și încearcă să îi ucidă pe cei noi.

În ciuda faptului că fiecare dintre povestiri este relatată din perspectiva altui protagonist-narator, aceștia au neașteptat de multe caracteristici în comun. Sunt bărbați albi între două vârste, din clasa de mijloc, educați (unii chiar foarte cultivați pe plan literar, muzical și artistic), introvertiți și... surprinzător de englezi în vocabular și în comportament, în pofida faptului că Vermilion Sands pare să fie plasată undeva în vestul Statelor Unite ale Americii.

Personajele principale feminine, la rândul lor, se încadrează adesea într-un tipar - foste celebrități, bogate, inaccesibile, dominatoare, narcisiste, însă uneori afectate în secret de o traumă sau de o anxietate.

Ca urmare, în fiecare povestire, când masca publică a personajelor e erodată de pulsiunile secrete, relațiile dintre personaje ajung la un conflict acut, iar rezultatele sunt uneori tragice, ca în "The Cloud Sculptors of Coral D", atunci când nu alunecă în farsă, ca în "Studio 5, the Stars".

Pe ansamblu, Vermilion Sands constituie o experiență de lectură de neuitat, iar efectul cumulativ al povestirilor, parcurse una după alta, este mult mai intens decât în cazul în care acestea ar fi citite separat, la mari intervale de timp. Nu îmi rămâne decât să îi mulțumesc și pe această cale (chiar dacă cu o întârziere de aproape trei decenii) lui Viorel Pîrligras pentru recomandarea de lectură din Orfeu din Orion, iar pe dumneavoastră, ca de obicei, vă invit să faceți o vizită virtuală la importatorii mei preferați de la Nautilus. (Puteți comanda, la un preț rezonabil, un exemplar din Vermilion Sands aici.)

J. G. Ballard - "Crash" (1973)

Crash este romanul lui Ballard care l-a făcut pe referentul unei edituri să scrie celebra însemnare: “Autorul acestei cărţi este dincolo de ajutor psihiatric.” (Afirmaţie citată în The Encyclopedia of Science Fiction de John Clute şi Peter Nicholls.) Cartea îngustează gama (satirică?) a volumului The Atrocity Exhibition la o singură chestiune: disiparea diferenţelor dintre pulsiunile erotice şi cele distructive cauzate de prezenţa ubicuă a automobilelor. Reclamele prezintă maşinile ca fiind strălucitoare şi sexy. Ştirile şi documentarele le prezintă drept periculoase şi mortale. Iar subconştientul şoferilor spălaţi la creier de mass-media ar putea pur şi simplu să înceapă să transfere pulsiunile erotice către rănile apărute în urma accidentelor de automobil. Sau către instrumentele de bord. (Sau ceva…)

Aici intervine protagonistul dr. Robert Vaughan, fost producător de filme documentare, în momentul de faţă preocupat pînă la obsesie cu colecţionarea de fotografii de la locuri de accidente, cu aşezarea partenerelor ocazionale de sex în poziţii de victime ale coliziunilor, cu imaginarea unor posibile răni de accidente auto pe corpul unor vedete precum Elizabeth Taylor şi cu transformarea vieţii naratorului-martor “James Ballard” într-una interesantă. (În acest punct ar fi util să ne amintim că naratorii sînt entităţi imaginare care există numai sub formă de informaţii – mai precis, sub formă de discurs – în lucrările de ficţiune. Indiferent ce nume poartă aceştia, nu trebuie confundaţi în vreun fel cu autorii fizici care i-au creat.)

Relaţia sado-masochistă de dominare şi de dependenţă reciprocă crescîndă a celor două personaje masculine trece printr-o serie de episoade din ce în ce mai dezgustătoare şi mai explicite din punct de vedere sexual în care atracţiţa sexuală (atît hetero- cît şi homo-erotică) şi pulsiunile violente sînt ireparabil amestecate unele cu altele.

Nu am de gînd să îl plictisesc (sau să îl ofensez) pe cititor cu vreun detaliu referitor la intriga romanului. E de ajuns să afirm că, dat fiind uriaşul talent literar al lui J.G. Ballard, atunci cînd autorul şi-a pus în minte să-şi şocheze şi să-şi dezguste publicul, efectele au fost considerabile. Cu toată sinceritatea, număr Crash printre cele mai dezgustătoare romane din cite am încercat vreodată să citesc, alături de Naked Lunch de William Burroughs. Totuşi, dat fiind că, în ceea ce mă priveşte, scenele şocante şi explicite din punct de vedere sexual nu reprezintă un înlocuitor pentru suspans în intriga unui roman, plasez Crash şi pe locul al treilea printre cele mai plictisitoare cărţi cu care am avut de-a face pînă acum (Finnegans Wake de James Joyce fiind pe locul al doilea).

Sînt foarte conştient de faptul că, la fel ca Naked Lunch, Crash a fost ecranizat de regizorul David Cronenberg. Dar sînt de asemenea conştient de o zicală populară printre psihologi: “Fiecare carte scrisă este o boală învinsă.” Judecînd după conţinutul acestei cărţi, trebuie să fi fost o boală destul de serioasă. Mă bucur că J.G. Ballard a fost capabil să o învingă şi că după aceea a putut să scrie cărţi mult mai agreabile precum Hello, America (1981) sau Empire of the Sun (1984).

Dar asta e o poveste cu totul diferită.

(P.S. Fie că îmi scrieţi numele Pîtea, Pitea, Patea sau Pâtea, vă invit să îmi vizitaţi pagina neoficială de web la adresa: http://www.geocities.com/themaddancinggod/Indexr.htm . Lectură plăcută!)